Arboricultura Ornamentala

Facultatea de Horticultură
Specializarea Horticultură - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Lector dr. Cristina Mănescu
ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ
- Bucureşti -
2010
Reproducerea integral ă sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din
aceast curs prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al
autorului. Toate drepturile rezervate.
2
CUPRINS
ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 1..................................................................................4
1. Introducere în Arboricultura ornamentală. Grupele de plante lemnoase ornamentale.................5
2. Specie tip, varietate, cultivar. Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase.....................11
3. Particularităţile creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase..................................................... 16
4. Particularităţile biochimice ale plantelor lemnoase.................................................................21
5. Relaţiile plantelor lemnoase cu temperatura.......................................................................... 25
6. Relaţiile plantelor lemnoase cu lumina..................................................................................30
7. Relaţiile plantelor lemnoase cu apa.......................................................................................35
8. Relaţiile plantelor lemnoase cu vântul...................................................................................40
9. Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii edafici....................................................................... 45
10. Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici. Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii
antropici...............................................................................................................................50
11. Pepiniera de plante ornamentale. Înmulţirea prin seminţe.....................................................55
12. Înmulţirea prin butaşi...................................................................................................... 60
13. Înmulţirea prin marcotaj. Înmulţirea prin drajoni............................................................... 65
14. Înmulţirea prin altoire.......................................................................................................70
ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 2................................................................................77
1. Producerea materialului săditor în terenul pepinierei (1)........................................................ 77
4. Producerea materialului săditor în containere (1).................................................................. 94
5. Producerea materialului săditor în containere (2).................................................................100
6. Producerea materialului săditor în containere (3).................................................................105
7. Valorificarea materialului săditor.......................................................................................110
8. Specii de arbori coniferi.................................................................................................... 115
9. Specii de arbori şi arbuşti coniferi. Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente....................120
10. Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (1).................................................................. 125
11. Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (2).................................................................. 130
12. Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (3). Specii de arbuşti urcători (liane). Specii de
subarbuşti.......................................................................................................................... 135
13. Specii de arbori foioşi decorativi prin flori.........................................................................140
14. Specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş..................................................... 145
Bibliografie.........................................................................................................................151
3
ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 1
4
1.
Introducere în Arboricultura ornamentală. Grupele de plante
lemnoase ornamentale
OBIECTIVE
La sfârşitul lecţiei trebuie să cunoaşteţi următoarele aspecte:
• ce este Arboricultura ornamentală
• ce importanţă are această ştiinţă
• cum se clasifică plante lemnoase
• care sunt caracterele ornamentale ale plantelor lemnoase
Timp de studiu – 1 oră
Introducere în Arboricultura ornamentală

Încă din cele mai vechi timpuri omul a simţit nevoia de a îmbogăţi sortimentul de
specii lemnoase existent, ce făcea parte din natura înconjur ătoare, cu unele noi, având
caractere ornamentale deosebite (fig. 1). Au apărut la început colecţii de plante, apoi mici
grădini botanice ce cuprindeau specii exotice. Unele dintre speciile exotice s-au adaptat
climatului zonei respective.
O serie de specii exotice, mai
uşor adaptabile, au fost atât de
îndrăgite, încât au fost
înmulţite pe scară largă,
ajungând şi în grădinile
oamenilor simpli. Nici astăzi
omul nu încetează să caute, să
adapteze şi să înmulţească
speciile de plante lemnoase
ornamentale cu frunziş, flori
sau fructe de culori şi forme
de creştere deosebite. S-a
născut astfel o adevărată
ştiinţă a înmulţirii şi cultivării
lor - Arboricultura
Fig. 1 – Basorelief egiptean reprezentând expediţia regală în India
a lui Hatchepsut de aducere a arborilor ornamentală.
(după Loxton, 1991) Arboricultura este o
ştiinţă horticolă, care are ca
obiect de studiu cunoaşterea speciilor ornamentale lemnoase (arbori, arbuşti,
subarbuşti) şi a tehnologiilor de producere şi cultură a acestora (Iliescu, 1998).
Arboricultura ornamentală contribuie la calitatea vieţii omului prin funcţiile sale:
estetică, sanitară, ecologică şi economică. Astfel, efectele care rezultă din aceste funcţii
sunt: înfrumuseţarea spaţiilor exterioare, a străzilor şi ariilor construite; crearea unui
microclimat favorabil sănătăţii oamenilor care locuiesc la oraş; crearea unei ambianţe
plăcute şi sănătoase pentru odihnă şi relaxare; atenuarea poluării atmosferice; protecţia
solului şi a apelor (combaterea eroziunii solului, reducerea poluării apelor etc.);
valorificarea terenurilor inapte altor activităţi (agricole, de construcţii); beneficii
economice produc ătorilor, cultivatorilor şi a celor care valorifică plantele ornamentale
lemnoase, dar şi a celor care ajută la buna desfăşurare a tehnologiilor prin unelte, maşini
5
şi instalaţii speciale pentru anumite lucrări, materiale (ghivece, pământuri, îngrăşăminte,
pesticide).
În Europa, ţările care şi- au dezvoltat o puternică industrie de producere şi
valorificare a plantelor lemnoase ornamentale sunt: Germania, Olanda, Franţ a, Italia, Belgia
şi Marea Britanie. Dezvoltarea Arboriculturii ornamentale în aceste ţări s-a datorat
eforturilor susţinute în domeniul cercetării şi al învăţământului, alocându-se fonduri
importante pentru găsirea de noi specii, cultivaruri şi varietăţi de plante ornamentale având
caractere ornamentale ş i ecologice deosebite, pentru studierea comportamentului acestora în
diferite condiţii de mediu, ameliorarea caracterelor legate de rezistenţa la boli, dăunători,
condiţii climatice ş i pentru pregătirea de personal calificat în domeniu. De asemenea, o
atenţie deosebită se acordă activităţilor de marketing, care promovează noile specii,
cultivaruri şi varietăţi, dar şi educării populaţiei pentru cunoaşterea plantelor şi atragerea
acesteia pentru a înfiinţa grădini ornamentale proprii.
Grupele de plante lemnoase ornamentale

Speciile de plante lemnoase ornamentale se împart în două grupuri distincte, în
funcţie de diviziunea botanică din care fac parte: conifere (Diviziunea Gymnosperme) şi
foioase (Diviziunea Angyosperme). Speciile conifere şi foioase au particularităţi diferite
de creştere şi dezvoltare şi de aceea întreaga tehnologie de producere şi cultivare a
plantelor ornamentale este adaptată cerinţelor specifice acestor două grupe de plante.
După puterea de creştere şi caracteristicile morfologice se identifică următoarele
grupe de plante lemnoase: arbori, arbuşti şi subarbuşti.
Arborii sunt plante lemnoase alcătuite din trunchi şi coroană. Puterea de creştere
şi longevitatea lor este mare. Înălţimea sau talia arborilor la vârsta adultă este în funcţie
de specie, putând fi de 3-15m – arbori de talia a III-a, 15-25m – arbori de talia a II-a şi
peste 25m – arbori de talia I.
Trunchiul arborilor poate fi: unic (neramificat), ramificat (îmbrăcat cu ramuri de
la baza trunchiului) sau multitulpinal (fig. 2).
A B C
Fig. 2 – Tipuri de trunchiuri la arbori: A - unic, B- ramificat şi C - multitulpinal
6
Modul de cre ştere al trunchiului este determinat nu numai de specie ci şi de
condiţiile de viaţă ale plantei respective – lumină, densitatea plantării, intemperii (fig. 3).
Obţinerea unui anumit tip de trunchi
de către cultivatorii de plante se face
aplicând tăieri, altoiri, conducere
prin tutorare.
Arborii au tip de creştere
diferit, ramificarea putând fi
monopodială (creşterea plantei are
loc întotodeauna prin mugurele
terminal) şi simpodială (creşterea se
reia în următorul sezon de vegetaţie
dintr-un mugure lateral). Astfel,
speciile care au ramificaţie
monopodială formează trunchi drept
şi coroană regulată, iar cele cu
ramificaţie simpodială, formează
trunchi strâmb şi coroană neregulată
solitar pădure (fig. 4). Tipul de ramificaţie al
speciilor indică posibilităţile de
Fig. 3 – Modul de creştere al stejarului alb în funcţie de folosire al acestora în spaţiile verzi.
densitatea plantării (după Holdrege, 2005) De exemplu, pentru aliniamente se
aleg specii cu ramificaţie
monopodială.
Coroanele arborilor pot avea forme diferite (fig. 5).
Arbuştii sunt
plante lemnoase cu înălţime
mai mică decât arborii
(până la 7m) şi sunt
multitulpinali. Forma de
creştere a arbuştilor poate fi
târâtoare, semitârâtoare,
erectă, neregulată,
semipendulă sau pendulă.
Unele specii de arbuşti
suportă tunderea şi pot fi
conduse în forme artistice.
O categorie aparte a
arbuştilor o constituie
Fig. 4 – Tipuri de ramificare la arbori – monopodial (stânga) şi
arbuştii urcători sau simpodial (dreapta)
lianele. Acest tip de
arbuşti necesită un suport
adiacent pentru a putea creşte şi dezvolta. Modul de prindere al lianelor de suport se face
în funcţ ie de specie prin intermediul cârceilor, rădăcini adventive, haustori sau prin
creştere volubilă (fig. 6).
7
îngust-piramidală piramidală larg piramidală
ovoiodală
etalată
sferică ovoidal-rotunjită pendulă
Fig. 5 – Forme de coroane
a b
c d
Fig. 6 – Organe de prindere al lianelor: a - cârcei, b- rădăcini adventive, c - haustori, d - tulpini volubile
8
Subarbuştii sunt plante lemnoase
lemnificate doar la bază , partea superioară a
plantei fiind erbacee – tufă de frunze sau
lăstari erbacei ş i frunze (fig. 7). Din acest
motiv la unele specii partea superioară a
plantei se usucă în timpul iernii, refacerea
acesteia fiind asigurată de partea lemnificată,
care dezvoltă noi creşteri în anul următor.
Subarbuştii pot avea creştere târâtoare, erectă
sau semipendulă.
Fig. 7 – Grup de subarbuşti (Yucca filamentosa)
Rezumat
Introducere în arboricultura ornamentală
Arboricultura este o ştiinţă horticolă, care studiază speciile ornamentale lemnoase şi
tehnologiile de producere şi cultură a acestora.
Arboricultura ornamentală contribuie la calitatea vieţii omului prin funcţiile sale:
estetică, sanitară, ecologică şi economică.
Ţările care şi-au dezvoltat o puternică industrie de producere şi valorificare a plantelor
lemnoase ornamentale sunt: Germania, Olanda, Franţa, Italia, Belgia şi Marea Britanie.
Grupele de plante lemnoase ornamentale

Grupe de plante lemnoase ornamentale sunt: arbori, arbuşti şi subarbuşti.
Arborii sunt plante lemnoase, cu putere mare de creştere, alcătuite din trunchi şi
coroană.
o După înălţime, arborii avea talia I, talia II sau talia III. Trunchiul poate fi: unic,
ramificat sau multitulpinal. Coroana poate fi: îngust-piramidală, piramidală,
ovoidală, rotundă, ovoidal-rotunjită, etalată sau pendulă.
Arbuştii sunt plante lemnoase cu înălţime mai mică decât arborii (până la 7m) şi sunt
multitulpinali.
o Forma de creştere a arbuştilor poate fi: târâtoare, semitârâtoare, erectă,
neregulată, semipendulă sau pendulă.
o Lianele sunt arbuşti urcători, care necesită un suport adiacent pentru a putea
creşte şi dezvolta. Modul de prindere al lianelor de suport se face prin: cârcei,
rădăcini adventive, haustori sau prin creştere volubilă
Subarbuştii sunt plante lemnoase lemnificate doar la bază
o Subarbuştii pot avea creştere târâtoare, erectă sau semipendulă
Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns)
1. Arborii de talia III au înăţime

de: a. peste 25m
b. între 15 şi 25m
c. până la 15m
2. Arborii multitulpinali sunt:

a. plante care ramifică prin muguri laterali
b. plante cu mai multe trunchiuri
c. plante care ramifică doar prin mugurele terminal
9
3. Arbuştii pot avea creştere:
a. ovoidală, piramidală, pendulă
b. puternică, dreaptă, rapidă
c. târâtoare, semitârâtoare, erectă
4. Plantele lemnoase lemnificate doar la bază se numesc:

a. subarbuşti
b. erbacee
c. liane
5. Suport pentru susţinerea plantelor necesită:

a. lianele
b. arbuştii
c. subarbuştii
10
2.
Specie tip, varietate, cultivar. Particularităţile morfologice
ale plantelor lemnoase.
OBIECTIVE
• care este diferenţa între specie tip, varietate şi cultivar
• cum sunt lăstarii şi ramurile plantelor lemnoase
• tipurile de frunze întâlnite la speciile lemnoase ormanentale
• care sunt particularităţile florilor şi fructelor la plantele lemnoase
Specie tip, varietate, cultivar

Arboricultura ornamentală cuprinde numeroase specii lemnoase ornamentale din
flora autohtonă sau din flora altor ţări, care s-au adaptat condiţiilor climatice şi de sol din
ţara noastră. Multe dintre specii au fost identificate în diferite zone ale unei ţări sau în
ţări diferite, dar având caractere uşor modificate, adaptate climatului zonei în care apar
spontan, dar aparţinând aceleiaşi specii. Acestea au fost numite de botanişti varietăţi.
Denumirea unei varietăţi este compusă din denumirea speciei tip şi cel al varietăţii, între
cele două nume apărând particula „var.”. De exemplu, două din varietăţile de Pinus
nigra se numesc Pinus nigra var. banatica (pin negru care provine din zona Banatului) şi
Pinus nigra var. austriaca (pin negru din Austria).
Din dorinţa oamenilor de a deţine plante deosebite, având caractere ornamentale
superioare celor cunoscute – frunziş de forme sau culori diferite, flori de culori variate,
parfum mai intens, petale mai numeroase sau inflorescenţe mai bogate, fructe mai mari
sau în culori mai interesante sau chiar forme de creştere ale coroanelor la arbori sau
tufelor la arbuşti – s-au născut cultivarurile. Cercetările mondiale de ameliorare
selectează anual sute de noi cultivaruri de plante lemnoase ornamentale. Aşadar, plantele
lemnoase la care caracterele legate de: talie, formă de creştere, frunze, flori, fructe,
cerinţe faţă de condiţiile de mediu, sensibilitate faţă de anumite boli sau dăunători - au
rămas neschimbate, fiind cele de la natură, fac parte din specia tip. Orice modificare a
unuia sau mai multor caractere ale speciei tip se numeşte cultivar.
Odată cu obţ inerea unei schimbări a unei specii tip, cercetătorii au denumit
cultivarul, adăugând la sfârşitul denumirii speciei tip, un epitet, legat de obicei de
caracterul ornamental deosebit al noii plante. De exemplu, pentru specia tip - Thuja
occidentalis a fost obţinut un cultivar cu frunziş auriu, care a fost denumit Thuja
occidentalis ‘Aurea’ şi un altul care are coroană îngust-piramidală, numit Thuja
occidentalis ‘Columna’.
Pentru fiecare specie tip de arbori, arbuşti, subarbuşti au fost create cultivaruri,
care se înmulţesc pe cale vegetativă, pentru păstrarea neschimbată a acestor caractere
ornamentale.
Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase ornamentale

Particularităţile ramurilor, frunzelor, florilor şi fructelor evidenţiază şi oferă
unicitate speciilor şi cultivarurilor de plante ornamentale. Totodată, caracteristicile
morfologice ale plantelor au importanţă în identificarea speciilor şi descrierea acestora.
11
Lăstarii şi ramurile constituie elementul principal de decor, prin formă şi
culoare, la unele specii, varietăţi şi cultivaruri. Lăstarii sunt creşterile din anul curent,
iar ramurile sunt creşterile care deja au un an sau mai mult. După ce îşi pierd frunzele
toamna, culoarea lor argintie, roşie, galbenă, oranj, verde, violacee, se remarcă întreaga
iarnă. La unele specii,
forma de creştere a
lăstarilor şi a ramurilor
este deosebită –
tortuoasă, geniculat ă,
puternic ramificată sau
pendulă (fig. 8). Chiar
scoarţa unor arbori
poate constitui caracter
ornamental prin culoare
– Betula pendula şi
Populus alba ‘Nivea’
(alb ă), Platanus
hibrida
(marmorată), Pinus
silvestris (cărămizie),
Fagus sylvatica
(argintie) sau prin
formă de creştere –
Robinia pesudacacia Fig. 8 – Ramuri tortuase de Salix matsudana ‘Tortuosa’
(puternic brăzdată),
Carpinus betulus
(caneluri), Celtis occidentalis (cu neregularităţi), Fagus sylvatica (perfect netedă).
Frunzele, prin mărime, formă şi culoare, constituie un caracter ornamental
important, iar speciile se pot uşor identifica după caracterele acestora.
Speciile de plantele lemnoase au fost împăr ţite după persistenţa frunzelor în specii
cu frunze caduce ş i specii cu frunze persistente. În ţara noastr ă, majoritatea speciilor
conifere au frunziş persistent (frunzele au o durată de viaţă de doi sau mai mulţi ani,
reînnoirea lor fă cându-se treptat). Speciile de foioase din climatul nostru prezintă frunziş
caduc (frunzele cad la sfârşitul perioadei de vegetaţie), dar sunt şi specii de arbuşti cu
frunziş persistent sau semipersistent (frunzele persistă pe ramuri dacă iarna e blândă).
Dispunerea frunzelor pe lăstari este prezentată în fig. 9.
Limbul frunzelor prezintă o varietate de forme. La conifere, forma frunzei poate
fi acicular ă sau solzoasă, iar la foioase limbul frunzei poate fi: liniar, oblong, eliptic,
ovat, obovat, rombic, triunghiular, cordat şi reniform. Marginea limbului este
caracteristică fiecărui gen şi poate fi întreagă, cu incizii mai mari sau mai mici sau poate
fi prevăzută cu perişori sau spini.
Frunzele pot fi simple, lamina frunzei fiind întreagă, sau compuse, lamina frunzei
fiind compusă din mai multe foliole (fig. 10).
Caracteristicile frunzelor sunt deosebit de importante în relaţia plantelor cu
factorii externi. De exemplu, stejarii din locuri uscate pot avea frunze mai mici şi mai
pieloase decât cei din lunci (Dumitriu-Tătăranu şi Benea, 1976).
Culoarea frunzelor impresionează la unele specii şi varietăţ i. Culoarea de bază,
adică cea pe care frunzele o au în perioada de vegetaţie este la multe din specii în diverse
nuanţe de verde. Sunt însă multe cultivaruri şi varietăţi care au frunzişul de culoare argintie,
albăstruie, aurie, roşie, purpurie, variegată (cu pete sau margine albă, aurie, roz).
12
PECTINATĂ RADIALĂ FASCICULE
brad, duglas, chiparos de baltă molizi pini, larice
ALTERNĂ OPUSĂ VERTICILATĂ
castan, fag, carpen, magnolie arţar, lemn câinesc, merişor catalpă
Fig. 9 –Dispunerea frunzelor la speciile lemnoase ornamentale
La alte specii, culoarea sezonieră a frunzişului (culoarea frunzişului primăvara sau

toamna) constituie
caracter ornamental.
Astfel, primăvara, o a
serie de specii conifere
sunt decorative în
momentul apariţiei
creşterilor noi, de
culoare verde deschis,
iar unele specii de
foioase au primele
frunze de culoare roşie,
galbenă, argintie.
Toamna, o serie de b c d
specii îşi colorează
frunzele în roşu, oranj
sau galben. Fig. 10 – Tipuri de frunze: a – simplă, b - palmat compusă,
c - imparipenat compusă, d – paripenat compusă
Florile pot fi
simple sau în inflorescenţe. La plantele lemnoase ornamentale inflorescenţele pot fi de
tipul: ament, corimb, panicul, racem şi umbelă. Florile sau inflorescenţele pot fi dispuse
pe lăstari erect sau pendul (fig. 11).
13
a b
Fig. 11 - Dispunerea florilor pe lăstari (a – floare erectă; b – inflorescenţă pendulă)
Florile atrag prin formă, mă rime, culoare şi uneori prin parfum. Pentru fiecare
specie este importantă cunoaşterea nu numai a accestor caractere ale florilor, ci şi
perioada de înflorire şi durata înfloririi.
Durata înfloririi variază în funcţie de specie, dar şi condiţiile de mediu. La
majoritatea speciilor, înflorirea durează maxim o s ăptămână – Magnolia kobus,
Philadelphus coronarius, Deutzia scabra, Cornus alba etc., dar sunt şi specii la care
înflorirea durează o lună – Albizia julibrissin, sau mai multe - Buddleia davidii.
Majoritatea speciilor lemnoase ornamentale au flori hermafrodite, adică ambele
organe de reproducere – androceul şi gineceul sunt în aceeaşi floare. Câteva dintre specii
au florile unisexuate (organele de reproducere sunt separate pe flori femele şi flori
mascule. După distribuţia florilor unisexuate, speciile pot fi: monoice (florile femele şi
florile mascule sunt pe acelaşi individ) – Corylus sp., Betula pendula, Fagus sylvatica şi
dioice (florile femele şi cele mascule apar pe indivizi diferiţi – astfel, vor fi plante cu flori
femele şi plante cu flori mascule) – Ginkgo biloba, Acer negundo, Taxus baccata.
Fructele şi conurile prezintă interes ornamental pentru multe dintre speciile
lemnoase ornamentale prin culoare, formă, mărime şi abundenţă. Pentru cultivatori,
perioada coacerii fructelor şi conurilor ca şi durata diseminării seminţelor sunt date
importante pentru înmulţirea speciilor prin seminţe.
Fructele şi conurile pot fi uscate (conuri, păstăi, capsule, samare, achene) sau
cărnoase (conuri cu aspect de fals fruct – pseudo -conuri, bace, drupe, poame, păstăi,
capsule). Culoarea fructelor şi a conurilor poate fi foarte variată - albă, galbenă, roşie,
albastră, oranj, brună, purpurie.
Sunt specii, varietăţi şi cultivaruri de arbori şi arbuş ti, care nu produc fructe şi
seminţe în condiţiile ţării noastre – Forsythia sp., Spiraea sp., Buddleia sp.
Rezumat
Specie tip, varietate, cultivar
Specia tip – plante care îşi păstrează caracterele ornamentale neschimbate din natură.
Varietate – plante ale aceleiaşi specii, care apar în flora spontană din diferite regiuni ale
aceleiaşi ţări sau în ţări diferite şi au caractere uşor modificate.
Cultivar - plante selectate pentru caracterele ornamentale deosebite faţă de cele ale
speciei tip.
Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase ornamentale

Caracteristicile morfologice ale plantelor au importanţă ornamentală şi ajută în
identificarea speciilor şi descrierea acestora.
14
Lăstarii şi ramurile - elementul principal de decor la unele specii şi cultivaruri.
Impresionează prin formă şi culoare.
Frunzele – Majoritatea coniferelor au frunze persistente. Arborii foioşi au frunze
caduce, iar arbuştii foioşi pot avea frunze caduce, persistente sau semipersistente.
Forma frunzelor la conifere poate fi: solzoasă şi aciculară. Forma frunzelor la foioase
poate fi: liniară, oblongă, eliptică, ovată, obovată, rombică, triunghiulară, cordată şi
reniformă.
Florile – pot fi simple sau în inflorescenţe. Majoritatea speciilor au flori hermafrodite,
dar sunt specii cu flori unisexuate – dispuse pe un exemplar (monoice) sau pe exemplare
diferite (dioice).
Fructele şi conurile – decorează prin culoare, formă, mărime şi abundenţă.
6. După denumire, Ligustrum vulgare ‘Lodense’ şi Fagus sylvatica ‘Fastigiata’ sunt:

a. specii tip
b. varietăţi
c. cultivaruri
7. Decorativ prin scoarţa cărămizie a trunchiului este specia:

a. Pinus silvestris
b. Fagus sylvatica
c. Betula pendula
d. Carpinus betulus
8. Unele specii de conifere pot avea frunziş:

a. liniar
b. acicular
c. reniform
d. obovat
9. Culoarea de bază a frunzişului reprezintă:

a. culoarea frunzelor la începutul primăverii
b. culoarea frunzelor în timpul vegetaţiei
c. culoarea frunzelor de la baza coroanei la arbori sau tufei la arbuşti
d. culoarea frunzelor de la baza ramurilor
10. Înflorirea durează o lună la specia:

a. Albizia julibrissin
b. Buddleia davidii
c. Magnolia kobus
d. Cornus alba
11. Samarele sunt fructe:

a. uscate
b. cărnoase
c. comestibile
d. nu sunt fructe
15
3.
Particularităţile creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase.
OBIECTIVE
• ce importanţă are cunoaşterea modului de creştere a plantelor lemnoase
• cum se clasifică speciile în funcţie de ritmul de creştere
• care este importanţa cunoaşterii longevităţii plantelor
• care sunt factorii care influenţează vârsta maturităţii reproductive şi periodicitatea de rodire
• ce reprezintă capacitatea de lăstărire, butăşire, drajonare şi marcotare
Cunoaşterea modului de creştere şi dezvoltare al plantelor lemnoase ornamentale

are o importanţă deosebită pentru înmulţirea speciilor, dar ş i pentru înţelegerea
răspunsului acestora în diferite faze de tehnologie – plantări, t ăieri, fertiliză ri etc.
Aceste particularit ăţi de creştere şi dezvoltare sunt comune cu cele ale speciilor
lemnoase de importanţă economică (pomii fructiferi sau speciile lemnoase forestiere) şi
se referă la: ritmul de creştere, longevitatea plantelor, vârsta maturităţii de reproducere şi
periodicitatea de rodire, dar unele sunt specifice plantelor ornamentale: capacitatea de
lăstărire, capacitatea de butăşire, capacitatea de marcotare naturală şi drajonare.
Ritmul de creştere este o caracteristică specifică fiecărei specii. Totuşi, se poate
interveni asupra ritmului de creştere prin tehnici variate, în scopul obţinerii mai rapide de
puieţi - folosirea de substraturi optime, fertilizanţi, udare susţinută , tăieri. Forţ area
procesului de creştere nu are beneficii de lungă durată asupra plantei, aceasta fiind mai
sensibilă la dăunători, la factorii de stres climatic, iar raportul de rădăcini/lăstari este mic.
O serie de specii lemnoase au un ritm de creştere foarte rapid acestea fiind numite
specii repede crescătoare – Populus sp. (plopii), Salix sp. (sălciile), Ailanthus altissima
(cenuşar), Betula pendula (mesteacăn). La cealaltă extremă sunt speciile care au un ritm
de creştere redus şi acestea se numesc specii încet crescătoare – Taxus baccata (tisa),
Buxus sempervirens (meriş orul), Fagus sylvatica (fagul), Quercus sp. (stejarii).
Majoritatea speciilor au ritm de creştere mediu. Ritmul de creştere variază în funcţie de
vârsta plantei, iar unele specii se remarcă printr-un ritm de creştere alert în faza de puiet,
ca după câţiva ani ritmul de creştere să scadă (Paulownia tomentosa, Albizia julibrissin).
Viteza de creş tere a unei plante este influenţ ată de condiţiile de mediu – lumină,
temperatur ă, sol, apă, poluare. Speciile cresc cu atât mai repede cu cât condiţ iile de
viaţă din spaţiul verde sunt mai apropiate de cele din arealul natural de unde provin
acestea. De asemenea, plantele care au fost înmulţite şi formate într-o pepinieră, vor fi
mai adaptate condiţiilor de mediu din zona respectivă, iar ritmul lor de creştere va
rămâne neschimbat şi într-un spaţiu verde, cu aceleaşi condiţii.
Ritmul de creş tere al unei specii trebuie cunoscut de pepinierişti în scopul
organizării terenului de producţie. Aceştia alocă spaţiu mai mare sau mai mic speciilor cu
ritm diferit de dezvoltare şi î şi pot organiza din timp vânzările. De asemenea, arhitecţii
peisagişti trebuie să cunoască ritmul de creştere al fiecă rei specii atunci când fac asocieri de
specii. Asocierea speciilor cu ritm de creştere diferit determină inconveniente estetice (plante
care ajung la înălţimi mari foarte repede, în timp ce altele sunt încă mici) şi ecologice
(concurenţa speciilor pentru lumină şi spaţ iu, speciile repede crescătoare fiind avantajate
(foto 12) şi reuşind uneori chiar să elimine alte specii cu creştere mai înceată).
16
Longevitatea sau durata de viaţă a unei plante lemnoase depinde de specie, dar
este condiţionată în mare măsură de condiţiile de viaţă pe care le întâlneşte – climă, sol,
accidente şi intervenţii antropice. Pe măsură ce plantele înaintează în vârstă, ritmul de
creştere şi dezvoltare încetinesc. Totodată, rezistenţa plantelor la boli şi dăunători scade
odată cu trecerea timpului, iar aceastea intră în declin.
În general, speciile
cu viteză mare de creştere
au longevitate mică, iar
cele care cresc încet, au
longevitate mare. Aceasta
se întâmplă deoarece la
speciile repede crescătoare
lemnul este mai puţin dens
şi în consecinţă rezistenţa
plantei la intemperii este
mai scăzută, iar la speciile
încet crescă toare lemnul
este dens şi rezistenţa în
timp a plantei este mai
mare.
Arbuştii au durată
de viaţă mai mare
Fig. 12 – Asociere nepotrivită de specii cu ritm de creştere diferit – comparativ cu subarbuştii,
mesteacăn (creştere rapidă) şi molid argintiu (creştere înceată) iar arborii mai mare
comparativ cu arbuştii.
Longevitatea arborilor
variaz ă, cele mai puţin longevive fiind speciile care în condiţii optime de viaţă nu ating
50 de ani (cenuşar, salcie căprească ), iar cele foarte longevive (fig. 13) depăşesc 300 de
ani, ajungând şi la 1000 de ani (tisă, chiparos de baltă, stejar).
Cunoaşterea duratei
de viaţă a unei specii are
importanţă practică la
înfiinţarea spaţiilor verzi,
unde se asociază mai multe
specii şi trebuie cunoscută în
dinamică evoluţia unei
plantaţii.
Vârsta maturităţii
de reproducere se referă la
numărul de ani necesar unei
plante până la prima înflorire
şi, respectiv, formarea
primelor fructe şi seminţe. Fig. 13 – Taxodium, exemplar de peste 2000 ani (sursă internet 1)
Aceasta diferă de la specie la
specie. Mai mult, tipul de înmul ţire prin care au fost obţinute plantele influenţează
momentul apariţiei primelor flori şi fructe. Astfel, înmulţite prin seminţe, majoritatea
speciilor de arbuşti şi unele specii arbori ajung la fructificare după 3-4 ani, iar altele
(stejarul, fagul, paltinul de munte, ulmul şi molidul) ating vârsta maturităţii de
reproducere abia după 30-40 de ani.
17
Înmulţite prin metode vegetative (butaşi, marcote, altoire) unele specii înfloresc
chiar după primul an de la obţinerea
puieţilor. De exemplu, magnolia înmulţită prin
seminţe înfloreşte şi fructifică după 10-12 ani,
iar înmulţită prin altoire sau marcotaj, după 1-2
ani (fig. 14).
Formarea puieţilor prin tă ieri determină
apariţia mai devreme a florilor şi fructelor, prin
scurtarea perioadei de tinereţe a plantei.
Periodicitatea de rodire se referă la
apariţia florilor şi fructelor odată la câţiva ani şi
se observă la unele specii lemnoase (4-6 ani la
carpen, 6-10 ani la stejarul roşu american).
Majoritatea speciilor lemnoase formează flori şi
fructe anual. Se întâmpl ă totuşi ca la unele
dintre aceste specii, condiţiile dintr-un an să fie
optime pentru înflorire ş i fructificare, iar aceste
procese să se întâmple la un randament superior,
epuizând resursele plantei. Astfel, după un an cu Fig. 14 – Marcotă de 2 ani cu flori
flori şi fructe din abundenţă , urmează un an de (specia - Magnolia soulangiana)
refacere a rezervelor plantei, an în care înflorirea
şi fructificarea nu se produc, urmând ca în următorul an, planta să înflorească şi fructifice
din nou. Se crează aşadar o succesiune de ani în care planta înfloreşte şi fructifică şi ani
în care aceste procese nu au loc.
Capacitatea de lăst ărire este specifică anumitor
specii lemnoase ornamentale care după tă ieri răspund prin
ramificări şi creşteri foarte bune. Această caracteristică are
importanţă la regenerarea unor plante îmbă trânite sau
afectate de diferite probleme (îngheţ, boli şi dăunători,
secetă). De asemenea, arborii şi arbuştii care au capacitate
de lăstărire pot fi folosite pentru garduri vii, iar lianele ca
acoperitori pentru suprafeţe plane sau verticale.
Capacitatea de butăş ire reprezintă capacitatea
unor specii de a forma rădă cini din fragmente de plantă –
rădăcini, ramuri, frunze – detaşate şi puse în anumite
condiţii favorabile înrădăcinării (fig. 15).
Această particularitate este întâlnită la foarte multe
specii de arbuşti, dar şi la unele specii de arbori, având ca
aplicaţie practică înmulţirea prin butaşi.
Capacitatea de drajonare este prezentă la speciile
care au muguri pe rădăcini. Aceste specii de arbori, arbuşti şi
subarbuşti formează din aceşti muguri, la mică distanţă de Fig. 15 – Fragment de ramură
înrădăcinat (specia Euonymus
planta mamă noi plante, cu rădăcini, dar şi lăstari, frunze, fortunei ‘Emerald’n Gold’)
numiţi drajoni. Capacitatea de drajonare este utilă pentru
înmulţirea speciilor respective prin drajoni, dar şi pentru
fixarea terenurilor în pantă, acoperirea rapidă a unor terenuri nisipoase. Drajonii pot însă
deveni o problemă în cazul în care devin invadanţi. În acest caz trebuie cunoscut faptul
că orice intervenţie asupra lor prin detaşare sau tăiere conduce la stimularea procesului
de formare a noi drajoni.
Capacitatea de marcotare apare în mod natural la specii de subarbuşti, liane,
arbuşti târâtori şi semitârâtori, care au ramuri ce vin în contact cu solul reavăn şi
18
formează rădăcini. Se formează astfel noi plante ce pot fi detaşate şi folosite la
înmulţire. La o serie de specii capacitatea de marcotare poate fi indusă în scopul
înmulţirii plantelor. Speciile care au capacitate de marcotare naturală au importanţă
pentru fixarea terenurilor în pantă şi pentru acoperirea rapidă a unor suprafeţe de teren,
însă ca şi în cazul drajonilor şi marcotajul poate deveni un fenomen nedorit atunci când
plantele de acest fel devin invadante.
Rezumat
Particularităţile creşterii şi dezvoltării plantelor lemnoase
Creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale se caracterizează prin:

ritm de creştere, longevitate, vârsta maturităţii de reproducere, periodicitatea de
rodire, capacitate de lăstărire, capacitate de butăşire, capacitate de marcotare
naturală.
Ritmul de creştere: speciile lemnoase se împart în trei clase: specii repede
crescătoare, specii încet crescătoare şi specii cu ritm de creştere mediu.
Longevitatea unei plante lemnoase depinde de specie, dar este condiţionată în mare
măsură de condiţiile de viaţă pe care le întâlneşte – climă, sol, accidente şi
intervenţii antropice.
Vârsta maturităţii de reproducere se referă la numărul de ani până la prima
înflorire şi, respectiv, formarea primelor fructe şi seminţe. Prin tehnologiile de
producţie (înmulţire, tăieri) se poate grăbi procesul de maturizare al plantei şi
apariţia primelor fructe.
Periodicitatea de rodire se observă la unele specii lemnoase şi se referă la apariţia
florilor şi fructelor odată la câţiva ani.
Capacitatea de lăstărire este caracteristică unor specii, care după tăieri ramifică şi
cresc foarte bine.
Capacitatea de butăşire, drajonare şi marcotare au importanţă practică pentru
înmulţirea speciilor lemnoase.
12. Specii încet crescătoare sunt: a.

Taxus baccata şi Fagus sylvatica
b. Ailanthus altissima şi Betula
pendula c. Populus alba şi Salix caprea
d. variantele b şi c corecte
13. Speciile lemnoase care pot deveni invadante au:

a. capacitate de lăstărire
b. capacitate de butăşire c.
capacitate de drajonare d.
capacitate de marcotare e.
variantele c şi d corecte
14. Pentru garduri vii sunt potrivite speciile care au:

a. capacitate de lăstărire
b. capacitate de butăşire
c. capacitate de drajonare
d. capacitate de marcotare
19
15. La asocierea speciilor în spaţiile verzi este importantă
cunoaşterea: a. capacităţii de butăşire
b. ritmului de creştere
c. vârstei maturităţii de reproducere
16. Vârsta maturităţii de reproducere poate fi modificată la unele specii

de: a. condiţiile de lumină
b. condiţiile de umiditate
c. alegerea metodei de înmulţire
d. intervenţii asupra rădăcinii
17. Capacitatea de drajonare a unor specii este utilă pentru:

a. acoperirea suprafeţelor verticale
b. ramificarea ramurilor arbuştilor
c. formarea gardurilor vii
d. fixarea terenurilor în pantă
e. variantele a şi d corecte
20
4.
Particularităţile biochimice ale plantelor lemnoase.
OBIECTIVE
• ce importanţă au plantele lemnoase asupra sănătăţii omului
• care sunt speciile care au calităţi medicinale, cosmetice şi alimentare
• care este importanţa cunoaşterii efectelor toxice şi alergice ale plantelor lemnoase
• care sunt speciile cu organe toxice
Speciile lemnoase conţin compuşi organici cu efecte benefice sau negative asupra
sănătăţii omului şi animalelor. Cunoaşterea speciilor din acest punct de vedere este
foarte importantă pentru pepinierişti şi cultivatori, care îşi orientează producţia spre
anumite specii cu importanţă farmaceutică sau alimentar ă, dar şi pentru peisagişti, care
în funcţie de situaţie, pot folosi sau evita anumite specii în unele amenajări peisagistice.
O serie de specii lemnoase prezintă în unele organe (muguri, frunze, flori, fructe)
concentraţii ridicate în anumite minerale (fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf etc.)
precum şi vitamine, aminoacizi, proteine, utile sănăt ăţii omului. O serie de compuşi
organici sintetizaţi de plantele lemnoase (alcaloizi, terpenoizi, glicozizi, fenoli) au
importanţă în industria farmaceutică, cosmetică sau alimentară. Totodată, unii din aceşti
compuşi, care au rol în rezistenţa
plantelor la ultraviolete, la secetă
sau funcţionează ca repelente
pentru animale, pot acţiona în mod
negativ asupra sănătăţii umane
(efect toxic sau alergic).
Calităţile medicinale ale

unor organe de plantă sunt întâlnite
a b
la o serie de specii lemnoase (fig.
16). Frunzele (Ginko, Abies,
Betula), mugurii (Pinus, Populus),
florile (Robinia, Tilia, Crataegus),
fructele (Rosa, Juniperus,
Hippophae) sunt folosite în diverse
preparate medicinale –
medicamente, ceaiuri, tincturi,
decocturi, uleiuri esenţiale sau
siropuri. Preparatele farmaceutice c d
din plante lemnoase trebuie să
provină din plantaţii speciale, care Fig. 16 – Specii cu calităţi medicinale:
au fost atent monitorizate în a – Betula pendula , b – Ginkgo biloba,
vederea evitării contaminării c – Abies alba, d – Crataegus monogyna
organelor de plantă vizate cu
substanţe toxice. De exemplu, nu se recomandă folosirea florilor, frunzelor, mugurilor de
la arborii stradali, care sunt afectaţi de poluarea atmosferică, iar concentraţia de noxe
21
acumulate pe aceste organe este foarte mare. Producătorii de produse farmaceutice
recoltează materialul vegetal din arbori şi arbuşti aflaţi în zone nepoluate sau din
plantaţii specializate şi îngrijite fără aplicarea pesticidelor.
Calităţile cosmetice au fost descoperite în unele frunze, flori şi fructe de arbori
şi arbuşti ornamentali. Acestea reprezintă o sursă naturală de vitamine, uleiuri,
aminoacizi esenţiali, acizi organici, enzime, arome, utilizate pentru prepararea cremelor,
emulsiilor, măştilor cosmetice, loţiunilor, şampoanelor, săpunurilor, parfumurilor etc.
Pentru aceste produse cosmetice se fac extracte din: trandafir (Rosa), cătină
(Hippophae), măceş (Rosa canina), soc (Sambucus nigra), salcie (Salix), nuc american
(Juglans nigra), caprifoi (Lonicera caprifolium), liliac (Syringa vulgaris).
Calităţile alimentare ale unor specii lemnoase sunt foarte cunoscute de români.
În tabelul 1 sunt amintite câteva dintre calităţile alimentare ale speciilor dendrologice.
Tabel 1
Calităţile alimentare ale speciilor lemnoase ornamentale
Produs Specia Organul de plantă

Dulceaţă, gem Chaenomeles japonica (gutui japonez) fructe
Juniperus communis (ienupăr) fructe
Hippophae rhamnoides (cătină) fructe
Cornus mas (corn) fructe
Rosa centifolia (trandafir) flori
Prunus avium (cireş amar) fructe
Sirop Sambucus nigra (soc) flori
Abies alba (brad) muguri
Acer saccharum seva
Pastă Cornus mas (corn) fructe
Castanea sativa (castan) seminţe
Fructe uscate Chaenomeles japonica (gutui japonez) fructe
Cornus mas (corn) fructe
Castanea sativa (castan) seminţe
Corylus avelana (alun) seminţe
Miere Robinia pseudacacia (salcâm) flori
Tilia tomentosa (tei) flori
Calităţile alimentare şi farmaceutice ale plantelor lemnoase sunt importante

criterii de alegere a speciilor pentru gră dinile particulare. Ca şi pentru produsele
medicinale, atunci când se doreşte folosirea florilor, fructelor sau seminţelor unor specii
în prepararea produselor cosmetice sau alimentare, acestea se recoltează de la plante care
cresc în mediu nepoluat.
Calităţile antimicrobiene. O serie de plante lemnoase ornamentale acţ ionează
asupra sănătăţii omului prin fitoncidele pe care le eliberează în atmosferă. Aceste
substanţe purifică aerul, curăţându-l de bacterii, virusuri sau fungi, periculoşi pentru
sănătate. Speciile de conifere (brad, molid, pin), dar şi unele specii de foioase (stejar,
mesteacăn, tei) au calităţi antimicrobiene, distrugând bacilii dizenteriei, difteriei,
tuberculozei (Iliescu, 2003). Importanţa practică a cunoaşterii acestor calităţi se
evidenţiază în cazul spaţiilor verzi destinate spitalelor, grădiniţelor, şcolilor.
Efectele negative care pot afecta sănătatea omului şi a animalelor apar odată cu
ingerarea unor organe de plante care sunt toxice, dar şi contactul involuntar sau inhalarea
unor părţi de plantă cu efect alergic.
Efectele toxice sunt cauzate de compuşii chimici de tipul alcaloizilor, prezenţ i la
unele specii ornamentale. Caracterul toxic pe care îl au unele plante (tabelul 2) este un
factor în excluderea din anumite amenajări a acestor specii. De exemplu, în locurile de
22
joacă pentru copii, gră dinile zoologice sau grădinile particulare ale familiilor cu copii
mici şi/sau animale, nu se plantează niciuna dintre aceste specii.
Tabel 2
Specii lemnoase ornamentale cu organe toxice
Specia Organul de plantă toxic
Daphne mezereum întreaga plantă
Hedera helix (iedera) fructele
Laburnum anagyroides (salcâm galben) frunzele, lăstarii, fructele
Prunus laurocerasus frunzele, florile
Symphoricarpos sp. (cârmâz) fructele
Taxus baccata (tisa) frunzele
Efectele alergice pot fi provocate de fructele, polenul sau perişorii de pe frunzele unor
specii lemnoase. Contactul cu acestea este de cele mai multe ori involuntar, organele de
plante amintite fiind purtate uşor de vânt.
Reacţii alergice sunt

frecvent întâlnite
primăvara, odată cu
înflorirea corcoduşului,
plopului, teiului (specii
cu înflorire abundentă
şi flori cu mult polen),
dar şi la diseminarea
fructelor de plop,
platan, cătină roşie
(fig. 17) .
În marile oraşe
se încearcă evitarea
Fig. 17 – Fructe de plop (stânga) şi platan (dreapta) amplasării speciilor
care sunt cunoscute ca
având efecte alergice asupra populaţiei în apropierea blocurilor de locuinţe. Totuşi, în
perioada de primăvară, curenţii de aer sunt mai puternici, iar vântul poartă polenul sau
fructele de plop, platan la distanţ e mari. Din acest motiv, în unele ţări există liste de
specii interzise pentru plantarea în spaţiile verzi urbane.
Rezumat
Particularităţile biochimice ale plantelor lemnoase
Unele specii lemnoase au efecte benefice, iar altele efecte negative asupra sănătăţii
umane prin substanţele chimice pe care le conţin.
Efectele benefice asupra sănătăţii umane decurg din calităţile lor medicinale,
cosmetice, alimentare şi antimicrobiene.
Frunzele, florile, fructele şi chiar scoarţa şi lăstarii unor specii lemnoase se folosesc
la diferite preparate farmaceutice – medicamente, ceaiuri, tincturi, soluţii, siropuri.
Unele plante constituie surse naturale importante de vitamine, uleiuri, aminoacizi
esenţiali, acizi organici, enzime, arome, utilizate pentru prepararea produselor
cosmetice.
Calităţile alimentare ale anumitor specii lemnoase ornamentale sunt foarte
cunoscute în rândul populaţiei. Fructele, florile, seminţele şi chiar mugurii sunt
transformate în dulceţuri, gemuri, siropuri, paste, miere etc.
23
Recoltarea organelor de plantă care interesează industria farmaceutică, cosmetică
şi alimentară se face din plantaţii speciale de arbori şi arbuşti, îngrijiţi fără
pesticide şi la distanţe sigure faţă de sursele de poluare.
Calităţile antimicrobiene se referă la substanţele eliberate de speciile ornamentale
cu efect inhibitor asupra unor bacterii, virusuri şi fungi care afectează sănătatea
omului.
Efectele negative pe care le pot avea unele plantele lemnoase sunt resimţite la
ingerarea unor organe de plantă toxice sau inhalarea şi uneori contactul cu organe
care produc alergii.
18. De la speciile Betula şi Ginkgo se folosesc în industria

farmaceutică : a. mugurii
b. lăstarii
c. frunzele
d. florile
e. variantele c şi d corecte
19. Efectele benefice ale plantelor lemnoase asupra sănătăţii omului se referă
la: a. calităţile lor medicinale
b. calităţile lor cosmetice
c. calităţile lor alimentare
d. calităţile lor antimicrobiene
e. toate variantele corecte
20. Din locurile de joacă pentru copii se exclud:

a. speciile care au calităţi cosmetice
b. speciile cu organe toxice
c. speciile care au calităţi alimentare
d. speciile care au calităţi antimicrobiene
e. variantele a şi b corecte
21. Calitatea unor fructe şi flori recoltate pentru uz medicinal este negativ afectată de:
a. poluare
b. aplicarea de pesticide
c. lumină
d. temperatură
24
5.
Relaţiile plantelor lemnoase cu temperatura.
OBIECTIVE
• care sunt efectele extremelor de temperatură asupra plantelor lemnoase
• cum pot fi protejate plantele de temperaturile extreme
• cum se clasifică speciile în funcţie de cerinţele faţă de temperatură
• care sunt factorii care influenţează rezistenţa plantelor la ger
• care sunt factorii care influenţează rezistenţa plantelor la temperaturile ridicate
Speciile ornamentale lemnoase provin din zone climatice diferite. De aceea,

creşterea şi dezvoltarea lor se desfăşoară în condiţii bine determinate în ceea ce priveşte
temperatura, lumina, umiditatea din sol şi aer. Producătorii, cultivatorii de plante
lemnoase, dar şi peisagiştii trebuie să cunoască cerinţele fiecărei specii faţă de aceşti
factori climatici.
Toate procesele fiziologice se desfăşoară în condiţii optime la anumite
temperaturi. În arboricultura ornamentală o importanţă deosebit ă o are cunoaşterea
limitelor de toleranţă ale speciilor faţă de temperatur ă, care dictează posibilitatea
folosirii lor în anumite zone climatice. De exemplu, bradul şi molidul sunt specii
o
rezistente la temperaturi scăzute până la -25 C ş i nu tolerează temperaturile ridicate, de
o
peste 30 C. Plantarea acestor specii în zona de câmpie, unde vara temperaturile depăşesc
frecvent pragul lor maxim tolerat de temperatură, nu dă rezultate. Aşadar, la alegerea
speciilor pentru o amenajare este necesar să se cunoască temperaturile maxime şi
minime din zona respectivă şi să se compare cu necesităţile plantelor.
Temperaturile scăzute pot surveni în următoarele perioade critice: iarna, primăvara
târziu sau toamna devreme. Efectele temperaturilor scă zute pot fi: înnegrirea sau uscarea
frunzelor, căderea frunzelor, uscarea unor porţiuni de ramuri, ramuri întregi
sau chiar întreaga plantă, când
este afectat inclusiv sistemul
radicular (fig. 18). La unii arbori
gerul determină crăparea
scoarţei pe ramuri şi chiar pe
trunchi. Rezistenţa plantelor
lemnoase la ger este diferită cu
specia şi este influenţată de mai
mulţi factori: momentul apariţiei
gerului şi durata acestuia, vârsta
plantei, tehnologia de întreţinere
– fertilizări, udări, tăieri.
Majoritatea speciilor din
Fig. 18 – Arbust afectat de temperaturi scăzute (Chamaecyparis
lawsoniana ‘Globosa’) flora autohtonă sunt rezistente la
ger: Abies alba (brad), Picea
abies (molid), Pinus silvestris
(pin), Larix decidua (larice), Fagus sylvestris (fag), Quercus robur (stejar) etc. Nu toate
speciile unui gen au aceleaş i cerinţe faţă de factorul temperatură. De exemplu, Euonymus
europeus (salba moale) are o bună rezistenţă la ger, iar Euonymus japonicus este foarte
25
sensibil, la fel şi speciile din genul Cornus – Cornus mas, Cornus sanguinea – foarte
rezistente, Cornus florida - sensibil.
Momentul când intervin temperaturile scăzute poate determina daune chiar la
specii considerate rezistente. Astfel, când gerurile survin toamna prea timpuriu, plantele
sunt surprinse de frig fără să fie încă pregătite, iar porţiunile de ramuri încă
nelemnificate îngheaţă şi se usucă. De asemenea, gerurile de primăvară, care survin
târziu, după pornirea în vegetaţ ie au efecte negative la majoritatea speciilor – îngheţarea
şi uscarea florilor, a primelor frunze, uneori a ramurilor. Multe specii au însă capacitatea
de a se reface şi a reporni în vegetaţie, din mugurii dorminzi.
Perioadele lungi cu temperaturi foarte scăzute din timpul iernii pot afecta speciile
rezistente la ger. Totodată, o perioadă scurtă de o zi sau două de ger poate trece fără să
producă daune chiar la unele specii considerate sensibile la frig, mai ales dacă au fost
luate mă suri de protecţie împotriva gerului (muşuroire, mulcire, acoperire cu folie)
pentru plantele respective.
Condiţiile de umiditate pot agrava sau diminua efectele temperaturilor scăzute
asupra plantelor lemnoase. Ploaia abundentă urmată de ger puternic cauzează daune mari
la foarte multe specii prin îngheţ area sistemului radicular, a ramurilor şi prin acoperirea
lăstarilor şi ramurilor cu gheaţă, care le îngreunează şi cedează, producându-se rupturi
severe. De asemenea, gerul din timpul iernii, care survine fără z ăpadă este mult mai
periculos decât cel care surprinde plantele acoperite de zăpadă (care acţionează ca
izolator termic, protejând rădăcinile şi baza plantelor).
Din punct de vedere al vârstei plantei, temperaturile scăzute afectează plantele
tinere. De aceea, la producerea puieţilor se impun măsuri tehnologice de protecţie –
protejarea plantelor prin mulcire (fig. 19) sau cultivarea plantelor tinere din specii
sensibile în spaţii protejate (sere, solarii). Rezistenţa la ger creşte la unele specii odată cu
înaintarea în vârstă a plantei.
Tehnologia aplicată la
producerea plantelor sau la întreţinerea
plantelor mature (fertilizare, tăieri) pot
avea consecinţe dramatice asupra
rezistenţei la ger.
Fertilizarea plantelor trebuie să
respecte anumite principii în ceea ce
priveşte cantitatea de îngrăşăminte şi
perioada când sunt aplicate. Astfel,
fertilizarea cu azot după luna septembrie
stimulează creşterea plantelor, iar
acestea vor fi surprinse de perioada rece
cu lăstarii nelemnificaţi şi în
Fig. 19 – Plante protejate în timpul iernii
consecinţă, sensibili la ger. Pe de altă
parte, aplicarea de
îngrăşăminte cu potasiu în perioada de
tomană va contribui la o mai bună rezistenţă la ger a plantelor. Irigarea abundentă în
perioada de toamnă menţine creşterile vegetative, scăzând rezistenţa plantelor la frig.
Lucrările de tăiere pot avea efecte negative dacă sunt aplicate toamna. Dacă în
timpul iernii gerul afectează o porţiune de 10 cm din lăstari, iar aceştia au fost scurtaţi prin
tăiere toamna, există riscul ca îngheţul să afecteze întreaga plantă. Fără t ăieri, lăstarii vor
avea doar vârfurile îngheţate, por ţiunile bazale ră mânând neafectate. La speciile sensibile la
frig tăierile se fac primăvara mai târziu, când riscul gerurilor târzii a trecut.
Temperaturile ridicate din timpul verii au efecte negative asupra plantelor
lemnoase ornamentale. Primul simptom al căldurii excesive este ofilirea frunzelor (fig.
26
20). Dacă temperaturile ridicate sunt însoţite şi de o umiditate scăzută în sol şi aer,
efectele sunt mult amplificate – frunzele se răsucesc şi se usucă, începând cu marginile,
florile cad. Canicula prelungită provoacă la unele specii defolierea completă şi uscarea
ramurilor.
A B
Fig. 20 – Efectele temperaturilor ridicate – A: ofilirea frunzelor, B: răsucirea şi uscarea frunzelor
La speciile conifere, efectele caniculei sunt deseori remarcate după ce perioada

critică a trecut. La acestea, frunzele se usucă împreună cu porţiunile de lăstari pe care
sunt inserate.
Factorii care influenţează rezistenţa plantelor la temperaturi ridicate sunt: durata
temperaturilor ridicate, vârsta plantelor, întreţinerea plantelor – udare, tăieri.
Perioadele scurte, de o zi sau două cu temperaturi foarte ridicate, pot fi depăşite
de majoritatea speciilor, atâta timp cât aceste temperaturi nu sunt asociate cu lipsa apei.
Temperaturile ridicate pe o perioadă mai lungă determină efecte ireversibile asupra unor
specii lemnoase, care ajung până la uscarea completă a plantelor. De aceea, în zonele în
care vara se ating temperaturi foarte ridicate, alegerea speciilor pentru o amenajare se
face cu mare atenţie.
Rezistenţa la secetă este mai mică la plantele tinere. Speciile de conifere sunt mai
sensibile comparativ cu foioasele. Protecţia puieţilor faţă de temperaturile ridicate se
realizează prin umbrire şi udare, atât la nivelul rădăcinii, cât şi pe frunziş.
În timpul perioadei de vară, când temperaturile sunt foarte ridicate nu se fac
tăieri. Aceste lucrări determină o accelerare a procesului de evapotranspiraţie, care în
final duce la uscarea ramurilor.
În funcţ ie de cerinţele speciilor lemnoase faţă de căldură, acestea au fost
clasificate astfel (Iliescu, 1998):
• termofile – exigenţe mari faţă de căldură
• subtermofile – exigente faţă de căldură, adaptabile şi la temperaturi mai scăzute
• mezoterme – exigenţe mijlocii faţă de căldură
• oligoterme – exigenţe reduse faţă de căldură
• euriterme – amplitudine ecologică mare faţă de căldură
Exigenţele fa ţă de c ăldură pe care le au speciile condiţionează posibilitatea
culturii lor în diferite regiuni. Speciile termofile şi subtermofile (Cedrus atlantica,
Albizia julibrissin, Magnolia stellata, Castanea sativa etc.) necesită un climat blând, iar
folosirea în zone cu ierni mai reci necesită măsuri de protecţie - locaţii ferite de curenţi
reci de aer (la adăpostul clădirilor, al plantaţiilor masive), mulcire.
Speciile cu amplitudine ecologică mare (Acer pseudoplatanus, Spiraea x
vanhouttei, Betula pendula, Thuja occidentalis etc.) se adaptează uşor la temperaturi
27
scă zute, dar şi la cele foarte ridicate. Aceste specii pot fi cultivate atât în zona de
câmpie, cât şi în zonele de deal şi munte.
Intrarea în vegetaţie primăvara este corelată cu cerinţele speciilor faţă de
temperatură. Speciile cu pretenţii mai mari faţă de căldură au nevoie de temperaturi mai
ridicate primăvara (atât ziua, cât şi noaptea) pentru a porni în vegetaţie. O astfel de
adaptare la climă, care protejează în final mugurii împotriva îngheţurilor târzii de
primăvară se întâlneşte la: Catalpa bignonioides, Albizia julibrissin, Paulownia
tomentosa, Hibiscus siriacus, care înfrunzesc după jumătatea lunii aprilie. Sunt însă şi
specii exotice, neadaptate total la climatul nostru, care îşi reiau vegetaţia mai timpuriu
primăvara şi suferă de multe ori din cauza temperaturilor coborâte care apar la începutul
primăverii – Caryopteris cladonensis, Rhododendron sp., Sorbaria sorbifolia, Magnolia
stellata.
Speciile cu amplitudine ecologică mare faţă de c ăldur ă înfrunzesc sau înfloresc
(în funcţie de specie – înflorire protantă sau metantă) mai repede. Primele specii –
Lonicera fragrantissima, Cornus mas, Corylus sp., Salix sp. - pornesc în vegetaţie în unii ani
chiar de la sfârşitul lunii februarie şi sunt urmate de alte specii rustice în luna martie –
Prunus cerasifera, Acer platanoides, Populus sp., Forsythia x intermedia, Ulmus sp. etc.
Unele specii lemnoase au nevoie de anumite temperaturi noaptea, pentru ca
fructele să se formeze în urma înfloririi şi polenizării. În climatul nostru multe specii
exotice de arbuşti nu întâlnesc temperaturile optime noaptea pentru a forma fructe, deşi
creşterea ş i înflorirea lor decurg în bune condiţii. Astfel de specii sunt: Forsythia sp.,
Euonymus fortunei, Philadelphus sp., Spiraea sp., Vinca sp., Yucca filamentosa. Câteva
specii exotice formează mugurii florali în anul precedent înfloririi, iar temperaturile
foarte scăzute din unele ierni îi distrug, înflorirea fiind compromisă.
Rezumat
Relaţiile plantelor lemnoase cu temperatura
cunoaşterea limitelor de toleranţă ale speciilor faţă de temperatură este importantă
pentru cultivarea lor în anumite zone climatice
temperaturile scăzute determină uscarea unor porţiuni de ramuri, ramuri întregi sau
chiar întreaga plantă
rezistenţa la ger a plantelor lemnoase diferă cu specia şi este influenţată de mai mulţi
factori: momentul apariţiei gerului şi durata acestuia, vârsta plantei, tehnologia de
întreţinere
efectele temperaturilor ridicate sunt: ofilirea frunzelor, căderea florilor, răsucirea
frunzelor şi uscarea lor începând cu marginile limbului, defolierea completă a plantelor,
uscarea ramurilor
factorii care influenţează rezistenţa plantelor la temperaturi ridicate sunt: durata
temperaturilor ridicate, vârsta plantelor, întreţinerea plantelor
speciile au fost clasificate în funcţie de cerinţele lor faţă de căldură astfel: termofile,
subtermofile, mezoterme, oligoterme şi euriterme
22. Rezistenţa la ger poate fi mărită prin :

a. fertilizare cu azot toamna
b. udare abundentă toamna
c. fertilizare cu potasiu
d. variantele a şi b corecte
28
23. Speciile cu exigenţe foarte mari faţă de căldură se
numesc: a. euriterme
b. subtermofile
c. oligoterme
d. termofile
24. Speciile cu amplitudine ecologică mare faţă de căldură

sunt: a. sensibile la frig
b. sensibile la căldură
c. rezistente la frig
d. rezistente la căldură
25. La conifere, efectele caniculei sunt vizibile:

o
a. la câteva ore după atingerea temperaturilor de peste 30 C
b. după ce perioada de caniculă a trecut
c. după o zi de la temperaturile ridicate
d. niciodată, speciile conifere fiind rezistente
26. Protecţia plantelor tinere faţă de căldură se face prin:

a. umbrire
b. mulcire
c. udare
d. variantele a şi c corecte
27. Speciile sensibile la frig sunt:

a. Abies alba şi Picea abies
b. Cornus mas şi Cornus sanguinea
c. Albizia julibrissin şi Cedrus atlantica
d. Fagus sylvatica şi Betula pendula
29
6.
Relaţiile plantelor lemnoase cu lumina.
OBIECTIVE
• ce importanţă are lumina pentru plantele lemnoase
• cum se clasifică speciile în funcţie de exigenţele faţă de lumină
• care sunt efectele umbririi la speciile iubitoare de lumină
• cum se poate îmbunătăţi regimul de lumină în pepiniere şi amenajări de spaţii verzi
Plantele lemnoase reacţionează la lumină prin fotosinteză, fototropism şi fotoperiodism.

Fotosinteza este procesul fiziologic de care depinde viaţa pe pământ, prin care plantele
transformă energia soarelui în energie chimică. Fototropismul este mi şcarea plantelor în funcţie
de lumină. Frunzele cresc şi sunt orientate prin intermediul peţ iolului, astfel încât să intercepteze
o cantitate cât mai mare de lumină. Fotoperiodismul reprezintă reacţia plantelor la întuneric. De
acest proces depind câteva dintre reacţiile plantelor – germinaţia seminţelor, elongarea lăstarilor,
dormanţa şi înflorirea la speciile sensibile la lungimea zilei.
Cantitatea de lumină care ajunge la frunzele unei plante variază cu latitudinea, sezonul,
condiţiile meteorologice. Deşi aceşti factori sunt naturali, iar modificările asupra lor sunt
imposibile, în anumite situaţii regimul de lumină poate fi controlat. De exemplu, cantitatea de
lumină scăzută din timpul iernii, poate fi suplimentată la producerea puieţilor, prin iluminare
artificială în sere sau în camere de creştere. De asemenea, cantitatea de lumină naturală poate fi
redusă prin umbrire în zonele unde iluminarea este puternică datorită latitudinii sau în timpul
sezonului de vară.
Condiţiile staţ ionale, intervin ca factori importanţi în regimul de lumină al unei plante.
Acestea sunt legate de relief, vecinătăţi şi de poluare:
• Relieful poate avantaja planta sau o poate
dezavantaja. Pe o colină, expoziţia
nordică aduce mai puţină lumină pe
frunze, pe când expoziţia sudică
concentrază mai multă lumină pe
acestea.
• Vecinătăţile unei plante influenţează
cantitatea de lumină naturală.
Construcţiile de tipul clădirilor,
construcţiilor de grădină, gardurilor, pot
reduce sau îmbunătăţesc intensitatea
luminoasă (fig. 21); în funcţie de
materialul de construcţie, culoare,
textură aceste construcţii reflectă lumina
spre plantele din vecinătate sau le Fig. 21 – Reflexia luminii pe clădiri
umbresc. Vegetaţia din apropiere poate (după Elsa, 1998)
fi înaltă şi poate umbri din lateral sau de
sus (plantele aflate sub coroane de arbori) sau poate fi scundă, neafectând cantitatea de
lumină naturală. Piesele de apă, sub forma unor bazine, lacuri, iazuri reflectă lumina
spre plantele din jur.
• Poluarea cu praf şi pulberi de substanţe chimice reduce cantitatea de lumină, prin depunere
pe frunze.
30
Speciile lemnoase au cerinţe diferite faţă de lumină, fiind clasificate astfel (Iliescu, 1998):
• Specii heliofile
• Specii heliosciadofile
• Specii cu amplitudine mare faţă de lumină
Speciile heliofile cresc şi se dezvoltă corespunzător la intensităţi mari ale luminii (în plin
soare). Umbrirea parţială sau totală a acestor plante, precum şi cantitatea redusă de lumină
datorată semiumbririi de către alte plante determină creşteri reduse, lipsa înfloririi, iar la unele
specii, degarnisire, ajungând chiar până la uscarea sau degarnisirea părţilor umbrite (fig. 22) ori
uscarea întregii plante. Din această categorie fac parte specii de conifere, dar şi foioase (tabelul
3).
Speciile heliosciadofile
preferă locaţiile semiumbrite şi
umbrite pentru a creşte şi dezvolta
optim. Plasate în plin soare, aceste
plante vor avea cre şteri puţine şi
mici, nu vor înflori, sau florile vor fi
mici, decolorate. Unele specii pot
suferi arsuri pe frunze, uscarea
frunzişului şi chiar a ramurilor.
Speciile cu amplitudine mare
faţă de lumină ră mân neafectate în
ceea ce priveşte dezvoltarea lor,
indiferent de cantitatea de lumină pe
care o primesc. Astfel de specii sunt:
Abies alba (brad), Taxus baccata
(tisă), Acer campestre (jugastru),
Buxus sempervirens (merişor),
Carpinus betulus (carpen), Euonymus
europaeus (salbă moale), Hedera
helix (iederă), Fagus sylvatica (fag),
Mahonia aquifolium (mahonie),
Symphoricarpos sp. (cârmâz).
Cerinţele faţă de cantitatea de
lumină este de multe ori diferită între
specia tip şi cultivar sau varietate.
Sunt cultivaruri şi varietăţi care au
preten ţii mari faţă de acest factor deşi
Fig. 22 – Efectele umbririi la Chamaecyparis lawsoniana specia tip este adaptabilă la
(specie heliofilă) semiumbră sau umbră. Această
diferenţă faţă de specia tip apare mai
ales în cazul varietăţilor sau cultivarurilor cu frunziş colorat (roşu, auriu, argintiu, variegat).
Amplasate la semiumbr ă, aceste varietăţi şi cultivaruri cresc şi se dezvoltă bine, însă îşi pierd
aspectul estetic în ceea ce priveşte intensitatea culorii frunzişului. De aceea, aceste plante se
amplasează în plin soare. În pepinieră, la producerea puieţilor şi formarea plantelor se iau în
considerare aceste cerinţe faţă de lumină, astfel că direcţia rândurilor şi distanţele de plantare
sunt mai mari la aceste varietăţi şi cultivaruri cu frunziş colorat comparativ cu cele pentru
producerea puieţilor din speciile tip.
Pretenţiile faţă de lumină ale unor specii încep încă din faza de semin ţe. Astfel, lumina
joacă un rol important pentru Betula sp. (mesteceni), Ulmus sp. (ulmi), Pinus sylvestris (pin de
pădure) , Picea abies (molid), la care seminţ ele germinează mai repede dacă sunt expuse la
lumină. De aceea, semănatul la aceste specii se face la suprafaţa solului, iar seminţele nu se
acoperă.
Vârsta plantei este în unele cazuri corelată cu factorul lumină. În natură, puieţii de
conifere se dezvoltă bine la semiumbra arborilor maturi, iar de la o anumită vârstă nevoia de
lumină creşte. De aceea, în tehnologia de producere a puieţilor de conifere se impun măsuri de
31
reducere a intensităţii luminii prin umbrirea semănăturilor, a butaşilor şi a plantelor tinere în
timpul verii.
Tabel 3
Cerinţele speciilor lemnoase ornamentale faţă de lumină (după Iliescu, 2003)
Cerinţe faţă de lumină Specii
Chamaecyparis sp.
Pinus sp.
conifere Ginkgo biloba
Larix decidua
Cultivarurile tuturor speciilor cu frunziş colorat
Acer saccharinum
Albizia julibrissin
Alnus glutinosa
Betula pendula
Campsis radicans
Catalpa bignonioides
Cercis siliquastrum
Cotinus coggygria
Cytissus sp.
Deutzia sp.
Eleagnus sp.
Ridicate (specii heliofile) Gleditsia triacanthos
Hibiscus siriacus
foioase Koelreuteria paniculata
Liriodendron tulipifera
Malus sp.
Paulownia tomentosa
Perovskia atriplicifolia
Platanus hibrida
Pyrus salicifolia
Robinia sp.
Sophora japonica
Sorbus aria
Quercus rubra
Tilia sp.
Wisteria sinensis
Toate varietăţile şi cultivarurile cu frunze colorate
Cephalotaxus harringtonia
conifere
Torreya nucifera
Acer palmatum
Euonymus japonicus
Scăzute (specii
Hedera helix
heliosicadofile) foioase Hydrangea sp.
Ilex aquifolium
Kerria japonica
Vinca minor
Pornirea în vegetaţie, creşterea vegetativă, înflorirea, fructificarea sunt influenţate alături

de temperatură şi de regimul de lumin ă. La câteva specii lemnoase ornamentale fotoperiodismul
(lungimea zilei şi intensitatea luminii) dictează declanşarea înfloririi. Zilele scurte, de primăvară
şi toamnă, stimulează înflorirea la Vinca minor (saschiu) şi Kerria japonica (kerria), care din
acest motiv înfloresc de două ori pe an. La alte specii regimul de lumină, dublat de cel de
temperaturi, determină în unii ani înflorirea a doua oară, toamna (fig. 23), la Aesculus
hippocastanum (castan porcesc), Robinia pseudaccacia (salcâm) sau Forsythia x intermedia
32
(ploaie de aur). Această înflorire de toamn ă se realizează pe baza mugurilor florali formaţi în
anul în curs, care ar fi trebuit să pornească abia anul următor.
Unele specii se adaptează foarte bine la semiumbră, în sensul creşterii şi dezvoltării, însă
înfloresc mai puţin sau deloc, iar florile vor fi mai puţin colorate. Astfel de specii sunt: Yucca
filamentosa (yucca), Syringa
vulgaris (liliac), Weigela florida,
Spiraea bumalda, Philadelphus
coronarius (iasomia), Magnolia
kobus (magnolia).
Cunoaşterea aspectelor
legate de adaptabilitatea speciilor la
lumină este importantă nu numai
pentru producătorii de material
dendrologic, dar şi pentru peisagişti.
Plantele se dezvoltă mai mult sau mai
puţin asimetric, în funcţie de specie,
datorită cantităţii de lumină primite
de la soare. Pe partea sudică a
coroanei sau tufei, creşterile sunt mai
Fig. 23 – Înflorire de toamnă la Forsythia x intermedia mari, iar pe partea nordică mai mici.
De asemenea, frunzele şi scoarţa
ramurilor sunt adaptate
cantităţii de lumină primite. De aceea, la plantare sau transplantare este bine să se menţin ă
poziţia anterioară faţă de lumină pe care au avut-o plantele, pentru a evita stresul adaptării la
noile condiţii de lumină şi a stimula prinderea mai uşoară a acestora în noua locaţie.
Plantele lemnoase se adaptează în timp la condiţiile de lumină existente. Într-o asociere
de plante tinere cantitatea de lumin ă care ajunge la frunze este mare. Creşterea plantelor
determină însă schimbarea regimului de lumină, intervenind autoumbrirea frunzelor pe partea
nordică a plantei şi umbrirea de către celelalte plante învecinate, care sunt şi ele în creştere.
Adaptarea la noul regim de lumină se face treptat, an de an. Intervenţia prin tăieri a vegetaţ iei la
un moment dat în această asociere schimbă regimul de lumină cu care plantele sunt deja
obişnuite. În consecinţă, trecerea de la umbră la soare, prin eliminarea unor plante sau porţiuni
de plantă, induce un stres plantelor din vecinătate (care pot reacţ iona prin stagnare în creştere,
arsuri pe frunze, uscarea frunzelor, căderea florilor) încercând să se readapteze la noile condiţii
de lumină.
Peisagiştii trebuie să ia în considerare cerinţele speciilor faţă de lumină şi când
proiectează specii iubitoare de umbră (heliosciadofile) sub coroanele arborilor sau în umbra altor
specii. Într-o plantaţie tânără nu se poate asigura în primii ani acest regim de umbră pentru
creşterea corespunzătoare a acestor specii. De aceea, în astfel de plantaţii se intervine cu plantări
ulterioare ale speciilor heliosciadofile, după ce plantele din asociaţie cresc şi reuşesc să creeze
suficientă umbră.
Rezumat
Relaţ iile plantelor lemnoase cu lumina
Cantitatea de lumină care ajunge la frunzele unei plante variază cu: latitudinea, sezonul,
condiţiile meteorologice, condiţiile staţionale (relief, vecinătăţi, poluare)
Speciile lemnoase sunt clasificate după cerinţele faţă de lumină astfel: specii heliofile,
specii heliosciadofile, specii cu amplitudine mare faţă de lumină
Cerinţele faţă de cantitatea de lumină este de multe ori diferită între specia tip şi
cultivar sau varietate
La unele specii seminţele germinează mai repede dacă sunt expuse la lumină
Vârsta plantei este corelată cu factorul lumină la unele specii conifere
La câteva specii lemnoase ornamentale, fotoperiodismul dictează declanşarea înfloririi
33
Cunoaşterea aspectelor legate de cerinţele speciilor faţă de lumină este importantă nu
numai pentru producătorii de material dendrologic, dar şi pentru peisagişti, care trebuie
să le ia în consideraţie la asocierea plantelor, plantări, întreţinere.
28. Condiţiile staţionale care pot schimba regimul de lumină al unei plante
sunt : a. latitudinea, altitudinea, sezonul
b. ritmul de creştere, talia, temperatura
c. fertilizarea, tăierile, udarea
d. relieful, poluarea, vecinătăţile
29. Speciile heliofile sunt:

a. specii cu exigenţe mari faţă de lumină
b. specii indiferente faţă de lumină
c. specii cu exigenţe mari faţă de temperatură
d. specii indiferente faţă de temperatură
e. variantele a şi c
30. Efectul umbririi la speciile iubitoare de lumină

este: a. arsura frunzelor
b. creşteri slabe, defoliere
c. declanşarea înfloririi
d. colorarea intensă a frunzelor
31. Specii heliosciadofile sunt:

a. Acer palmatum
b. Betula pendula
c. Kerria japonica
d. Liriodendron tulipifera
e. variantele a şi c corecte
32. Pentru germinaţia seminţelor, lumina joacă un rol important la:

a. Magnolia kobus
b. Vinca minor
c. Pinus silvestris
d. Aesculus hippocastanum
34
7.
Relaţiile plantelor lemnoase cu apa.
OBIECTIVE
• cum se clasifică speciile în funcţie de cerinţele faţă de apă
• care sunt efectele lipsei de apă şi excesului asupra plantelor lemnoase
• cum afectează apa sub formă solidă plantele lemnoase
• ce importanţă are apa asupra tehnologiei de producere a arborilor şi arbuştilor
• ce importanţă are calitatea apei de udare
Apa este un factor indispensabil vieţii plantelor lemnoase. Aproape 70-90% din
masa unui arbore este reprezentată de apă , indiferent dacă ţesuturile sunt sau nu vii
(Coder şi Warnell, 1999). Apa joacă rol de dizolvant, transportor, tampon şi reagent în
procesele fiziologice ale plantelor. Astfel, ea intervine direct în fotosinteză, transpiraţie,
absorbţia elementelor nutritive, transportul acestora prin vasele conducătoare. Dintre toţi
factorii care intervin în viaţa arborilor şi arbuştilor, apa este cel mai limitiv.
Influenţ a apei asupra plantelor lemnoase se manifestă prin toate formele ei –
lichidă (ploaie, apă freatică, rouă), gazoasă (ceaţă), solidă (zăpadă, polei, chiciură).
După cerinţele speciilor faţă de apă, acestea au fost clasificate astfel (Iliescu,
1998):
• Specii hidrofile
• Specii mezofile
• Specii submezofile
• Specii xerofile
• Specii eurifile
Speciile hidrofile se adaptează pe terenuri umede. Adaptările rădăcinilor le
permit supravieţuirea chiar în condiţii de inundare. Specii hidrofile, care tolerează
perioade lungi de inundaţii sunt: Alnus glutinosa, Salix sp., Populus sp., Liquidambar
styraciflua, Catalpa bignonioides, Cornus alba, Viburnum opulus, Lonicera caprifolium.
Specia Taxodium distichum formează rădă cini de respiraţie (pneumatofori) pe terenurile
umede, reuşind chiar să trăiască condiţii de indundare permanentă.
Speciile mezofile au exigenţe moderate faţă de apă, dar necesită umiditate atât în
sol cât şi în aer. Din această categorie fac parte majoritatea coniferelor: Abies alba, Picea
abies, Chamaecyparis sp., Larix decidua, Thuja sp., Taxus baccata, Pseudotsuga sp.,
Pinus strobus. Plantarea acestor specii în zonele de câmpie, unde umiditatea atmosferică
este redusă poate fi făcută cu rezultate mai bune, dacă plantarea se face într-o locaţie
semiumbrită. În acest fel umiditatea este menţinut ă la un nivel acceptabil, iar
temperatura se reduce cu câteva grade în timpul verii. Totuşi în acest caz se consideră şi
pretenţiile speciilor faţă de lumină. Foioase cu cerinţe moderate faţă de apă sunt:
Aesculus hippocastanum, Fagus sylvatica, Ilex aquifolium, Kerria japonica,
Liriodendron tulipifera, Viburnum rhytidophillum.
Speciile submezofile au pretenţii mai modeste faţă de apă. Majoritatea speciilor
foioase, din zona de câmpie se încadrează în această categorie.
Speciile xerofile au cerinţe foarte reduse faţă de apă şi tolerează solurile uscate:
Pinus nigra, Acer campestre, Caragana arborescens, Robinia sp., Tamarix sp., Viburnum
lantana.
35
Speciile eurifile au amplitudine ecologică mare faţă de apă, dezvoltându-se bine
în condiţii diferite de umiditate: Betula pendula, Catalpa bignonioides, Cornus
sanguinea, Euonymus europaeus, Populus alba, Rhus typhina, Salix alba, Sambucus sp.
Înmulţirea speciilor lemnoase depinde foarte mult de prezenţa apei.
• Germinaţia seminţelor se desfăşoară doar în condiţii de umiditate a solului.
Reuşita procesului de germinaţie presupune de multe ori tratarea seminţelor cu apă la
diferite temperaturi pentru a le stimula: tratamente hidrotermice (apă caldă), umectarea
şi preîncolţirea (apă la temperatura camerei), refrigerarea (gheaţă).
• La înmulţirea prin butaşi, înrădăcinarea necesită umiditate în sol, dar mai ales în
aer. Asigurarea umidităţii aerului este esenţială pentru menţinerea părţii vegetative (la
butăşirea în verde) şi formarea de rădăcini din mugurii de la baza butaşului.
• Prinderea altoiului, la înmulţirea prin altoire, depinde în mare parte de păstrarea
umidităţii în sol şi aer.
Având în vedere aceste nevoi, la înmulţirea plantelor, irigarea este una dintre cele
mai importante lucrări de întreţinere. De asemenea, toate lucrările de plantare şi
transplantare sunt urmate obligatoriu de udare, de ea depinzând reuşita acestor operaţii.
Speciile reacţionează diferit la lipsa apei. Primele semne ale stresului hidric se
manifestă prin ofilirea frunzelor şi răsucirea lor (fig. 24). Unele specii încearcă să se
salveze de lipsa apei prin eliminarea unor frunze, astfel că, o parte din frunze, mai ales
cele tinere, din vârful lăstarilor încep să se usuce.
Fig. 24 – Efectele lipsei de apă: Philadephus (stânga), Chamaecyparis (dreapta)
Lipsa apei pe o perioadă mai lungă, combinat ă cu temperaturi ridicate determină

uscarea unor ramuri (începând cu vârful acestora) sau chiar a întregii plante. La conifere,
stresul hidric se poate manifesta după câteva zile sau chiar săptă mâni. De exemplu, Thuja şi
Chamaecyparis, specii cu frunze solzoase, îşi pierd prin uscare porţiuni de ramuri cu frunze
abia după o vreme, când lipsa apei din aer şi sol nu mai este o problemă.
Plantele lemnoase aflate în spaţiul urban sunt mai expuse stresului cauzat de lipsa
apei. De aceea, la înfiinţarea acestor plantaţii, alături de alegerea speciilor rezistente în
astfel de condiţii, se pot aplica măsuri de îmbunătăţ ire a regimului de apă . Una dintre
cele mai simple măsuri este cea a menţinerii apei de udare în apropierea rădăcinilor prin
crearea unei „farfurii” de udare de jur-împrejurul bazei plantei. De asemenea, mulcirea
solului cu materiale organice (paie tocate, rumeguş, scoarţă tocată) contribuie la
păstrarea umidităţii solului, dar şi la reducerea tasării, combaterea buruienilor. Pentru
arborii stradali, unde solul este supus unei presiuni mai mari de circulaţia pedestră şi a
autovehiculelor, se poate interveni prin adăugarea la suprafaţa solului de materiale
minerale, de tipul zgurii sau argilei expandate, care menţin structura solului şi prin
urmare, capacitatea pentru aer şi apă.
36
Excesul de apă acţionează în mod negativ asupra plantelor lemnoase. Rădă cinile
se asfixiază şi încep să putrezească (fig. 25), iar curând planta afectată se va usca
complet. Apa administrată plantelor în
sezonul rece de toamnă întreţine creşterile
vegetative şi întârzie lemnificarea lăstarilor
precum şi intrarea în repaus a plantei,
determinând sensibilizarea plantelor şi
scăderea rezistenţei lor la frig.
De multe ori apa freatică la mică
adâncime limitează alegerea speciilor pentru o
anumită locaţie. Nivelul apei freatice nu este
constant, acesta crescând sau scăzând odată
cu cantitatea de precipitaţii. În acest fel, apa
freatică aduce cu ea la suprafaţa solului
săruri, care în cantităţi mari devin nocive
pentru majoritatea speciilor. Speciile foarte
sensibile la prezenţa apei freatice de mică
adâncime sunt: Prunus serrulata
Fig. 25 – Uscarea plantelor datorită excesului de
umiditate în sol (cireşul japonez), Paulownia tomentosa,
Liriodendron tulipifera (arborele cu lalele).
Excesul de umiditate în aer favorizează apariţia de boli şi dăună tori. Apa sub
formă de picături fine este o cale de favorizare a transmiterii bolilor sau a proliferării
lichenilor, a muşchilor.
Apa sub formă solidă , zăpadă şi chiciură provoacă daune prin depunerea pe
ramuri, îngreunarea şi ruperea acestora. Speciile cu frunze persistente, conduse în forme
sferice, piramidale, fastigiate îş i pot pierde ireversibil forma, datorită depunerilor de
zăpadă , iar îngheţarea zăpezii pe ramuri determină degerarea şi uscarea acestora (fig.
26). Pentru a evita aceste inconveniente, înainte de sosirea iernii se recomandă ca
plantele să fie legate. Scuturarea de zăpadă poate fi o alternativă, dacă plantele nu au
fost legate din diferite motive.
Poleiul survine uneori toamna târziu sau primăvara devreme când după ploaie sau
topirea zăpezii urmează înghe ţ. Plantele suferă prin degerarea mugurilor, a ramurilor
sau chiar a întregii plante. Uneori gheaţa formată pe ramuri poate determina ruperea
acestora datorită îngreunării (fig. 26). Poleiul este mult mai nociv comparativ cu zăpada
sau chiciura, pentru c ă gheaţa formată în urma ploilor sau topirii zăpezii, pătrunde mult
mai adânc în muguri şi scoarţă. Mai mult, dac ă zăpada şi chiciura se scutură uşor de pe
ramuri, poleiul persistă o vreme îndelungată.
Fig. 26 – Deformarea plantelor ca urmare a depunerii de zăpadă (stânga) şi polei (dreapta)
37
Grindina este printre cele mai distructive forme de apă solidă. Ea apare în timpul
verii şi determină rănirea şi ruperea frunzelor, florilor, fructelor, răni pe lăstari şi pe
scoarţa trunchiului. La plantele tinere daunele sunt foarte mari, determinând uneori chiar
distrugerea completă a acestora şi de aceea dacă zona unde se află pepiniera este
cunoscută ca una în care frecvenţa apariţiei grindinei este mare, se instalează plase
antigrindină deasupra rândurilor de plante. În cazul în care apariţia grindinei este
ocazională şi prin urmare nu sunt luate măsuri de protecţie, refacerea plantelor poate fi
făcută printr-un program riguros ce cuprinde tăieri, fertilizări şi udări.
Nu numai cantitatea de apă care ajunge la plante este importantă, ci şi calitatea
acesteia. Apa din pârâuri, râuri, lacuri sau apa freatică , nu este întotdeauna potrivită
pentru udarea plantelor, putând avea cantităţi ridicate de săruri sau fiind contaminată cu
diferiţi poluanţi. De aceea, pepinierele analizează permanent calitatea apei de udare,
provenit ă din surse naturale, pentru a evita daunele. Majoritatea speciilor reacţionează
rapid la un conţinut ridicat de săruri în apă sau poluanţi. Efectele negative apar în primă
fază sub formă imperceptibilă , fiind afectate procesele fiziologice (se reduce rata
fotosintezei, creşte transpiraţia). Ca urmare, dacă udarea cu apă de slabă calitate
continuă, rădăcinile se modifică, cre şterea plantelor se reduce, frunzişul îşi micşorează
dimensiunile, la unele specii apărând chiar pete, colorări inestetice, brunificări, iar
înflorirea se reduce sau dispare complet. Odată cu acumularea în sol a sărurilor sau
poluanţilor, plantele se pot usca complet. Cele mai afectate de calitatea apei sunt plantele
tinere. Totuşi speciile sensibile la conţinut de săruri ridicat sau anumiţ i poluanţi
reacţionează în mod negativ chiar atunci când plantele sunt mature. De aceea, se impune
ca în amenajările de spaţii verzi, udarea să se facă folosind apă de calitate, din surse
verificate.
Umiditatea atmosferică ridicată într-o zonă poluată agravează daunele asupra
plantelor lemnoase. Oxizii de azot, de sulf, de fosfor în combinaţie cu particulele de apă
din atmosferă se transformă în ploaie acidă şi provoacă arsuri foliajului plantelor. Mai
mult, rădăcinile suferă şi ele din cauza schimbă rii pH-ului solului, fiind astfel afectată
absorbţia apei şi a nutrienţilor. Ceaţa acidă este mult mai nocivă comparativ cu ploaia,
prin persistenţa mai mare pe care o are pe frunze. Chiar şi scoarţa de pe ramuri şi trunchi
este afectată mai mult de ceaţa acidă, plantele devind mai sensibile la boli, dăunători,
temperaturi coborâte sau ridicate.
Rezumat
Relaţiile plantelor lemnoase cu apa
Speciile lemnoase au fost clasificate după cerinţele lor faţă de apă în: hidrofile, mezofile,
submezofile, xerofile, eurifile.
Reuşita la înmulţire, plantare, transplantare a plantelor lemnoase depinde foarte mult de
prezenţa apei.
Lipsa apei se manifestă prin ofilirea sau răsucirea frunzelor, căderea frunzelor, uscarea
ramurilor începând de la vârf sau chiar a întregii plante .
În spaţiile verzi urbane îmbunătăţirea regimului de apă se poate face prin: menţinerea
farfuriei de udare în jurul plantelor, mulcire cu materiale organice sau minerale (zgură,
argilă expandată).
Excesul de apă determină la multe specii putrezirea rădăcinilor şi uscarea plantelor.
Apa sub formă solidă (zăpda, chiciura, poleiul şi grindina) afectează negativ plantele.
Calitatea apei de udare este foarte importantă atât în pepiniere cât şi în spaţiile verzi.
38
33. Speciile adaptate la condiţii de umiditate scăzută se

numesc: a. xerofile
b. xerofite
c. hidrofile
d. heliofile
34. Specia care se adaptează la terenuri inundate este:

a. Tamarix tetrandra
b. Liriodendron tulipifera
c. Robinia pseudaccacia
d. Alnus glutinosa
35. Ruperea ramurilor arborilor şi arbuştilor poate fi determinată

de: a. ploaie abundentă
b. zăpadă
abundentă c. polei
d. ceaţă
e. variantele b şi c corecte
36. Reducerea creşterilor şi micşorarea frunzelor apare în condiţii

de: a. ploaie acidă
b. udare cu apă de slabă
calitate c. ceaţă
d. chiciură
37. Cele mai afectate de calitatea apei sunt:

a. arbuştii
b. arborii
c. plantele tinere
d. foioasele
39
8.
Relaţiile plantelor lemnoase cu vântul.
OBIECTIVE
• care sunt efectele benefice ale vântului
• care sunt efectele negative ale vântului
• ce importanţă are cunoaşterea acţiunii vântului asupra plantelor lemnoase
• cum pot fi protejate plantele tinere de acţiunea negativă a vântului
Aerul nu staţionează niciodată, ci se mişcă continuu dintr-o zonă în alta.

Circulaţia aerului în plan orizontal se numeşte vânt. Curenţii de aer transportă norii,
intensifică sau reduc temperaturile, accentuează puterea precipitaţiilor. Viteza ş i direcţia
vântului au importanţă în toate aceste procese. După viteză, vântul poate fi slab (adiere),
moderat, puternic şi foarte puternic (vijelie); poate sufla continuu sau cu întreruperi
(rafale). Direcţiile dominante din care bate vântul la noi în ţară sunt NE-SV (crivăţul), V
(austrul), SV (cosava).
Vântul reprezintă aer în mişcare, iar pentru plantele lemnoase acesta poate aduce
beneficii sau poate provoca daune. Plantele lemnoase şi-au dezvoltat moduri prin care pot
minimiza daunele provocate de vânt: unele prin care ră spund rapid, iar altele pe care şi le
dezvoltă în timp. Frunzele multor specii sunt adaptate să reziste la vânt, fiind cerate sau
acoperite cu perişori, care le cresc rezistenţ a la deshidratare. Unele dintre aceste specii
adaptate au frunze cu peţiol lung şi limb lat, care în bataia vântului sunt mişcate aşa încât
nu se rup – plop, arţar, platan.
La speciile adaptate pentru
zonele cu vânt puternic,
rădăcinile şi dimetrul părţii
aeriene cresc, iar înălţimea
plantei se reduce. În zonele
alpine, pe platoul montan,
unde frecvenţa vânturilor
moderate şi puternice este
mare, speciile adaptate sunt
arbustive (fig. 27), cu creştere
târâtoare sau semitârâtoare
(ienupăr - Juniperus
communis, jneapăn- Pinus
mugo).
Curenţ ii de aer au un
Fig. 27 – Pinus mugo pe platoul montan rol important în polenizare,
diseminarea seminţelor şi în
final la răspândirea speciilor. Vântul intervine în mod pozitiv în viaţa plantelor şi prin
reglarea temperaturilor în timpul verii (răcorirea aerului) şi iernii (încălzirea aerului),
zvântarea frunzişului şi a solului după precipitaţii abundente, risipirea aerului poluat.
40
Intensitatea mare a vântului provoacă la cele mai multe specii daune prin
deformarea plantei, ruperea ramurilor şi uneori retezarea trunchiului şi dezrădăcinare.
Efectul negativ al vânturilor puternice este mai mare când acestea surprind plantele în
vegetaţie şi solul este umed.
Arborii izolaţi sau la distanţe
mari unul faţă de altul sunt mai
afectaţi decât arborii aflaţ i în
grup sau masiv (fig. 28). De
asemenea, dintre specii,
coniferele sunt mai susceptibile
la daunele provocate de vânt
comparativ cu foioasele.
Daunele pe care le
provoacă vântul nu sunt neapărat
legate de intensitatea ridicată a
acestuia. Vântul de intensitate
medie deteriorează frunziş ul,
rupe ramurile mai subţiri şi
deformează plantele tinere. Când
temperatura este ridicată, vântul
chiar de intensitate medie induce
deshidratarea plantelor şi de
aceea udarea trebuie atent Fig. 28 – Deformarea coroanei prin acţiunea vântului
monitorizată pentru a evita
stresul hidric şi moartea
plantelor.
Chiar dacă nu este suficient de puternic pentru a provoca daune, vântul poate avea
efecte negative. Astfel, vânturile constante, de intensitate medie şi mică pot afecta
creşterea plantelor prin intensificarea procesului de transpiraţie şi absorbţia de dioxid de
carbon, determinând diminuarea creş terii în lungime a lăstarilor în favoarea îngroşării în
diametru a trunchiului şi ramurilor. Acestă cre ştere modifică aspectul estetic al unor
arbori şi arbuşti decorativi prin forma de creştere sau talie. Înflorirea şi fructificarea pot
fi şi ele diminuate din acelaşi motiv.
Indiferent de intensitate, vântul poate fi o cale de r ăspândire a bolilor, mai ales
dacă atmosfera este umedă. Ploaia însoţită de vânt împrăş tie sporii de la plantele
infectate la cele sănătoase. Unii dăunători sunt şi ei purtaţi de vânt de la o plantă la alta.
În combaterea bolilor şi dăunătorilor, substanţele chimice sub formă lichidă sau aerosoli
se aplică plantelor pe vreme fără vânt, astfel încât acestea să ajungă pe foliaj uniform şi
în cantitate corespunzătoare pentru a avea eficacitate.
Efectul negativ al vântului se observă şi în zonele de litoral, unde curenţii de aer
transportă aerul sărat către plante şi îl depozitează pe frunze, ramuri şi sol. Consecinţele
acestui fenomen sunt uscarea frunzelor, ramurilor sau chiar a întregii plante. De aceea,
pentru aceste locaţii se aleg specii rezistente la aerul sărat şi sol sărăturat.
Plantele tinere sunt mai sensibile la acţiunea vântului. Acţiunea constantă a
vântului determină o creştere redusă (ramuri scurte, frunze mici), dar şi o dezvoltare
anormală a plantelor (deformarea trunchiului şi coroanei la arbori, a tufei la arbuşti), care
scad calitatea materialului obţinut şi sunt greu de remediat ulterior vânzării. Pentru a
reduce cât mai mult din aceste efectele negative, în pepinierele situate în zone cu vânt,
culturile se protejează prin instalarea de perdele antivânt (plantaţii tip perdea de arbori cu
dezvoltare rapidă ş i rezistenţi la vânt sau panouri antivânt artificiale) pe direcţia vântului
dominant. Plantele la ghivece şi arborii tineri cultivaţi în teren trebuie susţinuţi pentru o
41
creştere verticală a părţii aeriene şi dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicular.
În funcţie de caz, plantele se ancoreaz ă (cu cârlige speciale pentru ghivece), se tutorează
(cu tutori individuali înfipţi aproape de baza plantei) sau se palisează (pe sisteme de
susţinere cu sârmă), în vederea menţinerii lor în poziţie verticală, indiferent de
intensitatea vântului în zonă.
Puieţii plantaţi în spaţiile
verzi sunt şi ei supuşi efectelor
vântului. Adaptarea cu succes a
acestora la noul regim de viaţă
presupune o atent ă întreţinere. La
plantare arborii se tutorează pentru
menţinerea în poziţie verticală ,
indiferent de intensitatea vântului
(fig. 29). Arborii plantaţi la mari
dimensiuni, cu balot de pământ pe
rădăcini, se ancorează. Susţinerea
plantelor este esenţială pentru
reuşita prinderii, orice mişcare a
plantei determinând ruperea noilor
rădăcini formate şi deci întârzierea
prinderii sau chiar pierderea prin
uscare a exemplarului. Sistemul de
susţinere nu se păstrează însă în
spaţiile verzi decât 1-2 ani, până
Fig. 29 – Arbore tânăr ancorat
când sistemul radicular este
suficient de bine dezvoltat pentru a susţine partea aeriană. Arbuştii nu se tutorează.
Tabel 4
Specii lemnoase ornamentale care tolerează vânturile puternice
Specia
Arbori Acer campestre
Acer pseudoplatanus
Fagus sylvatica
Juglans nigra
Populus alba
Quercus cerris
Ulmus glabra
Larix decidua
Pinus nigra
Arbuşti Caragana arborescens
Cornus sanguinea
Crataegus crus-gali
Eleagnus angustifolia
Syringa vulgaris
Tamarix sp.
Wisteria sinensis
Tăierile pot contribui la o mai bună rezistenţă la vânt a puieţilor recent plantaţi în
spa ţiile verzi. Acestea uşurează partea aeriană a plantei, iar în acest fel efectele negative
ale vântului pot fi diminuate.
42
În spaţiile urbane, zonele centrale construite, unde clădirile sunt numeroase şi
înalte, sunt mai ferite de vânt comparativ cu zonele largi pavate sau cu clădiri scunde,
aflate de obicei în zonele rezidenţiale sau la marginea oraşului.
Clă dirile mari izolate redirecţionează curenţii de aer şi îi concentrază spre bază
şi colţuri. De asemenea, blocurile aliniate de-a lungul unei străzi, formează un culoar
care amplifică viteza vântului şi determină apariţia de curenţi turbionari puternici. De
aceea, în aceste cazuri peisagistul trebuie să aleagă cu atenţie speciile care rezistă la
astfel de condiţii de vânt (tabel 4) şi care totodată să aibă capacitatea de a se adapta
microclimatului zonei (temperaturi ridicate datorită pavajelor şi betoanelor, umbrire
parţială sau permanentă creată de clădiri, poluare, umiditate scăzută etc.).
Rezumat
Relaţiile plantelor lemnoase cu vântul
Vântul poate aduce beneficii sau poate provoca daune plantelor lemnoase.
Plantele lemnoase şi-au dezvoltat moduri prin care pot minimiza daunele provocate de
vânt.
Vântul are rol important în polenizare, diseminarea seminţelor şi răspândirea speciilor,
dar şi în reglarea temperaturilor în timpul verii şi iernii, zvântarea frunzişului şi a
solului după precipitaţii abundente, risipirea aerului poluat.
Intensitatea mare a vântului provoacă la cele mai multe specii daune prin deformarea
plantei, ruperea ramurilor şi uneori retezarea trunchiului sau dezrădăcinare.
Plantele tinere sunt mai sensibile la acţiunea vântului, determinând o creştere redusă şi
o dezvoltare anormală a plantelor, care scad calitatea materialului obţinut şi sunt greu
de remediat ulterior vânzării.
Plantele la ghivece şi arborii tineri cultivaţi în teren trebuie palisaţi pentru o creştere
verticală a părţii aeriene şi dezvoltarea corespunzătoare a sistemului radicular.
În spaţiul urban clădirile mari izolate şi blocurile aliniate de-a lungul unei străzi
amplifică viteza vântului în zona plantaţiilor. Pentru aceasta, peisagistul trebuie să
aleagă cu atenţie speciile care rezistă la astfel de condiţii de vânt şi care totodată să
aibă capacitatea de a se adapta microclimatului zonei.
38. Efectul acţiunii constante a vântului asupra puieţilor plantelor lemnoase

este: a. stimularea creşterii în înălţime
b. inhibarea creşterii în înălţime
c. inhibarea creşterii în
diametru d. stimularea înfloririi
39. Mai rezistenţi la vânt sunt:

a. arborii izolaţi
b. coniferele
c. arborii izolaţi aflaţi la baza unei clădiri înalte
d. arborii în grupuri sau masive
40. Vântul este benefic pentru plante la:

a. diseminarea seminţelor
b. formarea fructelor şi seminţelor
c. înfrunzire
d. desfrunzire
43
41. Reducerea efectelor negative ale vântului asupra arborilor tineri poate fi făcută
prin: a. tăieri de uşurare asupra coroanei
b. ancorare
c. mulcire
42. Specii de arbuşti rezistente la vânturi puternice sunt:

a. Cornus sanguinea şi Tamarix tetrandra
b. Pinus nigra şi Juniperus virginiana
c. Abies alba şi Picea abies
d. Variantele a şi b corecte
44
9.
Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii edafici.
OBIECTIVE
• care sunt proprietăţile fizice ale solului care influenţează plantele lemnoase
• care sunt proprietăţile chimice ale solului care influenţează plantele lemnoase
• care este importanţa cunoaşterii speciilor sensibile şi tolerante faţă de calcarul din sol
• care sunt speciile care se pot dezvolta pe soluri acide şi bazice
• ce importanţă practică are cunoaşterea însuşirilor solului
Plantele lemnoase au impact vizual prin ceea ce reprezintă deasupra solului şi nu

sub sol. Dar solul are un rol foarte important în viaţa plantelor, intervenind şi schimbând
creşterea şi dezvoltarea lor. Solul oferă suport pentru susţinerea plantelor, dar şi apa şi
nutrienţii necesari pentru supravieţuirea plantelor lemnoase. Prin caracteristicile sale
fizice şi chimice, dar şi prin disponibilitatea pentru sistemul radicular (spaţiu edafic),
solul poate deveni un factor limitativ pentru unele specii. Condiţiile de sol pot fi
nefavorabile plantelor lemnoase din cauza originii speciilor, al dezvoltării
geomorfologice a solului sau al istoricului întreţinerii lui.
Caracteristicile fizice ale solului includ textura, structura şi adâncimea stratului de
sol. Acestea influenţează permeabilitatea solului, capacitatea pentru apă şi aer,
reţinerea elementelor nutritive şi a apei.
• Textura solului este dată de
mărimea particulelor de sol şi poate fi
nisipoasă, lutoasă sau argiloasă. Doar
câteva specii pot creşte şi dezvolta pe
soluri cu textură nisipoasă, care au o
capacitate mică de reţinere a apei şi
nutrienţilor, o aeraţ ie puternică, se
încălzesc puternic în timpul zilei şi se
răcesc repede în timpul nopţii. Aceste
specii sunt puţin pretenţioase faţă de
fertilitatea solului având diferite
adaptări (simbioze cu bacterii,
actinomicete, frunze cu suprafaţă
mică, acoperite cu perişori sau ceară)
şi sunt rezistente la secetă: Amorpha
fruticosa, Eleagnus angustifolia,
Hippophae rhamnoides, Robinia
pseudaccacia, Potentilla fructicosa,
Tamarix tetrandra.
Solurile argiloase au şi ele
Fig. 30 – Alnus glutinosa – specie pentru soluri cu textură
caracteristici care limitează numărul argiloasă
de specii care îl pot popula:
capacitate de reţinere a apei şi
elementelor nutritive ridicată, aeraţie slabă, devin compacte şi reci la umiditate ridicată
şi coezive la umiditate scăzută. Speciile adaptate pentru astfel de soluri sunt: Alnus
45
glutinosa (fig. 30), Aesculus hippocastanum, Platanus hibrida, Quercus cerris, Ulmus
laevis, Ligustrum vulgare, Syringa vulgaris.
• Structura solului este dată de aranjamentul particulelor de sol în agregate. Între
agregate există spaţii în care pătrunde apa şi aerul, dar tot aici cresc şi rădăcinile
plantelor. Solurile nisipoase agregrază slab şi de aceea proprietăţile lor depind mai mult
de textură. Solurile argiloase pot fi însă influenţate de structură. Un sol argilos bine
structurat are un drenaj şi o aeraţie mai bună, iar pătrunderea rădăcinilor este mai
uşoară. Cea mai bună structură a solului pentru majoritatea speciilor este cea granulară.
Acest tip de structură se găseşte la solurile cu un conţinut ridicat de materie organică şi
sunt menţinute revene. Structura unui sol poate suferi schimbări din diferite motive.
Astfel, distrugerea agregatelor poate fi de natură mecanică, iar procesul se numeşte
tasare, sau chimică (determinată de irigarea cu apă având conţinut mari de săruri), iar
procesul se numeşte dispersie (Harris şi colab., 2004).
Majoritatea speciilor lemnoase preferă textura luto-nisipoasă şi un sol bine
structurat (Iliescu, 1998), dar sunt câteva specii de arbuşti care se adaptează la soluri
variate (specii rustice): Spiraea x vanhouttei, Symphoricarpos sp., Laburnum
anagyroides, Hibiscus syriacus, Ligustrum sp., Philadelphus coronarius. Textura şi
structura solurilor pot fi ameliorate prin folosirea îngrăşămintelor organice – gunoi de
grajd, compost, turbă, îngrăşăminte verzi.
• Adâncimea stratului de sol influenţează dimensiunile rădăcinilor şi în consecinţă
aprovizionarea plantei cu apă şi nutrienţi. Volumul edafic util exprimă stratul de sol
favorabil creşterii rădăcinilor. Pe solurile cu adâncime mică a stratului (15-20 cm) se
dezvoltă specii de subarbuşti, liane şi arbuşti mici. Arborii au nevoie de cel puţin 1 m de
pământ pentru a creşte, iar majoritatea arbuştilor, de minim 0,60 m. În spaţiile verzi din
oraşe, volumul edafic util este de multe ori insuficient pentru dezvoltarea plantelor
lemnoase, din cauza construcţiilor, care limitează adâncimea solului prin fundaţiile lor şi
resturile de material inert rămase în subsol, dar şi a utilităţilor (cabluri subterane,
conducte). De aceea cunoaşterea adâncimii stratului de sol este foarte importantă în
alegerea speciilor pentru amenajările de spaţii verzi. Volum limitat de sol îl au şi plantele
containerizate, care necesită periodic, pe măsură ce rădăcinile cresc, înlocuirea
containerului. Întârzierea efectuării acestei operaţii induce răsucirea rădăcinilor de jur-
împrejurul ghiveciului ca urmare a volumului prea mic de sol, cu efecte negative asupra
creşterii plantei (şi în consecintă a calităţii ornamentale).
Caracteristicile chimice ale solului cele mai importante pentru plantele
lemnoase sunt: conţinutul de elemente nutritive, reacţia solului şi conţinutul de săruri.
• Conţinutul de elemente nutritive din sol este diferit de la un sol la altul şi
absorbţia lor de către plante este influenţată de mai mulţi factori. Nutrienţii apar în sol în
stări diferite: ioni dizolvaţi în soluţia solului, ioni absorbiţi de particulele solului, în
precipitaţi cristalini şi roci minerale, în materia organică. Lipsa, insuficienţa sau excesul
unuia dintre macro- (N, P, K, S, Ca, Mg) sau micro- (Zn, Cu, Mo, Co, B, Cl) elemente au
urmări nefavorabile pentru dezvoltarea plantelor lemnoase (Iliescu, 1998).
Cerinţele faţă de fertilitatea solului sunt diferite cu specia. O serie de specii au
amplitudine ecologică mare, reuşind să crească şi să se dezvolte pe soluri aprovizionate
diferit: Ailanthus altissima, Amorpha fruticosa, Ligustrum vulgare, Physocarpus
opulifolius, Symphoricarpos sp., Spiraea sp.
• Conţinutul ridicat de calciu sub formă de calcar din sol este un factor limitativ
pentru unele specii, deoarece determină trecerea unor elemente (fosfor, fier, mangan,
zinc, cupru, bor) în forme greu solubile. Din acest motiv trebuie cunoscut faptul că unele
specii sunt calcifuge (sensibile la calcarul din sol) şi altele calcifile (preferă solurile
calcaroase). Speciile calcifuge plantate într-un sol calcaros reacţionează prin îngălbenirea
46
frunzelor între nervuri, reducerea suprafeţei frunzelor, uscarea ramurilor începând de la
vârf şi în final uscarea întregii plante (fig. 31). Astfel de specii sunt: Betula pendula,
Magnolia kobus, Liriodendron tulipifera, Cercis siliquastrum, Robinia pseudaccacia,
Castanea sativa, Rhododendron sp.
Tratamentele chimice pentru reducerea pH-ului solurilor bogate în calcar sunt de
cele mai multe ori inutile. De
aceea, este importantă alegerea
speciilor care tolerează calcarul.
Astfel de specii, numite
calcifile, sunt: Cotinus
coggygria, Buddleia sp.,
Catalpa sp., Buxus
sempervirens, Acer platanoides,
Acer pseudoplatanus, Carpinus
betulus, Ailanthus altissima,
Populus nigra, Sorbus aria etc.
• Reacţia solului
exprimată prin pH prezintă
importanţă pentru că
influenţează solubilitatea şi Fig. 31 – Sensibilitate la calcar
absorbţia elementelor nutritive, (sursă internet 2)
dar şi activitatea
microorganismelor din sol. Valorile de pH preferate de majoritatea speciilor lemnoase
ornamentale se încadreaz ă între uş or acid şi slab bazic (6.0 - 8.0), mai ales dacă solurile
sunt bine drenate. Unele specii se dezvoltă numai pe soluri cu reacţie acidă: Erica sp.,
Calluna sp., Rhododendron sp., iar altele preferă solurile alcaline: Berberis sp.,
Cotoneaster sp., Euonymus japonicus, Ligustrum sp., Symphoricarpos sp., Tamarix sp.,
Viburnum sp.
Toate speciile de conifere preferă solurile uşor acide. De aceea, în tehnologia
producerii lor se folosesc substraturi ce conţin turbă. Reacţia acidă a substraturilor
favorizează germinaţia, înrădăcinarea, creş terea şi dezvoltarea. Unele pepiniere menţin
în substratul coniferelor un pH uşor sub 5,5 pentru a reduce apariţia unor boli produse de
ciuperci (Harris şi colab., 2004)
• Conţinutul de săruri din sol este un indice agrochimic important, ce poate limita
cultivarea unor specii. Sărurile de calciu, sodiu, magneziu, aluminiu, apar în mod natural
în unele soluri (roci parentale bogate în săruri, apă freatic ă de mică adâncime şi bogată
în săruri) sau accidental (fertilizări inadecvate, apă de udare bogată în săruri,
deszăpezire cu diferite săruri). Salinitatea determină la plantele sensibile reducerea
creşterii, brunificarea marginilor frunzelor şi în final uscarea plantelor, când concentraţ ia
de săruri este ridicată. Un conţinut ridicat de săruri solubile în sol este tolerat de puţine
specii: Acer sp., Cornus sp., Symphoricarpos sp., Tamarix sp., Sambucus nigra.
Proprietăţile fizice şi chimice ale solului influenţeaz ă activitatea sa
microbiologică. Microorganismele utile din sol descompun materia organică , fixează
azotul din aer, dizolvă mineralele solului şi transformă elementele în forme solubile
pentru plante. Aceste microorganisme au însă cerinţe specifice faţă de regimul de apă şi
aer din sol, temperatură, pH, conţinut de săruri. Activitatea lor poate fi îmbunătăţită prin
aplicarea de îngrăşăminte organice şi menţinerea unui regim aer-apă favorabil.
47
Pepinierele folosesc informaţiile despre cerinţele speciilor faţă de sol pentru a
obţine plante de calitate în timpul cel mai
scurt. Tehnologia de cultivare la
containere, dezvoltată în ultimii ani ca o
alternativă la producerea plantelor
lemnoase ornamentale direct în terenul
pepinierei, se bazeaz ă pe folosirea
substraturilor de pământ (fig. 32). Aceste
substraturi, formate prin amestecul de
componente naturale şi minerale în
diferite proporţii, au însuşiri fizice şi
chimice noi, care pot fi adaptate în funcţie
de cerinţele speciilor. Astfel, substraturile
oferă un mediu optim pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor, în acest fel
scurtându -se timpul de obţinere al
puieţilor.
La înfiinţarea unei noi amenajări,
solul este deseori alterat şi compactat din
cauza lucrărilor de construcţii (conţine
diverse resturi de materiale inerte, tasare
putenică după trecerea maşinilor grele),
iar astfel de soluri sunt nefavorabile Fig. 32 – Magnolia soulangiana în cultură
creşterii rădăcinilor. Chiar în amenajările containerizată
de spaţii verzi deja create, în timp solul se
degradează ş i are nevoie de lucrări de remediere. Transformarea destinaţiei unui teren în
spaţiu verde poate aduce variate probleme ale solului – poluare cu nitraţi, pesticide
(terenuri agricole), conţinut ridicat de metale grele sau săruri (foste fabrici, uzine, gropi
de gunoi), infestare cu boli, dăunători (gropi de gunoi, terenuri umede), compactare în
profunzime şi resturi de materie inertă (foste construcţii). Analiza solului se impune ca o
cerinţă obligatorie într-un proiect de amenajare, fiind esenţială pentru alegerea speciilor.
Rezumat
Relaţiile plantelor lemnoase cu solul
Solul oferă suport pentru susţinerea plantelor, dar şi apa şi nutrienţii necesari pentru
supravieţuirea acestora .
Caracteristicile fizice ale solului cu importanţă pentru plantele lemnoase includ: textura,
structura şi adâncimea stratului de sol.
Textura solului este dată de mărimea particulelor de sol şi doar câteva specii pot creşte
şi dezvolta pe soluri cu textură nisipoasă sau cu textură argiloasă.
Structura solului este dată de aranjamentul particulelor de sol în agregate. Cea mai
bună structură a solului pentru majoritatea speciilor este cea granulară.
Majoritatea speciilor lemnoase preferă textura luto-nisipoasă şi un sol bine structurat.
Textura şi structura pot fi ameliorate prin folosirea îngrăşămintelor organice.
Adâncimea stratului de sol influenţează dimensiunile rădăcinilor şi în consecinţă
aprovizionarea plantei cu apă şi nutrienţi. Volumul edafic util exprimă stratul de sol
favorabil creşterii rădăcinilor.
Caracteristicile chimice ale solului cele mai importante pentru plantele lemnoase sunt:
conţinutul de elemente nutritive, reacţia solului şi conţinutul de săruri.
Pepinierele folosesc informaţiile despre cerinţele speciilor faţă de sol pentru a obţine
plante de calitate în timpul cel mai scurt.
48
43. Majoritatea speciilor lemnoase preferă

textura: a. nisipoasă
b. lutoasă
c. argiloasă
d. luto-nisipoasă
e. luto-argiloasă
44. Textura unui sol poate fi ameliorată prin:

a. udări
b. fertilizări cu îngrăşăminte organice
c. alegerea de specii rezistente
d. schimbarea pH-ului
45. Salinitatea determină la plantele sensibile:

a. brunificarea marginilor frunzelor
b. îngălbenirea frunzelor între nervuri
c. căderea florilor şi fructelor
46. Conţinutul ridicat de calcar în sol este tolerat de:

a. specii calcifuge
b. specii calciofile
c. specii calcifile
d. specii calcarofile
47. Distrugerea agregatelor solului din cauze mecanice se numeşte:

a. destabilizare
b. dispersie
c. instabilizare
d. tasare
e. destructurare
49
10.
Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici.
Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii antropici.
OBIECTIVE
• care sunt factorii biotici care afectează viaţa plantelor lemnoase
• cum sunt valorificate informaţiile legate de factorii biotici de pepinierişti
• cum intervine factorul antropic în creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase
• cum ajută plantele lemnoase la depoluarea aerului
Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici

Organismele vii - plante, animale, insecte, microorganisme - pot constitui factori
care afectează creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale. Acţiunile
factorilor biotici pot fi directe sau indirecte.
• Acţiuni ale plantelor
Plantele intră în competiţie unele cu altele pentru spaţiu, apă, lumină şi nutrienţi.
Particularităţile de creştere ale speciilor joacă un rol important în adaptarea lor într-o
asociere.
Ritmul de creştere diferit avantajază sau dezavantajază plantele. Vegetaţ ia erbacee
are un ritm de creştere ridicat comparativ cu puieţii de plante lemnoase. De aceea, în
pepiniere combaterea buruienilor este o lucrare importantă de întreţ inere, care asigură o
creştere ş i dezvoltare optimă puieţ ilor. În spaţiile verzi, combinaţiile de gazon sau flori şi
puieţi de arbori sau arbuşti sunt de evitat. Gazonul este mare consumator de apă şi nutrienţi,
mai ales când este cosit regulat, iar plantele lemnoase abia plantate pot e şua în a reuşi să se
prindă. De aceea, în primii ani după plantarea în spaţiile verzi, puieţii se
menţin fără vegetaţie erbacee la bază şi se
întreţin prin udări susţinute şi fertilizări.
Deseori coniferele cu formă de
creştere arbustivă, se brunifică sau se
degarnisesc la partea bazală atunci când
gazonul rămas necosit sau florile plantate
în apropiere le umbresc.
Competi ţia între plante poate fi una
de natură fizică. Plantele se pot stânjeni
reciproc la nivelul rădă cinilor sau la
nivelul pă rţii aeriene, când distanţele între Fig. 33 – Arbori în asociaţie – coroane deformate din
ele sunt mici. Spaţiul devine repede cauza competiţiei
insuficient când plantele au un sistem
radicular asemănă tor ca dezvoltare sau ramuri care cresc la aceeaşi înălţime. Consecinţa
acestei competiţ ii pentru spaţiu este că niciunul dintre indivizii din asociaţie nu va avea
creşteri normale (fig. 33).
Rădăcinile unor specii lemnoase sunt fibroase, dense şi extrag multă apă, iar
plantarea alături de acestea a unor subarbuşti, arbuşti mici sau plante perene este dificilă.
Dintre aceste specii fac parte: Acer sp., Aesculus hippocastanum, Betula pendula, Buxus
50
sempervirens, Carpinus betulus, Euonymus europaeus, Ligustrum vulgare, Platanus sp.,
Populus sp., Tilia sp., Ulmus glabra.
Unele specii au caracter invaziv, stânjenind dezvoltarea altor specii. Dintre
acestea, fac parte o serie de plante care prin organele de înmulţire sau prin vigoarea de
creştere monopolizează un anumit spaţiu. Speciile la care capacitatea de autopropagare
prin seminţe este mare sunt: Acer platanoides, Ailanthus altissima, Cornus sanguinea,
Populus nigra, Clematis vitalba, Prunus cerasifera; prin drajoni: Rhus typhina, Syringa
vulgaris, Populus tremula, Robinia pseudacacia, Amorpha fruticosa, Hippophae
rhamnoides; prin marcote: Hedera helix, Hypericum calycinum, Juniperus sabina,
Juniperus horizontalis, Euonymus fortunei. Capacitatea lor de autopropagare este greu de
egalat de alte plante, care în timp, sufocate, dispar.
Tot din categoria speciilor care prezintă caracter invaziv sunt şi lianele, care
folosesc drept suport alte plante, iar creşterea lor viguroasă determină o presiune mare
asupra ramurilor şi umbresc puternic planta gazdă, aceasta încetându-şi creşterea. Astfel
de liane viguroase sunt: Clematis vitalba, Polygonum baldschuanicum şi Lonicera
japonica. În spaţiile verzi se aleg cu atenţie speciile cu care se asociază aceste liane.
• Acţiuni ale animalelor
Animalele sălbatice provoacă daune plantelor lemnoase mai ales în timpul iernii
şi primăvara timpuriu, când acestea nu găsesc alte surse de hrană. Iepurii de câmp, cerbii şi
caprele sălbatice consumă ramuri tinere de arbuşti sau scoarţa de pe trunchiul arborilor
tineri, determinând de cele mai multe ori uscarea acestora. În pepinierele aflate în vecinătatea
unor zone cu faună s ălbatică se impune împrejmuirea acestora cu garduri eficiente şi
protejarea trunchiurilor arborilor cu diferite materiale.
• Acţiuni ale microorganismelor
Creşterea optimă a plantelor poate
fi redusă de microorganisme, care
determină diferite boli. Bacteriile,
ciupercile, viruşii atacă lemnul, foliajul,
florile şi fructele arborilor şi arbuştilor,
cu virulenţă diferită. În general plantele
lemnoase au rezistenţă bună la atacul de
boli, dar sunt şi specii foarte sensibile la
unele boli. Indiferent de specie, plantele
tinere sunt sensibile, iar combaterea
bolilor devine o lucrare importantă în
pepiniere, fiind necesară în toate fazele
tehnologice (înmul ţire, formare,
depozitarea plantelor), pentru a reduce
riscul pierderilor.
Unele microorganisme, aflate în
sol sunt utile plantelor lemnoase. Speciile
lemnoase din familia Fabaceae
(Leguminoasae) formează simbioze cu
bacteriile fixatoare de azot. Alte specii,
cum ar fi: Alnus, Eleagnus, Hippophae,
au simbioze cu actinomicete.
• Acţiuni ale insectelor Fig. 34 – Arţar american, defoliat de omida păroasă a
dudului
Atacul unor insecte asupra
plantelor lemnoase poate aduce pierderi mari în pepiniere, dar şi în spaţiile verzi.
Insectele sunt combătute în pepiniere cu substanţe
51
specifice, atacul lor putând fi controlat. În schimb, atacul unor insecte asupra unor arbori
şi arbuşti aflaţi în spaţiile verzi este foarte greu de controlat, spaţiul fiind mult mai vast,
iar plantele fiind uneori de talie mult prea mare pentru a putea fi stropiţi cu substanţe de
combatere. De aceea, peisagiştii trebuie să cunoască sensibilitatea speciilor fa ţă de
insecte şi să evite folosirea unor specii în spaţiile verzi urbane. De exemplu, Acer
negundo (arţarul american) este o specie foarte sensibilă la atacul insectei Hyphantria
cunea (omida păroasă a dudului). Atacul acestei insecte determină defolierea completă a
arborilor (fig. 34). De la arţar insecta se ră spândeşte apoi şi pe alte specii lemnoase. Din
acest motiv în multe ţări plantarea arţarului american în spaţiul public este interzisă.
Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii antropici

Comunităţile umane aduc modificări climatului local prin prezenţa construcţiilor,
utilităţilor şi activităţilor lor poluante. Astfel, regimul de temperatură, apă, lumină, vânt
şi sol se modifică, perturbând viaţa plantelor lemnoase.
Aglomeraţiile urbane au un impact nefavorabil asupra majorităţii speciilor.
Acţiunile distructive ale factorului uman pot fi directe sau indirecte.
• Acţiuni directe
Lucrările de construcţie şi reparaţie ale clădirilor şi străzilor sunt o cauză majoră
a vătămării şi chiar a pierderii unor exemplare de arbori şi arbuşti. Ră nirea părţii
aeriene a plantelor prin manipularea şi depozitarea materialelor de construcţie, deplasarea
defectuoasă a utilajelor sau vătă marea rădăcinilor prin lucrări de excavare ori tasare
excesivă datorată utliajelor grele, pot contribui la uscarea parţ ială sau totală a acestora.
De asemenea, în timpul iernii sărurile de calciu şi sodiu folosite la deszăpezirea
drumurilor ajung pe spaţiul verde, la rădăcina arborilor sau chiar pe partea aeriană a
arbuştilor, determinând efecte de toxicitate la speciile mai sensibile.
Cablurile aeriene prezente în oraşe necesită o întreţinere riguroasă, iar ramurile
arborilor pot constitui o problemă dacă vin în contact cu acestea. De aceea, de cele mai
multe ori se recurge la tăieri
severe aplicate coroanelor
arborilor stradali, care scurtează
viaţa acestora.
Activităţile recreative ale
populaţiei urbane pot afecta şi ele
grav vegetaţia. Ruperea ramurilor
sau chiar a trunchiurilor, călcarea
arbuştilor şi a gardurilor vii,
tasarea solului, aprinderea focului
în apropierea vegetaţiei lemnoase
sunt din păcate situaţii care apar
des în spaţiul urban şi care aduc
mari pagube plantelor lemnoase în
special ş i spaţiilor verzi în Fig. 35 – Un loc nepotrivit pentru depozitarea gunoaielor
general (Iliescu, 2003).
Viaţa plantelor
ornamentale lemnoase este scurtată şi de diversele acţiuni neglijente ale oamenilor, cum
ar fi: depozitarea sau arderea resturilor vegetale, a gunoaielor şi a molozului în diferite
locuri care nu sunt destinate acestui scop (fig. 35), amânarea unor lucrări de reparaţie a
unor reţele de apă caldă sau rece, care duc la băltirea apei un timp îndelungat la rădăcina
plantelor lemnoase, spălarea autovehiculelor în apropierea spaţiilor verzi, aruncarea
detergenţilor sau a altor substanţe toxice la baza trunchiurilor arborilor.
52
• Acţiuni indirecte
Apar în principal datorită poluării. Datorită densităţii populaţiei şi a activităţilor
acesteia, calitatea aerului urban este semnificativ influenţată. În oraşele mari din
România autovehiculele constituie sursa principală de poluare atmosferică. Acestea emit
oxizi de azot, carbon, sulf, hidrocarburi, particule de praf şi metale grele, în special
plumb şi cadmiu, care afectează calitatea aerului şi solului în oraş. Poluarea în oraşe este
dată şi de alte surse cum ar fi: activităţile industriale, şantierele de construcţii, gropile de
gunoi, aeroporturile.
Simptomele datorate poluării aerului pe care le manifestă vegetaţia sunt variabile,
depinzând de tipul poluantului şi specie. Acestea sunt clasificate ca fiind acute sau
cronice. Leziunile acute implică moartea celulelor şi apar la câteva ore sau zile după
expunerea la concentraţii mari de poluanţi. Leziunile cronice apar mai încet, în câteva zile
sau săptămâni după expunere. Acest tip de leziune apare de obicei ca răspuns a unei
poluări de lungă durată, cu concentraţii mai mici de poluant. În unele cazuri nu sunt
prezente simptome vizibile, dar poluarea determină o sc ădere în rata fotosintezei,
respiraţia cre şte, iar creşterea încetineşte. Simptomele sunt deseori subtile şi uşor de
confundat cu alte probleme ca senescenţa, carenţa în unele elemente sau diferite stresuri
de mediu.
Unele plantele lemnoase prezentă rezistenţă la poluarea atmosferică: Abies
concolor, Pseudotsuga menziesii, Pinus nigra, Picea pungens, Taxus baccata, Juniperus
sp., Acer sp., Ailanthus altissima, Betula pendula, Quercus rubra, Fraxinus excelsior,
Robinia sp., Buddleia sp., Lonicera sp., Symphoricarpos sp., Cornus sp., Prunus padus,
Viburnum sp. Rezistenţa la poluare depinde însă de condiţ iile staţionale (regim de
temperatură , apă, sol) oferite arborilor şi arbuştilor din spaţiile verzi urbane. Întreţinerea
defectuoasă a acestora (lipsa udărilor, tăieri puternice şi efectuate în extrasezon, lipsa
întreţinerii solului) determină scăderea rezistenţei lor la poluare.
Interceptarea agenţilor poluanţi de către vegetaţ ia lemnoasă din cadrul oraşelor
determină reducerea poluării aerului. Agenţii poluanţi sunt retinuţi de aproape toate
părţile unei plante lemnoase: rădăcină, trunchi, ramuri, frunze. Suprafaţa foliară este cea
mai eficientă în reducerea agenţilor poluanţi (un arbore matur reţine de 10 ori mai multe
impurităţi decât o peluză de mărimea proiecţiei coroanei acestuia pe sol - Iliescu, 2003).
Rata de reţinere a agenţilor poluanţi este mai mare când frunzele sunt umede sau ude şi
ea depinde şi de caracteristicile morfologice ale frunzelor. În aceste condiţii reţinerea
creşte de 10 ori, pentru că întreaga suprafaţă a plantei este capabilă să reţină agentul
poluant (Nowak, 1999).
Rezumat
Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii biotici
Factorii biotici sunt reprezentaţi de: plante, animale, insecte, microorganisme.
Plantele - intră în competiţie unele cu altele pentru spaţiu, apă, lumină şi nutrienţi.
Animalele sălbatice - provoacă daune plantelor tinere mai ales în timpul iernii şi
primăvara timpuriu, când acestea nu găsesc alte surse de hrană.
Microorganismele - produc diferite boli sau ajută plantele formând simbioze cu
acestea. Insectele – produc daune diverse atât în pepiniere cât şi în spaţiile verzi.
Relaţiile plantelor lemnoase cu factorii antropici
Aglomeraţiile urbane au un impact nefavorabil asupra majorităţii speciilor prin
schimbarea regimului de temperatură, apă, vânt, sol.
Acţiunile directe - lucrările de construcţie şi reparaţie ale clădirilor, străzilor,
cablurilor aeriene şi subterane, acţiunile recreative şi neglijente ale oamenilor – produc
daune plantelor lemnoase şi pot determina uscarea acestora.
53
Acţiunile indirecte – sunt cauzate de poluare. Rezistenţa unor specii la poluarea urbană,
scade atunci când plantele suferă din întreţinerea defectuasă.
Plantele lemnoase reţin agenţii poluanţi prin toate organele lor şi ajută la depoluarea
aerului în spaţiile urbane.
48. Dintre factorii biotici care afectează viaţa plantelor fac

parte: a. animalele
b. insectele
c. omul
d. autovehiculele
49. Ce liană viguroasă devine invazivă?

a. Clematis jackmanii
b. Parthenocissus tricuspidata
c. Lonicera japonica
50. Cu ce specii se evită combinarea puieţilor de arbori sau arbuşti?

a. specii de gazon
b. specii de flori
c. specii de arbori sau arbuşti
d. specii de liane
51. Simbiozele cu rădăcinile plantelor lemnoase sunt datorate:

a. insectelor
b. microorganismelor
c. animalelor
d.omului
52. Organele de plantă cu eficacitatea cea mai mare în reţinerea poluanţilor sunt:
a. frunzele
b. rădăcinile
c. ramurile
d. florile
53. Poluarea de lungă durată, cu concentraţii mici de poluant determină plantelor:

a. leziuni acute
b. leziuni cronice
c. nu afectează plantele
54
11.
Pepiniera de plante ornamentale. Înmulţirea prin seminţe.
OBIECTIVE
• cum este organizată o pepinieră de plante lemnoase ornamentale
• care sunt etapele înmulţirii prin seminţe
• ce specii se înmulţesc prin seminţe
• care sunt sistemele de cultură pentru semănături
• ce lucrări de îngrijire se acordă puieţilor din semănături
Pepiniera de plante ornamentale

Producerea materialului săditor ornamental cuprinde câteva etape distincte:
înmulţire, formarea puieţilor şi valorificarea plantelor.
Pepinierele de plante lemnoase ornamentale pot avea ca activitate obţinerea de
material săditor parcurgând toate aceste etape de la înmulţire până la valorificare, iar
acestea se numesc pepiniere complexe sau doar una dintre etapele menţ ionate (de
exemplu, numai înmulţirea speciilor şi obţinere de puieţi neformaţi), iar acestea se
numesc pepiniere specializate.
După mărime pepinierele pot fi: foarte mici – sub 1 ha, mici – 1-5 ha, mijlocii – 5-20
ha, mari – 20-50 ha şi foarte mari – peste 50 ha (Iliescu, 1998). Pepinierele mici sunt de
obicei specializate (producerea de anumite specii sau puieţi neformaţi), iar cele mari sunt
complexe, reuşind să producă material săditor variat ca specii şi de vârste diferite.
Suprafaţa oricărei pepinierei este formată din: suprafaţa productivă şi suprafaţa
neproductivă. În funcţie de
profilul pepinierei, suprafaţa
productivă poate fi formată din
costrucţii productive (sere,
solarii, răsadniţe) şi teren
productiv (fig. 36). Pe această
suprafaţă de teren se află
culturile de plante ornamentale
de vârste diferite. Suprafaţa
neproductivă a unei pepiniere se
compune din drumuri, construcţ
ii şi amenajă ri anexe (ateliere,
remize, hale, depozite etc.), care
sunt absolut necesare
în buna desfăşurare a activităţii Fig. 36 – Teren productiv
productive. Acest teren
neproductiv trebuie să ocupe însă o pondere cât mai mică din suprafaţa totală a
pepinierei.
Înmulţirea prin seminţe

Arborii din speciile autohtone şi majoritatea speciilor exotice (adaptate la climatul
ţării noastre) se pot înmulţi uşor prin seminţe. Speciile indigene de arbuşti şi o mică parte
din speciile de arbuşti exotici (Berberis thunbergii, Caragana arborescens, Hibiscus
55
siriacus, Mahonia aquifolium, Rhus typhina, Wisteria sinensis) se înmulţesc şi ele prin
seminţe.
Recoltarea fructelor şi seminţelor se face în faza de coacere, înainte de
diseminare. La unele specii, fructele se recoltează în pârgă (tei, măceş, frasin), pentru că
dacă acestea ajung la faza de coacere deplină, seminţele intră în dormans, iar germinarea
este întârziată. Seminţele se recoltează de la plante cu caracteristici specifice fiecărei
specii, sănătoase şi cu creşteri viguroase.
Perioada de recoltare a fructelor este eşalonată între lunile mai şi februarie.
Primele fructe apar la speciile cu înflorire timpurie de primăvară – ulm, salcie, plop. În
februarie pot fi recoltate fructele unor specii conifere – pin, molid.
Recoltarea se poate face prin: scuturare şi adunare de pe sol (fructe mari, care cad
singure); scuturare pe prelate (specii cu fructe mici); recoltare manuală de pe plante sau
cu ajutorul foarfecilor sau greblelor de recoltat (la speciile cu fructe care cad mai greu).
Condiţionarea este operaţia de extragere a seminţelor din fruct în vederea
pregătirii seminţelor pentru semănat sau depozitat. Condiţionarea fructelor şi seminţelor
se face diferenţiat în funcţ ie de tipul de fruct – uscat (păstăi, capsule, achene, samare,
conuri) sau cărnos (poame, drupe, bace).
Condiţionarea fructelor uscate cuprinde următoarele operaţii:
a. Zvântarea fructelor – pentru deschiderea fructelor ş i obţinerea unei umidităţi
optime a seminţelor. Fructele se aşeaz ă pe prelate, în strat subţire, la
umbră. În pepinierele mari se folosesc maşini speciale care suflă aer cald în
masa de fructe pentru o zvântare rapidă.
b.Extragerea seminţelor - fructele se desfac prin diferite metode în vederea
extragerii seminţelor: dezmebrare, frecare, rupere, batere etc. Operaţia se
execută manual pentru cantităţi mici de seminţe şi mecanizat pentru
cantităţi mari.
c. Separarea seminţelor de impurităţi – se folosesc diferite metode: vânturare,
cernere, flotaţie (cu ajutorul apei), care se execută manual sau cu maş ini.
d.Sortarea pe dimensiuni – operaţia ajută la selectarea seminţelor de calităţi
diferite şi poate fi executată manual sau cu maşini speciale de sortat.
Condiţionarea fructelor cărnoase se desfăşoară astfel:
a. Extragerea seminţelor – se execută prin zdrobirea sau macerarea fructelor
(dezagregarea pulpei prin fermentaţie).
b.Separarea de impurităţi – se face numai prin flotaţie.
c. Uscarea – seminţele se aduc la umiditatea optimă păstrării. Uscarea prea
puternică induce dormansul seminţelor.
d.Sortarea pe calităţi
Seminţele condiţionate se supun unor analize de laborator pentru a determina
calitatea lor exprimată prin facultatea germinativă, puritate, energia germinativă etc.
Tratamente de favorizare a germinaţiei seminţelor sunt:
• Stratificarea – se aplică unor seminţe pentru post-maturare şi speciilor sensibile
care necesită păstrare până primăvara. Condiţiile de temperatură pentru
o
stratificare sunt scăzute (2-7 C) şi cele de umiditate, ridicate (80-90%). Seminţele
se stratifică în turbă, nisip sau amestec de nisip cu turbă. Durata de stratificare
diferă cu specia, între 1 lună (arţar, pin) şi 2 ani (călin).
• Umectarea – este un tratament cu apă la temperatura camerei, aplicat seminţelor
cu tegument mai puţin permeabil.
• Preîncolţirea – presupune stimularea apariţiei radiculei, iar pentru aceasta,
seminţele se pun în condiţii de germinare în nisip. Radicula se ciupeşte în vederea
ramificării la speciile cu rădăcină pivotantă (castan, stejar).
56
o
•Tratarea hidrotermică – este un tratament cu apă caldă (40-100 C), care se aplică
seminţelor cu tegument dur.
• Scarificarea – se aplică seminţelor cu tegument dur şi execută cu maşini speciale,
care zgârie tegumentul seminţelor şi îl subţiază.
• Tratarea cu acizi – este un tratament potrivit seminţelor cu tegument gros şi dur.
Se folosesc acizi tari, care subţiază tegumentul; timpul de tratament este între 10
minute şi 5-6 ore, în funcţie de: specie, acidul folosit şi concentraţia acestuia.
• Refrigerarea – presupune folosirea temperaturilor scăzute pentru a reduce
repausul seminal la unele specii. Seminţele se amestecă cu gheaţă sau zăpadă.
La unele specii ale căror seminţe au dormanţă profundă, se aplică tratamente
combinate, care presupun folosirea mai multor operaţii de favorizare a germinaţiei. De
exemplu, la Crataegus sp., seminţele se tratează cu acid sulfuric, apoi se stratifică 6 luni
(Iliescu, 1998).
Semănatul se poate face în diferite sisteme de cultură (fig. 37) - direct în terenul
pepinierei, în paturi nutritive sau în spaţii protejate (paturi de semănături, plăci alveolare
sau ghivece). Sistemul de cultură se stabileşte în funcţie de cerinţele biologice şi
ecologice ale speciilor, dar şi de unele aspecte privind calitatea seminţelor, microclimatul
zonei şi mijloacele tehnice pe care le au pepinierele.
a b c
Fig. 37 – Sisteme de cultură pentru semănături (a – în teren, b – în paturi nutritive, c – în spaţii protejate)
Semănatul direct în terenul pepinierei este recomandat pentru speciile de

foioase autohtone nepretenţ ioase în ceea ce priveş te lucrările de îngrijire (arţar, frasin,
stejar, corn, lemn câinesc, alun). Terenul necesită o pregătire mai atentă (ameliorarea
texturii, fertilizare, mărunţire fină, modelare în straturi) la semănatul speciilor de
conifere şi de foioase cu seminţe mai mici.
Pepinierele furnizoare de puieţi preferă semă natul în paturi nutritive construite
în exterior sau în spaţii protejate. Acest sistem de cultură este intensiv şi permite
obţinerea mai rapidă a puieţilor de plante ornamentale (un an) şi de o calitate foarte
bună. Sistemul necesită însă utilizarea substraturilor de cultură. Pentru speciile cu
cerinţe mai ridicate faţă de temperatură (specii termofile), semănatul se face în spaţii
protejate, în plăci alveolare sau ghivece.
Semănatul se face în funcţie de specie, tratamentele aplicate seminţelor şi sistemul
de cultură (Iliescu, 1998). Astfel la cele mai multe specii semănatul se face primăvara.
Pentru un număr mai mic de specii, care au facultate germinativă de scurtă durată sau dau
rezultate mai bune la semănatul seminţelor în pârgă, semă natul se execută la începutul verii
ori la sfârşitul verii. Speciile autohtone se pot semăna şi toamna.
Metoda de semănat se stabileşte în funcţie de sistemul de cultură adoptat şi de
specie. Astfel, semănatul direct în terenul pepinierei sau în paturi nutritive, poate fi făcut
în rânduri sau prin împrăştiere cu norme diferite de seminţe în funcţie de specie, calitatea
57
seminţelor, anotimp. Pentru sistemul de cultură în ghivece sau plăci alveolare, semănatul
presupune distribuirea individuală a 1-3 seminţe, în funcţie de calitatea seminţelor şi
mărimea acestora.
Adâncimea de semănat depinde de specie, condiţiile de sol şi momentul
semănatului. Astfel, semănatul poate fi făcut la suprafa ţă, prin împrăştiere pentru
seminţele foarte mici şi poate ajunge până la 8 cm la seminţe mari, semănate toamna.
Lucrările de îngrijire după semănat sunt esenţiale pentru reuşita germinării
seminţelor şi creşterii puieţilor.
• Irigarea – se face prin aspersie fină. Se udă des şi cu cantitate mică de apă.
• Spargerea crustei –favorizează o bună răsărire şi se face cu tăvălugul stelat.
• Combaterea buruienilor – poate fi făcută prin mijloace mecanice (plivit, prăşit) sau
chimice. Plivitul este o lucrare de eliminare manuală a buruienilor înainte de
răsărirea semănăturii. Prăşitul se execută după răsărirea plantelor şi presupune pe
lângă combaterea buruienilor şi afânarea solului. Combaterea chimică se face cu
erbicide selective, aplicate cu echipamente speciale de protecţie a rândurilor de puieţi.
• Rărirea puieţilor – lucrare necesară când semănatul nu a fost uniform. La foioase
rărirea se face prin smulgere şi la conifere prin tăiere cu foarfeca a plantelor nedorite.
• Umbrirea puieţilor – se face cu panouri din materiale uşoare sau plasă de agrotextil şi
se aplică puieţilor de conifere în perioada de vară.
• Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se face preventiv în funcţie de specie.
Scoaterea puieţilor din semănături poate fi fă cut ă după 1-2 ani la foioase şi
2-3 ani la conifere (3-5 ani la brad). La sistemul de cultură în pat nutritiv, puieţii se
dezvoltă într-un an. Scoaterea se face toamna la speciile foioase şi primăvara la conifere.
După scoatere urmează sortarea pe mărimi şi depozitarea. Puieţii se păstrează prin
stratificare cu pământ reavăn în şanţ uri până la repicare. Repicarea presupune plantarea
pe straturi sau în ghivece pentru o perioadă de 1-2 ani, pentru fortificarea puieţilor înainte
de transferul lor în secţia de formare.
Puieţii obţinuţi se livrează cu rădăcinile nude, în cazul când aceştia au fost
obţinuţi prin culturi în teren sau paturi nutritive, sau direct în ghivece şi plăci alveolare,
în cazul culturilor iniţiate în spaţii protejate.
Rezumat
Pepiniera de plante ornamentale
Producerea materialului săditor cuprinde: înmulţire, formare,
valorificare Pepinierele pot fi complexe sau specializate
Terenul pepinierelor se compune din: suprafaţa productivă şi suprafaţa neproductivă
Înmulţirea prin seminţe

Recoltarea fructelor şi seminţelor se face în faza de coacere, înainte de diseminare. În
funcţie de specie, recoltarea începe în mai şi se termină în februarie
Condiţionarea fructelor uscate cuprinde: zvântarea fructelor, extragerea seminţelor,
separarea de impurităţi şi sortarea pe calităţi
Condiţionarea fructelor cărnoase cuprinde: extragerea seminţelor, separarea de
impurităţi, uscarea seminţelor şi sortarea pe calităţi
Tratamentele de favorizare a germinaţiei sunt: stratificarea, umectarea, preîncolţirea,
tratarea hidrotermică, scarificarea, tratamente cu acizi, refrigerarea
Semănatul se poate face în diferite sisteme de cultură: direct în terenul pepinierei, în
paturi nutritive sau în spaţii protejate
Metoda de semănat se stabileşte în funcţie de sistemul de cultură adoptat şi de specie
58
Adâncimea de semănat depinde de specie, condiţiile de sol şi momentul semănatului
Lucrări de îngrijire: udare, spargerea crustei, combaterea buruienilor, rărirea puieţilor,
umbrirea puieţilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor
Scoaterea puieţilor poate fi făcută după 1-2 ani la foioase şi 2-3 ani la conifere
54. Pepinierele specializate

produc: a. puieţi neformaţi
b. număr limitat de specii
c. material săditor variat ca specii
d. material săditor variat ca vârste
55. Recoltarea fructelor şi seminţelor la majoritatea speciilor se

face: a. în faza de coacere, înainte de diseminare
b. la începutul primăverii
c. dimineaţa devreme sau seara
d. prin scuturarea plantelor
56. Prin stratificare, seminţelor li se asigură:

a. subţierea tegumentului cu maşini speciale
b. păstrarea în depozite în spaţii aerisite, curate, dezinfectate
c. sortarea pe mărimi şi calităţi
d. temperaturi scăzute şi umiditate ridicată
57. Adâncimea de semănat se corelează

cu: a. mărimea seminţelor
b. epoca de semănat
c. tipul de sol
d. metoda de semănat
e. variantele a, b şi c sunt corecte
58. Semănatul în paturi nutritive asigură:

a. încorporarea seminţelor la adâncimi mari
b. întreţinerea mecanizată a solului
c. obţinerea mai rapidă a puieţilor
d. combaterea buruienilor
59
12.
Înmulţirea prin butaşi.
OBIECTIVE
• care sunt avantajele înmulţirii prin butaşi
• ce tipuri de butaşi se confecţionează la foioase şi conifere
• care sunt perioadele optime de butăşire la foioase şi conifere
• în cât timp se obţin puieţii înrădăcinaţi
Butăşirea este o metodă de înmul ţire vegetativă pentru foarte multe specii şi
varietăţi de arbuşti şi subarbuşti foioşi, dar şi pentru unele conifere (din genurile: Thuja,
Chamaecyparis, Juniperus). Metoda se poate aplica, de asemenea, la înmulţirea unor
specii şi varietăţi de arbori (din genurile: Populus, Salix, Prunus, Chamaecyparis, Thuja,
Juniperus, Taxus). Butaşii sunt fragmente de plantă (rădăcină , ramur ă tânără), care
puse în anumite condiţii de mediu pot înrădăcina şi forma o nouă plantă, identică cu cea
din care s-a prelevat fragmentul.
Avantajele acestei metode de înmulţire sunt:
- obţinerea de puieţi identici cu planta mamă
- puieţii se obţin într-un sezon de vegetaţie (8-12 luni). Excepţie fac câteva specii
care înrădăcinează şi cresc mai greu şi care pot rămâne doi ani în cultură.
- metodă uşoară de înmulţire pentru multe specii şi cultivaruri
Unele specii care au muguri pe rădăcini, pot fi înmulţite prin butaşi de rădăcină
(Paulownia tomentosa, Campsis radicans, Sorbaria sorbifolia, Robinia hispida, Rhus
typhina, Aralia elata, Ulmus carpinifolia). Fragmentele de rădăcină de 6-12 mm
grosime, se recoltează în perioada de repaus vegetativ. Până la confecţionare şi plantare,
fragmentele de rădăcină se pă strează prin stratificare (temperatură scăzută, pozitivă şi
umiditate ridicată) sau în seră rece, în l ădiţe. Butaşii se confecţionează prin scurtarea
fragmentelor la 8-10 cm printr-o tăietură dreaptă la partea superioară şi o tă ietură
oblică la partea inferioară (pentru diferenţierea părţii superioare de cea inferioară şi
păstrarea polarităţii la plantare).
Plantarea se face primăvara, după ce pericolul de îngheţ a trecut, în paturi de
înrădăcinare amenajate afară , într-o locaţie bine luminată. Butaşii se plantează vertical,
depăşind nivelul substratului cu 1,5 cm. Pentru asigurarea dezvoltării de noi r ădăcini şi
lăstari este foarte important ca solul să fie permanent reavăn ş i liber de buruieni.
Înmulţirea unor varietăţ i cu frunziş variegat prin butaşi de rădăcină determină
pierderea caracterului ornamental şi de aceea pentru înmulţirea acestora se recomandă
butaşii de ramură.
Numeroase specii şi varietăţi cu capacitate de butăş ire se înmulţesc prin butaşi
de ramură. După gradul de lemnificare al ramurilor, butaşii pot fi: erbacei
(nelemnificaţi), semilemnificaţi ş i lemnificaţi. Fiecare specie înrădăcinează mai bine
sau mai greu în funcţie de gradul de lemnificare al ţesuturilor şi de aceea tipul de butaşi
şi perioada de butăşire diferă. Astfel, speciile de foioase caduce se înmulţesc uşor prin
butaşi lemnificaţ i, iar speciile de foioase cu frunze persistente şi speciile de conifere se
înmulţesc mai uşor prin butaşi semilemnificaţi. Unele specii de foioase cu frunze caduce
dau rezultate mai bune prin butaşi erbacei.
60
Înmulţirea prin butaşi la foioasele caduce
Pentru înmulţirea cu butaşi lemnificaţi, toamna (până la venirea îngheţului) se
recoltează ramuri anuale drepte, de grosimea unui creion şi fără ramificaţii, care se
păstrează prin stratificare. Primăvara,
înainte de reluarea vegetaţiei, se
confecţionează butaşi simpli, aceasta
presupunând tăierea ramurilor în
fragmente (de 12-18 cm la speciile de
arbuşti şi 20-25 cm la speciile de
arbori) t ăietura inferioară fiind
dreaptă, la 2-3 mm sub un mugure,
iar cea superioar ă oblic, la 1 cm
deasupra unui mugure (fig. 38).
Plantarea butaşilor se face
primăvara, când pericolul de îngheţ a
trecut, în paturi de înrădăcinare
amenajate afară. Aceste paturi de
înrădăcinare sunt ameliorate cu
substraturi uşoare – nisip, turbă,
mraniţă, compost de frunze, pe o
adâncime de 30 cm. Butaşii se
plantează vertical, până la ultimul
mugure, la 2-4 cm unul de celălalt (în
funcţie de vigoarea speciei), în
rânduri distanţate la 8-10 cm (fig. 39).
Fig. 38 – Butaşi simpli lemnificaţi la specii de foioase
Pentru reuşita înrădăcinării şi caduce
dezvoltării noilor lăstari se păstrează
umiditatea substratului prin udări în
aspersie şi se combat buruienile. Puieţii se scot în toamna aceluiaşi an, fără pământ pe
rădăcini.
Fig. 39 – Patul de înrădăcinare al butaşilor de foioase caduce (câmp deschis)

în pepiniera dendrologică a Facultăţii de Horticultură Bucureşti
Unele specii ş i varietăţi de arbuşti foioşi se înmulţesc mai uşor prin butaşi
erbacei, confecţionaţi vara, în luna iunie. Pentru aceasta, ramurile dezvoltate în anul
curent se recoltează în aceeaşi zi cu confecţionarea şi plantarea butaşilor. Este important
ca pe tot parcursul executării operaţiilor de butăşire să se asigure umiditatea, prin
păstrarea în apă a ramurilor pentru butaşi şi pulverizarea cu apă pe frunze.
61
Butaşii erbacei vor fi confecţionaţi ca şi butaşii lemnificaţi, dar lungimea lor va
fi mai mică, de 10-12 cm. Se păstrază la partea superioară a butaşului 1-2 frunze sau
perechi de frunze, restul se elimină prin t ăiere cu foarfeca. Plantarea butaşilor se face
numai în spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii), în paturi de înrădăcinare sau plăci
alveolare. Distanţa între butaşi va fi de 2-4 cm şi între rânduri de 5-8cm. Adâncimea de
plantare în cazul butaşilor erbacei este de 4-5 cm (fig. 40).
Lucrările de îngrijire cele mai importante acordate butaşilor sunt asigurarea
umidităţii, atât în substrat cât şi pe frunze şi umbrirea în perioadele calde pentru
reducerea temperaturilor. Înrădăcinarea puieţilor durează 1-2 ani în funcţie de specie.
Puieţii obţinuţi în paturile de înrădăcinare se transplantează în ghivece.
Înmulţirea prin butaşi la foioasele persistente şi conifere
Speciile foioase cu frunze persistente şi coniferele se pot înmulţi prin butaşi
semilemnificaţi, confecţionaţi din lăstarii formaţ i în anul în curs, care au început să se
lemnifice. Pentru speciile de foioase persistente această fază de lemnificare a lăstarilor
corespunde cu perioada iulie-august, iar pentru conifere, luna august. Recoltarea
ramurilor pentru butaşi, confecţionarea butaşilor şi plantarea lor au loc în aceeaşi zi.
Confecţionarea butaşilor la foioasele cu frunze persistente presupune tăierea ramurilor
înfrunzite în fragmente de 10-12 cm lungime, adică butaşi simpli, sau desprinderea
bruscă a lăstarilor tineri de 10-15 cm de pe ramurile de 2-3 ani pe care sunt inserate,
obţinându-se butaşi cu călcâi ori recoltarea butaşilor de pe astfel de ramuri cu ajutorul
unui briceag, prin extragerea cu un mic scut cu foarte puţin lemn de 2-3 ani – butaş cu
inel (fig. 41).
Fig. 41 – Tipuri de butaşi la speciile de foioase cu frunze persistente

(de la stânga la dreapta: butaş simplu, butaşi cu călcâi, butaşi cu inel şi butaş cu cârlig)
La conifere se recomandă butaşii cu că lcâi sau butaşii cu inel. Pentru varietăţile

fastigiate de conifere se confecţionează numai butaşi din vârfuri de ramuri (care vor fi
butaşi simpli) pentru a păstra creşterea erectă a plantelor obţinute.
Pentru reuş ita înrădăcinării butaşilor de foioase şi conifere se recomandă
tratarea bazei butaşilor cu stimulenţi de înrădăcinare (auxine sub formă de pudră sau
soluţie hidro-alcoolică), înainte de plantare.
Butaşii de foioase cu frunze persistente şi de conifere se plantează numai în spaţii
protejate, în paturi de înrădăcinare (fig. 42) la distanţe mici pe rând şi între rânduri (1-3
cm/6-10 cm) sau în plăci alveolare, câte un butaş în fiecare alveolă.
62
Fig. 42 – Conifere în pat de înrădăcinare în seră (stânga) şi butaş înrădăcinat
(dreapta) (foto: Monica Dumitraşcu)
O atenţie deosebită se acordă lucrărilor de îngrijire după plantare: menţinerea

o
umidităţii substratului şi a atmosferei, asigurarea temperaturii optime (sub 35 C vara),
combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor. Puie ţii obţinuţi în 1-2 ani se
transplantează obligatoriu la ghivece, unde îşi vor continua creşterea pe o perioadă de
timp variabilă cu specia, modul de îngrijire şi tehnologia de formare.
Rezumat
Înmulţirea prin butaşi
Metodă de înmulţire vegetativă care foloseşte fragmente de plantă pentru obţinerea de
indivizi noi, identici cu planta mamă.
Butaşii pot fi confecţionaţi din: fragmente de rădăcină (la specii cu muguri de rădăcini)
sau fragmente de ramuri tinere.
Foiasele caduce pot fi înmulţite uşor prin butaşi lemnificaţi sau erbacei. Butaşii
lemnificaţi se plantează primăvara devreme în spaţiu neprotejat, iar butaşii erbacei se
plantează în iunie, în spaţii protejate. Timpul de înrădăcinare 8-12 luni.
Puieţii obţinuţi în teren se pot planta în teren, iar cei obţinuţi în spaţii protejate se
plantează în ghivece.
Foioasele cu frunze persistente şi coniferele se înmulţesc uşor prin butaşi
semilemnificaţi. Butaşii de foioase cu frunze persistente se confecţionează şi plantează
în spaţii protejate în perioada iulie-august, iar cei de conifere, în luna august.
Puieţii de foioase cu frunze persistente şi conifere se obţin în 1-2 ani şi vor fi apoi
transplantaţi în ghivece.
59. Înmulţirea prin butaşi este cea mai folosită metodă de înmulţire a:
a. unor specii de arbori foioşi
b. unor specii de conifere
c. arbuştilor foioşi
d. arborilor foioşi şi coniferelor
e. variantele a, b şi c corecte
63
60. La speciile de conifere se recomandă folosirea
butaşilor: a. cu cârlig
b. cu călcâi
c. de un mugure
d. de rădăcină
61. Butăşirea în teren se practică la înmulţirea speciilor:

a. de foioase caduce
b. de foioase persistente
c. de conifere
62. Lungimea unui butaş simplu la foioasele persistente este:

a. 15-18 mm
b. 10-12 cm
c. 15-18 cm
d. 10-12 mm
63. Plantarea butaşilor de foioase caduce în teren se

face: a. astfel încât o treime din butaş să fie în substrat
b. astfel încât o treime din butaş să fie deasupra substratului c.
înfigând butaşul la 2-3 cm adâncime în substrat
d. până la ultimul mugure
64. Confecţionarea şi plantarea butaşilor semilemnificaţi de conifere se

face: a. în martie
b. în mai c.
în iunie d.
în iulie e.
în august
64
13.
Înmulţirea prin marcotaj. Înmulţirea prin drajoni.
OBIECTIVE
• ce specii se pot înmulţi prin marcotaj
• care sunt tipurile de marcotaj
• ce specii pot fi înmulţite prin drajoni
• când se pot face înmulţirile prin marcotaj şi drajoni
Înmulţirea prin marcotaj

Marcotajul este o metodă de înmulţire vegetativă ce se aplică unor specii de
arbori şi arbuşti care răspund mai greu la înmulţirea prin alte metode vegetative
(butăşire, altoire). Marcotajul determină înrădăcinarea unor lăstari ce sunt puşi în
contact cu solul, dar care nu au fost detaşaţi în prealabil de pe planta mamă.
O serie de specii de foioase şi conifere cu formă de creştere târâtoare şi
semitârâtoare au capacitatea de a marcota natural, atunci când solul este menţinut curat şi
reavăn (fig. 43).
Fig. 43 – Marcotare naturală – Cotoneaster dammeri (stânga) şi Juniperus media’Hetzii’ (dreapta)
Această metodă de înmulţire vegetativă determină obţinerea unui număr mai mic
de plante înrădăcinate comparativ cu înmulţirea prin butaşi sau altoire. Înmulţirea prin
marcotaj presupune o plantaţie specială de plante mamă, numită marcotieră , în care
solul trebuie să aibă textură uşoară. În funcţie de vigoarea speciilor şi de tipul de
marcotaj care va fi folosit la înmulţire se stabilesc distanţele de plantare corespunzătoare.
Marcotajul se face primăvara, până cel târziu în luna iunie şi are mai multe
metode, care se aplică diferenţiat pe specii.
65
Marcotajul prin
muşuroire – se aplică la: Malus
sp., Pyrus sp., Morus sp., Corylus
sp., Alnus sp., Hydrangea sp.,
Syringa sp. Plantele mamă se taie
puternic (la 3-4 cm deasupra
solului) primăvara devreme.
Lăstarii apăruţi în urma tăierilor
se muşuroiesc cu pământ reavăn,
iar pe măsur ă ce cresc se înalţă
muşuroiul până la 30 cm (fig. 44).
Acoperirea par ţială a lăstarilor
tineri cu pământ reavăn determină
înrădăcinarea acestora.
Detaş area puieţilor se face
în repaus vegetativ după
desfacerea muşuroiului. Plantele
mamă au nevoie de o perioadă de
refacere după înmul ţire de un an,
în care se îngrijesc prin udă ri şi Fig. 44 – Tipuri de marcotaj: a – marcotaj prin muşuroire, b –
fertilizări. Marcotajul repetat, fără marcotaj arcuit, c – marcotaj chinezesc
(după Iliescu, 1998)
această perioadă de repaus
determină epuizarea şi debilitarea plantelor, rezultatele la înmulţire fiind slabe.
Marcotajul prin arcuire este o altă metodă, care constă în arcuirea lăstarilor,
prinderea lor la baza unui şanţ circular, (săpat în apropierea plantei mamă) şi acoperirea
cu pământ a acestuia (fig. 45).
Fig. 45 – Marcotaj arcuit la Magnolia (stânga) şi marcotaj şerpuit la Wisteria (dreapta)
Un sol cu textură mai uşoar ă şi tratarea porţiunii îngropate şi uşor rănite

(incizie, torsionare ş.a.) a lăstarului cu un hormon de înrădăcinare vor favoriza
înrădăcinarea lăstarilor.
Puieţii înrădăcinaţi se detaşează prin t ăiere, în repaus vegetativ. Acest tip de
marcotaj se poate folosi la înmulţirea speciilor şi varietăţilor de Magnolia sp., Acer sp.,
Cornus sp., Chaenomeles sp., Prunus triloba, Cotinus coggygria.
Pentru acest tip de marcotaj este nevoie ca plantele mamă să aibă l ăstari cât mai
aproape de sol. Pentru aceasta, înălţimea plantelor este menţinută prin tăieri sub formă
de tufă ramificată de la bază.
66
Marcotajul şerpuit se practică la
înmulţirea lianelor – Wisteria sp.,
Lonicera japonica, Lonicera periclyneum,
Lonicera caprifolium, Clematis sp.,
Hedera sp. Această metodă este o variantă
a marcotajului arcuit bazându-se pe acelaşi
principiu, al arcuirii lăstarilor (fig. 46). În
acest caz, fiind vorba de liane, lăstarii lor
lungi şi flexibili pot fi arcuiţi repetat.
Astfel, lângă planta mamă se deschide un
şanţ lungitudinal, în care lăstarul arcuit se
prinde din loc în loc, având grijă ca în
partea superioară să rămână muguri, care
mai târziu vor forma lăstari. Şanţul se
acoperă cu pământ reavăn. Dintr-un singur Fig. 46 – Marcotaj şerpuit (după Iliescu, 1998)
lăstar se obţin mai multe marcote, care se
detaşează în perioada de repaus.
Marcotajul chinezesc presupune întinderea ş i fixarea lă starilor la baza unui ş
anţ săpat în apropierea plantelor mamă (cu adâncimea de 15-20 cm) şi apoi acoperirea cu
sol a acestora pe măsură ce apar noi lăstari. Prin această metodă de înmulţ ire puieţii se
obţin prin detaş area lăstarilor înrădăcinaţi de planta mamă după 1-2 ani, în timpul
repausului vegetativ. Speciile care răspund bine la acest tip de marcotaj sunt:
Liriodendron tulipifera, Juniperus sp., Fraxinus sp., Acer sp.
Marcotajul aerian constă în stimularea formării de rădăcini la nivelul ramurilor
plantei mamă, fără ca aceştia să fie aplecaţi spre sol. La nivelul ramurilor anuale cu
diametre potrivite se practică
pe o porţiune, o incizie
transversală, superficială, la
nivelul scoarţei şi al lemnului
şi se pulverizează stimulenţi
de înrădăcinare. Zona
secţionată se înfăşoară pe o
lungime de 10 cm într-un
amestec bazat pe turbă şi puţin
nisip, susţinut de folie de
polietilenă sau capişoane
semisferice de plastic (fig. 47).
Marcotajul aerian poate fi Fig. 47 – Marcotaj aerian la magnolie (după Vezzosi, 1998)
aplicat primăvara devreme şi
înrădăcinarea are loc într -o perioadă de 1- 2 ani. Metoda are dezavantajul unei mai dificile
menţineri a umidităţii în zona stimulată a lăstarului, dar poate fi aplicată la plante mamă cu
înălţime mai mare, nefiind nevoie de tăieri speciale de menţinere a acestora.
Înmulţirea prin drajoni

La unele specii de foioase (arbori – Ailanthus sp., Populus alba, Paulownia
tomentosa, Robinia pseudacacia, Salix caprea, Tilia sp.; arbuşti – Chaenomeles sp.,
Eleagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides, Mahonia aquifolium, Rhus typhina,
Spiraea salicifolia, Syringa vulgaris ; subarbuşti - Hypericum calycinum, Pachysandra
terminalis, Perovskia atriciplifolia, Yucca filamentosa) rădăcinile prezintă muguri
adventivi ce formează lăstari, care apar în apropierea plantei mamă (fig. 48). Aceste
plante tinere se numesc drajoni şi pot fi folosite la înmulţirea unor specii care dau
67
rezultate mai slabe prin alte metode de înmulţ ire. De regulă, plantele care au capacitate
de drajonare, nu dau rezultate bune la înmulţirea prin butaşi.
presupune detaşarea tinerelor plante
de planta mamă în perioada de
repaus vegetativ. Această detaşare
se face după dezgroparea drajonilor
până în porţiunea rădăcinilor. Este
de preferat ca drajonii să nu se
detaşeze prin smulgere, deoarece
rădăcinile sunt de obicei bine
ancorate, iar această metodă
distruge o parte din rădăcini sau
partea aeriană a plantei. Drajonii se
replantează imediat, ca puieţi, fie în
teren, fie în ghivece. Fiecare drajon Fig. 48 – Drajoni de tei la arbori aflaţi în aliniament stradal
detaşat trebuie să aibă lăstarul
suficient dezvoltat şi rădăcini formate şi bine ramificate.
Trebuie cunoscut faptul că plantele înmulţite astfel formează drajoni la rândul lor.
Din această cauză, înmul ţirea prin drajoni nu este indicată pentru obţ inerea de arbori
pentru aliniamente. Astfel înmulţiţi, arborii formează la baza lor tufe de lă stari cu frunze
care se dezvoltă puternic. Drajonii nu permit în acest caz plantarea de alte specii în
apropierea lor ş i pot distruge chiar carosabilul, ridicându-l şi deformându- l. De
asemenea, înmulţirea prin drajoni nu este potrivită pentru obţinerea de portaltoi. Aceste
plante, folosite la înmulţirea prin altoire, vor drajona la rândul lor, incomodând altoiul şi
chiar eliminându-l.
Intervenţiile de eliminare a drajonilor sunt inutile, pentru că tăierile rădăcinilor
stimulează formarea de noi drajoni. O metodă de a obţine plante care să nu drajoneze
este altoirea. De exemplu, liliacul, specie cu o capacitate ridicată de drajonare, poate fi
altoit pe fragmente de rădăcini de lemn câinesc.
În multe cazuri, în care se doreşte acoperirea şi stabilizarea unor taluzuri, pante,
drajonarea plantelor este foarte utilă.
Rezumat
Înmulţirea prin marcotaj
Metodă de înmulţire vegetativă care permite obţinerea de rădăcini la nivelul lăstarilor ce
sunt puşi în contact cu solul, dar care nu au fost detaşaţi în prealabil de pe planta mamă.
Perioada optimă de marcotare – primăvara, până în luna iunie.
Tipuri de marcotaj: marcotaj prin muşuroire, marcotaj arcuit, marcotaj şerpuit,
marcotaj chinezesc, marcotaj aerian.
Puieţii de obţin în 1-2 ani.

Metodă de înmulţire vegetativă care poate fi aplicată la speciile care prezintă muguri pe
rădăcini.
Presupune detaşarea tinerelor plante de planta mamă în perioada de repaus vegetativ.
Plantele înmulţite astfel formează drajoni la rândul lor şi de aceea înmulţirea prin
drajoni nu se recomandă la obţinerea de plante pentru aliniamente şi nici pentru
portaltoi.
68
65. Înmulţirea prin marcotaj poate fi folosită

la: a. specii care prezintă muguri pe rădăcini
b. arbori stradali
c. specii care nu suportă tăierile
d. specii care se înmulţesc mai greu prin butaşi
66. Marcotajul chinezesc presupune:

a. arcuirea repetată a lujerilor cu îngroparea acestora la adâncimea de 10
cm b. orizontalizarea lujerilor în şanţuri cu adâncimea de 20 cm
c. acoperirea cu pământ a lăstarilor anuali până la înălţimea de 30 cm
d. protejarea peste iarnă a plantelor cu materiale vegetale (paie,
frunze) e. variantele c şi d sunt corecte
67. Marcotajul şerpuit se aplică

la: a. unele specii de arbori
b. unele specii de
arbuşti c. liane
68. Comparativ cu înmulţirea prin butaşi, marcotajul are dezavantajul

că: a. plantele trebuie menţinute la înălţimi mici
b. puieţii se obţin după mai mulţi ani
c. numărul de puieţi obţinuţi este mai
mic d. variantele b şi c corecte
69. Drajonii apar la speciile:

a. dioice
b. arbuşti foioşi cu frunzişul caduc
c. plantate pe terenuri erodate
d. ale căror ramuri vin în contact cu solul
e. care prezintă muguri pe rădăcini
69
14.
Înmulţirea prin altoire.
OBIECTIVE
• ce presupune înmulţirea prin altoire
• care sunt metodele de altoire la foioase
• care sunt metodele de altoire la conifere
• în ce perioadă a anului se aplică fiecare metodă de altoit
Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, care în ultimii ani a devenit foarte
utilizată în pepinierele de plante lemnoase, prin dezvoltarea a numeroase tehnici de
execuţie care au permis adaptarea cu rezultate foarte bune a acestei metode de înmulţire
la cerinţe diferitelor specii şi varietăţi.
Altoirea presupune îmbinarea a două fragmente de plant ă – altoiul ş i portaltoiul
- provenite de la două plante diferite ale aceleiaşi specii, ori gen, ori familie. Altoiul
poate fi un fragment de ramură sau un mugure, care va fi îmbinat pe un portaltoi de 1, 2
sau 3 ani. Altoirea permite obţinerea de plante identice cu planta mamă (care are
caractere ornamentale deosebite), dar se pot realiza şi forme horticole noi, cu talie sau
habitus diferit, care nu ar putea fi înmulţite prin alte metode (fig. 49). De asemenea,
altoirea asigură înflorirea plantelor la o vârstă mică comparativ cu cele obţinute pe cale
seminală (Magnolia, Wisteria, Syringa ş .a.); de asemenea, în funcţie de portaltoi,
plantele altoite se pot adapta mai bine la anumite condiţii de sol.
Un dezavantaj al altoirii este acela că altoiul poate fi respins de portaltoi. Această
incompatibilitate poate apărea
în primul an sau după câţiva
ani de la altoire şi are mai
multe cauze (genetice, de
nutriţie). De asemenea,
nereuşita prinderii altoiului
poate s ă apară ca urmare a
alegerii unei perioade
nefavorabile altoirii, a aplicării
unei tehnici necorespunzătoare
de altoire sau a neasigurării
condiţiilor de mediu favorabile
în timpul şi după altoire.
Tehnicile de altoire
cuprind mai multe metode, cu
perioade optime de execuţie în
sezonul de primăvară (martie – Fig. 49 – Puieţi altoiţi de Acer negundo ‛Flamingo’
mai), vară-toamnă (iulie-
septembrie) sau iarna (ianuarie – martie).
La speciile foioase pot fi aplicate trei metode de altoire: altoire în oculaţie, altoiri
cu ramură deta şată şi altoire prin alipire. La răşinoase se aplică dintre altoirile cu
ramură detaşată numai placajul lateral şi altoirea prin alipire.
70
Metodele de altoire la foioase
• Altoirea în oculaţie poate fi executată în perioadele când scoarţa se desprinde uşor de
lemn, adică în martie-mai (oculaţie în
ochi crescând) sau iulie-septembrie
(oculaţie în ochi dormind) şi presupune
efectuarea unei incizii în forma literei T
în scoarţa portaltoiului (un puiet de 1-2
ani) în care se va introduce un mugure
prelevat de pe o ramură altoi (fig. 50).
La altoirea în ochi crescând mugurii
altoi se prelevează de pe ramuri în
repaus, păstrate din toamnă la rece.
Mugurii altoi pentru altoirea în ochi
dormind se detaşază de pe ramuri
crescute în anul respectiv, care apar la Fig. 50 – Altoirea în oculaţie (sursă internet 3)
subţioara fiecărei frunze. Limbul foliar
se îndepărtează ş i se lasă doar o porţiune de peţiol ataşată mugurelui. Locul altoirii se
leagă strâns până la prinderea altoiului. Reuşita prinderii înseamnă pornirea mugurelui la
altoirea în ochi crescând şi că derea porţiunii de limb ataşată mugurelui la altoirea în
ochi dormind. Imediat după ce se constată prinderea altoiului, portaltoiul se reduce
puternic, iar când altoiul este suficient de dezvoltat, portaltoiul se suprimă deasupra
punctului de altoire.
• Altoirile cu ramură detaşată se execută primăvara ş i presupun folosirea ca altoi a unui
fragment de ramură de un an cu 2- 3 muguri, aflat în repaus vegetativ. La îmbinarea
altoiului cu portaltoiul, suprapunerea cambiului celor doi parteneri este esenţială pentru
reuşita altoirii. Se cunosc mai multe procedee de altoire cu ramură detaşată: în copulaţie,
în triangulaţie, sub scoarţă, în despicătură sau în placaj lateral (fig. 51).
a b c
Fig. 51 – Altoiri cu ramură detaşată: a – copulaţie; b – în despicătură; c – placaj lateral

La altoirea în copulaţie altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă aceeaşi grosime, iar la
celelalte tipuri de altoire cu ramură detaşată portaltoiul are un diametru mai mare (30
mm şi mai mult) şi se retează încă de la începutul altoirii.
Altoirea în copulaţie poate fi aplicată în perioada de repaus vegetativ a
plantelor. Atât altoiul cât şi portaltoiul se secţionează oblic, iar apoi se îmbină
perfect şi se leagă.
71
Altoirea în triangulaţie presupune retezarea portaltoiului, executarea unei
secţiuni triunghiulare în portaltoi cu aceleaşi dimensiuni ca altoiul, fasonat la
rândul său în formă triunghiulară.
Altoirea în despicătură constă în retezarea portaltoiului, efectuarea unei
despicături în plan vertical pe diametrul portaltoiului şi apoi introducerea în
aceasta a altoiului, fasonat sub formă de pană, suprapunând zonele
generatoare de cambiu.
Altoirea sub scoarţă poate fi executată atunci când scoarţa se desprinde de
lemn, astfel încât altoiul fasonat sub formă de pană să poată fi aşezat sub
scoarţa portaltoiului, la nivelul unde acesta a fost retezat.
La altoirea în placaj lateral altoiul este fasonat tot sub formă de pană, dar se
introduce într- o incizie laterală în portaltoi sau se aş ază într-o zonă a
portaltoiului în care s-a extras o fâşie de scoarţă şi lemn de aceeaşi
dimensiune cu altoiul.
La toate aceste procedee, unde rămân zone de lemn tăiate, se aplică mastic (ceară
de altoit) pentru evitarea deshidratării sau a infectării, care ar compromite prinderea
altoiului.
• Altoirea prin alipire se aplică la speciile mai pretenţioase şi constă în păstrarea celor doi
parteneri pe rădăcinile proprii şi îmbinarea lor doar la nivelul unei zone în care s-au
extras fâşii longitudinale de scoarţă şi lemn. Stimularea prinderii se face prin incizarea
portaltoiului deasupra punctului de altoire şi a altoiului sub punctul de altoire. După
prindere, în punctele unde au fost făcute aceste incizii se taie, obţinându-se plante altoite
la ghivece. În perioada rece, ghivecele se depozitează în sere.
Metodele de altoire la conifere

Speciile de conifere pot fi altoite cu fragment de ramură în placaj lateral sau
folosind metoda de altoire prin
alipire. Altoiul se recoltează în
ziua altoirii de la plante tinere
(care nu formează foarte multă
răşină aceasta împiedicând
procesul de prindere), din
vârfuri de ramuri, pentru ca
plantele obţinute să fie perfect
drepte.
Altoirea cu ramură detaşată.
Dintre altoirile cu ramură
detaşată amintite mai sus, la
conifere nu se aplică decât
metoda în placaj lateral (fig.
52). Altoirea se poate face în
sere (perioadele optime de Fig. 52 – Placaj lateral la conifere
execuţie sunt august-septembrie (foto: Monica Dumitraşcu)
şi februarie-martie) sau în teren
(perioada optimă – primăvara).
La speciile conifere portaltoiul nu se retează. Altoiul sub formă de fragment de ramură
de 8-10 cm se fasonează sub formă de pană ş i se îmbină cu portaltoiul într-o zonă în
care s-a tăiat o porţiune longitudianlă de scoarţă şi lemn fără a fi detaşată, care va
sprijini şi acoperi altoiul. Punctul de altoire se leagă strâns pentru a asigura reuşita
prinderii.
72
Nu se foloseşte niciodată mastic la
speciile conifere, acestea dispunând în mod
natural de răşină, care acţionează în mod
similar cu masticul. După altoire ghivecele se
aşează în poziţie oblică , astfel încât altoiul să
se sprijine vertical pe punctul de altoire,
favorizându-se în acest fel prinderea. După
constatarea prinderii, ghivecele se readuc în
poziţie verticală. Odată cu dezvoltarea
altoiului, portaltoiul se scurtează treptat, iar în
acest timp, altoiul se tutorează pentru a creşte
vertical (fig. 53).
• Altoirea prin alipire la conifere se execută ca şi
la foioase, în sezonul de primăvară. Plantele
altoi se men ţin prin tăieri la o talie mică, iar
portaltoii în ghivece se aşează în apropierea
acestora. La speciile cu frunze aciculare, în
zona de contact a celor doi parteneri se elimină
acele prin tăiere. Altoirea presupune extragerea
unor fâşii longitudinale de scoarţă şi lemn atât
de pe altoi cât şi de pe portaltoi şi aş ezarea Fig. 53 – Plante la care altoiul este tutorat
acestora în contact. Se vor obţine plante altoite
la ghivece, care vor fi transferate în perioada de
iarnă în spaţii protejate neîncălzite.
Rezumat
Înmulţirea prin altoire
Metodă de înmulţire vegetativă care presupune îmbinarea a două fragmente de plantă –
altoiul şi portaltoiul - provenite de la două plante diferite ale aceleiaşi specii, ori gen,
ori familie.
Altoiul poate fi un fragment de ramură sau un mugure, care va fi îmbinat pe un portaltoi
de 1, 2 sau 3 ani.
Altoirea permite obţinerea de plante identice cu planta mamă, dar se pot realiza şi forme
horticole noi, cu talie sau habitus diferit, asigură înflorirea plantelor la o vârstă mică
comparativ cu cele obţinute pe cale seminală.
Metode de altoire la foioase: altoire în oculaţie, altoiri cu ramură detaşată, altoire prin
alipire.
Metode de altoire la conifere: altoire cu ramură detaşată - în placaj lateral, altoire prin
alipire.
Altoiul la altoirea în oculaţie este un mugure, la altoirile cu ramură detaşată, un
fragment de ramură de un an cu 2-3 muguri, iar la altoirile prin alipire, o ramură
nedetaşată de pe planta mamă.
70. Principalele metode de altoire sunt:

a. oculaţia, cu ramură detaşată, prin arcuire
b. prin arcuire, şerpuită, prin orizontalizare
c. în triangulaţie, în copulaţie, prin alipire
d. oculaţia, cu ramură detaşată, prin alipire
73
71. La altoirea în ochi crescând:
a. mugurele porneşte în vegetaţie cu puţin timp înainte de altoire
b. mugurele porneşte în sezonul următor de vegetaţie
c. mugurele altoi porneşte la scurt timp după altoire
d. mugurele portaltoi porneşte în vegetaţie
72. Diametrul altoiului trebuie să fie egal cu diametrul portaltoiului la:

a. altoirea în oculaţie
b. altoirea sub scoarţă
c. altoirea în placaj lateral
d. altoirea în copulaţie
e. altoirea în triangulaţie
73. Altoirea în oculaţie se poate aplica:

a. la toate speciile
b. numai la conifere
c. la speciile heliofile
d. la plantele cu diametre mai mari de 30 mm
e. numai la foioase
74. La altoirea prin alipire:

a. lucrările se execută numai în spaţii protejate
b. portaltoiul este condus sub formă de tufă
c. altoiul este un fragment de ramură
d. ambii parteneri sunt înrădăcinaţi
75. Ghivecele se înclină după altoire la:

a. altoirea în oculaţie
b. altoirile prin alipire
c. altoirea în seră
d. altoirea foioaselor
e. altoirea coniferelor
74
Răspunsuri teste autocontrol – Arboricultură 1
Număr Răspuns Număr Răspuns
întrebare corect întrebare corect
1. c 39. d
2. b 40. a
3. c 41. d
4. a 42. a
5. a 43. d
6. c 44. b
7. a 45. a
8. b 46. c
9. b 47. d
10. a 48. e
11. a 49. c
12. a 50. e
13. e 51. b
14. a 52. a
15. b 53. b
16. c 54. e
17. d 55. a
18. c 56. d
19. e 57. e
20. b 58. c
21. e 59. e
22. c 60. b
23. d 61. a
24. e 62. b
25. b 63. d
26. d 64. e
27. c 65. d
28. d 66. b
29. a 67. c
30. b 68. c
31. e 69. e
32. c 70. d
33. a 71. c
34. d 72. d
35. e 73. e
36. b 74. d
37. c 75. e
38. b
75
ARBORICULTURĂ ORNAMENTALĂ 2
76
1.
Producerea materialului săditor în terenul pepinierei:
Plantarea puieţilor în secţia de formare. Formarea sistemului radicular.
OBIECTIVE
• unde se formează puieţii de plante lemnoase
• când se face plantarea puieţilor
• cum se stabilesc distanţele şi adâncimile de plantare
• care este importanţa formării sistemului radicular
• cum se formează sistemul radicular
Timp de studiu – 2 ore
Puieţii obţinuţi în secţia de înmulţiri (din seminţe, butaşi, marcote, drajoni sau
altoire) nu pot fi plantaţ i direct în spaţiile verzi, deoarece în acest stadiu de dezvoltare nu
au calităţi decorative şi nici capacitatea de a rezista condiţiilor din amenajările de spaţii
verzi. Aceste plante tinere trebuie să parcurgă o perioadă de formare în pepinier ă de 2-7
ani (în funcţie de specie), timp în care se aplică lucrări speciale pentru a stimula
dezvoltarea sistemului radicular şi a părţii aeriene (trunchiul şi coroana la arbori şi tufa
de lăstari la arbuşti). La sfârşitul acestei perioadei de formare se obţ ine material
standard, adică plante care întrunesc minimul acceptat al efectului vizual pentru spaţiile
verzi. Unele pepiniere preiau materialul standard şi îl mai formează înc ă minim 4 ani
pentru a obţine material săditor de talie mare (adică de vârstă mare, nefiind vorba aici de
înălţimea plantei la vârsta adultă).
Producerea plantelor ornamentale lemnoase se poate face după două tehnologii:
în terenul pepinierei sau în containere. Plantele obţ inute după tehnologia cultivării
directe în terenul pepinierei se valorifică fie cu rădăcinile nude, fie cu balot de pământ
susţinut cu diferite materiale de ambalare sau transplantate în containere. Plantele
produse prin tehnologia culturilor containerizate se valorifică în containere.
Formarea materialului săditor în teren cuprinde mai multe etape: plantarea
puieţilor, formarea sistemului radicular, formarea părţii aeriene şi scoaterea puieţilor din
teren.
Plantarea puieţilor în secţia de formare

În secţia de formare materialul săditor tânăr (fig. 54) ajunge cu rădă cinile nude
(fără pământ) sau cu pământ pe rădăcini (plante obţinute la ghivece sau plă ci
alveolare). Numai speciile de foioase cu frunze căzătoare se livrează secţiei de formare
cu rădăcinile nude, celelalte (conifere, speciile de foioase cu frunze persistente, toate
varietăţile şi cultivarurile obţinute prin altoire) fiind întotdeauna cu pământ pe rădăcini.
La sosirea în secţia de formare, puieţii cu rădăcinile nude se stratifică imediat
până în momentul plantă rii, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor şi riscul pierderii
plantelor. O perioadă mai lungă de păstrare o au plantele cu pământ pe rădăcini, care nu
au nevoie de lucrări speciale de păstrare înainte de plantare.
Epoca de plantare. Pentru toate speciile lemnoase ornamentale perioada optimă
pentru plantări este primăvara. Pentru speciile de foioase termofile şi speciile conifere
această perioadă este obligatorie pentru asigurarea prinderii şi adaptarea la condiţiile de
77
mediu şi cele din teren. Speciile autohtone pot fi plantate şi toamna, în zonele unde
iernile nu sunt grele.
a b
Fig. 54 – Puieţi neformaţi: a- cu rădăcinile nude, b- cu pământ pe rădăcini (foto:
Monica Dumitraşcu)
Pregătirea terenului înainte de plantare se face încă din toamnă. Prima lucrare
este arătura adâncă: 40cm pentru culturi de arbuşti şi 50-60cm pentru arbori. Se
administrază apoi îngrăşăminte organice şi minerale (cu fosfor şi potasiu toamna şi cu
azot primăvara). Primă vara se face mărunţ irea, nivelarea ş i erbicidarea. Este bine ca
aceast ă pregătire să se facă riguros, pentru c ă plantele vor petrece câţiva ani în acest
teren, iar dezvoltarea lor optimă depinde mult de condiţiile de sol. Înainte de plantare se
marchează terenul conform distanţelor de plantare.
Distanţele de plantare diferă în funcţie de mai mulţi factori:
- vigoarea plantelor – arbuştii la distanţe mai mici comparativ cu arborii
- durata de menţinere pe loc - între 2 ani (arbuşti, arbori cu creştere rapidă – plop, salcie)
şi 7 ani (arbori foioşi şi răşinoşi)
- formarea cu sau fără pământ pe rădăcini - distanţe mai mari la plantele care vor fi
scoase cu balot de pământ pe rădăcini.
- modul de întreţinere a culturilor – la întreţinerea mecanizată distanţa între rândurile de
plante creşte pentru ca utilajele să poată intra.
Pentru arbuşti distanţele de plantare sunt: 0,8-1m între rânduri şi 0,3-0,4m pe
rând, iar pentru arbori: 1-1,2m între rânduri şi 0,6-1m pe rând (fig. 55).
Pregătirea puieţilor. Pentru asigurarea prinderii este nevoie ca puieţii să fie
pregătiţi înainte de plantare.
• Puieţii cu rădăcinile nude se livrează în pachete şi este nevoie de verificarea fiecărei
plante înainte de plantare, îndepărtându- se materialul rănit, rupt sau uscat. Ră dăcina
principală a arbuştilor se scurtează prin t ăiere la 5-7cm, iar cele ale arborilor la 15-
20cm. Chiar înainte de plantare rădăcinile de mocirlesc, pentru un contact cât mai bun al
acestora cu solul pepinierei. Se fasonează ş i partea aeriană a puieţilor: arbuştii la 15-
25cm (în funcţie de specie), iar arborii se scurtează în funcţie de categoriile de
78
folosinţă (vezi formarea părţii aeriene). La speciile de arbori cu ramificare
monopodială ( Fraxinus sp., Quercus sp., Aesculus sp., Magnolia sp., Liriodendron
sp.), nu se taie partea aeriană.
• La plantele livrate cu pământ pe rădă cini nu se fac intervenţii asupra sistemului
radicular. Partea aeriană a plantelor se fasonează ca şi în cazul puieţilor fără pământ
pe r ădăcini. Speciile conifere nu se fasonează.
a b
Fig. 55 – Distanţe de plantare la: a- arbori, b- arbuşti (foto: Monica Dumitraşcu)
Plantarea se face în rânduri, semimecanizat sau mecanizat. Plantarea

semimecanizată presupune deschiderea de şanţuri sau gropi de plantare cu ajutorul
maşinilor, urmând ca plantarea să se facă manual. Plantarea mecanizată este folosită în
pepinierele mari şi foarte mari şi necesită maşini speciale de plantare, care execută toate
operaţiile de plantare dintr-o singură trecere.
Adâncimea de plantare este foarte importantă pentru prinderea şi dezvoltarea
plantelor. Puieţii cu r ădă cinile nude se plantează până la nivelul coletului. Plantarea
mai sus sau mai jos faţă de colet determină uscarea sau putrezirea ră dăcinilor. Puieţii cu
pământ pe rădăcini se plantează la nivelul anterior. O plantare mai adâncă aduce
probleme la udarea plantelor, din cauza diferenţ elor de textură între balotul plantei şi
solul pepinierei, iar plantarea mai sus de nivelul anterior determină uscarea rădăcinilor
descoperite şi încetinirea creşterii plantelor.
Lucrările de îngrijire care se fac după plantare sunt: udarea, mulcirea, afânarea
solului, umbrirea.
• Prima udare se face imediat după plantare. Prinderea puieţilor depinde foarte mult de
asigurarea necesarului de apă în sol. Sistemele de irigaţie sunt mobile (rampe de
udare cu sistem de aspersie) sau fixe – aspersie, microaspersie sau udare cu
picătura. Pepinierele moderne au sisteme computerizate de udare, care pornesc
automat irigarea culturilor după datele furnizate de senzorii de umiditate aflaţi în
plantaţii.
• Mulcirea cu pământ se practică în zonele cu risc de îngheţ târziu, pentru protecţia
arbuştilor. Peste întreg rândul de arbuşti se aduce pământ mărunţit, formându-se un
bilon de 20-30cm. Mulcirea cu folie de polietilenă se aplică cu scopul combaterii
buruienilor şi menţinerii umidităţii. Folia se aşează în fâşii, de-a lungul rândurilor
de plante, iar între rânduri solul se întreţine cu maşini.
79
• Afânarea solului este o lucrare necesară pentru menţinerea unui regim aer-apă optim în
sol, dar şi pentru combaterea buruienilor.
• Umbrirea – se aplică în perioada de vară la culturile de conifere şi a celor de foioase
persistente sensibile la temperaturi ridicate. Umbrirea poate fi făcută cu panouri sau
cu plasă de agrotextil. Speciile sensibile pot fi umbrite şi prin plantarea lor între
rânduri de arbori sau plante mai mari.
Formarea sistemului radicular

De sistemul radicular depinde prinderea plantelor şi dezvoltarea lor. Rădăcinile
speciilor lemnoase se pot dezvolta de 2- 3 ori mai mult decât proiecţ ia coroanei pe sol.
Un astfel de sistem radicular ar fi imposibil de manipulat fără pierderi. De aceea în
pepinieră sistemul radicular se formează pentru ca acesta să fie cât mai bine ramificat,
dar şi compact, astfel încât plantele să poată fi scoase, transportate, depozitate şi
replantate (în spaţiile verzi) cât mai uşor şi fără riscuri de pierderi.
Materialul săditor se formează pentru livrarea şi valorificarea cu rădăcini nude
sau cu balot de pământ pe rădăcini.
• Speciile care pot fi scoase fără pământ pe rădăcini sunt arbuştii foioşi şi unii arbori
foioşi formaţi ca material standard.
• Speciile care sunt sensibile la transplantare şi plantele de vârstă mare se formează
obligatoriu cu pământ pe rădăcini. Speciile sensibile, care nu suportă
transplantarea fără pământ pe rădăcini sunt coniferele, foioasele cu frunze
persistente şi unele specii
de arbori foioşi –
Magnolia, Liriodendron,
Cercis, Betula, Albizia.
Dimensiunile balotului de
pământ cu care vor fi
scoase plantele sunt
limitate ca dimensiuni (fig. 56)

şi de aceea, rădăcinile trebuie
stimulate pentru a se dezvolta Fig. 56 – Sistemul radicular şi dimensiunea balotului de
într-un volum cât mai mic de pământ
sol.
Plantele lemnoase pot avea sistem radicular pivotant, trasant sau intermediar.
Rădăcinile pivotante îngreunează lucrările de scoatere, transport, transplantare, iar
prinderea plantelor este problematică . Speciile care formează o astfel de rădăcină sunt
greu de format cu balot de pământ pe rădăcini, pentru că nu au suficiente ramificaţii care
să susţină pământul şi au puţine rădăcini cu perişori absorbanţi, făcând dificilă
prinderea după transplantare.
De aceea, la speciile care dezvoltă în mod natural rădăcină pivotantă, se
intervine asupra rădăcinii încă din faza de germinaţie. Astfel, înainte de semănat se face
preîncolţirea seminţelor ş i se ciupeşte radicula pentru a ramifica. Dacă nu s-a aplicat
această t ăiere a rădăcinii în faza de germinaţie, este necesară operaţia de retezare a
pivotului la momentul formării plantelor, care presupune scoaterea puieţilor, tăierea
pivotului şi replantarea lor.
Formarea sistemului radicular se face prin lucrări de t ăiere, care stimulează
creşterea densităţii rădăcinilor cât mai aproape de baza plantei şi ajută la pregătirea
plantei pentru supravieţuirea în spaţiile verzi.
80
Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu rădăcinile nude se
formează chiar de la plantare. Fasonarea sistemului radicular înainte ca puieţii să fie
plantaţ i în terenul pepinierei determină ramificarea rădăcinilor şi o dezvoltare optimă în
stratul fertil de sol (care în general are 40-60cm adâncime). Formarea ră dăcinilor după
plantare are loc odată cu lucrările de întreţinere acordate culturilor – udări, prăşit,
fertilizări. Udările şi fertilizările reduc alungirea sau dezvoltarea rădăcinilor în
profunzimea solului. Lucrările solului - prăşit, afânarea solului, determină tăierea
rădăcinilor şi ramificarea lor.
Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu pământ pe rădăcini se
formează nu numai prin lucrările de întreţinere a solului ci şi prin lucrări de
transplantare. În funcţie de tehnologia adoptată de fiecare pepinieră, transplantările pot fi
diferite. Astfel, unele pepiniere fac transplantarea puieţilor după 2-3 ani, ocazie cu care
aceştia sunt scoşi cu balot de pământ şi replantaţi. Alte pepiniere folosesc transplantarea
pe loc, adică decupează balotul fiecărei plante, iar apoi reaşează plantele în groapă şi le
replantează, fără ca plantele să fie mutate din terenul respectiv.
Rezumat
Plantarea puieţilor în secţia de formare
În secţia de formare materialul săditor tânăr ajunge cu rădăcinile nude (specii de
foioase caduce) sau cu pământ pe rădăcini (coniferele, speciile cu frunze persistente,
toate plantele altoite)
Perioada optimă pentru plantarea puieţilor în pepinieră este primăvara.
Înainte de plantare se face pregătirea terenului şi pregătirea puieţilor.
Distanţele de plantare diferă cu vigoarea plantelor, durata de menţinere pe loc,
formarea cu sau fără pământ pe rădăcini, modul de întreţ inere al culturilor
Plantarea se face semimecanizat sau mecanizat
Adâncimea de plantare: puieţii cu rădă cini nude - până la nivelul coletului, puieţii cu
pământ pe rădăcini - la nivelul anterior
Lucrările de îngrijire: udarea, mulcirea, afânarea solului, umbrirea
Formarea sistemului radicular

Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu rădăcinile nude se formează chiar
de la plantare. Formarea rădăcinilor după plantare are loc odată cu lucrările de
întreţinere acordate culturilor –prăşit, afânarea solului, udări, fertilizări.
Sistemul radicular al plantelor care vor fi livrate cu pământ pe rădăcini se formează nu
numai prin lucrările de întreţinere a solului ci şi prin lucrări de transplantare
1. Materialul săditor de talie mare reprezintă :

a. arbori de peste 25m
b. arbori foioşi şi răşinoşi
c. arbori de vârstă mare
d. arbori şi arbuşti de vârstă mare
2. Epoca de plantări la puieţii de conifere este:

a. primăvara
b. vara
c. toamna
81
3. Înainte de plantare se fasonează partea aeriană la:
a. arbuştii şi arborii foioşi cu rădăcinile nude
b. arbuştii şi arborii foioşi cu pământ pe rădăcini
c. arbuştii şi arborii coniferi cu rădăcinile nude
4. Plantele care vor fi obţinute cu pământ pe rădăcini se plantează:

a. la distanţe mai mici
b. la distanţe mai mari
c. la adâncimi mai mici
d. la adâncimi mai mari
5. Adâncimea de plantare a puieţilor cu pământ pe rădăcini este:

a. în funcţie de vigoarea speciilor
b. până la nivelul coletului
c. în funcţie de modul de întreţinere
d. la nivelul anterior
e. în funcţie de tipul de sol
6. Formarea rădăcinilor la plantele care vor fi obţinute cu rădăcinile nude se face prin:
a. lucrări de întreţinere a solului
b. lucrări de transplantare
c. tăierea părţii aeriene
d. mocirlirea rădăcinilor înainte de plantare
82
2.
Formarea părţii aeriene.
OBIECTIVE
• ce efecte au tăierile asupra plantelor lemnoase
• care sunt tipurile de tăieri de formare
• cum se formează trunchiul şi coroana arborilor
• cum se formează partea aeriană a arbuştilor
Partea aeriană a plantei se formează prin lucrări de tăiere, palisare, arcuire.
Lucrări de tăiere. Tăierile presupun îndepărtarea unor porţiuni de ramuri cu sau

fără frunze. Prin tăieri se dirijează creşterea plantelor pentru a le îmbunătăţi calităţile:
realizarea unei simetrii a plantei, stimularea înfloririi, a apariţiei creşterilor noi,
decorative, ramificarea şi îndesirea plantei. La arbori tăierile determină ş i formarea unui
schelet puternic, care să susţină bine coroana. Unele specii nu au nevoie de tăieri pentru
formarea părţii aeriene, acestea formându-se în mod natural: Betula, Magnolia, Quercus,
varietăţile fastigiate de plop şi carpen, toate speciile conifere.
Dintre tipurile de tăieri care se aplică arborilor şi arbuştilor (de formare, de
întreţinere şi de regenerare), în pepinieră se fac numai tăieri de formare. T ăierile de
formare au scopul de a da formă, rezistenţă şi mărime ramurilor. Prin tăieri se valorifică
tipul de creştere al plantelor, accentuând tendinţele naturale de creştere şi uneori
modificându-le.
Intervenţiile asupra ramurilor pot avea diferite grade de severitate:
Ciupirea lăstarilor - se execută în timpul vegetaţiei şi constă în îndepărtarea vârfului
acestuia. În urma acestui tip de tăiere se obţine o stopare a creşterii în lungime şi
ramificarea lăstarului.
Scurtarea - are ca scop stimularea ramificării sau dirijarea creşterilor şi poate fi:
o uşoară – se îndepărtează până la o treime din lungimea
ramurii o mijlocie – se îndepărtează jumătate din lungime
o puternică – se îndepărtează cel puţin două treimi din lungime
Efectul scurt ării ramurilor se poate observa în fig. 57. Cu cât ramura se scurtează
mai mult, cu atât ramificarea este mai puternică. În raport cu orientarea mugurilor,
tăierile pot imprima creşterea lăstarilor spre interiorul plantei sau spre exteriorul
acesteia (fig 57).
Suprimarea - se aplică în cazul în care se doreşte eliminarea completă a unei ramuri

(uscate, bolnave sau cu amplasament necorespunzător). Această înlăturare se face
prin tăiere de la inserţie. Suprimarea necorespunzătoare – tăieri în urma cărora
rămân cioturi sau sunt prea adânci în lemn, generează uscarea ramurii în zona
respectivă şi poate avea urmări în timp.
83
A
1 2 3
Fig. 57 – A: Efectul scurtării ramurilor: 1 – scurtare uşoară, 2 – scurtare mijlocie,

3 – scurtare puternică; B: Orientarea lăstarilor în urma tăierilor
Reacţia arborilor şi arbuştilor la tăieri este diferită cu specia. Multe specii de

arbuşti răspund bine la scurtările puternice, ramificându-se şi formând tufe dese. Aceste
specii se pot folosi pentru garduri vii şi forme
tunse. Speciile de arbori coniferi ş i o serie de
specii de arbori foioşi nu suportă tăierile, în
sensul că dezvoltarea lor, ulterioară acestor
intervenţii, este nefavorabilă (creşteri
strâmbe, formarea de ramificaţii inestetice,
încetarea creşterii etc.).
Palisarea. Această lucrare de formare se
aplic ă arborilor, pentru a imprima lăstarilor
diferite direcţii de creştere: perfect verticală,
oblică, orizontală (fig. 58). Doar lăstarii tineri
pot fi dirijaţi prin palisare, folosindu-se în acest
scop tutori sau spalieri cu sârmă.
Arcuirea l ăstarilor. Lucrarea se aplică
lăstarilor tineri de arbori, care apar pe trunchi, în
vederea încetinirii creşterii lor. Păstrarea acestor
lăstari şi arcuirea lor este importantă pentru
îngroşarea trunchiului arborilor.
Fig. 58 – Palisare verticală
(foto: Monica Dumitraşcu)
Tehnica de formare a păr ţii aeriene este
diferenţiată pe arbori şi arbuşti.
84
Formarea arborilor foioşi
Arborii necesită tăieri pentru formarea trunchiului şi a coroanei. Formarea
puieţilor prin tăieri începe din momentul plantării, când partea aeriană este fasonată.
Pentru formarea trunchiului, în al doilea an de la plantare se fac tăieri diferite în
funcţie de specie şi de categoria de folosinţă pe care o va avea planta:
- trunchi înalt (arbori pentru aliniamente)
- trunchi scund (arbori pentru perdele de protecţie)
- trunchi mijlociu (plantări izolate, grupuri, masive)
- trunchi multitulpinal (plantări izolate, grupuri,
masive) La formarea trunchiurilor
unice, înalte şi la arborii
multitulpinali, în anul următor
plantării în pepinieră, se scurtează
puternic primăvara (înainte de
pornirea în vegetaţie), lăsându-se un
cep de 2-3cm deasupra solului.
Aceasta determină formarea de
lăstari viguroşi. Pentru arborii care
vor fi destinaţi aliniamentelor şi prin
urmare trebuie formaţi cu trunchi
înalt şi drept, se reţine în anul
următor lăstarul cel mai viguros şi
drept, care va fi folosit mai departe
pentru formarea trunchiului. Pentru
arborii multitulpinali în anul următor
scurtării puternice se aleg câţiva
dintre lăstarii viguroşi, distribuiţi
simetric faţă de centrul plantei şi se
aplică în continuare tăieri de formare
a coroanei.
La formarea trunchiurilor
scunde şi mijlocii fasonarea puieţilor
înainte de plantare determină
formarea de ramificaţii la mică Fig. 59 – Formarea arborilor cu trunchi înalt (după
înălţime pe tulpina acestuia. În Iliescu, 1998)
următorii ani se fac tăieri pentru
proiectarea coroanei.
Pentru ca viitoarea coroană să poată fi susţinută de trunchi este necesară
îngroşarea acestuia şi formarea unui schelet viguros al coroanei. Îngroşarea trunchiului
se face cu ajutorul lăstarilor laterali, care apar pe trunchi sub punctul unde se proiectează
coroana. Aceş ti lăstari nu se suprimă imediat după apariţia lor, ci creşterea lor este
temperată prin ciupiri în perioada de vegetaţie sau prin arcuirea lor. Prezenţa lăstarilor pe
trunchi stimulează depozitarea substanţelor de rezervă şi în consecinţă, creşterea în
grosime a trunchiului. Suprimarea acestor lăstari se face în momentul când ating
grosimea unui creion, pentru ca cicatricea să se caluseze, fără a lăsa urme pe trunchi.
La arborii altoi ţi pe trunchi, nu se fac tăieri de formare a trunchiului, ci doar tăieri de
formare a coroanei. La aceştia se suprimă doar lăstarii porniţi de pe trunchi (portaltoi).
Coroanele se formează prin tăieri primăvara devreme (tă ieri în uscat) ş i ciupiri
ale noilor creşteri în perioada de vegetaţie (tăieri în verde). Tăierile au drept scop
ramificarea corespunzătoare şi dirijarea creşterilor pentru obţinerea cât mai rapidă a
formei şi volumului coroanelor.
85
Formarea arbuştilor foioşi
- speciile de foioase cu frunze căzătoare se taie anual, primăvara. La plantare, partea
aeriană se scurtează la
15-25cm, iar pe
parcursul perioadei de
vegetaţie se dezvoltă
noi lăstari, care în
următorul an vor fi
scurtaţi la 20-25cm. În
anii următori se Fig. 60 – Formarea arbuştilor cu frunze căzătoare (după Iliescu,
continuă tăierile care 1998)
determină îndesirea
tufei (fig. 60).
- speciile de foioase cu frunze persistente reacţionează mai bine la tăierile în verde
(efectuate la sfârşitul primăverii – începutul verii). Nu se taie niciodată în lemn
care nu prezintă frunze, pentru că aceste specii nu au capacitatea de a se regenera
din pă rţile puternic lemnificate. Pentru obţinerea formelor tunse tăierile vor fi
efectuate de câteva ori pe an, în verde, după viitoarea formă dorită (sferă,
piramidă, cub etc.). Tăieri uş oare efectuate în perioada de vegetaţie se aplică de 2-
3 ori pe an şi plantelor care vor fi destinate gardurilor vii.
Formarea arbuştilor urcători
Speciile de liane au în general creş teri viguroase, iar lipsa unui suport în
pepinieră determină ca ei să se dezvolte sub formă târâtoare până la primul obstacol. De
aceea, o lucrare obligatorie pentru această categorie de material este palisarea verticală a
lăstarilor. Tăierile asupra lăstarilor au scopul de a îmbrăca cât mai bine tulpina
principală cu ramificaţii laterale şi se fac anual, cu grad de severitate diferit în funcţie de
specie. Îndesirea l ăstarilor se face aplicând tăieri în verde. Unele varietăţi de clematite
sau iederă sunt pitice şi se scurtează uşor sau chiar deloc.
Formarea arbuştilor coniferi
Speciile de conifere nu se taie pentru a fi formate, având capacitatea naturală de a
se dezvolta şi forma singure. Uneori tăierile sunt necesare doar pentru a corecta
problemele care apar accidental (rupturi, asimetrii).
Coniferele ce vor fi folosite ca forme tunse se formează prin tăieri uşoare, în
verde, care vor da formă puieţilor încă din pepinieră. Trebuie menţionat că au fost create
varietăţi ale speciilor conifere care au forme regulate (globuloase, fastigiate, piramidale),
care se păstrează în timpul creşterii şi nu necesită tăieri pentru formare sau întreţinere.
Formarea arborilor coniferi
Puieţii de
arbori coniferi au
creştere monopodială
şi orice intervenţie
asupra mugurelui axial
are consecinţe
negative asupra
dezvoltării viitoare a
plantei.
Pierderea
accidentală a vârfului
plantei poate fi Fig. 61 – Refacerea vârfului arborilor coniferi
86
remediată în pepinieră prin conducerea unei ramuri secundare în poziţie verticală prin
palisare (fig. 61).
Pentru arborii care formează mai multe vârfuri este necesară alegerea unuia
singur şi suprimarea celorlalţi (se face eliminarea totală şi nu scurtare, care duce la
ramificarea sau uscarea lor).
Pentru îndesire, unele specii de pini şi de brazi pot fi supuşi unor tăieri în verde,
efectuate numai asupra creşterilor tinere. Arborii coniferi care suportă tunderea ş i vor fi
livraţi ca forme tunse (Taxus baccata) sau gard viu (Thuja sp., Chamaecyparis sp.) se
conduc prin tăieri uşoare, efectuate în timpul vegetaţiei.
Rezumat
Formarea părţii aeriene
Partea aeriană a plantei se formează prin lucrări de tăiere, palisare, arcuire.
Tăierile de formare au scopul de a da formă, rezistenţă şi mărime ramurilor.
Efectele tăierilor asupra ramurilor sunt diferite în funcţie de gradul de severitate:
ciupire, scurtare, suprimare.
Speciile conifere şi unele foioase nu au nevoie de tăieri pentru formarea părţii aeriene.
Palisarea se aplică arborilor, pentru a imprima lăstarilor diferite direcţii de creştere.
Arcuirea lăstarilor determină încetinirea creşterii lor şi este utilă pentru îngroşarea
trunchiului arborilor.
Formarea aborilor foioşi are loc în 2 etape: formarea trunchiului şi formarea coroanei.
La arborii altoiţi pe trunchi, nu se fac tăieri de formare a trunchiului, ci doar tăieri de
formare a coroanei.
Trunchiurile înalte şi arborii multitulpinali se formează în urma recepării tulpinii, iar
trunchiurile mijlocii şi scunde prin tăiere la înălţimea de proiectare a coroanei.
Formarea arbuştilor foioşi începe la plantare şi continuă cu scurtări anuale. Arbuştii
cu frunze persistente se taie uşor, fără să se intervină asupra lemnului fără frunze.
Lianele au nevoie de palisare şi tăieri uşoare pentru ramificarea tulpinii principale
7. Suprimarea unei ramuri are ca scop:

a. stimularea ramificării
b. eliminarea definitivă a unei ramuri
c. îngroşarea trunchiului
d. încetinirea creşterii ramurii
8. Palisarea se aplică:
a. arborilor foioşi
b. arbuştilor foioşi
c. arborilor coniferi
d. arbuştilor coniferi
9. Arborii foioşi formează un trunchi înalt şi drept dacă în al doilea an după plantare se aplică:
a. tăiere în cep
b. suprimare
c. palisare
d. arcuire
87
10. Tăierile în verde sunt:
a. tăieri care se aplică numai la conifere
b. tăieri aplicate în repaus vegetativ
c. tăieri aplicate în sezonul de vegetaţie
d. tăieri care se aplică numai la foioase persistente
11. Pentru îndesirea tufei la arbuştii foioşi cu frunze persistente se aplică:

a. scurtări puternice
b. palisări
c. arcuiri
d. scurtări mijlocii
12. Îngroşarea trunchiului se aplică la:

a. arborii coniferi
b. arborii foioşi
c. speciile foioase de arbori şi arbuşti
13. Nu se aplică tăieri de formare la:

a. Magnolia
b. Betula
c. Quercus
d. specii conifere
14. Speciile de conifere pentru garduri vii se formează prin:

a. palisări
b. arcuiri
c. tăieri uşoare
d. tăieri puternice
e. nu li se aplică tăieri
88
3.
Lucrări de întreţinere. Scoaterea şi depozitarea materialului săditor.
OBIECTIVE
• care sunt lucrările de întreţinere efectuate plantelor tinere
• ce importanţă au lucrările de întreţinere
• când se face scoaterea materialului săditor din teren
• ce specii se scot cu rădăcinile nude şi ce specii se scot cu balot de pământ pe rădăcini
• cum se scot plantele din teren
Lucrări de întreţinere
Formarea puieţilor necesită lucrări de îngrijire pentru asigurarea unei creş teri şi
dezvoltări optime a plantelor şi obţinerea unui material de calitate în cel mai scurt timp.
Lucrările de îngrijire aplicate plantelor tinere se referă la irigare, afânarea solului,
fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor, combaterea buruienilor, mulcirea,
umbrirea.
Irigarea este o lucrare extrem de importantă pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor. Chiar dacă unele specii nu au cerinţe mari
faţă de apă, în faza de formare a puieţilor lipsa apei
determină încetinirea creşterii, o calitate mai slabă a
materialului şi prelungirea duratei de obţinere a
acestuia. Cantitatea de apă folosită la udare depinde de
câţ iva factori: specie, vârsta plantelor, climă, sezon şi
tip de sol.
Pepinierele folosesc instalaţii fixe sau mobile de
udare (fig. 62). Distribuirea apei se face prin aspersie. În
plantaţiile de arbori udarea se poate face prin picurare,
pentru economisirea apei. Irigarea culturilor începe
primăvara şi se încheie în luna septembrie, când începe
lemnificarea lăstarilor şi pregătirea lor pentru sezonul
rece.
Calitatea apei este foarte importantă şi de aceea
pepinierele analizează regulat apa din surse naturale.
Afânarea solului are rolul de a menţine un Fig. 62 – Sistem fix de udare prin
regim optim aer-apă în sol. Totodată se combat aspersie (foto: Monica Dumitraşcu)
buruienile şi se stimulează ramificarea rădăcinilor
puieţilor. Lucră rile solului se execută mecanizat la 10-15cm adâncime. Pentru ca
structura solului să nu se degradeze, numărul de lucrări este limitat şi se fac fertilizări cu
îngrăşăminte organice. De asemenea, în zonele cu regim de precipitaţii ridicat se face
înierbarea pe rând, care îmbunătăţeşte structura solului şi reduce apariţia buruienilor.
Fertilizarea este necesară chiar dacă speciile lemnoase ornamentale nu au cerinţe
mari faţă de nutrienţi comparativ cu alte specii horticole. În faza de formare este
importantă aplicarea îngrăşămintelor organice ş i minerale. În funcţie de consumul de
elemente de către plante se corectează conţinutul solului prin fertilizări minerale. Dozele
se stabilesc numai după analiza solului. Textura solului, structura şi adâncimea stratului
89
de sol influenţează gradul de aprovizionare cu elemente nutritive şi apă şi accesibilitatea
lor pentru plante.
Multe specii viguroase îşi reduc dezvoltarea rădăcinilor şi părţii aeriene când
nivelul de azot, fosfor şi sulf este mai scăzut. Reducerea creşterilor acestor specii nu
afectează aspectul frunzelor şi reduce frecvenţa tăierilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor asigură calitatea materialului obţinut.
Măsurile de prevenire a atacului de boli şi dăunători constau în:
- verificarea puieţilor care sosesc în secţia de formare şi eliminarea
exemplarelor bolnave
- cunoaşterea sensibilităţii speciilor faţă de boli şi dăunători
- asigurarea condiţiilor optime pentru vegetaţia plantelor
- dezinfectarea instrumentelor folosite la tăieri
- protejarea rănilor (generate de tăieri, lucrări de întreţinere, grindină) cu
mastic şi fungicide
Atunci când se cunoaşte sensibilitatea unor specii la anumiţi patogeni se
supraveghează culturile şi se fac tratamente preventive.
Uneori limitarea atacului poate fi făcută prin tăierea părţilor atacate de boli sau
dăunători, evacuarea şi arderea acestora.
Tratamentele chimice se fac conform recomandărilor de specialitate, iar aplicarea
acestora se face respectând dozele şi modul de aplicare, pentru a evita fitotoxicitatea.
Combaterea buruienilor începe încă din faza de pregătire a terenului pentru
plantare. Buruienile au o putere de creştere mare şi concurează pentru nutrienţi şi apă
puieţii de plante lemnoase, care abia îşi formează sistemul radicular. De aceea, în
culturile abia înfiinţate această lucrare este foarte importantă. Lucrările solului
acţionează şi în direcţia combaterii buruienilor, însă este uneori necesară combaterea
chimică a acestora. Erbicidele se folosesc cu atenţie, astfel încât puieţii să nu fie afectaţi.
Produsele neselective (cu efect total) se aplică cu echipamente speciale, prevăzute cu
protecţii pentru rândul de puieţi.
Mulcirea este o lucrare cu multiple avantaje: reduce apariţia buruienilor, menţine
umiditatea solului, îmbunătăţeşte
structura solului şi acţionează
pozitiv asupra regimului de
temperatură a solului. Mulciul poate
fi organic (scoarţă tocată, paie
tocate, rumeguş etc.) sau sintetic
(folie de polietilenă, agrotextil).
Umbrirea este necesară la
unele specii care nu suportă
insolaţia puternică. Aceste specii se
grupează în teren, iar deasupra Fig. 63 – Mulcirea solului într-o plantaţie de arbuşti coniferi
rândurilor respective se instalează (foto: Monica Dumitraşcu)
plase de umbrire.
Scoaterea şi depozitarea materialului săditor
Materialul săditor se scoate din terenul pepinierei în perioada de repaus vegetativ,
primăvara ş i toamna. Această lucrare este foarte importantă pentru evoluţ ia ulterioară a
plantelor şi de aceea se acordă atenţie tehnicilor de manipulare, transport ş i depozitare,
astfel încât să nu se producă distrugeri sistemului radicular sau părţii aeriene.
Materialul săditor standard se scoate:
• fără pământ pe rădăcini la:
o arbuşti foioşi cu frunze căzătoare
o arbori foioşi (exceptând speciile sensibile)
90
• cu pământ pe rădăcini la:
o arbori foioşi sensibili la transplantare: Albizia, Betula, Cercis,
Liriodendron, Magnolia
o arbori şi arbuşti coniferi
o arbuşti foioşi cu frunze persistente
Arborii şi arbuştii produşi cu talie mare (vârstă mare) se scot obligatoriu cu
pământ pe rădăcini. De asemenea, varietăţile de arbori şi arbuşti valoroase, obţinute
prin altoire se scot cu pământ pe rădăcini.
Scoaterea materialului fără pământ pe rădăcini

Epoca de scoatere a materialului este cuprinsă între lunile octombrie -martie, cu
excepţia zilelor când terenul este îngheţat. Lucrarea se execută manual pentru o cantitate
mică de material. În pepinierele mari scoaterea materialului se face semimecanizat sau
mecanizat.
Lucrarea de scoatere semimecanizată (fig. 64) presupune dizlocarea rădă cinilor
cu ajutorul unui plug special (reglat în funcţ ie de specie la adâncimea potrivită de tăiere)
şi apoi restul operaţiilor se fac manual - recuperarea plantelor, scuturarea de pământ,
fasonarea, sortarea pe mărimi şi legarea în pachete.
Fig. 64 – Scoaterea semimecanizată a materialului fără pământ pe rădăcini
Pentru scoaterea mecanizată a materialului se folosesc maşini speciale care

execută toate operaţiile - scoatere, scuturare de pământ, fasonare şi legare în pachete -
dintr-o singură trecere.
După scoatere, materialul etichetat se livrează imediat, pentru a fi plantat în alte
secţii de formare sau se depozitează. Pentru depozitare, materialul se stratifică în şanţuri
sau în cofraje speciale construite afară sau în depozite. Adâncimea de stratificare este în
funcţie de mărimea rădăcinilor. Pachetele se aşează înclinat pe peretele şanţului şi se
acoperă cu pământ.
Scoaterea materialului cu pământ pe rădăcini

Materialul săditor cu pământ pe ră dă cini poate fi scos oricând din teren, însă
prinderea este optimă şi evoluţia ulterioară a plantelor este favorabilă, dacă se respectă
următoarele perioade:
- foioase cu frunze persistente – martie-mai sau septembrie-decembrie
- conifere – martie-aprilie sau septembrie –octombrie
- plantele de talie mare (vârstă mare) – octombrie-aprilie
Înainte de scoatere, partea aeriană a plantei se leagă (cu materiale care nu rănesc
scoarţa) pentru a o feri de eventualele răni şi a uşura lucrul pe lângă aceasta. Operaţia de
91
scoatere a plantelor poate fi făcută manual, pentru cantităţi mici de material sau
mecanizat, în cazul unei cantităţi mari.
Scoaterea manuală presupune deschiderea unui şanţ circular în jurul plantei la o
distanţă mai mare cu circa 10cm decât circumferinţa balotului. În primă fază nu se
intervine asupra pământului din balot, săparea fiind doar pe direcţia şanţului, iar
rădăcinile orizontale se taie prin mişcări bruşte. Se intervine apoi prin săparea în plan
oblic, pentru tăierea balotului şi a rădă cinilor verticale. Finisarea balotului se face cu
cazmaua, pentru a micşora dimensiunile balotului şi a da formă acestuia. Se procedează
apoi la ambalarea balotului cu materiale care susţin pământul: rabiţ de sârmă, folie de
polietilenă groasă, pânză groasă.
Scoaterea mecanizată se execută cu maşini speciale prevă zute cu lame de tăiere
curbate sau verticale (fig. 65). Aceste lame au dimensiuni diferite, în funcţie de mărimea
balotului. Maşinile pot face scoaterea cu balot, transportul şi replantarea plantelor în
secţia de formare a materialului de talie mare sau transportul până la locul de depozitare.
Ambalarea balotului de pământ se face manual.
Fig. 65 – Maşini pentru scoaterea plantelor cu pământ pe rădăcini

Depozitarea plantelor cu pământ pe rădăcini se face balot lângă balot, cu

acoperirea acestora cu paie, rumeguş sau pământ. Pentru depozitarea de lungă durată
este necesară asigurarea umidităţii la nivelul balotului.
Rezumat
Lucrările de îngrijire sunt: irigarea, afânarea solului, fertilizarea, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, combaterea buruienilor, mulcirea, umbrirea.
În faza de formare a puieţilor lipsa apei determină încetinirea creşterii, o calitate mai
slabă a materialului şi prelungirea duratei de obţinere a acestuia. Se folosesc instalaţii
fixe sau mobile de udare, iar distribuirea apei se face prin aspersie.
Afânarea solului menţine un regim optim aer-apă în sol, se combat buruienile şi se
stimulează ramificarea rădăcinilor puieţilor.
În faza de formare este importantă aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale.
Combaterea chimică a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se face cu produse specifice.
Mulcirea are avantaje asupra solului şi se face cu materiale organice sau sintetice.
Umbrirea este necesară la speciile heliosciadofile.
92
Scoaterea şi depozitarea materialului săditor
Scoaterea materialului fără pământ pe rădăcini este suportată doar de foioasele caduce.
Epoca de scoatere este în perioada de repaus vegetativ.
Scoaterea materialului cu pământ pe rădăcini se face la speciile cu frunze persistente,
arbori foioşi sensibili la transplantare şi plante de talie mare.
Scoaterea materialului este urmată de depozitare prin stratificare.
15. Lucrările de udare se

aplică : a. numai la foioase
b. numai la conifere
c. din primăvară până în
septembrie d. până la sosirea iernii
16. Umbrirea plantelor este necesară

la: a. liane
b. specii conifere
c. specii termofile
d. specii heliosciadofile e.
variantele b şi c corecte
17. Speciile care se scot cu pământ pe rădăcini

sunt: a. arbuştii foioşi cu frunze căzătoare
b. arbuştii coniferi
c. specii de arbori foioşi sensibili la
transplantare d. speciile foioase de talie mare
e. variantele b, c şi d corecte
18. Prima lucrare înainte de scoaterea cu balot de pământ

este: a. legarea părţii aeriene a plantei
b. săparea unui şanţ circular în jurul
plantei c. udarea abundentă
d. palisarea plantei
93
4.
Producerea materialului săditor în containere:
Metode de producere a plantelor containerizate. Iniţierea culturilor containerizate.
OBIECTIVE
• care sunt metodele de producere a plantelor containerizate
• care sunt avantajele şi dezavantajele culturii containerizate
• ce specii se pot produce în cultură containerizată
• cum se iniţiază culturile containerizate
Metode de producere a plantelor containerizate

Tehnologia culturilor containerizate presupune iniţierea culturilor la ghivece cu puieţi
obţinuţi la ghivece sau transplantarea acestora la ghivece imediat după primul an de la
înmulţire şi creşterea acestora în recipiente, potrivite cu mărimea lor, până la
valorificare (fig. 66).
Aceste plante crescând
şi dezvoltându-se
întreaga perioadă în
ghivece şi containere
vor avea un sistem
radicular intact, bine
dezvoltat într-un volum
limitat de substrat. De
aceea, plantele care au
fost produse la
containere pot fi
depozitate un timp
îndelungat pân ă la
vânzare fără s ă apară
pierderi. Mai mult,
plantarea lor la locul Fig. 66 – Culturi containerizate de conifere
definitiv se poate realiza (foto: Monica Dumitraşcu)
în orice sezon, aproape
tot timpul anului. O variantă de producere containerizată a plantelor lemnoase este
practicată de unele pepiniere, care introduc în tehnologie o etapă de 1-2 ani în care
cultivă plantele în solul pepinierei pentru obţinerea unor creşteri mai viguroase şi apoi le
scot şi le transplantează în containere pentru continuarea creşterii şi livrare.
Deseori, plantele produse în teren se transplantează înainte de a fi valorificate la
containere. Metoda nu face parte din tehnologia de producere containerizată, ci este doar
un mod de livrare a plantelor obţinute în teren (scoase cu balot de pământ pe rădăcini şi
susţinut container). Chiar dacă aceste plante nu se deosebesc de plantele produse prin
culturi containerizate ca aspect, caracteristicile lor legate de momentul plantării şi
succesul prinderii în locul plantării sunt foarte diferite de plantele cultivate în containere.
Aceste diferenţe apar datorită faptului că la scoaterea materialului din teren, numai o
parte din sistemul radicular ajunge să fie transplantat la container, iar majoritatea
94
rădăcinilor active rămân în terenul pepinierei. În acest caz rădăcinile nu au timp şi spaţiu să
se dezvolte în container şi ca urmare, transplantarea acestor plante la locul definitiv trebuie
realizată într-un timp scurt. De asemenea, plantarea acestora la locul definitiv în orice sezon
este problematică, deoarece regenerarea sistemului radicular (parţial afectat de scoaterea din
teren) se desfăşoară în anumite condiţii de temperatură şi umiditate.
Avantajele culturii containerizate sunt atât pentru pepinierist, cât şi pentru
cumpărător (Iliescu, 1998):
- producerea plantelor nu depinde de solul pepinierei -
livrarea este rapidă şi oricând în timpul anului
- la păstrare, depozitare, se elimină stocajul prin stratificare
- prinderea plantelor este mai bună, sistemul radicular fiind intact -
plantarea se poate face în orice sezon
Dezavantajele culturii containerizate sunt:
- amenajarea terenului este costisitoare -
cere mai multă experienţă profesională -
investiţiile sunt mai mari
- preţul plantelor este mai mare -
transportul este mai costisitor
În ceea ce priveşte sortimentul de specii, majoritatea pepinierelor aleg să producă
puieţi din speciile cerute pe piaţă. Unele pepiniere oferă specii autohtone sau exotice, mai
puţin cunoscute. Oricum, o gamă largă de specii şi cultivaruri se pot obţine prin această
tehnologie. Teoretic nu există specie sau cultivar care să nu se preteze la cultura
containerizată. Practic însă, sunt specii cu cerinţe modeste faţă de condiţiile de creştere
(specii autohtone, adaptate la condiţii diferite de climă şi sol) şi de aceea, cultura
containerizată a acestora nu se justifică din punct de vedere economic. Totuşi, avantajele
care decurg din alegerea producerii lor prin această tehnologie sunt date de obţinerea
puieţilor într-un timp mai scurt comparativ cu tehnologia de producere direct în teren, dar
şi de livrarea şi plantarea acestora oricând în timpul anului.
Iniţierea culturilor containerizate

Puieţii cu care se iniţiază cultura containerizată pot fi obţinuţi de pepiniera de
culturi containerizate (în secţia de înmulţiri) sau achiziţionaţi de la o pepinieră
specializată pe înmulţirea plantelor. În cazul
în care puieţii sunt livraţi cu rădăcinile nude
de către pepiniera specializată, este necesară
plantarea acestora la ghivece corespunzătoare
(fig. 67).
Recipiente de cultură. Plantarea
puieţilor de 1-2 ani se face în recipiente
(ghivece, containere) corespunzătoare mărimii
acestora şi în conformitate cu manipulările
prevăzute în tehnologia de producţie. În
cultura containerizată, o grijă deosebită se
acordă alegerii recipientelor de cultură care se
folosesc în diverse etape de dezvoltare ale
plantelor. Nu numai caracteristicile speciilor
(vigoare de creştere,
Fig. 67 – Puieţi de 1 an, cu rădăcinile nude
tipul sistemului radicular), dar şi factorii
funcţionali (rezistenţă, greutate, culoare, (stânga) şi cu balot de pământ (dreapta) obţinuţi stabilitate) şi economici
din butaşi (foto: Monica Dumitraşcu)
(posibilitatea
refolosirii lor, preţul de cost) sunt evaluaţi la
95
selecţionarea acestora. Ghivece ş i containerele pot fi din diferite materiale: materiale
plastice, lut, tablă, lemn, carton bituminat, turbă presată, fibre sintetice. Alături de
proprietăţile pe care le oferă fiecare din aceste materiale, forma şi capacitatea
recipientelor participă într-o măsură importantă la calitatea plantelor obţinute.
Substraturile de cultură. Producerea plantelor prin culturi containerizate se
bazează pe folosirea substraturilor de cultură, care asigură condiţ ii optime de dezvoltare
a plantelor, obţinându-se în acest fel şi scurtarea perioadei de obţinere a materialului
săditor. Utilizarea unor soluri nu este posibilă deoarece udările frecvente impuse de un
volum edafic redus şi expunerea la căldur ă (de cele mai multe ori containerele sunt de
culoare neagră) determină modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale acestora
(Davidescu şi colab., 2001).
Substraturile pot fi alcătuite din diferite componente: naturale (organice sau
minerale), organice (obţinute prin sinteză) sau minerale (obţinute prin tratare). Proprietăţile
fizico-chimice ale acestora influenţează viitorul substrat şi implicit creşterea şi dezvoltarea
plantelor. Speciile au cerinţe diferite privind calitatea substraturilor şi de aceea pepinierele
folosesc reţete de substraturi ce includ proporţii variate din anumite componente încercând să
imprime cele mai bune calităţi substratului folosit pentru o anumită specie. Astfel,
substraturile pot proveni din amestecuri de componente naturale (substraturi naturale),
amestecuri de componente artificiale (substraturi artificiale) sau o combinaţie de componente
naturale şi artificiale (substraturi mixte).
Plantarea şi transplantarea la ghivece. Atât plantarea cât şi transplantarea se
efectuează în sezonul de primăvară. Pepinierele care achiziţionează puieţi fără pă mânt
pe rădăcini (de la pepinierele specializate în înmulţirea plantelor) au ca primă lucrare
importantă de iniţiere a culturilor containerizate, plantarea acestora la ghivece.
Puieţii pot fi livraţi cu balot de pământ, în plăci alveolare sau alte tipuri de
ghivece de înmulţire (ghivece din turbă presat ă, ghivece de hârtie, cuburi din spumă
uretanică sau diferite materiale minerale – vată minerală, vermiculit etc.). În acest caz,
prima lucrare importantă în etapa de formare a materialului este transplantarea acestuia în
ghivece individuale, corespunzătoare mărimii lor.
La puieţii cu rădăcinile nude este necesară protejarea sistemului radicular până la
plantare. De aceea, imediat după recepţia puieţilor, pepinierele păstrează şi depozitează
materialul prin stratificare. Pentru a evita pornirea mugurilor sau pierderile prin uscare,
plantarea acestui tip de material trebuie fă cută cât mai repede posibil. Operaţia de
plantare presupune fasonarea rădăcinilor şi a părţii aeriene pentru stimularea creş terilor.
La unele specii de arbori (răşinoase şi unele foioase – stejar, frasin, castan), partea
aeriană nu se fasonează, mugurele terminal fiind cel care determină creşterea erectă a
plantei. Înainte de plantare, rădăcinile se mocirlesc, iar apoi se trece la plantarea propriu-
zisă. Această lucrare se face într-un container ce deja conţine un strat de drenaj şi o parte
din substrat, astfel încât în momentul aşezării puietului în centrul containerului, cu
rădăcinile uniform distribuite pe substrat, nivelul coletului să fie la nivelul părţii
superioare a containerului. Rădăcinile se acoperă apoi cu substrat, care ulterior se
tasează şi se udă bine.
La puieţii cu balot de pământ se înlătură ambalajul, în cazul în care acesta nu este
biodegradabil şi se plantează păstrând nivelul anterior al coletului. La transplantarea
puieţilor produşi şi livraţi la containere se examinează sistemul radicular, iar dacă se
constată rădăcini circulare pe pereţii ghiveciului, acestea se elimină prin tăieri. Planta cu
balot se fixează în centrul containerului şi se adaugă substrat menţinând planta în poziţie
verticală . Tasarea substratului se face doar pe lângă balotul de pământ existent anterior,
pentru a nu afecta sistemul radicular.
96
Plantările şi transplantările sunt efectuate de cele mai multe ori semimecanizat
(fig. 68), metodă care asigură un
bun randament al lucrării.
Astfel, pepinierele dispun de
maşini care efectuează o parte
operaţiile de transplantare
(realizează amestecul de
substrat, pe care îl repartizează
apoi la ghivece şi efectuează
orificiul de plantare), apoi
manual, plantele cu sau fără
balot sunt preluate de operator şi
plantate/transplantate la ghivece.
Transportul ghivecelor la locul
de cultură se face mecanizat.
Aşezarea ghivecelor în Fig. 68 - Transplantarea puieţilor de 1 an la ghivece individuale
teren. Pepinierele care produc
plante ornamentale containerizate sunt amenajate special pentru această tehnologie de
producţie. Astfel, terenul pepinierei neintervenind în procesul de producţie, se acoperă cu
diferite materiale – folie de polietilenă, materiale textile rezistente, pietriş, mulci vegetal.
În unele cazuri terenul pepinierei poate fi asfaltat sau betonat. Pepinierele dispun de
sisteme şi instalaţii specifice acestui tip de tehnologie: sisteme de susţinere al ghivecelor
şi containerelor, instalaţii de irigare, instalaţii de drenaj, maşini de transplantat etc.
O lucrare importantă este dispunerea recipientelor în terenul pepinierei. Aceasta
influenţ ează exploatarea terenului şi buna desfăşurare a lucrărilor de îngrijire. De aceea,
încă de la iniţierea culturilor containerizate ghivecele se aşează pe categorii de plante –
arbuşti, arbori, liane, acoperitori de sol, subarbuşti – şi pe specii, cultivaruri şi varietăţi.
Ghivecele se dispun diferit în funcţie de mărime (fig. 69). Astfel, cele de mici
dimensiuni (cu plante de vârstă mică ) sunt aşezate compact, în fâşii de până la 2 m.
Această aşezare oferă o stabilitate mai bună a ghivecelor, dar şi reducerea temperaturii
la nivelul rădăcinilor (prin umbrirea reciprocă a ghivecelor) şi implicit reducerea
evaporării apei din substrat, precum şi reducerea evapotranspiraţiei plantelor.
Fig. 69 – Aşezarea recipientelor de cultură în teren: în fâşii (stânga) şi în rânduri (dreapta)
Odată cu dezvoltarea părţii aeriene, ghivecele se distanţează. Este necesar ca

recipientele distanţate să fie stabilizate, iar în acest sens se pot folosi variate sisteme:
grilaje metalice, plase sintetice cu ochiuri, ancore metalice de fixare a ghivecelor în
terenul pepinierei, tije încastrate în terenul pepinierei sau ghivece mai mari încastrate în
terenul pepinierei în care se aşează ghivece mai mici cu plante (sistemul pot-in-pot).
97
Partea aeriană a plantei poate fi tutorată de un sistem de susţinere cu sârmă, asigurând nu
numai o stabilitate mai bună a recipientului, dar şi dirijarea creşterii.
Recipientele de dimensiuni mai mari se aşeză în general în rânduri simple, ca şi
cele cultivate în teren, însă la distanţe mai mici între rânduri, deoarece maşinile şi
utilajele folosite în acest caz au dimensiuni mai mici.
Rezumat
Metode de producere a plantelor containerizate
Plantele containerizate pot proveni din cultura plantelor la ghivece de la înmulţire până
la valorificare sau pot fi produse la ghivece, cu o perioadă intermediară în sol şi
replantare la ghivece pentru livrare.
Plantele produse la containere pot fi depozitate un timp îndelungat până la vânzare fără să
apară pierderi. Plantarea lor la locul definitiv se poate face aproape tot timpul anului.
Orice specie sau cultivar poate fi produs prin culturi containerizate, dar nu toate se justifică
economic (de exemplu, speciile cu cerinţe modeste faţă de condiţiile de creştere).
Terenul pepinierei este acoperit cu diferite materiale şi este dotat cu sisteme şi instalaţii
specifice acestui tip de tehnologie.
Iniţierea culturilor containerizate

Culturile se iniţiază cu puieţi proveniţi din secţiile de înmulţire, care se plantează (dacă
nu au pământ pe rădăcini) sau se transplantează (dacă au balot de pământ pe rădăcini)
în ghivece individuale.
Ghivece şi containerele pot fi din diferite materiale: plastic, lut, tablă, lemn, carton
bituminat, turbă presată, fibre sintetice.
Substraturile pot fi alcătuite din diferite componente: naturale (organice sau minerale),
organice obţinute prin sinteză sau minerale obţinute prin tratare.
Ghivecele se dispun diferit în funcţie de mărime: cele de mici dimensiuni sunt aşezate
compact, în fâşii, iar cele mari, în rânduri simple.
19. Cultura containerizată se aplică

la: a. speciile conifere
b. materialul standard
c. plante de talie mare
d. toate speciile
e.plantele înmulţite în sere
20. Prin cultura containerizată plantele se

obţin: a. mai repede ca în teren
b. mai greu ca în teren
c. mai scumpe ca în teren
21. Livrarea plantelor containerizate poate fi

făcută: a. numai toamna
b. în perioada de repaus vegetativ
c. în orice sezon
d. în perioada de vegetaţie
e. coniferele primăvara şi foioasele în repaus vegetativ
98
22. În producerea plantelor lemnoase prin cultura containerizată solul pepinierei
este: a. acoperit cu diferite materiale
b. folosit la obţinerea substraturilor
c. nisipos, pentru drenarea apei
d. ameliorat cu substraturi
e. variantele b şi d corecte
23. Plantele în containere mici se dispun în teren:

a. în rânduri
b. compact, în fâşii
c. aleator
d. distanţate, în fâşii
24. Culturile containerizate se iniţiază cu:

a. puieţi la ghivece
b. puieţi cu rădăcinile nude
c. puieţi în plăci alveolare
d. toate variantele corecte
99
5.
Lucrări de întreţinere: irigarea, fertilizarea şi combaterea buruienilor
OBIECTIVE
• care sunt particularităţile udării plantelor containerizate
• care sunt modalităţile de udare
• ce tipuri de fertilizanţi se pot folosi la culturile în containere
• cum se aplică îngrăşămintele la cultura containerizată
• cum se combat buruienile în cultura containerizată
Tehnologia producerii plantelor ornamentale la containere cuprinde o serie de

lucrări de întreţinere a plantelor, comune cu cele folosite în tehnologia producerii
plantelor în teren, dar şi lucrări specifice de întreţinere, impuse de problemele care apar
prin folosirea recipientelor de cultură (ghivece, containere).
Irigarea plantelor este o lucrare importantă în orice tehnologie de producere a
materialului săditor şi ca urmare ş i în cultura containerizată. Plantele la containere
dispun de un volum de substrat mult mai mic comparativ cu mărimea lor, ceea ce face ca
apa să fie repede consumată. Unele substraturi folosite în cultura containerizată sunt
uneori foarte permeabile şi cu putere mică de reţinere a apei. De asemenea, expunerea
recipientelor de cultură la curenţii de aer şi la temperaturi ridicate impune o atentă
monitorizare a apei în substrat.
Calitatea apei folosită la irigarea culturilor trebuie analizată încă din faza de proiect a
pepinierei, alături de studiile legate de resursa şi debitul apă ce poate fi asigurat.
Temperatura coborâtă, conţinutul ridicat de minerale, existenţa unor substanţe poluante
sau a microorganismelor
dă unătoare sunt indicatori
ai apei ce pot interveni
într-un mod esenţial în
creşterea şi dezvoltarea
plantelor, determinând
pierderi majore în culturi.
Apa de udare
poate fi distribuită în
două moduri: prin
aspersiune (fig. 70) şi
prin picurare. Metoda de
irigat se alege astfel încât
să asigure cantitatea de
apă necesară în substrat Fig. 70 – Irigarea prin aspersie (foto: Monica Dumitraşcu)
în func ţie de consumul
speciei, uniformitatea
aplicării apei şi să elimine pe cât posibil pierderile de apă. Distribuţia apei şi
uniformitatea aplicării acesteia sunt direct corelate cu distanţa dintre aspersoare, sistemul
hidraulic (presiune şi debit), viteza vântului, densitatea plantelor şi mulţi alţi factori.
100
Irigarea prin aspersiune se poate efectua cu ajutorul aspersoarelor sau a rampelor
fixe, oscilante sau mobile prevăzute microaspersoare. Aceste instalaţii pot pulveriza apa
deasupra plantelor sau la nivelul coletului şi se folosesc în cazul containerelor mici (17 l
sau mai mici), aşezate compact sau la distanţe mici unele de celelalte.
Irigarea prin picurare se realizează cu picur ătoare speciale, care administrează
apa individual, la fiecare container la nivelul coletului plantelor. Această metodă de
irigat se recomandă în cazul containerelor aşezate distanţat.
Irigarea folosind aspersoare este de multe ori ineficientă dacă se compară
cantitatea de apă aplicată cu cea care ajunge la nivelul rădăcinilor, pentru că o parte
semnificativă de apă se pierde printre containere şi spaţiile lăsate libere pentru circulaţie.
Cantităţi mai mici de apă se pierd în cazul folosirii rampelor prevă zute cu
microaspersoare şi irigării prin picurare, care distribuie apa mai uniform şi nu necesită
presiuni mari de lucru.
Studiile legate de eficienţ a utilizării apei şi elementelor nutritive de către
plantele ornamentale au arătat faptul că irigarea culturilor containerizate trebuie aplicată
de-a lungul zilei în cicluri separate şi nu într-o singură aplicare. De aceea, pepinierele
moderne au adoptat sisteme computerizate de irigare, care analizează cu ajutorul
senzorilor necesitatea udării plantelor. Mai mult, senzorii de umiditate transmit
calculatorului date pentru corectarea automată a normelor de udare la culturile aflate în
terenul neprotejat, astfel încât temperatura, precipitaţiile şi vânturile să nu afecteze în
mod negativ culturile.
Strategiile de reducere a consumului de apă la culturile containerizate prevăd şi o
bună organizare a culturilor, în funcţie de mărimea containerelor, tipul de substrat şi
cerinţele plantelor faţă de apă. Grupând speciile cu cerinţe asemănătoare faţă de apă se
îmbunătăţeşte nu numai creşterea şi dezvoltarea plantelor, dar şi eficienţa utilizării apei
(Bilderback, 2001).
În prezent, o importanţă deosebită se acordă captării apei de irigaţie pierdute şi
recirculării ei. Multe din pepiniere, aflate în zone unde resursa de apă este redusă, nu ar
putea avea un sistem de irigare adecvat, dacă nu ar integra în managementul lor
recircularea apei. Sistemul de drenaj are un rol important din acest punct de vedere, prin
evacuarea apei în exces din culturi şi colectarea acesteia pentru a fi filtrată şi refolosită
la irigare.
Fertilizarea. Sistemul de producere al
plantelor ornamentale prin tehnologia culturilor
containerizate determină obţinerea mai rapidă a
materialului săditor comparativ cu tehnologia în
terenul pepinierei. Substraturile folosite în culturi
sunt de cele mai multe ori insuficient aprovizionate
cu elemente nutritive şi de aceea se impun una sau
mai multe intervenţii cu îngrăşăminte solide cu
eliberare controlată, sau mai multe fertilizări cu
soluţii, aplicate prin sistemul de irigaţie.
Soluţiile nutritive pot fi aplicate la nivelul
substratului sau pe frunziş (foliar). Aceste soluţii
nutritive sunt obţinute din îngrăşăminte solubile şi
sunt distribuite de cele mai multe pepiniere prin
sistemul de udare. Acest tip de fertilizare se numeşte
fertirigare (fig. 71).
Fertilizarea poate fi în acest caz perfect Fig. 71 – Aplicarea îngrăşămintelor prin
controlată prin intermediul computerului, care fertirigare
aplică îngrăşăminte plantelor în momentul optim şi poate chiar corecta necesarul de
101
elemente în funcţie de consumul acestora. Această fertilizare controlată se aplică în cazul
în care soluţiile nutritive sunt obţinute din combinarea mai multor îngrăşăminte chimice,
ca în cultura fără sol.
Când fertilizantul este aplicat prin sistemul de udare, se recomandă recuperarea
soluţ iei nutritive şi reutilizarea acesteia. De asemenea, fertirigarea devine eficientă
atunci când se foloseşte sistemul de irigare prin picurare, ce distribuie cantităţi mici de
apă şi fertilizant direct în containere.
Concentraţia elementelor nutritive în soluţia de irigat este sub limita de toxicitate
şi trebuie corelată cu umiditatea şi temperatura substratului (Davidescu şi Davidescu,
1992).
Fertilizarea foliară presupune aplicarea la nivelul părţii aeriene a plantelor a unor
îngrăşăminte speciale, ce conţin concentraţii foarte mici de elemente nutritive, care vor fi
absorbite prin stomate. Acest tip de fertilizare are avantajul că se obţin reacţii rapide ale
plantelor, iar pierderile de îngrăşământ sunt mai mici, prin aplicarea acestora la
concentraţii şi în cantităţi mai scăzute. De asemenea, aceste îngrăşăminte nu intră în
contact cu substratul, acesta păstrându-şi pH-ul şi concentraţia de săruri. Totuşi,
folosirea acestor îngrăşăminte este condiţionată de temperatura aerului şi de vânt.
o
Astfel, absorbţia se reduce la temperaturi de peste 25 C, datorită faptului că stomatele se
închid, iar vântul determină distribuirea neuniformă a îngrăşămintelor.
Fertilizanţi solizi cu dizolvare lentă (Osmocote, Nutricote, Polyon, Multicote)
prezintă avantaje faţă de alţi fertilizanţi solizi, prin reducerea concentraţiei de săruri în
substrat, creşterea eficienţei utilizării elementelor nutritive şi reducerea costurilor de
aplicare. Îngr ăşămintele de acest tip
sunt sub formă de granule, ce se
încorporează în substrat în momentul
omogenizării componentelor acestuia şi
asigură o nutriţie adecvată pe o perioadă
variabilă, de 4 – 16 luni (fig. 72).
Temperaturile ridicate determină
o accelerare a eliberării elementelor.
Pentru a evita arderea rădăcinilor se
analizează probe din soluţia solului în
perioadele calde.
Chiar dacă eliberarea elementelor
nutritive nu este perfect controlabilă,
fertilizanţii cu dizolvare lentă constituie
o variantă de fertilizare rezonabilă şi
foarte ieftină. Fig. 72 – Fertilizanţi cu dizolvare lentă
Speciile dendrologice au cerinţe
diferite faţă de aprovizionarea
substratului cu elemente nutritive. De aceea, se impune cunoaşterea cerinţelor acestora şi
adaptarea sistemului de fertilizare în funcţie de nevoile speciei, vârsta plantelor, sezon şi
substratul folosit. În ceea ce priveşte substratul folosit pentru anumite specii şi varietăţi
de plante ornamentale, unele studii au arătat că necesitatea fertilizării poate apărea după
1-2 ani de la plantare/transplantarea puieţilor (Rose şi Wang, 1998; Marfa şi colab.,
2002).
Combaterea buruienilor. În culturile containerizate buruienile apar şi se
dezvoltă repede, ca urmare a condiţiilor favorabile create în cultură – udare, fertilizare,
temperaturi moderate etc. Daunele provocate de buruieni nu sunt de neglijat, acestea
având un impact negativ asupra creş terii şi calităţii plantelor cultivate şi de aceea se
impune un management susţinut al combaterii acestora. Combaterea buruienilor în
cultura containerizată poate fi o lucrare foarte costisitoare.
102
Măsurile de reducere a acestora, cum ar fi acoperirea terenului pepinierei cu
folie, folosirea de substraturi neinfestate cu seminţe de buruieni, combaterea buruienilor
pe terenurile din apropierea culturilor containerizate, mulcirea cu diferite materiale a
containerelor mari, sunt completate cu măsurile
de combatere directă a acestora – plivire
manuală, combatere cu erbicide.
La containerele mici, combaterea
buruienilor se face manual, lucrare ce necesită
multă forţă de muncă având în vedere faptul că
tehnologia cultivării în containere este
intensivă . Totuşi, ghivecele mici, fiind aşezate
în bloc, foarte aproape unele de celelalte,
determină după o anumită perioadă umbrirea
substratului, iar în acest fel, scade incidenţa
apariţiei şi creşterii buruienilor.
Pentru recipiente mai mari, se poate
folosi mulcirea individuală a ghivecelor cu
materiale variate (paie tocate, rumeguş, talaş,
scoarţă de copac tocată, pământ de frunze,
fibră de cocos, perlit) sau cu discuri din
geotextil, fibră de cocos, hârtie sau plastic.
Unele pepiniere folosesc erbicide pre-
emergente, pe care le administrează prin Fig. 72 – Apariţia buruienilor în containerele
stropire o dată pe lună. de cultură
Rezumat
Lucr ări de întreţinere: irigarea,
fertilizarea şi combaterea buruienilor
Particularităţile irigării culturilor containerizate sunt date de: volumul mic de substrat,
capacitatea mică de reţinere a apei de către substraturi, expunerea ghivecelor la curenţi
de aer şi temperaturi ridicate.
Apa de udare poate fi distribuită prin aspersiune şi prin picurare.
Irigarea culturilor containerizate trebuie aplicată de-a lungul zilei în cicluri separate şi
nu într-o singură aplicare.
Reducerea consumului de apă se face prin: organizarea culturilor în funcţie de mărimea
containerelor, tipul de substrat şi cerinţele plantelor faţă de apă.
În cultura containerizată se impun una sau mai multe intervenţii cu îngrăşăminte solide
cu eliberare controlată, sau mai multe fertilizări cu soluţii, aplicate prin sistemul de
irigaţie.
Buruienile au un impact negativ asupra creşterii şi calităţii plantelor cultivate la
containere. Combaterea lor se face pentru containerele mici manual, iar pentru cele mari
se face mulcire sau se pot folosi erbicide.
25. Udarea se face la containerele mici prin:

a. aspersie
b. picurare
c. în farfuria de udare
103
26. Irigarea prin picurare se aplică
la: a. containere mici
b. containere distanţate
c. specii de arbori
d. conifere
e. variantele b, c şi d
27. Fertirigarea înseamnă:

a. aplicarea îngrăşămintelor odată cu udarea
b. aplicarea îngrăşămintelor pe frunze
c. irigarea pentru dizolvarea îngrăşămintelor solide
d. irigarea în timpul perioadei fertile a plantelor
28. Avantajul fertilizanţilor cu dizolvare lentă este:

a. se reduce consumul de apă
b. se aplică prin sistemul de udare
c. se reduce concentraţia de săruri în substrat
d. se poate folosi foliar fără să ardă planta
29. Eficacitatea fertilizării foliare este condiţionată de:

a. temperatura aerului
b. sol
c. vânt
d. mărimea plantelor
30. Pentru prevenirea apariţiei buruienilor la culturile containerizate se intervine prin:

a. acoperirea terenului cu folie
b. folosirea de substraturi neinfestate cu seminţe de buruieni
c. udări şi fertilizări mai puţine
d. umbrirea culturilor
104
6.
Lucrări de întreţinere: protecţia fitosanitară, protecţia faţă de excesele climatice;
Conducerea plantelor.
OBIECTIVE
• cum se poate limita atacul de boli şi dăunători în culturile containerizate
• care sunt mijloacele de protecţie faţă de excesele climatice la plantele containerizate
• cum se formează sistemul radicular la plantele aflate în culturi containerizate
• cum se formează partea aeriană la plantele aflate în culturi containerizate
Protecţia fitosanitară. Combaterea bolilor şi dăunătorilor în culturile
containerizate se face aplicând măsuri preventive şi curative. Speciile lemnoase
ornamentale sunt relativ rezistente la boli şi dăunători, însă orice atac apărut pe frunziş,
flori, fructe, depreciază calitatea plantelor. De aceea, în pepiniere trebuie luate măsuri de
prevenire a unor boli sau dăunători, când riscul de atac este mare şi măsuri de
combatere, atunci când se constată prezenţa unui dăunător.
Limitarea apariţiei bolilor ş i dăunătorilor se face luând măsuri preventive –
inspecţia puieţilor care sunt folosiţi la înfiinţarea culturilor, dezinfectarea platformelor,
containerelor şi substraturilor, a instrumentelor de tăiere, protejarea rănilor, precum şi
eliminarea plantelor care prezintă simptome de boală ori atac de dăunători din cultură,
separarea culturilor, pe cât posibil, de plantele aflate pe terenurile din apropierea
pepinierei.
La combaterea bolilor şi dă unătorilor se intervine cu tratamente chimice folosind
pesticide adecvate dăunătorului. O grijă deosebită se acordă vârstei plantelor ş i fazei de
vegetaţie, atunci când se calculează dozele pentru pesticide, pentru a evita pericolul
apariţiei de arsuri pe frunze, uscarea lăstarilor, florilor sau chiar a întregii plante. Orice
neglijenţă duce la scăderea calităţii plantei şi pierderi la valorificarea acestora.
Protecţia faţă de excesele climatice. Temperaturile scăzute sau ridicate, insolaţia
puternică, vântul, grindina şi combinaţii ale acestora, determină pierderi majore de
plante. De aceea, în funcţie de sezon se aplică măsuri de prevenire a daunelor provocate
de excesele climatice.
În timpul iernii containerele necesită protecţie, indiferent de rezistenţa la ger a
speciei cultivate. Această măsură se impune deoarece în containere, sistemul radicular
este expus frigului ca urmare a materialului din care este confecţionat acesta şi a
volumului limitat de substrat.
Speciile rezistente la ger au nevoie ca doar sistemul radicular să fie protejat şi
pentru aceasta, containerele vor fi aşezate cât mai apropiat unele de celelalte într-un pat
de materiale vegetale (paie tocate, rumeguş, talaş, frunze). Spaţiile libere dintre
containere, precum şi baza plantelor se acoperă cu acelaşi material.
La speciile mai sensibile la ger este necesară şi protejarea părţii aeriene. Pepinierele
adoptă metode diferite de protecţie în funcţie de spaţiu şi dotări. Astfel, unele
105
pepiniere acoperă cu folie containerele (fig. 73), iar altele transportă plantele în răsadniţe
sau sere reci.
Fig. 73 – Protecţia plantelor containerizate: la temperaturile scăzute (stânga) şi temperaturile ridicate(dreapta)

În timpul verii temperaturile ridicate pot afecta culturile containerizate, prin

supraîncălzirea recipientelor de cultură şi implicit a sistemului radicular al plantelor.
Măsurile de reducere a temperaturii la nivelul containerelor constau în aşezarea
containerelor astfel încât să se umbrească unele pe celelalte, folosirea de rame sau
panouri de umbrire, vopsirea containerelor în culori deschise sau plasarea containerelor în
unele mai mari, semi-îngropate sau îngropate (cultură pots-in-pots = container în
container).
Umbrirea părţii aeriene a plantelor este recomandată la speciile sensibile la
insolaţia puternică (unele conifere, speciile de foioase de umbră şi semiumbră) ş i poate
fi realizată cu plasă specială de umbrire, aşezată deasupra containerelor pe schelet de
metal sau intercalarea acestor specii între rândurile de plante mai mari. Crearea acestui
microclimat favorabil speciilor determină reducerea stresului, dar şi a nevoii de apă.
Protecţia contra vânturilor se face folosind aceleaşi metode ca şi în cazul
culturilor în teren, adică prin plantarea în apropierea terenului pepinierei a unor perdele
de protecţie sau instalarea de panouri de protecţie pe direcţia vânturilor dominante. Pentru
rezultate bune containerele se stabilizează folosind diferite metode (palisare, ancorare), în
funcţie de mărimea acestora şi dotările pepinierei.
Grindina poate determina pierderi mari în unele zone. De aceea, în pepinierele
aflate în zone cu risc major în apariţia acesteia, se instalează plase speciale antigrindină
deasupra containerelor. Plasa antigrindină poate funcţiona şi ca plasă de umbrire atunci
când insolaţia este puternică.
Conducerea plantelor
Materialul săditor containerizat se poate valorifica numai după ce atinge anumite
standarde de mărime. De aceea, în tehnologia obţinerii plantelor containerizate o etapă
importantă o reprezintă formarea sistemului radicular şi a părţii aeriene.
Formarea sistemului radicular presupune obţinerea unui sistem radicular
viguros şi activ în volumul limitat de substrat oferit de container.
Pentru puieţii cu rădăcinile nude, achiziţionaţi sau produşi de pepinieră, formarea
sistemului radicular începe încă de la plantarea în containere, cu lucrarea de fasonare.
Scurtarea rădăcinilor stimulează ramificarea acestora şi implicit o mai bună creştere şi
adaptare a plantei.
106
Pentru plantele aflate la containere formarea rădăcinilor este realizată prin lucrarea
de transplantare repetată a plantelor, din recipiente mici în unele mai mari, pe măsura
creşterii lor. Transplantările se fac primăvara, de preferat înainte de pornirea în vegetaţie.
Balotul de pământ cu rădăcini se incizează vertical pentru stimularea creşterii rădăcinilor.
Folosirea de recipiente necorespunzătoare dezvoltării plantelor sau tipului de sistem
radicular dezvoltat de fiecare specie, afectează negativ calitatea plantelor obţinute şi chiar
prinderea la locul definitiv a acestora. Deformările rădăcinilor date de un
container prea mic sau de formă
necorespunzătoare se pot corecta prin
tăieri efectuate în momentul
transplantărilor, însă acestea pot
determina stagnarea în creştere a
plantelor în anul respectiv.
Containerele mai au nevoie de
stabilizarea containerului, pentru a
evita deformarea în timpul manipulă
rii, ceea ce ar însemna afectarea
sistemului radicular. Se folosesc în
acest scop şipci din lemn sau Fig. 74 – Stabilizarea containerelor
stabilizatoare din plastic, dispuse
în diagonala containerului, la suprafaţa solului (fig. 74).
Formarea părţii aeriene se realizează prin tăieri, aplicate în mod similar ca la
plantele aflate în teren. Tăierile de formare se fac primăvara şi încep încă din faza de
puiet de 1-2 ani.
O categorie aparte o reprezintă formele tunse şi plantele pentru garduri vii (din
specii arbori şi arbuşti), care necesită tăieri în verde, pentru stimularea ramificării şi
menţinerea formei dorite. La acestea se aplică o tăiere primăvara şi de 2-3 ori în timpul
vegetaţiei.
Formarea păr ţii aeriene la speciile de arbuşti se urmăreşte formarea unei tufe de
lă stari, care porneşte cât mai jos pe tulpina principală, iar la arbori, formarea trunchiului
şi a coroanei.
La arbuştii foioşi tăierile de formare se iniţiază la plantarea acestora, când se
fasonează la 20 cm. Lăstarii ce se vor dezvolta din mugurii r ămaşi, vor fi apoi tăiaţi în
primăvara anului următor. Arbuştii răşinoşi nu necesită tăieri. Dacă acestea se impun,
ca urmare a unor creşteri defectuoase, atacuri de dăunători, apariţia de uscături sau arsuri
de frunze etc., atunci se intervine doar superficial, fără a ajunge la partea lemnificată a
lăstarului.
Formarea părţii aeriene a arborilor foioşi depinde de tipul de ramificare al speciei. Pentru
speciile cu ramificare monopodial ă creşterea şi dezvoltarea ulterioară a plantei depinde
de mugurele terminal şi de aceea, la aceste specii nu se fac tăieri asupra axului principal.
La speciile cu ramificaţie simpodială, axul principal este înlocuit anual de o ramură
secundară. De aceea, pentru a asigura o creştere dreaptă a trunchiului este nevoie de
receparea acestuia, urmată de alegerea în anul următor a unui lăstar drept, viguros, care
va constitui viitorul trunchi. Înălţimea trunchiului va fi proiectată la înălţ imea dorită tot
prin tăiere. Îngroşarea trunchiului arborilor se face pe baza lăstarilor care apar pe acesta
şi care vor fi menţinuţi prin ciupiri sau arcuiri la dimensiuni mici, până toamna, când se
suprimă (Iliescu, 1998). Formarea coroanei arborilor foioşi se realizează prin tăieri de
formare aplicate primăvara devreme şi în verde. Aceasta ia în considerare tipul de
coroană ce va fi realizat (cu ax, fără ax, multitulpinali) încă din faza
de puiet.
107
Arborii răşinoş i nu necesită tăieri de
formare. Totuşi, unele pepiniere aplică tăieri în
verde la unele specii pentru a obţine coroane mai
dese. Tăierile în acest caz vor fi superficiale, fără
a atinge partea lemnificată, fără frunziş a
lăstarilor.
Formarea părţii aeriene a arborilor şi a
lianelor impune folosirea unor sisteme de
susţinere şi dirijare a creşterilor (fig. 75). Pentru
aceasta se folosesc tutori individuali din diferite
materiale (bambus, trestie, tutori din lemn, PVC),
care se înfig în containere, în apropierea bazei
plantei. La formarea arborilor se pot folosi şi
sistemele de susţinere de tipul spalierilor, de care
se palisează fiecare plantă.
Fig. 75 – Palisarea arborilor

Rezumat
Lucrări de întreţinere: protecţia fitosanitară, protecţia faţă de excesele
climatice
Combaterea bolilor şi dăunătorilor în culturile containerizate se face aplicând măsuri
preventive şi curative.
Speciile lemnoase ornamentale sunt relativ rezistente la boli şi dăunători, însă orice atac
apărut pe frunziş, flori, fructe, depreciază calitatea plantelor.
La dozarea pesticidelor se consideră: vârsta plantelor şi faza de vegetaţie.
Speciile rezistente la ger au nevoie ca doar sistemul radicular să fie protejat (stratificare
cu materiale vegetale), iar cele sensibile au nevoie şi de protecţia părţii aeriene
(acoperire cu folie, depozitare în spaţii protejate).
Temperaturile ridicate pot supraîncălzi recipientele de cultură şi implicit a sistemului
radicular al plantelor.
Conducerea plantelor
Formarea rădăcinilor este realizată prin lucrarea de transplantare repetată a plantelor,
din recipiente mici în unele mai mari, pe măsura creşterii lor.
Transplantările se fac primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie.
Formarea părţii aeriene se realizează prin tăieri, aplicate în mod similar ca la plantele
aflate în teren. Tăierile de formare se fac primăvara şi încep încă din faza de puiet de 1-
2 ani.
La formarea arborilor se folosesc sistemele de susţinere de tipul tutorilor şi spalierilor.
31. Măsurile preventive de protecţie fitosanitară a culturilor containerizate sunt:

a. dezinfecţia solului pepinierei
b. dezinfectarea containerelor
c. dezinfectarea substraturilor
108
32. Sistemul radicular al plantelor containerizate se protejează de temperaturi scăzute
la: a. speciile termofile
b. speciile conifere c.
speciile de arbuşti d.
speciile de arbori
33. Reducerea temperaturilor la nivelul containerelor se face prin:

a. udare
b. vopsirea în culori deschise
c. folosirea de ghivece mai mari
d. stratificare
34. Formarea rădăcinilor la plantele containerizate se face

prin: a. lucrările solului
b. transplantări
c. udări
d. fertilizări
e. variantele b, c şi d corecte
35. Tăierile pentru formarea părţii aeriene la plantele containerizate se aplică

la: a. arborii foioşi
b. arborii coniferi
c. arbuştii foioşi
d. arbuştii coniferi
109
7.
Valorificarea materialului săditor.
OBIECTIVE
• care sunt aspectele organizatorice şi tehnice care preced valorificarea
• cum se pregătesc plantele în vederea valorificării
• care sunt modalităţile de păstrare a materialului săditor până la livrare
• cum se transportă diferitele categorii de material
Producerea materialului săditor are ca scop final valorificarea. Informaţiile

privind cererea şi oferta de plante lemnoase de pe piaţă sunt factori importanţi pentru
dezvoltarea unei pepiniere. Astfel, se poate stabili sortimentul de specii ce urmează să fie
produs, modul de livrare al materialului şi preţul de valorificare al acestuia. Oferta
pepinierelor este prezentată sub formă de cataloage, anunţuri pe suport de hârtie sau
electronic (internet). De asemenea, întâlnirile producătorilor cu publicul sub forma unor
târguri, expoziţii (fig. 76), prezentări sunt foarte importante pentru reclama pepinierei,
informarea asupra ofertei de plante, stabilirea de contracte între pepiniere cu diferiţi
furnizori (de substraturi, unelte, containere, materiale etc.) şi cu firmele de amenajări
spaţii verzi.
În vederea
livrării plantelor,
pepinierele trebuie să
întocmească o evidenţă
a speciilor şi a stocurilor
disponibile. Situaţia
centralizată a plantelor
disponibile, pe specii,
categorii de folosinţă,
calitate, mod de livrare
se întocmeşte în timpul
verii, astfel încât în
perioada de toamnă şi
primăvara, când se fac
plant ări şi cererea pe
Fig. 76 – Expoziţie de plante lemnoase ornamentale
piaţă creşte, să se poată (foto: Monica Dumitraşcu)
face organizarea
livrărilor (Iliescu, 1998).
Înainte de valorificare este nevoie ca materialul să fie pregătit. Astfel, plantele
produse în terenul pepinierei sunt scoase cu sau fără balot şi depozitate până la livrare
(fig. 77). Plantele fără pământ pe rădăcini se depozitează prin stratificare în teren, în
hangare speciale sau depozite climatizate. Înaintea depozitării se verifică calitatea
plantelor şi se sortează pe calităţi.
Plantele cu pământ pe rădăcini se pot păstra până la livrare în teren, aşezând
baloturile unul lângă celă lalt şi acoperite cu paie, pământ sau prelate. Dacă materialul este
scos primăvara târziu sau toamna, foarte devreme, este nevoie de păstrarea umidităţii
110
şi umbrirea plantelor. Manipularea plantelor cu balot de pământ pe rădăcini se face
susţinându-le în două puncte: de balot şi de baza părţ ii aeriene. În acest scop se folosesc
manşoane de cauciuc şi chingi din materiale diferite pentru a evita rănirea scoarţei sau
deformarea şi distrugerea balotului.
Fig. 77 – Depozitarea plantelor înainte de livrare: plante fără pământ pe rădăcini

(stânga) şi plante cu pământ pe rădăcini (dreapta), (foto: Monica Dumitraşcu)
Păstrarea acestor plante în depozite trebuie să fie una de scurtă durată. Orice
prelungire a depozitării poate avea efecte negative asupra plantelor (pornirea în vegetaţie,
deshidratare). În timpul păstrării se supraveghează permanent starea plantelor, verificându-se
aspectul scoarţei, mugurilor, frunzişului (la speciile persistente), uneori a rădăcinilor
(Iliescu, 1998). Unele pepiniere folosesc substanţe împotriva deshidratării sau mijloace de a
stopa intrarea în vegetaţie (mai ales la plantele fără pământ pe rădăcini).
Pentru plantele containerizate se face o ultimă transplantare, în ghivece de livrare.
Aceste ghivece le înlocuiesc pe cele de producţie, care pot avea fisuri sau sunt mai puţin
estetice.
Înainte de livrare plantele se etichetează. Eticheta conţine informaţii privind
denumirea speciei sau cultivarului, imaginea plantei când caracterul ornamental este
evident (la înflorire, la fructificare, în perioada când frunzele sunt colorate, forma
coroanei etc.) indicaţii privind plantarea şi îngrijirea, numele pepinierei care a produs
materialul, preţul de vânzare.
Aspectele legate de manipularea şi transportul plantelor sunt importante pentru
păstrarea integrităţii plantelor. Când distanţa de transport este mare, între client şi
furnizor se stabilesc în scris clauze privind suportarea pierderilor datorate transportului
(Iliescu, 1998).
Transportul materialului săditor impune ca manipularea să se facă cu grij ă ş i s
ă se protejeze împotriva deshidratării şi a gerului. Pentru o manipulare mai uşoară în şi
din mijlocul de transport materialul săditor se ambalează.
Plantele fără pământ pe rădăcini se leagă în pachete şi se aşează direct în mijlocul de
transport, în paie umede şi acoperite cu prelate, modul de aranjare fiind în funcţie de
111
mărimea plantelor. Plantele de mici dimensiuni se aşează în straturi orizontale (r ădăcini
spre rădăcini), alternând cu paie. Plantele mai mari, făr ă pământ pe rădăcini şi legate în
pachete se aşează direct pe platforma vehiculului pe un strat de paie umede, în poziţie
înclinată, cu rădăcinile spre direcţia de deplasare. Ambalarea plantelor mici poate fi
făcută în cutii de carton, lădiţe, rogojini sau ţ esături impregnate în care pachetele de
plante se aşează în strat de paie, pânză , hârtie, carton ondulat sau rumeguş. Partea
aeriană a plantelor care vine în contact cu vehiculul se protejează cu materiale diverse
astfel încât să nu se distrugă scoarţa şi ramurile în timpul deplasării
(Iliescu, 1998).
Plantele cu balot de pământ pe rădăcini se
aşează în poziţie oblică pe un strat de paie,
fiecare balot fiind aşezat cât mai aproape
unul de celălalt şi cât mai stabil. Plantele
mari cu balot se manipulează cu macarale şi
se aşează pe platforma vehiculului în
poziţie oblică sau chiar orizontală.
Manipularea plantelor în şi din mijlocul de
transport se face ancorând balotul de
pământ şi baza plantei. Nu se prinde planta
doar de partea aeriană pentru că riscul de
rupere este foarte mare, balotul de pământ
fiind greu. Ambalarea părţii aeriene a Fig. 78 – Transportul plantelor cu balot de
plantelor se impune mai ales la speciile care pământ pe rădăcini
au frunze pe lăstari, pentru a
nu se deteriora. Pentru aceasta se folosesc plase din material plastic, folie de
polietilenă sau hârtie de ambalaj.
Fig. 79 – Modalităţi de ambalare şi transport a plantelor containerizate (foto: Monica Dumitraşcu)
Plantele containerizate se pot ambala pentru transport şi manipulare mai uşoară în

containere de metal. Plantele se aşează în poziţie verticală, ghiveci lângă ghiveci pentru
asigurarea stabilităţii (fig. 79). Containerele mici pot fi aşezate direct în mijlocul de
transport în poziţie oblică, formând rânduri de containere, care se sprijină unele peste
celelalte (fig. 79). Pentru o protecţie cât mai bună a părţii aeriene a plantelor, între
rânduri se foloseşte hârtie sau pânză. Containerele mari se aşează în poziţie verticală şi
se asigură stabilitatea lor. Se evită aşezarea containerelor în poziţie oblică, pentru că
sprijinirea plantelor unele de celelalte deteriorează atât rădăcinile (prin deformarea
containerului) cât şi a părţii aeriene (care se sprijină defectuos de alte plante din cauza
greutăţii containerului). La speciile cu frunze persistente se ambalează individual partea
aeriană a plantelor pentru diminuarea deshidratării şi
112
păstrarea intactă a lăstarilor. Plantele containerizate foarte mari se manipulează cu
ajutorul maşinilor. Acestea se pot aşeza şi stabiliza individual pe stivuitoare, în
poziţie verticală pentru o manipulare mai uşoară.
La transportul cu autovehicule deschise, partea aeriană a plantelor se protejează
cu prelate deoarece curenţii de aer determină deshidratarea materialului sau ruperea unor
ramuri. De asemenea, se evită transportul cu astfel de vehicule când este ger sau
temperaturile sunt foarte ridicate, pentru că şi partea aeriană a plantelor, dar şi
rădăcinile, au de suferit.
Pentru distanţe mari, la care transportul este de durată se folosesc mijloace de
transport climatizate. Acestea asigură temperaturi scăzute şi umiditate ridicată,
reducându-se pierderile la minim. Aşezarea plantelor în maşinile climatizate se face
astfel încât aerul rece să nu fie proiectat direct pe partea aeriană a plantelor.
Valorificarea materialului săditor se face direct de pepiniere sau prin intermediul
unor firme.
Rezumat
Valorificarea materialului săditor
Pe baza informaţiilor privind cererea şi oferta de plante lemnoase de pe piaţă se
stabileşte sortimentul de specii ce urmează să fie produs, modul de livrare al
materialului şi preţul de valorificare al acestuia.
Înainte de valorificare este nevoie ca materialul să fie pregătit: depozitare
corespunzătoare, etichetare, ambalare.
În funcţie de mărime, pachetele de plante fără pământ pe rădăcini se aşează direct în
mijlocul de transport pe strat de paie sau în ambalaje din lemn, carton, materiale textile.
Plantele cu balot se aşează în poziţie oblică sau orizontal, pe un strat de
paie. Partea aeriană este bine să se protejeze cu prelate sau alte materiale.
Plantele containerizate se aşează în containere de metal sau direct în mijlocul de
transport, în poziţie verticală (containere mari) sau oblică (containere mici).
Pentru distanţe mari, la care transportul este de durată se folosesc mijloace de transport
climatizate.
36. Depozitarea înainte de livrare a plantelor cu rădăcinile nude se

face: a. aşezând plantele oblic şi acoperindu-le cu paie umede
b. prin stratificare
c. prin ambalare
37. Plantele în containere mari se aşează în mijlocul de transport:
a. în poziţie verticală
b. în poziţie oblică
c. cu balotul spre direcţia de mers
d. oblic, sprijinind containerele unele peste celelalte
38. Manipularea plantelor cu balot de pământ pe rădăcini se face:

a. de balot
b. de partea aeriană a plantei
c. de la mijlocul plantei
d. de balot şi baza plantei
113
39. Nu se transportă material săditor în autovehicule deschise
dacă: a. plantele sunt mari
b. este ger
c. plouă
d. este vânt
e. toate răspunsurile corecte
40. Transportul climatizat asigură:

a. temperaturi ridicate şi umiditate scăzută
b. temperaturi scăzute şi umiditate ridicată
c. temperaturi ridicate şi umiditate ridicată
d. temperaturi scăzute şi umiditate scăzută
114
8.
Specii de arbori coniferi.
OBIECTIVE
• denumirea ştiinţifică a arborilor coniferi
• descrierea speciilor de arbori coniferi
• caracteristicile biologice şi ecologice ale speciilor prezentate
• modul de înmulţire şi folosire al speciilor prezentate
Abies alba Abies concolor Picea abies

(Brad) (Brad argintiu) (Molid)
Descriere Descriere Descriere

Arbore de talia I, coroană Arbore de talia I, coroană Arbore de talia I, coroană
piramidală. conică. piramidală, ramuri
Frunze aciculare, dispuse Frunze aciculare argintii, de 4- secundare pendule.
pectinat. 6 cm lungime, curbate spre Frunze aciculare, dispuse
Conuri erecte, se desfac la partea superioară a lăstarilor. radial.
maturitate. Conuri erecte, se desfac la Conuri mari, pendule
maturitate.
Cerinţe biologice, ecologice Cerinţe biologice, ecologice Cerinţe biologice, ecologice

- creşte încet - tolerează atmosfera urbană - creşte încet
- rezistent la ger - rezistent la ger - rezistent la ger
- necesită umiditate în sol şi aer - heliofil - sensibil la secetă
- heliofil - suportă semiumbra
Înmulţire Înmulţire Înmulţire

- seminţe - seminţe - seminţe
- altoire (păstrarea culorii)
Folosire Folosire Folosire
- solitar - solitar - solitar
- grupuri - grupuri - grupuri
Alţi brazi adaptaţi la climatul ţă rii noastre sunt: Abies nordmanniana, Abies
pinsapo, Abies lasiocarpa, Abies koreana, Abies balsamea.
115
Varietăţile de brad au culoarea frunzişului deosebită (aurie - Abies pinsapo
Aurea, Abies nordmanniana Gold Spreader; argintie - Abies concolor Candicans) sau
formă de creştere compactă (Abies concolor Compacta, Abies lasiocarpa Compacta),
talie mică (Abies balsamea Nana).
Picea pungens ‛Argentea’ Pseudotsuga menziesii Taxodium distichum

(Molid argintiu) (Duglas verde) (Chiparos de baltă)

Arbore de talia II, coroană Arbore de talia I, coroană Arbore de talia I, coroană larg-
piramidală. piramidală. piramidală.
Frunze aciculare, dispuse Frunze aciculare moi, miros de Frunze fine, aciculare, devin
radial, culoare argintie. citrice la strivire. ruginii toamna şi cad.
Conuri pendule, cu solzi Conuri pendule cu bractei Primăvara înfrunzeşte din nou.
pergmentoşi. lungi. Conuri sferice.

- tolerează atmosfera urbană - tolerează atmosfera urbană - longeviv
- rezistent la ger - rezistent la ger - sensibil la ger în tinereţe
- heliofil - creşte mai repede ca bradul - heliofil
- formează pneumatofori
(rădăcini de respiraţie) pe
soluri cu umiditate în exces

- altoire (păstrarea culorii)
- aliniamente în parcuri - aliniamente în parcuri
Alte specii de molid care sunt adaptate la climatul ţării noastre sunt: Picea
omorika, Picea breweriana, Picea orientalis.
Exist ă numeroase cultivaruri de molid cu formă de creştere pitică, care se
utilizează în rocării şi alpinarii – Picea abies Echiniformis, Picea abies Little Gem, Picea
abies Nidiformis, Picea glauca Alberta Globe, Picea glauca Conica, Picea glauca
Echiniformis.
Specia Pseudotsuga menziesii are o varietate cu frunziş albăstrui, numită
Pseudotsuga menziesii var. glauca (Duglas albastru).
116
Taxus baccata Larix decidua Pinus nigra
(Tisa) (Larice, Zadă) (Pin negru)

Arbore de talia III, coroană Arbore de talia I, coroană Arbore de talia II, coroană
larg-piramidală. Specie dioică. larg-piramidală. Frunze larg-ovoidală. Frunze lungi de
Frunze aciculare, dispuse aciculare moi, dispuse în 15 cm, aciculare, prinse câte 2.
pectinat, culoare verde închis fascicule. Frunzele se Conuri de culoare deschisă.
pe partea superioară. Conuri colorează galben toamna şi
cărnoase, cu aril roşu. cad. Conuri mici, erecte

- tolerează atmosfera urbană - longeviv - tolerează seceta
- rezistent la ger - heliofil - rezistent la ger
- suportă semiumbra - rezistent la ger - heliofil
- suportă tunderea - suportă tunderea - sensibil la poluarea cu oxizi
- creşte încet de sulf

- seminţe (cresc încet) - seminţe - seminţe
- butaşi
- garduri vii, forme tunse - garduri vii
Specia Taxus baccata prezintă cultivaruri cu frunze de culoare aurie – Taxus

baccata Aurea, Taxus baccata Aureomarginata, Taxus baccata Krysztof, Taxus baccata
Summergold şi cu formă de creş tere fastigiată - Taxus baccata Fastigiata, Taxus
baccata Fastigiata Aurea, Taxus baccata Fastigiata Robusta.
Alte specii de Pinus care cresc la noi în ţară sunt: Pinus mugo, Pinus cembra,
Pinus ponderosa, Pinus parviflora.
Cultivaruri de Pinus nigra: formă de creștere fastigiată - Pinus nigra
Pyramidalis; forme pitice - Pinus nigra Spielberg, Pinus nigra Pierrick Bregeon.
Cultivaruri de Pinus silvestris: frunziș auriu – Pinus silvestris Aurea, formă de
creștere fastigiată - Pinus silvestris Fastigiata, forme pitice - Pinus silvestris Globosa
Viridis, Pinus silvestris Watereri.
117
Pinus silvestris Pinus strobus Cedrus atlantica
(Pin de pădure) (Pin moale, Pin neted) (Cedru)

Arbore de talia II, coroană Arbore de talia I, coroană Arbore de talia II, coroană
piramidală. Trunchiul are larg-piramidală. Frunze piramidală. Frunze aciculare,
scoarţa cărămizie. Frunze aciculare prinse câte 5, moi, rigide, grupate în fascicule.
aciculare, prinse câte 2, lungi lungi de 10cm. Conuri Conuri cilindrice.
de 5-7cm. Conuri erecte. pendule cu stropi de răşină.

- tolerează seceta - heliofil - longeviv
- rezistent la ger - rezistent la ger - termofil
- heliofil - sensibil la secetă - heliofil


Rezumat
Specii de arbori coniferi
Abies alba – brad
Abies concolor – brad argintiu
Picea abies – molid
Picea pungens ‛Argentea’ – molid argintiu
Pseudotsuga menzesii – duglas verde
Taxodium distichum – chiparos de
baltă Taxus baccata - tisa
Larix decidua – larice, zadă
Pinus nigra – pin negru
Pinus silvestris – pin de pădure
Pinus strobus – pin moale, pin neted
Cedru atlantica - cedru
118
41. Dintre speciile de mai jos tolerează atmosfera

urbană: a. Abies alba
b. Picea abies
c. Pseudotsuga menziesii
d. Taxodium distichum
42. Larix decidua prezintă frunze aciculare:

a. în fascicule
b. prinse câte 2
c. căzătoare
d. moi
e. variantele a, c şi d corecte
43. Specia Abies concolor se deosebeşte de Abies alba prin:

a. frunzişul argintiu
b. frunze moi
c. frunze dispuse radiar
d. frunziş verde închis
44. Specii de conifere termofile sunt:

a. Picea pungens ‛Argentea’
b. Pinus strobus
c. Cedrus atlantica
d. Taxus baccata
45. Specii care se înmulţesc numai prin seminţe sunt:

a. Larix decidua
b. Taxus baccata
c. Taxodium distichum
d. Abies concolor
46. Suportă tunderea:

a. Abies concolor
b. Larix decidua
c. Taxus baccata
d. Pseudotsuga menziesii
119
9.
Specii de arbori şi arbuşti coniferi.
Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente.
OBIECTIVE
• denumirea ştiinţifică a speciilor
• descrierea speciilor de conifere şi arbuşti foioşi cu frunze persistente
Specii de arbori şi arbuşti coniferi
Chamaecyparis lawsoniana Juniperus sabina Juiniperus virginiana

(Chiparos de California) (Cetină de negi) (Ienupăr de Virginia)

Arbore de talia II, coroană Arbust semitârâtor. Frunze Arbore de talia II, coroană
îngust-piramidală, cu vârf solzoase, mici. Conuri mici, piramidală. Frunze mici,
nutant, lăstarii penduli. Frunze sferice, cărnoase. solzoase. Conuri foarte mici,
mici, solzoase. Conuri mici, globuloase, cărnoase.
globuloase.
- sensibil la secetă - suportă semiumbra - climat moderat
- în tinereţe sensibil la ger - rezistent la ger - suportă semiumbra
- heliofil - nepretenţios faţă de sol

- butaşi - butaşi - butaşi
- marcotaj
- garduri vii - masive - aliniamente în parcuri
Genul Chamaecyparis are cele mai multe cultivaruri dintre speciile de conifere, care
au frunziş solzos sau acicular, formă de creştere diferită (arbori şi arbuşti) şi culoare
120
variată a frunzişului (aurie, albăstruie, verde, în nuanţe variate). Câteva dintre
cultivarurile de Chamaecyparis lawsoniana:
- formă de creștere fastigiată: Alumii, Columnaris, Ellwoodii, Ellwood
Pillar, Ellwood Gold, Lane, Pelt’s Blue, White Spot
- forme pitice: Globosa, Romana, Variegata
Alte specii de Juniperus adaptate condiţiilor din ţara noastră sunt: Juniperus
horizontalis, Juniperus chinensis, Juniperus communis, Juniperus procumbens, Juniperus
squamata. Toate speciile menţionate au cultivaruri cu formă de creştere diferită şi
culoare variată a frunzişului.
Thuja orientalis Thuja occidentalis Ginkgo biloba

(Tuia) (Arborele vieţii) (Arborele pagodelor)

Arbore de talia III, coroană Arbore de talia II-III, coroană Arbore încadrat la conifere
piramidală. Frunze solzoase, îngust-piramidală. Frunze (Gimnosperme), talia II. Specie
alipite de lujeri. Conuri mici, solzoase, mici. Conuri dioică, arborii masculi au
ovoidale cu solzii răsfrânţi. ovoidale, mici. coroană piramidală şi arborii
femeli coroană etalată. Frunze
bilobate, formă de evantai,
toamna galbene. Conuri
cărnoase, galbene.
- sensibil la ger - suportă tunderea - termofil
- suportă semiumbra - rezistent la ger - heliofil
- suportă semiumbra - în tinereţe sensibil la ger
- suportă poluarea cu fum

- butaşi - butaşi

- garduri vii - aliniamente (parcuri)
- aliniamente în parcuri
Speciile de Thuja prezentate au numeroase cultivaruri cu forme pitice: Thuja

occidentalis Globosa, Thuja occidentalis Golden Globe, Thuja occidentalis Hoseri, Thuja
occidentalis Danica, Thuja occidentalis Filiformis, Thuja occidentalis Hoveyi, Thuja
occidentalis Miky, Thuja occidentalis Rheingold, Thuja occidentalis Stolwijk, Thuja
121
occidentalis Teddy, Thuja occidentalis Woodwardii şi culori diferite ale frunzişului –
auriu: Thuja occidentalis Sunkist, Thuja occidentalis Rheingold, Thuja occidentalis
Yellow Ribbon, Thuja plicata Zebrina Extra Gold, Thuja occidentalis Aurescens, Thuja
occidentalis Aureospicata, verde smarald - Thuja occidentalis Smaragd.
Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente
Berberis julianae Cotoneaster dammeri Euonymus japonicus

Arbust de talie mare, lăstari cu Arbust târâtor. Frunze mici, Arbust de talie mijlocie.
spini mari, trifurcaţi. Frunze ovale. Flori albe, mici, apar Frunze obovate, lucioase,
groase, rigide, lucioase, spinos în mai-iunie. Fructe roşii, culoare verde închis, flori
dinţate, o parte se colorează globuloase. nesemnificative, fructe
roşu toamna. Flori galbene, nesemnificative.
fasciculate, apar în aprilie-mai.
Fructe albăstrui, brumate,
elipsoidale.

- tolerează semiumbra - marcotează natural - suportă tunderea
- rezistent la ger - rezistent la ger - sensibil la ger
- suportă atmosfera urbană - rezistent la secetă - preferă semiumbra
- suportă tunderea - creşte pe soluri variate - rezistent la poluare

- seminţe - seminţe - butaşi
- butaşi - butaşi
- marcote

- solitar - grupuri - solitar – forme tunse
- grupuri - masive - grupuri
- garduri vii - jardiniere mari - garduri vii
- jardiniere mari
Alte specii de Cotoneaster cu frunze persistente, adaptate la condițiile țării noastre sunt:
Cotoneaster microphyllus, Cotoneaster salicifolius, Cotoneaster franchetti, Cotoneasteri simonsii,
Cotoneaster lacteus.
122
Mahonia aquifolium Pyracantha crenatoserrata Viburnum rhythidophyllum
(Limbă de cerb)

Arbust de talie mijlocie. Arbust de talie mare, ramuri Arbust de talie mare, ramuri
Frunze imparipenat-compuse, spinoase. Frunze lanceolate, groase, tomentoase. Frunze
foliole spinos-dinţate, o parte lucioase. Flori albe în groase, lanceolate, aspre,
din ele se înroşesc toamna. inflorescenţe, apar în mai- pendente. Flori alb-crem, în
Flori galbene în inflorescenţe iunie. Fructe sferice, inflorescenţe mari, aplatizate,
erecte, apar în martie. Fructe portocalii. apar în mai.
albăstrui, brumate, sferice.

- creşte încet - climat blând - tolerează semiumbra
- tolerează semiumbra - rezistent la secetă - rezistent la ger
- rezistent la ger - suportă tunderea
- drajonează

- seminţe - butaşi - butaşi
- marcotaj
- drajoni

- masive - garduri vii
- garduri vii - jardiniere mari
Alte specii cu frunze persistente, care cresc bine în condiţiile climatice din
România sunt: Buxus sempervirens, Berberis stenophylla, Berberis buxifolia, Eleagnus
pungens, Ilex aquifolium, Lonicera pileata, Prunus laurocerasus, Pyracantha coccinea.
Rezumat
Specii de arbori şi arbuşti coniferi
Chamaecyparis lawsoniana – Chiparos de California
Juniperus sabina – Cetină de negi
Juniperus virginiana – Ienupăr de
Virginia Thuja orientalis - Tuia
Thuja occidentalis – Arborele vieţii
123
Ginkgo biloba – Arborele pagodelor
Specii de arbuşti foioşi cu frunze persistente
Berberis julianae
Cotoneaster dammeri
Euonymus japonicus
Mahonia aquifolium
Pyracantha crenatoserrata
Viburnum rhytidophyllum – Limbă de cerb
47. Arbust conifer cu frunze solzoase este:

a. Thuja orientalis
b. Chamaecyparis lawsoniana
c. Juniperus sabina
d. Juniperus virginiana
e. Ginkgo biloba
48. Specii care se colorează toamna în roşu

sunt: a. Pyracantha crenatoserrata
b. Mahonia aquifolium
c. Cotoneaster dammeri
d. Berberis julianae
49. Conuri cărnoase se întâlnesc la:

a. Ginkgo biloba
b. Taxodium distichum
c. Juniperus virginiana
d. Taxus baccata
50. Frunzele la Mahonia aquifolium sunt:

a. simple, lucioase
b. imparipenat-compuse
c. palmat compuse
d. simple, mici
e. aciculare
51. Specii care pot fi folosite pentru garduri vii sunt:

a. Cotoneaster dammeri
b. Viburnum rhytidophyllum
c. Euonymus japonicus
d. Pinus strobus
124
10.
Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (1).
OBIECTIVE
• descrierea speciilor de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare
Berberis thunbergii Berberis vulgaris Buddleia alternifolia

(Dracilă japoneză) (Dracilă)

Arbust de talie mijlocie, Arbust de talie mare, ramuri Arbust semipendul, ramuri
ramuri cu spini simpli. Frunze cu spini trifurcaţi. Frunze subţiri. Frunze mici,
obovate, margine întreagă, obovate, cu margine fin lanceolate, argintii pe partea
toamna se colorează în oranj. dinţată. Flori galbene, mici, inferioară. Flori mov, în
Flori mici, galbene, solitare, în inflorescenţe pendule, apar fascicule pe toată lungimea
apar în aprilie. Fructe mici, în aprilie-mai. Fructe roşii, lăstarilor, apar în mai.
roşii, ovale, lucioase. ovale, brumate.
- suportă tunderea - suportă tunderea - suportă tunderea
- rezistent la secetă - rezistent la secetă - rezistent la secetă
- rezistent la poluare - rezistent la poluare - sensibil la ger

- butaşi - butaşi
- masive - garduri vii
- jardiniere mari
- garduri vii
Pentru speciile de Berberis au fost create varietăţi cu frunziş purpuriu – Berberis

thunbergii Atropurpurea, Berberis thunbergii Atropurpurea Nana, Berberis thunbergii
Bagatelle, Berberis thunbergii Admiration, Berberis thunbergii Golden Ring, Berberis
125
thunbergii Harlequin, Berberis thunbergii Pink Queen, Berberis thunbergii Red Chief;
auriu - Berberis thunbergii Aurea, Berberis thunbergii Bogozam, Berberis thunbergii
Maria, precum şi varietăţi pitice, care pot fi utilizate în grădini mici şi jardiniere de
grădină - Berberis thunbergii Green Carpet, Berberis thunbergii Kobold.
Buddleia davidii Chaenomeles lagenaria Cornus mas

(Liliac de vară) (Gutui japonez) (Corn)

Arbust de talie mijlocie. Arbust de talie mijlocie- Arbust de talie mare sau mic
Frunze lanceolate, mari, mare. Frunze ovale. Flori roz arbore. Frunze ovate, cu
argintii pe partea inferioară. intens, mari, apar în martie. nervuri paralele. Flori galbene,
Flori mov, parfumate, în Fructe mari, sferice, galbene, mici, în inflorescenţe
inflorescenţe cilindrice, apar parfumate. globuloase, apar la început de
din iulie până în octombrie. martie. Fructe elipsoidale,
roşii, comestibile.

- suportă tunderea - rezistent la ger şi secetă - tolerează semiumbra
- sensibil la ger - suportă semiumbra - rezistent la ger
- rezistent la secetă - suportă tunderea - rezistent la secetă

- butaşi - seminţe - seminţe
- marcotaj
- drajoni

- garduri vii - masive
Cultivaruri de Buddleia davidii: flori mov închis – Adokeep, Black Knight, Ille de
France, albe – White Profusion, White Ball, White Bouquet, roz - Border Beauty,
Charming, Fascinating, Summer Beauty, Pink Delight, Pink Charming.
Alte specii de Cornus care sunt adaptate condiţiilor ţării noastre sunt: Cornus
alba, Cornus stolonifera, Cornus kousa, Cornus florida . Toate speciile au cultivaruri
care au lăstari coloraţi deosebit, frunziş de diferite culori sau flori deosebite:
- lăstari colorați: Cornus alba Sibirica, Cornus sanguinea Flaviramea,
Cornus sanguinea Midwinter Fire
126
- frunziș deosebit: Cornus alba Spaethii, Cornus alba Sibirica
Variegata, Cornus alba Elegantissima
- flori deosebite: Cornus kousa China Girl
Cornus sanguinea Cotinus coggygria Deutzia scabra

(Sânger) (Scumpie)

Arbust de talie mare sau mic Arbust de talie mare. Frunze Arbust de talie mijlocie, Frunze
arboraş. Frunze ovale, cu eliptice până la obovate, cu oval-lanceolate. Flori albe,
nervaţiune paralelă, se peţiol lung. Flori stelate, în inflorescenţe mici,
colorează toamna în roşu nesemnificative. Fructe apar în iunie.
sângeriu. Flori albe, mici, în plumoase, culoare roz apoi
inflorescenţe, apar în mai. cenuşii.
Fructe negre, sferice.

- tolerează umbra - calcifilă - tolerează semiumbra
- rezistent la ger - rezistent la secetă - rezistent la ger, secetă
- suportă tunderea - suportă poluarea - suportă tunderea
- suportă semiumbra

- marcotaj

- masive - în componenţa masivelor - garduri vii
- garduri vii
Specia Cotinus coggygria are cultivaruri cu frunziş purpuriu – Cotinus coggygria

Purpureus, Cotinus coggygria Royal Purple şi auriu - Cotinus coggygria Ancot.
Alte specii de Deutzia care sunt adaptate şi la condiţiile din România sunt: Deuzia
gracilis, Deuzia x lemoniei, Deutzia x magnifica, Deutzia x rosea.
Specia Deutzia scabra are cultivaruri cu flori duble – Deutzia scabra Plena şi
flori roz - Deutzia scabra Rosea Plena, Deutzia scabra Candidissima.
127
Eleagnus angustifolia Euonymus europaeus Forsythia x intermedia
(Sălcioara mirositoare) (Salba moale) (Ploaie de aur)

Arbust de talie mare sau mic Arbust de talie mare. Frunze Arbust de talie mijlocie-mare.
arbore. Frunze liniare, verzi- ovale, toamna roşii la Frunze lanceolate. Flori
argintii. Flori mici, galbene, exemplarele însorite. Flori galbene, mari, numeroase, apar
parfumate, apar în mai-iunie. nesemnificative. Fructe roz, la început de martie.
Fructe elipsoidale, argintii. mici, numeroase, persistă pe
lăstari după căderea
frunzelor.

- suportă soluri sărăturate - rezistent la ger şi secetă - tolerează semiumbra
- suportă tunderea - suportă semiumbra - rezistent la ger
- rezistent la ger şi secetă - rezistent la poluare - sensibil la secetă
- rezistent la poluare - suportă tunderea

- marcotaj

- masive - masive - garduri vii
- masive
Rezumat
Specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare (1)
Berberis thunbergii – Dracilă
japoneză Berberis vulgaris – Dracilă
Buddleia alternifolia
Buddleia davidii – Liliac de vară
Chaenomeles lagenaria – Gutui japonez
Cornus mas - Corn
Cornus sanguinea - Sânger
Cotinus coggygria - Scumpie
Deutzia scabra
Eleagnus angustifolia – Sălcioară mirositoare
128
Euonymus europaeus – Salba moale
Forsythia x intermedia – Ploaie de aur
52. Specia Buddleia alternifolia prezintă

flori: a. mov, în inflorescenţe cilindrice
b. mov, în fascicule
c. în luna martie
d. în luna mai
53. Flori nesemnificative prezintă:

a. Cornus mas
b. Cornus sanguinea
c. Cotinus coggygria
d. Chaenomeles lagenaria
e. Cotoneaster dammeri
54. Fructe mici, roşii, ovale, lucioase prezintă

specia: a. Berberis thunbergii
b. Berberis vulgaris
c. Cornus mas
d. Cornus sanguinea
55. Speciile care pot fi conduse în garduri vii sunt:

a. Berberis thunbergii şi Cornus sanguinea
b. Buddleia davidii şi Cotinus coggygria
c. Eleagnus angustifolia şi Chaenomeles lagenaria
d. Euonymus europaeus şi Cornus mas
56. Specia Cotinus coggygria are flori:

a. albe
b. galbene
c. roz
d. nesemnificative
e. mov
57. Înflorire în luna iulie are specia:

a. Berberis vulgaris
b. Buddleia davidii
c. Deutzia scabra
d. Eleagnus angustifolia
129
11.
OBIECTIVE
• descrierea speciilor de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare
Hydrangea macrophylla Laburnum anagyroides Lonicera korolkowii

(Hortensia) (Salcâm galben)

Arbust de talie mijlocie. Frunze Arbust de talie mare sau mic Arbust de talie mare. Frunze
mari, ovale. Inflorescenţele cu arbore. Frunze trifoliate. Flori ovale, catifelate, culoare verde-
două tipuri de flori albe: fertile, galbene, neparfumate, în albăstrui. Flori roz, prinse câte
mici în centru şi sterile, mari la inflorescenţ e pendule, apar în 2, apar mai-iunie.
marginea inflorescenţei, apar în aprilie-mai. Plantă toxică.
iunie.

- sensibilă la ger - rezistent la ger şi secetă - tolerează semiumbra
- creşte bine la semiumbră - heliofil - rustic, nepretenţios
- sol bogat, lipsit de calcar - nepretenţios faţă de sol - suportă tunderea

- butaşi - seminţe - butaşi

- garduri vii libere - garduri vii
- masive - masive
Specia Hydrangea macrophylla are numeroase cultivaruri care au înflorescenţ e

compuse numai din flori sterile, de culori diferite: alb, roz, albastru, mov, roşu, bicolore.
130
Specia Laburnum are un cultivar hibrid cu inflorescențe de 50 cm lungime, numit
Laburnum x watereri Vossi.
Lonicera tatarica Philadelphus coronarius Physocarpus opulifolius

(Caprifoi tătărăsc) (Iasomia)

Arbust de talie mare. Frunze Arbust de talie mijlocie- Arbust de talie mijlocie-mare.
lanceolate. Flori albe sau roz, mare. Frunze ovale. Flori Frunze ovale, lobate. Flori
prinse câte 2, uşor parfumate, albe, mari, parfumate, apar în albe, mici, în inflorescenţe
apar în mai. Fructe mici, mai-iunie. emisferice, apar în iunie.
portocalii, sferice. Fructe roşii.

- suportă tunderea - rezistent la ger - tolerează semiumbra
- rezistent la ger şi secetă - sensibil la secetă - rustic
- rezistent la poluare - suportă tunderea - suportă tunderea
- tolerează semiumbra - rezistent la poluare


- masive - garduri vii - garduri vii
- garduri vii
Specia Philadelphus coronarius are cultivaruri cu flori deosebite:

- Snowbelle, Virginal, Miniature Snowflake, Rusalka – flori duble
(involte)
- Belle etoile – flori cu petale franjurate
- Aureus, Golden Moke Orange – frunziș auriu
- Variegata – frunziș variegat
Specia Physocarpus opulifolius prezintă cultivaruri cu frunziş purpuriu –

Physocarpus opulifolius Diabolo şi auriu - Physocarpus opulifolius Luteus, Physocarpus
opulifolius Darts Gold.
131
Robinia hispida Rhus typhina Spiraea bumalda
(Salcâm roz) (Oţetar)

Arbust de talie mare sau mic Arbust de talie mare sau mic Arbust de talie mică. Frunze
arbore. Ramuri cu peri rugoşi arbore. Frunze imparipenat lanceolate. Flori roz, mici, în
şi spini la baza fiecărei frunze. compuse, mari, toamna roşii. inflorescenţe aplatizate, apar
Frunze imparipenat compuse. Flori nesemnificative. Fructe din mai până în iulie.
Flori roz, în inflorescenţe roşii, persistă pe lăstari după
pendule, neparfumate, apar în căderea frunzelor.
iunie.

- heliofil - drajonează - tolerează semiumbra
- drajonează - climă blândă - rustic
- lemn uşor casant - rezistent la poluare - suportă tunderea

- drajoni - drajoni

- pe taluzuri şi pante - garduri vii libere
- masive
- jardiniere mari
Specia Rhus typhina are un cultivar - Rhus typhina Laciniata cu frunze compuse
din foliole sectate. Aspectul de toamnă al acestui cultivar este diferit față de specia tip,
frunzișul colorându-se în nuanțe de oranj.
Alte specii din genul Spiraea care sunt cultivate în România sunt: Spiraea
cantoniensis, Spiraea arguta, Spiraea prunifolia, Spiraea japonica.
Cultivaruri de Spiraea bumalda:
- Spiraea bumalda Goldflame – frunzele tinere de primăvară au culoare
oranj
- Spiraea bumalda Gold Mound – frunziș auriu
- Spiraea bumalda Anthony Waterer - flori roz intens
- Spiraea bumalda Neon Flash – flori roșii
- Spiraea bumalda Albiflora – flori albe
132
Spiraea x vanhouttei Spiraea salicifolia Symphoricarpos albus
(Cununiţă) (Cârmâz)

Arbust de talie mijlocie-mare. Arbust de talie mijlocie. Arbust de talie mică-mijlocie.
Frunze romboidale. Flori mici, Frunze lanceolate. Flori roz, Frunze diferite (ovale şi
albe, în inflorescenţe pubescente, în inflorescenţe lobate). Flori nesemnificative.
emisferice, apar în mai. erecte, apar în mai. Fructe sferice, albe, persistă
pe lăstari până iarna.

- suportă tunderea - rezistent la ger şi secetă - tolerează umbra
- rezistent la ger şi secetă - suportă tunderea - rustic
- rezistent la poluare - suportă tunderea


- masive - garduri vii - garduri vii
- garduri vii libere - masive
Rezumat
Hydrangea macrophylla - Hortensia
Laburnum anagyroides – Salcâm
galben Lonicera korolkowii
Lonicera tatarica – Caprifoi
tătărăsc Philadelphus coronarius -
Iasomie Physocarpus opulifolius
Robinia hispida – Salcâm roz
Spiraea bumalda
Spiraea x vanhouttei -
Cununiţă Spiraea salicifolia
Symphoricarpos albus - Cârmâz
133
58. Specii care au flori parfumate sunt:

a. Philadelphus coronarius şi Lonicera tatarica
b. Hydrangea macrophylla şi Spiraea bumalda
c. Robinia hispida şi Laburnum anagyroides
d. Spiraea salicifolia şi Symphoricarpos albus
59. Specia Lonicera tatarica este decorativă prin:

a. florile roz şi fructele portocalii
b. florile albe
c. florile galbene
d. florile mov şi fructele roşii
e. fructele albe
60. Flori albe, mici în inflorescenţe emisferice prezintă specia:

a. Hydrangea macrophylla
b. Philadelphus coronarius
c. Spiraea x vanhouttei
d. Symphoricarpos albus
e. Laburnum anagyroides
61. Specia Rhus typhina este decorativă prin:

a. florile roşii
b. frunzele mari şi fructele roşii
c. frunzele mari şi florile roşii
d. florile albe şi fructele roşii
e. florile albe
62. Se pretează la conducerea în garduri

vii: a. Philadelphus coronarius
b. Hydrangea macrophylla
c. Spiraea bumalda
d. Physocarpus opulifolius
63. Înmulţirea la Philadelphus coronarius se face

prin: a. seminţe
b. butaşi c.
marcotaj
d. drajoni
e. variantele a, b şi c corecte
134
12.
Specii de arbuşti urcători (liane). Specii de subarbuşti.
OBIECTIVE
• descrierea speciilor prezentate
Tamarix tetrandra Viburnum opulus Weigela florida

(Cătină roşie) (Călin)

Arbust de talie mare, ramuri Arbust de talie mijlocie-mare. Arbust de talie mijlocie. Frunze
subţiri, culoare purpurie. Frunze trilobate, toamna se oval-acuminate. Flori roz, mari,
Frunze solzoase. Flori mici, colorează în oranj-roşu. apar în mai-iunie.
roz, în inflorescenţe laterale, Inflorescenţe cu flori fertile,
apar în mai. mici şi sterile, mari şi albe
apar în mai. Fructe roşii.
- suportă tunderea - rezistent la ger - rezistă la ger
- rustic - suportă tunderea - soluri revene
- creşte bine pe nisipuri - suportă semiumbra - suportă tunderea
- butaşi - seminţe - butaşi
- marcotaj
- garduri vii - garduri vii
Specia Weigela florida are numeroase cultivaruri cu flori albe, roz şi roşu în
diferite nuanţe, bicolore, precum şi frunziş purpuriu sau variegat.
135
Alte specii de arbuşti foioşi cu frunze căzătoare cultivaţi la noi în ţară sunt:
Amorpha fruticosa, Callicarpa bodinieri, Caragana arborescens, Colutea arborescens,
Corylus avellana, Corylus colurna, Cotoneaster dielsianus, Cotoneaster franchetii,
Cotoneaster horizontalis, Crataegus monogyna, Cytissus scoparius, Hibiscus syriacus,
Hippophae rhamnoides, Kerria japonica, Ligustrum vulgare, Potentilla fruticosa, Prunus
tenella, Prunus triloba, Sambucus nigra, Sambucus racemosa, Syringa vulgaris.
Specii de arbuşti urcători (liane)
Clematis x jackmannii Campsis radicans Hedera helix

(Clematită) (Trâmbiţă) (Iederă)

Liană volubilă, de talie mică- Liană viguroasă, prezintă Liană viguroasă, prezintă
mijlocie. Frunze trifoliate. Flori rădăcini adventive cu rădăcini adventive cu ajutorul
mari, mov, apar în mai-iunie. ajutorul cărora se susţine. cărora se susţine. Frunze
Frunze imparipenat persistente, lobate (pe l ăstari
compuse. Flori mari, sterili) şi romboidale (pe
portocalii intens, în buchete, lăstari fertili). Flori galbene-
apar în iunie-iulie. verzui, mici, în inflorescenţe
globuloase, apar în septembrie.
- sensibilă la transplantare - drajonează - rustică
- rezistentă la ger - termofilă - creşte bine la umbră
- are nevoie de umbrirea bazei
- marcotaj - marcotaj
- altoire

- acoperirea coloanelor, - acoperirea gardurilor, - înlocuitor de gazon
pergolelor, treiajelor coloanelor, pergolelor - acoperirea terenurilor în
pantă, a gardurilor, zidurilor
Specia Clematis x jackmannii are numeroase cultivaruri cu flori de culoare albă,

diferite nuanţe de roz, roşu, violet, flori bicolore, flori involte şi cultivaruri de talie mică,
pentru grădini mici şi jardiniere.
Specia Campsis radicans are cultivaruri cu flori galbene şi roşii.
136
Lonicera japonica Parthenocissus quinquefolia Wisteria sinensis
(Mâna Maicii Domnului) (Viţă canadiană) (Glicină)

Liană volubilă, viguroasă. Liană viguroasă, se prinde de Liană volubilă, viguroasă.
Frunze ovale, suport prin cârcei. Frunze Frunze imparipenat compuse.
semipersistente. Flori albe, palmat compuse, toamna se Flori mov, în inflorescenţe
care după polenizare se colorează în roşu. Flori şi pendule, apar în mai.
colorează în galben, fructe nesemnificative.
parfumate, apar în mai.

- tolerează umbra - suportă semiumbra - tolerează semiumbra
- rustic - rezistent la ger - rezistentă la ger
- creşte repede - rezistent la poluare - necesită sol reavăn, bogat
- necesită soluri revene

- butaşi - butaşi - seminţe
- marcotaj - marcotaj - marcotaj
- altoire
- acoperirea coloanelor, - înlocuitor de gazon - acoperă pergole, coloane,
pergolelor, gardurilor - acoperirea gardurilor, ziduri
zidurilor, coloanelor
Specia Lonicera japonica are un cultivar cu frunze verzi și nervuri aurii -

Lonicera japonica Aureoreticulata și altul cu flori galbene - Lonicera japonica Halliana.
Specia Wisteria sinensis are cultivaruri cu flori albe – Wisteria sinensis Alba și
bicolore - Wisteria sinensis Prolific.
Alte specii de liane care se cultivă în ţara noastră: Akebia quinata, Periploca
graeca, Lonicera caprifolium, Lonicera x heckrotii, Lonicera periclyneum,
Parthenocissus tricuspidata, Polygonum aubertii, Wisteria floribunda.
137
Specii de subarbuşti
Hypericum calycinum Vinca minor Yucca filamentosa

(Saschiu)

Subarbust cu talie de 30cm. Subarbust cu talie de 15cm. Subarbust cu talie de 50cm,
Frunze persistente, eliptice. Frunze persistente, ovale, tulpinile florifere ajungând şi
Flori mari, galbene, cu stamine lucioase. Flori mov, mari, la 1,5m. Frunze persistente,
lungi, apar în iulie-septembrie. apar în mai şi septembrie. liniar-lanceolate, lungi, rigide,
filamentoase. Flori mari, albe,
în inflorescenţe mari, apar în
iulie.

- drajonează - rezistent la ger - tolerează semiumbra
- rezistent la secetă - rustic faţă de sol - rezistă la secetă
- sensibil la poluare - creşte bine la semiumbră - drajonează la bază
- soluri uşoare - marcotează natural

- butaşi - butaşi - drajoni
- drajoni - marcotaj

- acoperitor de sol - acoperitor de sol - grupuri
- plantă pentru rocării - masive
- jardiniere mari
Alte specii de subarbuşti, adaptaţi la condiţiile din România sunt: Genista

tinctoria, Lavandula angustifolia, Lespedeza thunbergii, Pachysandra terminalis,
Perovskia atriplicifolia, Vinca major.
Rezumat
Tamarix tetrandra – Cătina
roşie Viburnum opulus – Călin
Weigela florida
Specii de arbuşti urcători (liane)
Clematis x jackmannii – Clematită
Campsis radicans – Trâmbiţă
138
Hedera helix – Iederă
Lonicera japonica – Mâna Maicii Domnului
Parthenocissus quinquefolia – Viţă
canadiană Wisteria sinensis - Glicină
Specii de subarbuşti
Hypericum calycinum
Vinca minor - Saschiu
Yucca filamentosa
64. Care dintre specii au flori de culoare roz:

a. Clematis x jackmannii
b. Tamarix tetrandra
c. Wisteria sinensis
d. Campsis radicans
e. Vinca minor
65. Frunze imparipenat compuse are specia:

a. Weigela florida
b. Yucca filamentosa
c. Wisteria sinensis d.
Vinca minor
e. Parthenocissus quinquefolia
66. Se înmulţesc prin marcotaj:

a. Tamarix tetrandra
b. Yucca filamentosa
c. Hypericum calicinum
d. Viburnum opulus
67. Care dintre liane are se poate folosi ca înlocuitor de gazon:

a. Hedera helix
b. Campsis radicans
c. Clematis x jackmannii
d. Parthenocissus quinquefolia
68. Care dintre specii e decorativă prin flori şi fructe:

a. Viburnum opulus
b. Vinca minor
c. Hypericum calycinum
d. Tamarix tetrandra
139
13.
Specii de arbori foioşi decorativi prin flori.
OBIECTIVE
Aesculus hippocastanum Albizia julibrissin Ailanthus altissima

(Castan porcesc) (Arborele de mătase) (Cenuşar, Fals oţetar)

Arbore de talia II, coroană Arbore de talia III, coroană Arbore de talia II, coroană
ovoidal-sferică. Frunze palmat etalată. Frunze dublu penat globuloasă. Frunze mari,
compuse, mari. Flori mari, compuse. Flori cu stamine imparipenat compuse. Flori
albe, în inflorescenţe erecte, lungi, roz, apar în iulie- mici, galbene, în inflorescenţe
apar în mai. Fructele sunt august. Fructele sunt păstăi erecte, apar în mai-iunie.
capsule ghimpoase, verzi. albicioase. Fructe roşii.

- suportă semiumbra - termofil - creşte repede
- sensibil la secetă - heliofil - drajonează
- rezistent la ger - creşte repede - rustic
- sensibil la transplantare

- aliniamente în parcuri - valorifică terenurile
degradate
La noi în ţ ară din genul Aesculus se mai cultivă şi Aesculus carnea, castanul cu
flori roz. Aesculus hippocastanum are două varietăţi importante, una cu flori albe duble
şi alta cu formă de creştere piramidală.
140
Catalpa bignonioides Cercis siliquastrum Liriodendron tulipifera
(Arborele Iudei) (Arborele cu lalele)

Arbore de talia III, coroană Arbore de talia III, coroană Arbore de talia II, coroană
neregulată. Frunze mari, etalată. Frunze reniforme. ovoidală. Frunze în formă de
cordate. Flori albe, mari, în Flori roz-violaceu, apar în liră, cu patru lobi, toamna se
inflorescenţe erecte, apar în mai, pe lemn de toate colorează în galben. Flori
iunie. Fructele sunt capsule vârstele. Fructele păstăi mari, galben-verzui, apar în
lungi, persistente pe ramuri. purpurii. mai-iunie.

- înfrunzeşte târziu, - termofil - heliofil
desfrunzeşte devreme - heliofil - sensibil la secetă
- suportă semiumbra - sensibil la transplantare - sensibil la transplantare
- rezistent la ger
- marcotaj
Specia Catalpa bignonioides are mai multe cultivaruri:

- Catalpa bignonioides Aurea - frunze aurii
- Catalpa bignonioidesPurpurea - frunze roşii
- Catalpa bignonioides Nana - formă de creştere perfect globuloasă,
care nu produce flori.
O altă specie din genul Catalpa este Catalpa speciosa, cu formă de creştere mai
regulată şi poate fi folosită în aliniamente.
Cultivaruri de Liriodendron tulipifera:

- Liriodendron tulipifera Fastigiatum – formă de creștere îngust-
piramidală
- Liriodendron tulipifera Aureomarginatum – frunzele sunt bordate cu
auriu
141
Magnolia kobus Malus x purpurea Paulownia tomentosa
(Magnolia) (Măr purpuriu)

Arbore de talia III, coroană Arbore de talia III. Frunze Arbore de talia II, coroană
piramidală, frunze obovate, roşii primăvara, apoi verzi. largă. Frunze mari, cordiforme,
mari. Flori mari, albe, apar în Flori roşii, apar în aprilie. catifelate (tomentoase). Flori
martie. Fructe roşii-zmeurii. Fructe mici, roşii, mov deschis, mari, apar în mai-
necomestibile. iunie.

- termofilă - rezistent la ger - heliofil
- calcifugă - sensibil la secetă - termofil
- sensibilă la transplantare - heliofil - creşte repede
- seminţe - altoire - seminţe
- marcotaj - marcotaj - drajoni
- altoire (pentru înflorire
timpurie)
- aliniamente în parcuri - aliniamente în parcuri
Alte specii de Magnolia cultivate la noi în ţară: Magnolia x soulangiana,

Magnolia stellata, Magnolia liliflora, Magnolia acuminata.
Alte specii de Malus deosebit de ornamentale: Malus baccata, Malus coronaria,

Malus floribunda, Malus ionensis, Malus pumila, Malus hupehensis, Malus sieboldii,
Malus x zumi.
Cultivaruri de Malus:
- Malus Dolgo – coroană piramidală și flori albe
- Malus Eleyi – coroană largă și fructe mici, numeroase, oranj
- Malus Golden Hornet – fructe galbene, mici, numeroase
- Malus John Downie – fructe mici, bicolore – galben și roșu
- Malus Ola – coroit de toamnă oranj, fructe roșu carmin, mici,
numeroase
- Malus Profusion – flori roz, numeroase
- Malus Royalty – flori roșii
142
Prunus cerasifera ‛Nigra’ Robinia pseudacacia Sophora japonica
(Corcoduş roşu) (Salcâm) (Salcâm japonez)

Arbore de talia III, coroană Arbore de talia II, coroană Arbore de talia II, coroană
etalată. Frunze ovale, purpurii. neregulată. Frunze largă. Frunze imparipenat
Flori roz, apar în martie. imparipenat compuse. Flori compuse. Flori galben deschis,
Fructe roşii, greu vizibile în albe, în inflorescenţe mici, în inflorescenţe erecte,
coroană. pendule, parfumate, apar în apar în iulie. Fructele sunt
mai-iunie. păstăi cărnoase, verzi.

- rezistent la secetă - drajonează - rezistă la secetă
- necesită lumină pentru a se - heliofil - heliofil
colora - creşte repede - rezistă la poluare
- nepretenţios faţă de sol
- butaşi - seminţe - seminţe
- altoire
- aliniamente în parcuri - masive - masive
- perdele de protecţie
- consolidarea pantelor
Alte specii de arbori decorativi prin flori, adaptaţi la climatul ţării noastre sunt:
Cladastris lutea, Koelreuteria paniculata, Prunus persica, Prunus avium, Prunus
mahaleb, Prunus serrulata, Prunus padus, Prunus serotina, Pyrus communis, Pyrus
nivalis, Pyrus salicifolia, Robinia viscosa, Sorbus aria, Sorbus aucuparia.
Rezumat
Specii de arbori foioşi decorativi prin flori
Aesculus hippocastanum – Castan porcesc
Albizia julibrissin – Arborele de mătase
Ailanthus altissima – Cenuşar, Fals
oţetar Catalpa bignonioides
Cercis siliquastrum – Arborele Iudei
Liriodendron tulipifera – Arborele cu lalele
Magnolia kobus - Magnolia
Malus purpurea – Măr
purpuriu Paulownia tomentosa
143
Prunus cerasifera ‘Nigra’ – Corcoduş
roşu Robinia pseudacacia - Salcâm
Sophora japonica – Salcâm japonez
69. Flori roşii şi frunziş purpuriu primăvara are

specia: a. Prunus cerasifera ‘Nigra’
b. Malus purpurea
c. Cercis siliquastrum
d. Chaenomeles lagenaria e.
variantele a, b şi d corecte
70. Arbori decorativi prin flori şi fructe sunt:

a. Ailanthus altissima
b. Magnolia kobus
c. Catalpa bignonioides
d. Malus purpurea
71. Arborii foioşi sensibili la transplantare

sunt: a. Robinia pseudacacia
b. Paulownia tomentosa
c. Sophora japonica
d. Cercis siliquastrum
72. Paulownia tomantosa are frunze:

a. palmat compuse
b. imparipenat compuse
c. dublu penat compuse
d. cordate
e. reniforme
73.Frunze imparipenat compuse au speciile:

a. Magnolia kobus şi Aesculus hippocastanum
b. Liriodendron tulipifera şi Cercis siliquastrum
c. Ailanthus altissima şi Robinia pseudacacia
d. Malus purpurea şi Catalpa bignonioides
74. Sophora japonica are florile de culoare:

a. albă
b. roz
c. galben deschis
d. mov deschis
144
14.
Specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş.
OBIECTIVE
Acer campestre Acer platanoides Acer pseudoplatanus

(Jugastru) (Paltin de câmp) (Paltin de munte)

Arbore de talia II. Arbore de talia I-II. Arbore de talia I.
Frunze palmat lobate, mărime Frunze mari, palmat lobate, Frunze mari, palmat lobate, cu
mijlocie, toamna devin galbene. lobi cu margine sinuos lobii ascuţ iţi, toamna se
Fructele sunt disamare cu aripi dinţată, toamna se colorează colorează în galben.
o
în unghi de 180 . în galben. Fructele sunt disamare în unghi
Flori galben verzui, în o
de 90 .
inflorescenţe globuloase, apar
devreme în martie. Fructele
sunt disamare în unghi mai
o
mare de 90 .
- rezistent la secetă, ger - suportă tunderea - plasticitate ecologică mare
- suportă umbra - suportă semiumbra - suportă poluarea
- suportă tunderea - sensibil la caniculă - rustic

- masive şi - masive - masive
- perdele de protecţie - aliniamente - aliniamente
- garduri vii şi forme tunse
145
Betula pendula Carpinus betulus Fagus sylvatica
(Mesteacăn) (Carpen) (Fag)

Arbore de talia II, coroană Arbore de talia II, coroană Arbore de talia I, coroană
ovoidală, scoarţă albă. ovoidală. ovoidală, scoarţă argintie.
Frunze triunghiulare sau Frunze ovale, dublu serate. Frunze ovale, margine
romboidale, toamna se Fructele sunt samare pendule, ondulată, toamna se colorează
colorează în galben. decorative când sunt tinere în arămiu.
(culoare verde deschis). Fructul este o achenă, numit
jir.

- longevitate mică - suportă tunderea - suportă umbra
- rezistent la ger - suportă semiumbra - sensibil la secetă
- heliofil - rezistent la ger - rezistă la ger
- sensibil la transplantare


- aliniamente în parcuri - masive - aliniamente
- garduri vii, forme tunse - garduri vii
Alte specii de Acer care sunt adaptate climatului din România sunt: Acer
tataricum, Acer ginnala, Acer saccharinum, Acer palmatum, Acer rubrum.
Cultivaruri:
- Acer platanoides - cu frunziş de culoare purpurie - Crimson King, Crimson Sentry,
Faassen’s Black, Royal Red, variegat cu auriu - Drummondii, frunze fidate -
Palmatiphydum şi cu formă de creştere globuloasă – Globosum şi fastigiată -
Columne.
- Betula pendula - cultivaruri cu formă de creştere pendulă – Youngii şi semipendulă –
Tristis, Gracilis.
- Carpinus betulus - cultivaruri cu formă de creştere fastigiată Fastigiata, Frans
Fontaine.
- Fagus sylvatica - frunziş de culoare purpurie – Purpurea, Purple Fountain, Rohan
Obelisk, verde variegat cu galben – Dawyck Gold, purpuriu variegat cu roz –
Purpurea Tricolor şi cu formă de creştere pendulă – Pendula, Purpurea Pendula
şi fastigiată - Rohan Obelisk, Dawyck Purple, Dawyck, Dawyck Gold.
146
Fraxinus excelsior Platanus hibrida Populus nigra ‘Italica’
(Frasin) (Platan) (Plop piramidal)

Arbore de talia I, coroană Arbore de talia I, coroană Arbore de talia I, coroană
ovoidală. globuloasă, scoarţă fastigiată. Este cultivar numai
Frunze imparipenat compuse, marmorată. cu exemplare mascule, care nu
toamna galbene. Fructe samare Frunze palmat lobate, lobi produc puf.
pendule, persistente pe ramuri. dinţaţi. Fructe poliachene Frunze triunghiulare şi
sferice, pendule. romboidale, galbene toamna.

- rezistent la ger - heliofil - creşte repede
- suportă semiumbra - suportă poluarea - rezistă la ger şi secetă
- suportă poluarea - rezistă la ger - heliofil
- soluri revene, profunde

- butaşi
- marcotaj

- masive - aliniamente - aliniamente în parcuri
- aliniamente
Alte specii din genul Fraxinus care sunt adaptate la condiţiile din ţara noastră
sunt: Fraxinus ornus, Fraxinus americana, Fraxinus pensylvanica, Fraxinus longifolia,
Fraxinus angustifolia.
Specia Fraxinus excelsior are un cultivar cu formă de creştere pendulă –
Fraxinus excelsior Pendula, cu formă de creștere globuloasă și de talie mică – Fraxinus
excelsior Nana şi altul cu frunze simple, mari - Fraxinus excelsior Monophylla.
Alte specii de Populus: Populus nigra, Populus alba, Populus tremula, Populus
balsamifera, Populus simonii.
Speciile care nu produc semințe (vată) sunt: Populus simonii și Populus
balsamifera.
147
Quercus rubra Salix alba ’Tristis’ Tilia tomentosa
(Stejar roşu american) (Salcie plângătoare) (Tei argintiu)

Arbore de talia II, coroană Arbore de talia II, coroană Arbore de talia I, coroană
globuloasă. pendulă. ovoidal-globuloasă.
Frunze penat lobate, cu lobii Lăstari galbeni. Frunze cordiforme, argintii pe
ascuţiţi, toamna se colorează Frunze liniare, lungi. faţa inferioară. Toamna
în roşu. frunzele se colorează în
Fructul este o achenă şi se galben.
numeşte ghindă. Flori galbene, mici parfumate,
apar în iunie.
- suportă semiumbra - rezistent la ger - rezistă la secetă
- rezistent la ger - heliofil - suportă tunderea
- rezistent la poluare - rezistă la poluare

- seminţe - butaşi - seminţe

- masive - masive
- aliniamente - aliniamente
Alte specii de Quercus: Quercus robur, Quercus cerris, Quercus frainetto,

Quercus petraea. Alte specii de Tilia: Tilia platyphyllos, Tilia cordata, Tilia americana,
Tilia euchlora.
Alte specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş sunt: Alnus
glutinosa, Alnus viridis, Carya ovata, Castanea sativa, Corylus colurna, Gleditsia
triacanthos, Gymnocladus dioicus, Juglans nigra, Liquidambar styraciflua, Maclura
pomifera, Morus alba, Ostrya carpinifolia, Ulmus carpinifolia, Ulnus glabra, Ulmus
laevis, Ulmus pumilla.
Rezumat
Specii de arbori foioşi decorativi prin habitus şi frunziş
Acer campestre - Jugastru
Acer platanoides – Paltin de câmp
Acer pseudoplatanus – Paltin de munte
Betula pendula - Mesteacăn
148
Carpinus betulus - Carpen
Fagus sylvatica - Fag
Fraxinus excelsior - Frasin
Platanus hibrida - Platan
Populus nigra ‘Italica’ – Plop piramidal
Quercus rubra – Stejar roşu american
Salix alba ‘Tristis’ – Salcie plângătoare
Tilia tomentosa – Tilia tomentosa
75. Arborii decorativi prin

scoarţă: a. Betula pendula
b. Platanus hibrida
c. Fagus sylvatica
d. toate variantele corecte
76. Platanus hibrida are frunze:

a. palmat lobate cu lobii dinţaţi
b. penat lobate, cu lobii dinţaţi
c. cordate
d. palmat lobate, cu lobii rotunjiţi
e. penat lobate, cu lobii rotunjiţi
77. Tilia tomentosa are frunzele toamna:

a. roşii
b. oranj
c. argintii
d. galbene
78. Populus nigra ‘Italica’ are coroana:

a. pendulă
b. ovoidală
c. fastigiată
d. globuloasă
e. ovoidal-rotunjită
79. Arborele foios cu frunze ovale, cu marginea ondulată se numeşte:

a. Fagus sylvatica
b. Tilia tomentosa
c. Carpinus betulus
d. Betula pendula
e. Acer campestre
80. Arborele foios care poate fi înmulţit prin butaşi este:

a. Acer platanoides
b. Betula pendula
c. Populus nigra ‘Italica’
d. Tilia tomentosa
e. Quercus rubra
149
Răspunsuri teste autocontrol - Arboricultură 2
Număr Răspuns Număr Răspuns
întrebare corect întrebare corect
1. d 41. c
2. a 42. e
3. d 43. a
4. b 44. c
5. d 45. e
6. a 46. e
7. b 47. c
8. e 48. e
9. a 49. e
10. c 50. b
11. d 51. c
12. b 52. e
13. e 53. c
14. c 54. a
15. c 55. a
16. d 56. d
17. e 57. b
18. a 58. a
19. d 59. a
20. d 60. c
21. c 61. b
22. a 62. e
23. b 63. b
24. d 64. e
25. a 65. c
26. b 66. d
27. a 67. e
28. c 68. a
29. e 69. b
30. e 70. e
31. d 71. d
32. e 72. d
33. b 73. c
34. b 74. c
35. e 75. d
36. b 76. a
37. a 77. d
38. d 78. c
39. b 79. a
40. b 80. c
150
Bibliografie
Bilderback, T.E. (2001) - Environmentally compatible container plant production practices. Acta
Hort. 548, ISHS Proc. Int. Symp. on Growing Media & Hydroponics, Eds. Maloupa &
Gerasopoulos.
Coder Kim, Warnell Daniel (1999) – Basic water properties: attributes and reactions essential
for tree life. School of Forest Resources, University of Georgia
Davidescu Velicica, Costea Gabriela, Madjar Roxana, Stănică Florin, Careţu Georgeta (2001) –
Substraturi de cultură. Ed. Ceres, Bucureşti
Davidescu Velicica, Neaţă Gabriela (1992) – Poluarea mediului. Surse- Combatere. AMD-
IANB, Bucureşti
Davidescu David, Davidescu Velicica (1992) – Agrochimie horticolă. Ed. Academiei Române,
Bucureşti
Dumitriu-Tătăranu I., Benea V. (1976) - Dendrologie. Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti Dumitraşcu Monica (2007) – Dendrologie. Ed. Invel Multimedia, Bucureşti
Elsa F.B., Scudo G., Rogora A., Falvo G. (1998) - Microclimatic effect of vegetation in urban
squares, cases studies in Milan. paper al convegno "Rebuild " Firenze
Harrris Richard, Clarck James, Matheny Nelda (2004) - Arboriculture; Integrated Management
of Landscape Trees, Shrubs and Vines. Pearson Education Inc., Upper Saddle River,
New Jersey, SUA
Holdrege Craig (2005) - The forming tree. The Nature Institute, Fall, pp. 18-22
Iliescu Ana-Felicia (1998) – Arboricultură ornamentală . Ed. Ceres,
Bucureşti Iliescu Ana-Felicia (2003) – Arhitectură peisageră. Ed. Ceres,
Bucureşti Loxton H. (1991) – The garden. David Batemas Ltd., London
Marfa, O., Lemaire, F., Caceres R., Giuffrida, F., Guerin, V. (2002) - Relationships between
growing media fertility, percolate composition and fertigation strategy in peat-
substitute substrates used for growing ornamental shrubs. Scientia Horticulturae, vol.
94, pag. 309-321
Mănescu Cristina (2008) – Cercetă ri privind gradul de rezistenţă la unii agenţi poluanţi a unor
specii dendrologice. Teză de doctorat, Invel Multimedia, Bucureşti
Nowak, D.J. (1999) - The effects of urban trees on air quality. USDA Forest Service,
Northeastern research Station, USA
Rose, M.A., Wang, H. (1998) – Micronutrient sources for container nursery plants. Ornamental
Plants – Annual Reports and Research Reviews, 165-99,
Vezzosi Carlo (1998) – Vivaistica ornamentale. Edagricole, Bolognia, Italia
* internet 1 - blogit.today.com/.../tree_with_largets_trunk.jpg
* internet 2 -www.rhodyman.net/rhodyho.html
* internet 3 – www.members.fortunecity.com
151

Arboricultura Ornamentala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arboricultura Ornamentala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Facultatea de Horticultură

Specializarea Horticultură - ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lector dr. Cristina Mănescu

Introducere în Arboricultura ornamentală

Grupele de plante lemnoase ornamentale

Fig. 5 – Forme de coroane

Fig. 7 – Grup de subarbuşti (Yucca filamentosa)

Grupele de plante lemnoase ornamentale

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns)

1. Arborii de talia III au înăţime

2. Arborii multitulpinali sunt:

4. Plantele lemnoase lemnificate doar la bază se numesc:

5. Suport pentru susţinerea plantelor necesită:

Specie tip, varietate, cultivar

Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase ornamentale

brad, duglas, chiparos de baltă molizi pini, larice

ALTERNĂ OPUSĂ VERTICILATĂ

castan, fag, carpen, magnolie arţar, lemn câinesc, merişor catalpă

Fig. 9 –Dispunerea frunzelor la speciile lemnoase ornamentale

La alte specii, culoarea sezonieră a frunzişului (culoarea frunzişului primăvara sau

Particularităţile morfologice ale plantelor lemnoase ornamentale

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns)

6. După denumire, Ligustrum vulgare ‘Lodense’ şi Fagus sylvatica ‘Fastigiata’ sunt:

7. Decorativ prin scoarţa cărămizie a trunchiului este specia:

8. Unele specii de conifere pot avea frunziş:

9. Culoarea de bază a frunzişului reprezintă:

10. Înflorirea durează o lună la specia:

11. Samarele sunt fructe:

Cunoaşterea modului de creştere şi dezvoltare al plantelor lemnoase ornamentale

Creşterea şi dezvoltarea plantelor lemnoase ornamentale se caracterizează prin:

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns)

12. Specii încet crescătoare sunt: a.

13. Speciile lemnoase care pot deveni invadante au:

14. Pentru garduri vii sunt potrivite speciile care au:

16. Vârsta maturităţii de reproducere poate fi modificată la unele specii

17. Capacitatea de drajonare a unor specii este utilă pentru:

Calităţile medicinale ale

Produs Specia Organul de plantă

Calităţile alimentare şi farmaceutice ale plantelor lemnoase sunt importante

Reacţii alergice sunt

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns)

18. De la speciile Betula şi Ginkgo se folosesc în industria

20. Din locurile de joacă pentru copii se exclud:

Speciile ornamentale lemnoase provin din zone climatice diferite. De aceea,

La speciile conifere, efectele caniculei sunt deseori remarcate după ce perioada

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns)

22. Rezistenţa la ger poate fi mărită prin :

24. Speciile cu amplitudine ecologică mare faţă de căldură

25. La conifere, efectele caniculei sunt vizibile:

26. Protecţia plantelor tinere faţă de căldură se face prin:

27. Speciile sensibile la frig sunt:

Plantele lemnoase reacţionează la lumină prin fotosinteză, fototropism şi fotoperiodism.

Cerinţele speciilor lemnoase ornamentale faţă de lumină (după Iliescu, 2003)

Cerinţe faţă de lumină Specii

Pornirea în vegetaţie, creşterea vegetativă, înflorirea, fructificarea sunt influenţate alături

Test de autocontrol (alegeţi o singură variantă de răspuns)

29. Speciile heliofile sunt:

30. Efectul umbririi la speciile iubitoare de lumină

31. Specii heliosciadofile sunt:

32. Pentru germinaţia seminţelor, lumina joacă un rol important la:

Fig. 24 – Efectele lipsei de apă: Philadephus (stânga), Chamaecyparis (dreapta)

Lipsa apei pe o perioadă mai lungă, combinat ă cu temperaturi ridicate determină

Fig. 26 – Deformarea plantelor ca urmare a depunerii de zăpadă (stânga) şi polei (dreapta)