Curs 1 - Merged

Contractarea si utilizarea creditelor
bancare
1.1. Importanţa creditelor în economia competiţională
Noţiunea de credit este de origine latină şi provine de la „creditul-credere”, care

înseamnă creditare, a crede, a avea încredere.
Profesorul universitar Constantin Tulai este de părere că finanţele propriu-zise şi
creditul au aceeaşi menire socială: asigură formarea şi repartizarea fondurilor destinate
satisfacerii nevoilor generale şi derulării afacerilor. Finanţele propriu-zise sunt legate, în
principal, de nevoile permanente, iar creditul, de regulă, de nevoi temporale, dar în
manifestarea lor se interferează, se întrepătrund şi se influenţează reciproc1.
Operaţiunile de credit nu trebuie legate doar de mobilizarea disponibilităţilor băneşti
temporare, în vederea acoperirii unor nevoi temporare2. Pe de altă parte prin intermediul
creditului se acoperă nu numai nevoi de scurtă durată, ci şi unele nevoi permanente sau de
durată mai îndelungată3.
Definirea creditului – scria economistul italian Amadeo Gambino – rămâne într-
adevăr o chestiune dintre cele mai controversate, iar belgianul Fernand Baudhuin susţine că
nu lipsesc definiţii ale creditului şi că aproape fiecare economist propune propria definiţie4.
În definirea creditului, susţin, mai mulţi autori, trebuie luate în considerare trei
coordonate, şi anume: creditul ca încredere, creditul ca relaţie de schimb şi creditul ca relaţie
de redistribuire. Ca relaţie de încredere creditul este o categorie subiectivă, psihologică.
Creditul ca relaţie de schimb prezintă acea particularitate că un interval de timp apreciabil
separă efectuarea prestaţiunii de efectuarea contraprestaţiunii. Ca expresie a relaţiilor de
redistribuire ceea ce deosebeşte creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării, ceea
ce înseamnă redistribuirea valorii5.
1
C.Tulai – Finanţele publice şi fiscalitatea, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p.47
2
Idem
3
Idem
4
V. Turliuc ş.a – Monedă şi credit, Editura Economică, Bucureşti,2005, p.121
5
Idem
Profesorul universitar Ioan Trenca apreciază că noţiunea de credit defineşte o relaţie
cu caracter special, care apare între un vânzător şi partenerul său cumpărător, în cazul în care
transferul de valoare, respectiv de mijloace băneşti, are loc după ce s-a realizat transferul
material de utilităţi, aceste două tipuri de transferuri fiind, de fapt, decalate în timp 6. Din
punct de vedere al teoriei, dar şi al practicii, creditul presupune o dublă abordare. În
accepţiune juridică, de exemplu, creditul este perceput drept o convenţie ce intervine între un
creditor şi debitorul său, de regulă materializată într-un înscris (contract), referitoare la
producerea, livrarea şi plata contravalorii unor utilităţi. În accepţiune economică, creditul
exprimă relaţii ce se manifestă în cadrul mecanismului economic al unei ţări prin intermediul
cărora sunt mobilizate şi apoi distribuite, după reguli bine definite, resurse de capital temporar
disponibile, pentru a satisface nevoile de finanţare ale întreprinzătorilor, generate de actele de
comerţ pe care aceştia le derulează, potrivit intereselor lor, fie cu caracter productiv sau
neproductiv7.
Creditul reprezintă încrederea pe care o persoană, denumită creditor, o acordă altei
persoane, denumită debitor, căreia îi acordă, în prezent, bani sau alte valori sub formă de
împrumut, care-i vor fi restituite la o dată determinată, numită scadenţă, împreună cu o
anumită dobândă, ce reprezintă preţul capitalului împrumutat. Creditul presupune existenţa
încrederii.
Creditul are următoarele elemente constitutive: schimbul în timp al unor resurse;
subiectele raportului de credit (debitorul şi creditorul); promisiunea de rambursare; termenul
de rambursare (scadenţa); costul creditului (dobânda).
Prin intermediul creditului se mobilizează capitalul temporar disponibil din economie
(de la agenţii economici şi populaţie) de către bănci şi, împreună cu resursele bancare proprii, se
acordă sub formă de împrumuturi diferitelor persoane juridice, precum şi populaţiei.
Creditul bancar se acordă de către bănci care deţin capital bancar agenţilor economici
şi persoanelor fizice. Creditul bancar procură resurse financiare diferitelor sectoare de
activitate din economie.
Creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, nefolosit, precum şi din capitalul
bănesc temporar disponibil care se află în căutare de plasament. Creditul bancar constituie
unul dintre obiectivele principale ale activităţii băncilor. În calitatea lor de intermediare –
făcând abstracţie de capitalul lor propriu – băncile se împrumută pentru a acorda împrumut. În
6
I.Trenca – Tehnică bancară, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, p.155
7
Idem
activitatea lor, băncile folosesc capitalul disponibil din conturile clienţilor – păstrat ca resursă
în bancă – din care acordă împrumuturi altor clienţi ai lor.
Creditul se acordă, de regulă, pe termen scurt şi are în vedere şi riscul insolvabilităţii
împrumutului8.
Funcţia de bază a unei bănci în economia competiţională este creditarea, prin
intermediul căreia băncile sunt chemate să încurajeze afacerile viabile care sunt bazate pe
rentabilitate şi eficienţă.
Promovarea unei afaceri eficiente, finanţată parţial sau total din credite, depinde de
modul în care banca analizează solicitarea investitorului. În cadrul acesteia banca trebuie să
investigheze obiectul împrumutului, sursele de rambursare şi riscurile la care aceasta se
expune.
Abilitatea debitorului de a rambursa creditele depinde de standing-ul financiar al
firmei şi de factorii endogeni şi exogeni pe care banca trebuie să-i identifice şi să-i evalueze în
mod corect.
Creditul este operaţiunea prin care se iau în folosinţă imediată resurse, în schimbul
unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţită de plata unei dobânzi ce
remunerează pe împrumutător9.
Creditul, în termenii cei mai generali, reprezintă schimbul unei valori monetare
prezente pentru o valoare monetară viitoare10.
Creditul reprezintă mijlocul prin care excedentul de resurse dintr-o anumită zonă
economică (delimitată fie geografic, fie din punct de vedere al activităţii economice) se
transferă către entităţile economice aflate în deficit de resurse, în vederea realizării unor
proiecte ce decurg din activitatea proprie11.
Creditul este un mecanism eficient numai în cazul în care sunt respectate cinci
categorii de condiţii privind funcţionarea şi dezvoltarea acestuia, şi anume:
 condiţii de ordin juridic, care se referă la cadrul legal, reglementează cu precizie şi
fără echivoc măsurile de protecţie privind încheierea contractelor între cele două părţi;
 condiţii de ordin instituţional sau infrastructural – acest set de condiţii constă în
existenţa unui sistem de instituţii şi organisme bine concepute, deţinând atribuţii clare în
8
Gh. Bistriceanu, M. Adochiţei, E. Negrea – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, p. 735
9
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1995, p.126
10
I. Capanu, C. Anghelache – Indicatori macroeconomici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 256
11
N. Dănilă, A.O. Berea – Management bancar, Editura economică, Bucureşti, 2000, p.106
efectuarea operaţiunilor de credit, precum şi în exercitarea unui control riguros asupra
modului de respectare a condiţiilor în care s-a acordat creditul;
 condiţii de ordin social-politic care se referă la existenţa cadrului general, social şi
politic, de stabilitate şi continuitate a operaţiunilor generale ale factorilor de decizie
macroeconomică, cât şi la regimul politic existent şi atitudinea acestuia faţă de economie, de
evoluţia liberei iniţiative, de piaţa liberă;
 condiţii de ordin economic: sun cele strâns legate de situaţia de ansamblu a
economiei naţionale, de perspectivele acesteia, dar şi de conjunctura economică a momentului
considerat pe plan intern şi extern;
 condiţii de ordin psihologic, care se referă nu numai la încredere, ca suport
hotărâtor al creditului, ci şi la comportamentul agenţilor economici, al întreprinzătorilor şi al
populaţiei în ansamblul său12.
Credit, încrederea pe care o persoană, numită creditor, o acordă altei persoane, numită
debitor, căreia îi dă, în prezent, bani sau alte valori pentru a le restitui mai târziu în valori
echivalente sau în alte forme, la o dată determinată, numită scadenţă.13
Creditul este schimbul unul bun prezent cu un altul viitor şi echivalent. Creditul este
operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de
rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe
împrumutător (creditor).14
Operaţiunea de creditare priveşte două părţi: o parte acordă creditul, cealaltă parte îl
primeşte, sau altfel spus se îndatorează.
În fine, credit semnifică operaţiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor)
obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi
obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen (scadenţă).
În cea mai mare parte a cazurilor, creditul este purtător de dobândă.
De regulă, creditul este garantat cu bunuri sau valori acceptate ca atare.
Etimologic, înseamnă a avea încredere, de aceea creditul este considerat un act de
încredere ce are loc în anumite condiţii.
Creditul se poate clasifica după diferite criterii şi principii de apreciere, de pildă:
12
C. Anghelache, E. Niculescu – Statistică, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.162
13
• Dobrotă Niţă – Op. cit.
• Bistriceanu Gh. D., Demetrescu C. G., Macovei E. I. – Op. cit., p. 217
14
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 126
• Berca A. O., Stoica E. C. – „Creditul bancar”, Editura Expert, Bucureşti, 2003, p. 28
În funcţie de durata acordării se distinge: creditul pe o zi lucrătoare (overnight credit);
creditul pe termen scurt – până la doi ani; creditul pe termen mediu – până la 5 – 7 ani;
creditul pe termen lung – mai mare de 5 – 7 ani.
În funcţie de destinaţie, utilizare creditul poate fi: de trezorerie – pentru acoperirea
unor plăţi curente care decurg din funcţionarea normală a întreprinderilor; credit de export –
pentru a finanţa exportul; creditul de documentare – pentru import, garantat prin remiterea la
bancă a documentelor care atestă proprietatea asupra mărfurilor importate; creditul pentru
construcţii sau alte obiecte de investiţii; creditul pentru consum.
Cu referire la cauza care determină creditarea se distinge: creditul de finanţare –
acordat firmelor care nu au creanţe asupra altora; creditul de refinanţare ce se poate acorda
firmelor care au creanţe asupra altora.
Din punctul de vedere al calităţii, poziţiei, situaţiei sau titlului care conferă un anumit
drept debitorului, creditul poate fi credit privat cu caracter particular, individual în general,
acordat pe bază de efecte de comerţ (cambii, cecuri warante) şi credit public acordat în
general pe bază de bonuri de tezaur ş.a.
Creditul public reprezintă forma de credit acordat statului sau oricărui organism
dependent de acesta.
Pentru fiecare credit obţinut pe piaţă, statul sau organismele sale, ca debitori, emit
înscrisuri denumite generic efecte publice (titluri, obligaţiuni, bonuri de tezaur, poliţe de
tezaur etc.) pe care se marchează valoarea nominală, condiţia de restituire şi alte informaţii
utile creditorului.
Creditul „produsul bancar cel mai important prin parametrii referitori la volumul
angajării, cost/randament, condiţiile de securitate etc.” are rol şi funcţii semnificative în
dezvoltarea economică generală, bunăoară:15
 Creditul înlesneşte sporirea capitalului real favorizând o mai bună utilizare a
factorilor de producţie existenţi. În fond, o sumă economisită de agentul A pe care acesta nu o
poate întrebuinţa acum este transmisă agentului B care o utilizează în activităţi economice.
Ca urmare, prin intermediul creditului resursele băneşti existente sunt valorificate
pentru sporirea economiei naţionale, din pasive devin active.
 Contribuie la concentrarea activităţilor economice în unităţi mari. Facilitează
distribuirea şi redistribuirea resurselor băneşti între diferitele întreprinderi şi ramuri
15
Stoica V., Deaconu P. – Op. cit., p. 295
economice orientându-le spre unităţile mai bine situate pe piaţă sporind şi mai mult forţa lor
concurenţială, profitul realizat şi patrimoniul.
 Accelerează tranzacţiile comerciale contribuind la creşterea vitezei de
circulaţie a banilor.
Creditul uşurează desfacerea mărfurilor şi realizarea serviciilor: comerciantul detailist
obţine mărfuri pe credit în schimbul unui efect comercial (trată, poliţă) pe care comerciantul
angrosist o poate sconta la bancă dacă nu poate aştepta restituirea de către debitorul său.
 Sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la dimensionarea ei valorică:
banii de credit contribuie la sporirea cantităţii mijloacelor de plată în economia naţională
influenţând structurile economice urmare modificării structurii banilor (suport hârtie, suport
electronic ş.a.).
 Exercită o influenţă favorabilă asupra consumului prin şansa
cumpărării pe credit şi a plăţii în rate a unor bunuri de folosinţă
îndelungată.
 Funcţiile şi rolul creditului sunt reliefate de diversitatea de forme şi
facilităţi a fiecărei structuri a creditului grupate în continuare după
mai multe principii şi criterii, bunăoară:16
1. După forma de proprietate a debitorului (solicitantul şi
beneficiarul creditului):
 credit privat acordat persoanelor particulare, întreprinderilor
private juridice şi fizice;
 credit public acordat administraţiilor publice de stat şi
societăţilor de drept public.
2. După durata pentru care se acordă creditul – intervalul de timp dintre data
acordării şi durata rambursării:
 credit la vedere;
 credit pe termene: creditul pe timpul zilei lucrătoare bancare;
creditul acordat pe piaţa interbancară pentru 24 de ore; creditul
pe termen scurt până la un an; creditul pe termen mediu de 1 –
5 ani; creditul pe termen lung de peste 5 ani (uneori 50 ani).
3. După modalitatea şi procedeele de garantare a creditului solicitat:
16
Berca A. O. – Op. cit., p. 22 – 29
 credit personal acordat pe bază de încredere în calităţile
solicitantului;
 credit real acordat pe bază de garanţii, de pildă: credit pe
amanet având garanţii bunuri mobiliare; credit lombard având
garanţii hârtiile de valoare (bonuri de tezaur, bilete de
trezorerie) precum şi efecte private sau publice; credit pe
ipotecă având garanţii bunuri imobiliare, terenuri, construcţii.
4. După scopul urmărit, ţinta către care tinde solicitantul, anticipările asupra
rezultatului privind indicatorii economici, profitul, modernizarea
activităţilor ş.a. pe care doreşte să-i realizeze prin această
operaţiune:
 credite de exploatare pe termen scurt având ca obiective
procurare de seminţe, materii prime, plata salariilor;
 credite de modernizare înzestrare cu maşini, utilaje etc. cum
sunt uneltele, sculele, a.t.m., maşini utilaje, îmbunătăţiri
funciare;
 credite de investire pe termen lung care au ca obiective
construirea unităţilor noi, dezvoltarea unităţilor existente etc.
Prin funcţia distributivă creditul bancar (îndeosebi) apare ca un sistem de relaţii între
întreprinderi şi bănci în cadrul căruia mijloacele băneşti, devenite temporar disponibile în
conturile bancare precum şi cele ale sistemului financiar care în mod analog se eliberează
vremelnic, devin – în urma mobilizării lor de către bănci – resursele sistemului de creditare.
 Prin funcţia de emisiune – crearea de monedă scripturală qvasi-monedă, qvasi-
bani – prin mijlocirea multiplicatorului de credite se realizează ceea ce se numeşte valoarea
maximă a depozitelor bancare funcţie de rata activelor lichide
 1 
  valoarea activelor lichide
 rata activelor lichide .
Prin urmare are loc operaţiunea de „injectare” a unui volum suplimentar de bani în
economie alcătuind principalul volum de mijloace de plată din circuitele sistemelor de plăţi.
 Recunoscând în credit un instrument important al politicii monetare şi al
reglementării bancare, Banca Centrală intervine în activitatea de creditare a băncilor
comerciale îndeosebi prin sistemul rezervelor minime obligatorii; politica operaţiilor la piaţa
liberă (vânzarea/cumpărarea titlurilor împrumuturilor de stat), manevrarea dobânzii ş.a.
În ultimă analiză, raportul de credit se subliniază prin analiza trăsăturilor
predominante cum sunt:17
a. Creditorul şi debitorul reprezintă motivele raportului de
credit conturând trei categorii principale: întreprinderile,
statul şi populaţia.
Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de
disponibilitate ceea ce presupune preexistenţa unor procese de economisire sau acumulări
monetare.
Întreprinderile în calitate de creditori manevrează importante disponibilităţi monetare
şi implicit importante sume cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare.
Pe de altă parte, prin repartizarea profitului întreprinderile constituie fonduri şi
rezerve, remunerează acţionarii fapte ce majorează capacitatea de creditare a economiei
naţionale.
Creşterea veniturilor populaţiei prin amplitudinea spiritului de prevedere şi
economisire a făcut din această categorie socială un factor major în desfăşurarea raporturilor
de credit în primul rând în postura de creditor.
Pe acest fundal se desfăşoară modificări calitative prin transformarea economiilor
populaţiei din disponibilităţi monetare în economii financiare influenţând activitatea băncilor
ca intermediari.
b. Promisiunea de rambursare element esenţial al raportului de
credit presupune riscuri şi necesită angajarea unei garanţii.
În raportul de credit, riscurile probabile sunt riscul de
nerambursare şi riscul de imobilizare.
17
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 126 – 130
• Berca A. O., Stoica E. C. – Op. cit., p. 17 – 21
UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

bancare
Lect.univ.dr. Lucian Găban
Alba Iulia
2018
Riscul de nerambursare a creditelor
Riscul nerambursării la scadenţă, se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de
credit de către clienţi, care prejudiciază interesele băncii.
Riscul nerambursării creşte pe măsură ce dimensiunile creditului cresc deoarece
majorarea proporţiilor creditului aduce în rândul debitorilor un număr mai mare de persoane
potenţial insolvabile.
Restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de insolvabilitate, întrucât în aceste
împrejurări clienţii cu solvabilitate îndoielnică sunt excluşi de la creditare.
În prevenirea şi evitarea insolvabilităţii se constituie măsuri la nivel macroeconomic.
Astfel în fiecare ţară normele de funcţionare bancară promovează protejarea deponenţilor,
principalii furnizori de resurse ale băncilor prin impunerea unor reguli menite să imprime
băncilor o anumită poziţie de echilibru în relaţiile cu clienţii şi în măsură să pareze efectele de
insolvabilitate şi să le minimizeze urmările.
Riscul de nerambursare a creditelor, riscul insolvabilităţii trebuie să fie luat în
considerare în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o aplică fiecare bancă în
sfera operaţiunilor sale de creditare în raport de clienţii săi.
Gradul de risc al nerambursării este diferit funcţie de natura clientului, agent economic
sau persoană particulară, şi în funcţie de tipul creditului condiţiuni, care prin natura lor asigură
garantarea sau implică un grad avansat de risc.
Prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un grad înalt de garantare.
Astfel creditele imobiliare denumite şi ipotecare au, prin ipotecă, un grad înalt de
acoperire.
În aceeaşi situaţie se află şi creditele de consum, creditele pentru mărfuri plătite în rate,
întrucât obiectul creditării, serveşte drept gaj creditorilor.
Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma
cerinţelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competenţă, moralitate),
economice (situaţie internaţională, naţională, cadrul profesional), financiare (situaţie financiară,
îndatorare existentă, capacitate de rambursare, indicatori de bonitate), juridice (forma juridică,
legăturile juridice cu alte întreprinderi).
Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de credit.
Evident prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.
Analiza debitorului presupune o cunoaştere aprofundată a situaţiei din sfera lui de
activitate: tendinţa de dezvoltare, evoluţii conjuncturale şi în mod deosebit trăsăturile
caracteristice ale firmei, factorii de creştere, evoluţia şi perspectivele desfacerii produselor,
evoluţia profitului a capitalului de rulment, a soldului contului de la bancă, a indicatorilor de
solvabilitate şi lichiditate etc.
Riscul de imobilizare
Riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deţinătorul de depozite care nu este în
măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor
acordate.
Efectele negative ale unei asemenea situaţii care afectează major pe deponent pot fi
prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci: angajarea de
credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor de comerţ (cambii, cecuri, mandate) la
piaţa monetară prin rescont şi alte operaţiuni.
Pentru bănci lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea
plăţilor cerute de creditorii săi (titularii depozitelor ai conturilor curente).
De regulă o bancă are asigurate premise favorabile pentru lichiditate în multe cazuri
astfel:
 prin operaţiunile de depuneri de numerar făcute de clienţi pentru
conturile lor, când acestea sunt preponderente faţă de solicitările
clienţilor de numerar din conturi;
 prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare
valutară a deţinerilor de valută aflate în conturile sale;
 prin soldul favorabil la compensarea plăţilor interbancare.
În toate aceste cazuri banca are asigurate premise favorabile pentru lichiditate.
Evident că în alte cazuri când aceste condiţii nu sunt întrunite banca trebuie să apeleze la
necreditare în relaţiile cu banca de emisie sau pe piaţa interbancară care înseamnă pentru bancă
costuri.
Deci problemele lipsei de lichidităţi se pun în sensul costului de obţinere a acestor
lichidităţi.
De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredinţate ca
bancherul să-şi întărească poziţia sa de creditor prin garanţii personale sau reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care
debitorul este în incapacitate.
Garanţia reală cuprinde reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
 Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun
corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral.
 Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia
creditului, gajul.
 Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui
imobil, fără deposedare şi cu publicitate.
 Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în
a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi sau asupra
totalităţii patrimoniului debitorului.
Oricare ar fi garanţiile oferite, decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea
însuşirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului său şi a modului de administrare şi nu
numai pe cele ce se desprind din aprecierea garanţiilor.
a. Termenul de rambursare are o mare diversitate de la termene
foarte scurte de câteva ore pe parcursul zilei operaţiei bancare
în sistemul electric de compensare multilaterală a plăţilor prin
TransFond; 24 de ore, termen practicat de bănci pe pieţele
monetare; termen scurt până la un an; termen mijlociu până la
2 – 5 ani şi încheindu-se cu termene lungi până la 30 – 50 ani
pentru împrumuturi privind construcţia de locuinţe, uzine
magistrale de cale ferată etc.
Rambursarea integrală la scadenţă este caracteristică creditelor pe termen scurt acordate
agenţilor economici precum şi creditelor de consum pe termen mijlociu şi scurt acordate
populaţiei.
Rambursarea eşalonată în rate succesive este caracteristică creditelor pe termen mijlociu
şi lung.
În acest caz la termenele lunare sau trimestriale stabilite prin contractul de credite odată
cu plăţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează şi o parte din creditul primit (principalul).
Deci suma de rambursat = suma creditului (principalul) + dobânzile (interest) datorate.
b. Dobânda caracteristică esenţială a creditului.
Dobânda este preţul capitalului de împrumut şi reprezintă partea din plus valoare pe care
debitorul beneficiar al creditului o cedează creditorului pentru folosirea temporară a acestuia
(plata pentru valoarea de întrebuinţare a acestei mărfi speciale).
Dobânda se stabileşte pe piaţa capitalurilor de împrumut şi este direct proporţională cu
mărimea capitalului împrumutat cu durata împrumutului şi cu procentul dobânzii.
CPT
D
În practică dobânda se calculează după formula 360  100 din care: D = dobânda;
C = capitalul; P = procentul de dobândă; T = timpul.
Aşa cum vom vedea se mai folosesc şi alte metode de calcul ca de exemplu, metoda
divizorilor ficşi, a părţilor alicote din capital; din timp sau din procent, baremurile de dobânzi
etc.
În acordurile de credit s-a statornicit clauza dobânzii fixe, respectiv dobânda cuvenită în
cadrul acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe
toată durata creditului.
În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii ’70 s-a instituit regimul dobânzilor
variabile (sensibile) situaţia în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) funcţie
de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau internaţională).
Acordurile de credit pot prevede adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata integrală la
încheierea contractului (situaţia practicată mai ales pentru hârtiile de valoare; obligaţiuni ale
întreprinderilor, statului sau băncilor şi societăţilor financiare).
Împrumutul acordat, respectiv valoarea de emisie poate fi 100 sau 70, iar suma de
rambursat funcţie de termen şi nivelul dobânzii.
c. Tranzacţia, acordarea creditelor.
Tranzacţia semnifică înţelegerea intervenită între părţi prin care se stabileşte modalitatea
transmiterii anumitor drepturi sau a efectuării unor operaţiuni bancare, care se finalizează cu
înscrisuri în registrele băncii şi ale companiei.
Tranzacţia companie – bancă poate releva operaţiuni referitoare la serviciile şi produsele
bancare moderne în economia de piaţă:1
 o acţiune ce transformă informaţiile; un transfer de fonduri;
 o acţiune între un deţinător de card şi un comerciant, sau între un
deţinător de card şi o bancă care creează o obligaţie;
 crearea contului de tranzacţionare semnifică contul de depozit folosit
pentru încasări sau transferuri de fonduri.
Conturile de tranzacţionare includ toate depozitele din care deţinătorului contului i se
permite să facă retrageri prin instrumente negociabile sau transferabile: prin ordine de plată de
retragere; prin telefon şi transferuri preautorizate pentru a efectua plăţi în favoarea unor terţe
părţi.
 documentaţia tranzacţiei – formular care conţine informaţii referitoare
la o tranzacţie efectuată cu un card;
 evidenţiază transfer (în sistem de virament: transferul de fonduri fără
manipularea fizică a banilor dintr-un cont in altul de o bancă sau
oficiu poştal prin intermediul unor instrucţiuni scrise).
1
Ionescu C. Lucian – Op. cit., p. 174
Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut;
vânzarea unei obligaţiuni; angajarea unui depozit; scontarea şi rescontarea unei cambii.
În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile
efective intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai
răspândite pentru această formă.
Banca emitentă în limita unui plafon de credit permite posesorilor cărţilor de credit
efectuarea diverselor cheltuieli.
Vânzătorul urmează să recupereze contravaloarea mărfurilor de la emitentul cărţii (din
care se deduce valoarea comisionului) iar cumpărătorul (posesorul cărţii de credit) plăteşte
emitentului contravaloarea datoriei pe baza extraselor înmânate de bancă în fiecare lună.
Consimţirea tranzacţiei respectiv acordarea creditului este un act de mare importanţă, în
vederea căruia creditorul (banca) trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru
evitarea riscului.2
Când un client al unei bănci depune o sumă de bani numerar devine posesorul unui
depozit bancar de aceeaşi valoare de ex. 1.000.000 lei.
În urma depunerii efectuate banca dispune de sume de bani în numerar care reprezintă un
activ. În acelaşi timp depozitul bancar creat reprezintă un element de pasiv deoarece clientul va
dori să-şi folosească banii.
În înregistrările contabile ale băncii operaţiunea menţionată apare astfel:
Active Pasive
Bancnote şi monede 1.000.000 Depozite 1.000.000
Deşi trebuie să păstreze numerar ca rezervă pentru retragerile curente, băncile pot folosi o
parte însemnată din echivalentul depozitelor pentru a acorda credite altor clienţi.
Când acordă un împrumut, banca creditează contul clientului care beneficiază de
împrumut bunăoară 1.000.000 lei.
În exemplul nostru dacă banca păstrează 10% din depozit ca rezervă de numerar poate
acorda împrumuturi în valoare de 900.000 lei.
Înregistrarea contabilă arată în felul următor:
Active Pasive
Numerar (bancnote şi monede) 1.000.000 Depozite 900.000
Credite acordate 900.000
Prin acordarea împrumutului, banca a creat un depozit bancar nou de 900.000 lei.
În evidenţa Băncii Centrale (BNR) se deschide un cont în care se înregistrează rezerva de
lichiditate a băncii comerciale.
2
Ionescu C. Lucian – Op. cit., p. 179 – 182
Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului este un act important în vederea
căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului.
În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare, sau
apelează la agenţii specializate care studiază capacitatea de plată şi, respectiv potenţialul
economic al firmelor.
Mecanismul scontului şi rescontului cambiilor ca formă primară, devenită clasică, a
creditării prin emisiune este concludent de exemplu:3
Agentul economic K, beneficiar şi deţinător al unei cambii de 10.000 u.m. se adresează
(pasul 1) unei bănci comerciale pentru scontare şi obţine valoarea actuală a cambiei, decurgând
din relaţia: valoarea actuală minus scontul (10.000 – 300 = 9.700).
La rândul său, banca comercială având nevoie de resurse se adresează Băncii de
Emisiune, cedându-i, transferându-i titlul de credit prin operaţia de rescont (pasul 2).
Agentul economic K
10.000 sc Banca Banca de
u.m. ontare Comercială Emisiune
(pasul 9.70
1) 0 u.m 9.80 9.80 Emi
0 rescontare 0 siune
(pas 9.80
ul 2) 0
(pas
ul 3)
Oferta de rescont este considerată diferit de cele două bănci. Pentru banca comercială
este o operaţiune pasivă, de formare a resurselor, în timp ce pentru banca de emisiune este o
operaţie activă de plasament a resurselor procurate prin emisiune.
Chiar dacă se produce în aceeaşi zi cu scontarea, cedarea cambiei de către banca
comercială şi prelucrarea ei de către banca de emisiune, se efectuează la un nivel de dobânzi mai
scăzut prilejuind profitul implicit intermediarului.
Astfel că putem presupune că operaţia de rescont s-a efectuat la nivelul sumei de 9.800
u.m.
Temeiul efectuării acestei operaţiuni este tocmai emisiunea. Banca de Emisiune, cu
această ocazie, a pus în circulaţie 98 bancnote a 100 franci (pasul 3).
Mobilul Băncii de Emisiune ca instituţie de credit este de a obţine la scadenţă, odată cu
rambursarea sumei acordate şi dobânda cuvenită pentru aceste operaţii de credit.
3
Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 234
Deci, la rambursare, Banca de emisiune va primi de la debitor 100 bilete a 100 franci,
reprezentând, pe de o parte, restituirea sumei avansate (9.800) şi dobânda cuvenită (200).
Rambursarea creditului în condiţiile exemplului dat înseamnă, pe de o parte, încetarea
firească a angajamentului din cambie şi decăderea implicită a cambiei din calitatea de titlu de
credit.
O atenţie deosebită se acordă în economia unor ţări documentării privind riscul în
investirea în hârtii de valoare, obligaţiuni de o mare audienţă publică sferă în care acţionează
agenţii specializaţi, care au pus la punct un sistem de notaţie complexă destinată a releva gradul
de risc decurgând din caracteristicile creditului şi ale debitorului.4
Tranzacţiile cu obligaţiuni reflectă problemele cererii speculative de bani care este invers
proporţională cu rata dobânzii: cererea speculativă pentru bani este scăzută când rata dobânzii
este înaltă, iar când rata dobânzii este scăzută, acest tip de cerere este mare.
Obligaţiunile sunt cumpărate deoarece posesorul speră să obţină un venit suplimentar.
Deţinătorii obligaţiunilor pot obţine profituri pe două căi: prin încasarea regulată a
dobânzii plătite de emitent sau prin cumpărarea obligaţiunilor când preţul de piaţă este scăzut
pentru a le vinde când preţul este mai mare.
De exemplu, dacă obligaţiunea are o rată de dobândă a cuponului de 5% posesorul unei
obligaţiuni cu valoare nominală de 100.000 lei va primi o dobândă de 5.000 lei.
Mărimea dobânzii este determinată de ceea ce se numeşte rata dobânzii cuponului care se
calculează aplicând rata dobânzii prevăzute la valoarea nominală a obligaţiunii.
De vreme ce obligaţiunile se vând şi se cumpără liber pe pieţele financiare, preţul efectiv
plătit de deţinătorul (posesorul) obligaţiunii, de obicei nu coincide cu valoarea sa nominală.
Dacă posesorul plăteşte 50.000 lei pentru obligaţiune, el primeşte tot o dobândă la cupon
de 5% pe an din valoarea nominală.
Deci, în acest caz, obligaţiunea are un randament (câştig obţinut în procente) de 10%
anual (5% din 100.000 reprezintă 10% raportat la 50.000).
În cadrul contractului, trebuie să se stipuleze foarte clar obligaţiile şi îndatoririle părţilor,

obiectul contractului, graficul de rambursare, clauze care să nu poată fi interpretate în cazul în
care creditul angajat nu poate fi rambursat de debitor, şi banca să-şi poată recupera ratele rămase
de achitat până la stingerea integrală a debitului.
Din punct de vedere al activităţii bancare, operaţiunile de creditare reprezintă
componenta cea mai importantă a operaţiunilor de plasament, atât din punct de vedere al
volumului de activitate, cât şi al participării acestor categorii de operaţiuni la realizarea profitului
4
Ionescu C. Lucian – Op. cit., p. 175 – 180
băncii. Creditul bancar reprezintă încă soluţia de bază pentru investiţiile agenţilor economici,
fiind, în esenţă, la nivelul economiei româneşti în tranziţie, calea de realizare a restructurării
economice şi a relansării activităţii întreprinderilor româneşti.
Băncile îşi elaborează propriile norme de creditare care, în timp, au căpătat caracter de
generalitate, în sensul că principiile de creditare, obiectele creditului şi tipurile de credit au
devenit elemente comune ale reglementărilor interne în domeniu la majoritatea băncilor.
Activitatea de normare a operaţiunilor de creditare este, în acelaşi timp, un proces permanent,
datorită diversificării operaţiuni bancare şi deschiderii băncilor spre domenii de creditare noi
pentru sistemul bancar actual.
Organizarea activităţii de creditare are în vedere în principiu o descentralizare a
proceselor de analiză, evaluare, acordare şi urmărire a rambursării creditelor, în condiţiile
respectării normelor interne în domeniu şi, de asemenea, în condiţiile stabilirii unor plafoane de
creditare la diversele niveluri organizatorice ale băncii.
În principiu, atribuţiile compartimentelor de creditare dintr-o bancă trebuie să acopere
întreaga gamă de operaţiuni aferente acestei activităţi. În general, băncile organizează activitatea
de creditare pe principiul dublei subordonări, faţă de un departament din centrala băncii şi faţă de
conducerea sucursalei. De asemenea, reglementările legale actuale obligă băncile să constituie
comitete de credite care să analizeze cererile de creditare şi să acorde în urma evaluărilor sumele
solicitate de clienţii băncii. În acest fel, decizia de creditare se poate lua în condiţii de
obiectivitate şi banca este în consecinţă mai protejată împotriva eventualelor pierderi cauzate de
nerambursarea creditului.
Importanţa creditului bancar în economia concurenţială rezultă cel puţin din următoarele
considerente:
1. creditul bancar reprezintă principala formă de atragere şi mobilizare a resurselor
băneşti temporar disponibile în economie;
2. creditul bancar constituie o sursă importantă de finanţare a afacerilor întreprinderilor;
3. creditul bancar reprezintă o modalitate modernă de finanţare a consumului populaţiei;
4. creditul bancar reprezintă o pârghie importantă în reglementarea circulaţiei băneşti şi
menţinerea stabilităţii economiei naţionale.

bancare
Prof.univ.dr. Lucian Găban
Alba Iulia
2021
1.2. Tipurile de credite – caracteristici şi utilizări
Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:

 obiectul creditului şi sfera de utilizare;
 duratele de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de către
împrumutaţi;
 persoana creditorului şi a debitorului;
 modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalurilor
disponibile;
 dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire
a capitalurilor împrumutului.
Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul istoriei
omenirii în cinci sfere principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul
ipotecar şi creditul de consum.
Creditul specific economiei de piaţă prezintă o tipologie extrem de diversificată, aceasta
fiind o consecinţă firească a diversităţii nevoilor de finanţare pe care le reclamă derularea actelor
de comerţ din economie1.
În funcţie de calitatea creditului2 deosebim creditul comercial şi creditul bancar.
Creditul comercial are ca obiect un transfer de capital sub formă de marfă, care este specific
„vânzării pe datorie”, transferul bănesc propriu-zis urmând a se va efectua ulterior. Se folosesc în
acest scop cecul, biletul la ordin şi cambia.
Creditul bancar are ca obiect transferul de capital de împrumut în exclusivitate sub formă
bănească, cu respectarea riguroasă a criteriilor de creditare bancară, accentul fiind pus deopotrivă
pe prudenţă şi eficienţă3.
Creditele pot fi clasificate în funcţie de alte criterii, printre care:
– scadenţa creditului: credite pe termen scurt (cu scadenţa mai mică de un an), credite
pe termen mediu (cu scadenţa cuprinsă între 1 şi 5 ani) şi credite pe termen lung (cu
scadenţa mai mare de 5 ani);
– natura garanţiilor rambursării: credite „în alb” (cu garanţii personale) şi credite cu
garanţii reale;
– creditor: credite consorţiale (acordate de un grup de bănci) şi credite acordate de o
singură bancă;
1
I.Trenca – Op.cit., p.156
2
idem
3
idem
– locul utilizării creditului: credite interne şi credite internaţionale;
– conţinutul creditului: credite în fonduri băneşti şi credite prin semnătură (acceptarea
sau avalul unui efect de comerţ, cauţiunea, garanţia bancară autonomă);
– destinaţia fondurilor: credite pentru furnizori (de finanţare a producţiei) şi credite
pentru cumpărători;
– posibilitatea băncii de a refinanţa: credite mobilizabile şi credite nemobilizabile.
Creditele pe termen scurt se acordă în lei sau în valută. În funcţie de destinaţie, creditele
pe termen scurt în lei pot fi: credite globale de exploatare; linii de credite; credite pentru stocuri
temporare şi sezoniere; credite pentru export; credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung
de fabricaţie; credite de scont; credite pentru cecurile remise spre încasare; credite de factoring;
credite pentru facilităţi de cont; credite pentru echipament; credite pentru mărfurile vândute cu
plata în rate; credite acordate unor persoane fizice, destinate unor activităţi economice sau pentru
consum. Creditele pe termen scurt în valută pot fi: credite acordate importatorilor pentru bunuri
determinate individual; deschideri de credite pentru importul de materii prime; credite acordate
importatorilor de bunuri şi servicii, pe bază de finanţare externă; credite garantate cu creanţe
asupra străinătăţii; credite de factoring; credite acordate persoanelor fizice pentru consum.
Creditele pe termen mediu şi lung se acordă, în lei, pentru: echipament; leasing; investiţii
imobiliare; procurarea de inventar agricol, mijloace de transport, bunuri de folosinţă îndelungată
etc. Creditele pe termen mediu şi lung în valută se acordă pentru: import destinat modernizării şi
dezvoltării capacităţilor de producţie; import destinat retehnologizării; investiţii imobiliare;
achiziţionarea din import de maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport etc.
Creditele globale de exploatare (de tip revolving) se acordă în limita unui plafon global,
care se determină periodic (trimestrial) pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash flow).
Perioada pentru care se acordă este de maximum 90 de zile, care poate fi reînnoită, fără a depăşi
12 luni de la iniţiere.
Deschiderile de credite permanente (liniile de credit) funcţionează tot pe principiul
revolving. Banca se obligă să acorde pe o durată determinată, cu titlu de împrumut, fonduri
utilizabile în mod fracţionat, în limita unui plafon, astfel încât soldul zilnic al angajamentelor să
nu depăşească volumul liniei de credit aprobate.
Destinaţia fondurilor este fie finanţarea ansamblului activităţii debitorului, fie a unor
componente ale acesteia, iar termenul pentru care se acordă aceste credite sunt de 3, 6 sau
maximum 12 luni.
Credite pentru finanţarea stocurilor temporare şi a stocurilor sezoniere sunt
acordate producătorilor având o activitate ciclică, pe baza documentaţiei care justifică formarea
acelor stocuri sau, după caz, agenţilor economici care constituie stocuri de produse agricole.
Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentaţiei generale de creditare şi a
contractelor de export care prevăd obiectul exportului, condiţiile şi termenele de livrare,
modalităţile şi scadenţele plăţilor etc.
Creditele pentru finanţarea exporturilor se acordă numai dacă solicitantul prezintă
confirmarea unei alte bănci, române sau străine, a deschiderii acreditivului irevocabil, în
favoarea acestuia, sau un alt document similar (scrisoare de garanţie bancară, avalul unui efect
de comerţ etc.) emanând de la o asemenea bancă, agreată de banca creditoare.
Destinaţia fondurilor împrumutate de bancă poate fi aprovizionarea cu materii prime,
materiale, combustibil etc. pe piaţa internă sau din import, necesară finanţării producţiei
contractate la export.
Banca creditoare poate pretinde şi contractarea unei asigurări împotriva riscului de
neplată, ţinând seama şi de categoria riscului de ţară în care se încadrează debitorul mărfurilor
exportate.
Creditele de trezorerie pentru finanţarea producţiei cu ciclu lung de fabricaţie
(peste 12 luni) se referă, de regulă, la construcţia de nave maritime şi fluviale, aeronave, instalaţii
complexe etc.
Creditul prin scontul cambiei sau biletului la ordin se realizează prin girul efectului de
comerţ în favoarea băncii care creditează imediat sau la termenul convenit contul curent al
girantului cu o sumă inferioară celei înscrise pe efectul de comerţ. Diferenţa reprezintă rata
scontului şi este alcătuită din dobânda corespunzătoare sumei şi timpului rămas până la scadenţa
efectului de comerţ plus comisionul băncii. Creditarea contului curent al girantului se face sub
condiţia rezolutorie a încasării creanţei, la scadenţă, de către bancă, de la tras sau emitent.
Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare reprezintă anticipări ale
creditării conturilor curente ale clienţilor remitenţi faţă de data încasării efective a cecurilor.
Creditarea se face sub rezerva încasării de la emitent şi se stornează dacă cecurile se restituie
neplătite.
Creditul de factoring reprezintă operaţiunea prin care un client (furnizor sau aderent)
transmite creanţele sale unui factor, care, în schimbul unei remuneraţii (agio), se obligă să le
încaseze, plătindu-i aceste creanţe fie la scadenţa lor (maturity factoring), fie anticipat (old
line/discount factoring). În ambele situaţii, factorul îşi asumă riscul de neplată din partea
debitorului.
Conform legislaţiei române, art. 2 alin. 2 lit. b) din OUG nr. 10/19974, factoringul este
definit ca fiind un contract încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau
prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.10/l997

4
factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor
de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau gaj, creanţele din vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
În practica bancară, pe lângă plata la prezentarea facturilor şi plata la scadenţă există şi o
situaţie intermediară: la prezentare, factorul plăteşte o parte din valoarea facturilor, cu titlu de
avans, iar diferenţa se plăteşte la o altă dată, convenită cu aderentul.
Factorul dobândeşte creanţele în deplină proprietate, asumându-şi riscul neîncasării de la
debitori. El nu poate regresa împotriva aderentului dacă existenţa creanţelor este certă şi nu
fictivă.
Creanţele preluate în proprietatea băncii sunt urmărite şi încasate de aceasta, cu
colaborarea aderentului. Banca nu suportă decât riscul neîncasării în situaţia insolvabilităţii
debitorului.
Creditele pentru facilităţi de cont sunt acordate pe perioade scurte (până la 15 zile)
clienţilor cu o foarte bună situaţie financiară, pentru rezolvarea unor probleme temporare de
lichidităţi, în limita unor plafoane stabilite prin normele fiecărei bănci, în raport cu solicitările
clienţilor.
Creditele pentru echipament pe termen scurt (maximum 12 luni) sunt destinate
finanţării unor diferenţe între resursele proprii şi costurile investiţiilor productive ale clienţilor
(inclusiv costurile privind probele tehnologice). Cuantumul creditului se dimensionează astfel
încât aportul fondurilor proprii la finanţarea investiţiei să reprezinte cel puţin 15 la sută din
valoare.
Uneori, creditele cu această destinaţie sunt acordate sub forma creditelor consorţiale, prin
participarea mai multor bănci la cofinanţare, una dintre aceste bănci fiind coordonatoarea
creditării.
Creditele pentru mărfuri cu plata în rate sunt destinate finanţării comercianţilor care
vând, cu plata în rate, bunuri de folosinţă îndelungată, pentru acoperirea necesităţilor de
lichidităţi în perioada până la încasarea integrală a preţului.
Creditele acordate comercianţilor persoane fizice, producătorilor agricoli individuali
şi consumatorilor sunt condiţionate de realizarea de către solicitanţi a unor venituri certe şi
stabile şi de existenţa unui cont curent personal la banca creditoare, având sold creditor constant
cel puţin egal cu rata lunară de rambursare. Banca pretinde şi garanţii personale şi reale
corespunzătoare. Solicitantul de credit consimte utilizarea fondurilor împrumutate exclusiv
pentru plăţi prin virament.
Creditele de factoring în valută au ca obiect creanţe comerciale în valută constatate prin
facturi acceptate pentru livrări de mărfuri la export sau pentru executări de lucrări ori prestări de
servicii în valută, cu scadenţa plăţii până la 180 de zile.
Creditele pe termen mediu şi lung pentru echipament sunt acordate în completarea
resurselor băneşti proprii ale solicitanţilor pentru realizarea de investiţii. Pe lângă documentaţia
uzuală, solicitanţii de credite de acest fel mai prezintă băncilor şi documentaţia tehnică aferentă
investiţiei pentru care se cere finanţarea, studiul de fezabilitate, proiecţia fluxului de lichidităţi
pentru întreaga activitate economică, situaţia juridică a terenului, avizele de mediu, memoriul de
fundamentare incluzând rezultatele financiare scontate etc.
Creditele acordate de bănci cu acest titlu acoperă în mod uzual până la 85 la sută din
costul total al investiţiei. Diferenţa, reprezentând resursele proprii ale solicitantului, se angajează
în cheltuieli anticipate faţă de fondurile împrumutate de la bancă.
O grupă aparte, în cadrul creditelor pentru investiţii, o reprezintă creditele pentru
cumpărarea de active, care se acordă pe o perioadă de cel mult 10 ani, în vederea finanţării a
maximum 80 la sută din preţ, restul fiind acoperit din propriile fonduri ale solicitantului.
Documentaţia în vederea acordării creditului va cuprinde în plus proiectul contractului de
vânzare-cumpărare şi dovada existenţei fondurilor proprii în cont deschis la una dintre agenţiile
băncii creditoare.
Creditele pentru echipament, pe termen mediu sau lung, pot fi acordate sub formă de
credite consorţiale. Contractele se încheie între băncile coordonatoare şi solicitanţi şi sunt
contrasemnate de băncile cofinanţatoare. Acordarea creditului, executarea ordinelor de plată,
controlul executării investiţiei finanţate, urmărirea rambursării şi a plăţii dobânzilor sunt în
sarcina băncii coordonatoare, care le informează periodic şi pe celelalte bănci cofinanţatoare.
Credite pentru activitatea de leasing. Băncile se pot implica în finanţarea activităţii de
leasing fie prin creditarea leasingului operaţional, fie prin constituirea societăţilor de leasing
financiar.
Operaţiunile de leasing sunt definite în art. 1 din O.G. nr. 51/19975, ca fiind operaţiunile
prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la
solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing (redevenţă), iar la
sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de
leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită obligaţiile asumate prin contract.
5
republicată în Monitorul Oficial, nr. 9 din 12/01/2000
Obiect al contractului de leasing pot fi bunuri imobile, bunuri mobile de folosinţă
îndelungată aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor
de teatru, manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
Leasingul financiar se distinge de leasingul operaţional prin prezenţa uneia sau mai
multora dintre condiţiile prevăzute în O.G. nr. 51/1997:
1. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul încheierii contractului de leasing;
2. părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului
dreptul de proprietate asupra bunului;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta
cel mult 50 la sută din valoarea de intrare (preţul de achiziţie) pe care acesta o are la data
la care opţiunea poate fi exprimată;
4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75 la sută din durata
normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este
transferat.
Leasingul operaţional nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile enumerate mai sus.
Calitatea de finanţator (locator) o are societatea de leasing, persoană juridică română sau
străină, iar calitatea de utilizator o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română sau
străină.
Băncile pot acorda societăţilor de leasing credite pe termen mediu pentru achiziţionarea
bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing financiar. În mod uzual, volumul creditului nu
depăşeşte 85 la sută din preţul de cumpărare al bunului. Determinarea cuantumului total al
creditului se efectuează în concordanţă cu cuantumul redevenţei, deoarece aceasta reprezintă
principala sursă de rambursare a creditului.
Creditele acordate pe termen mediu şi lung comercianţilor persoane fizice, asociaţiilor
familiale, producătorilor agricoli individuali şi consumatorilor persoane fizice pentru investiţii
imobiliare şi pentru procurarea de bunuri de folosinţă îndelungată pot avea ca destinaţie
cumpărarea de mijloace de transport, inventar agricol, locuinţe personale, autoturisme noi,
tehnică informatică etc.
Creditele de forfetare, în valută (art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 58/1998) se
realizează prin cumpărarea de către bancă a unor creanţe comerciale în valută, preţul fiind
determinat sub forma unei taxe de forfetare. Devenită cesionară a creanţei, banca renunţă la
regres contra cedentului.
În mod uzual, creanţele sunt încorporate în titluri de credit pe termen mediu (maximum
trei ani), cambii acceptate, bilete la ordin, care sunt girate odată cu cesiunea creanţelor şi sunt
avalizate de o bancă străină, agreată de banca cesionară.
Titlurile de credit acceptate la forfetare sunt fie avalizate de o bancă străină agreată de
banca cesionară, fie însoţite de o scrisoare de garanţie din partea unei asemenea bănci.
Predarea către bancă a titlurilor de credit se efectuează, în mod uzual, cu 15 zile
lucrătoare înainte de scadenţa plăţii acestora.
Taxa de forfetare cuvenită băncii se calculează în raport cu valoarea creanţei cedate, cu
dobânda percepută de bancă la creditele în valuta respectivă şi cu numărul zilelor rămase până la
scadenţa de plată a titlului de credit acceptat la forfetare, plus o marjă globală de risc.
Creditele prin semnătură cunosc diverse forme: scrisorile de garanţie bancară în lei sau
în valută şi avalul titlurilor de credit.
Scrisoarea de garanţie bancară, ca varietate a creditului prin semnătură, constă în
asumarea de către bancă a angajamentului de a plăti o sumă determinată, în consideraţia unui
contract fundamental şi în vederea executării acestuia, dar această obligaţie de plată este privită
ca independentă de acel contract, în sensul că creditorului nu-i vor fi opozabile excepţiile bazate
pe clauzele contractului.
Durata asumării garanţiei bancare este menţionată în textul scrisorii. La expirarea duratei,
garanţia îşi încetează efectele. Pe durata prevăzută, garanţia nu funcţionează automat. Este
necesar ca beneficiarul să ceară în scris şi expres băncii, în cadrul termenului de validitate a
garanţiei, să plătească, iar dovada de primire a cererii să fie certă.
Banca garantă trebuie să plătească imediat, dar nu fără să verifice îndeplinirea condiţiilor
stipulate: documente, cuantum, durată de valabilitate etc.
Banca nu poate refuza plata invocând excepţii proprii debitorului din contractul
fundamental, cum ar fi: neexecutarea obligaţiilor de către beneficiar; nulitatea contractului
fundamental; rezoluţiunea sau rezilierea acestui contract; executarea integrală a obligaţiilor
debitorului faţă de beneficiar; compensaţia între creanţa beneficiarului faţă de bancă şi datoria
acestuia faţă de debitor sau între creanţa din garanţia autonomă şi o creanţă a băncii faţă de
beneficiar.
Beneficiarului nu-i pot fi opuse nici excepţiile decurgând din raportul juridic între bancă
şi clientul garantat, cum ar fi neplata comisionului sau neconstituirea garanţiilor promise ori
imposibilitatea regresului faţă de debitor.
Singurele excepţii care pot fi invocate de banca garantă sunt cele bazate pe contractul de
garanţie autonomă, materializat în scrisoarea de garanţie, cum ar fi: dolul beneficiarului;
neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în scrisoarea de garanţie; frauda şi abuzul vădit; expirarea
duratei de valabilitate a garanţiei etc.
Băncile româneşti emit, în mod uzual, garanţii bancare în lei, în următoarele situaţii:
a) Garanţii de bună execuţie a licenţelor de export pentru produse supuse regimului de
contingentare (reprezentând o cotă procentuală din valoarea în lei a licenţei). Solicitanţii
garanţiilor bancare constituie depozite „colaterale” (cu rol de gaj) din sursele proprii sau
credite. La cererea scrisă a Ministerului Industriei şi Comerţului, ca urmare a neexecutării
obligaţiilor exportatorului, banca virează fondurile din depozitele „colaterale” în contul
MIC. CONTINGENTARE = Fixare a cantității maxime de mărfuri care poate fi
exportată sau importată într-o anumită perioadă
b) Garanţii pentru plata taxelor vamale şi a altor creanţe bugetare aferente acestora , în cazul
importurilor temporare.
c) Garanţii de restituire a avansurilor acordate de beneficiari bugetari unor executanţi de
lucrări sau furnizori de bunuri ori servicii, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.
d) Garanţii pentru plata ratelor de leasing de către utilizatori. De asemenea, băncile emit
scrisori de garanţie bancară în valută pentru plata bunurilor importate, participări la
licitaţii etc.
Pentru scrisorile de garanţie, băncile percep un comision calculat procentual în funcţie de
durată şi valoare. Comisionul aferent perioadei de neutilizare se poate restitui.
Avalul cambiei sau biletului la ordin reprezintă o altă modalitate a creditului prin
semnătură, utilizată de bănci.
Conform dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 58/19346 „plata unei cambii poate fi garantată
printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Această garanţie poate fi
dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei”.
Alin. 3 al art. 106 din aceeaşi lege prevede că dispoziţiile privitoare la aval (art. 33-35) sunt,
de asemenea, aplicabile biletului la ordin.
Din textul art. 33 rezultă că avalul este o garanţie de plată a cambiei sau biletului la ordin.
Garantul se numeşte avalist, iar debitorul garantat se numeşte avalizat. Principalul rol al avalului
este de a potenţa valoarea obligaţiei cambiale, prin solidaritatea unei pluralităţi de debitori.
În concordanţă cu normele metodologice proprii, băncile primesc, pentru a fi avalizate,
cambii şi bilete la ordin care îndeplinesc condiţiile legale de formă, prezentate de trăgător, traşi
6
Legea nr. 58 din 01/05/1934, publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 01/05/1934, asupra cambiei şi biletului la
ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 04/08/1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 201 din
23/08/1993, pentru modificarea Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului de ordin şi a Legii nr. 59/1934 asupra
cecului.
acceptanţi sau emitenţi care sunt clienţi ai băncii, dacă scadenţa nu depăşeşte un anumit interval
de timp (de regulă, cinci ani) de la data cererii de avalizare.
Cererile clienţilor pentru avalizarea acestor titluri de credit sunt însoţite de obligaţii
asumate de a ceda băncii încasările din executarea contractelor pe baza cărora s-au emis acele
titluri.
Avalul acordat de bancă este remunerat cu un comision, care este calculat ca o cotă
procentuală în funcţie de valoarea titlurilor de credit şi de durata de timp între aval şi scadenţa
titlurilor.

bancare
Alba Iulia
2021
Creditul comercial
Creditul comercial este o formă de credit consimţit de o întreprindere pentru un client al

său. Este practicat între unităţi economice persoane fizice sau juridice care au calitatea de
comercianţi.1
Scadenţa pentru creditele comerciale este variabilă în funcţie de profesiunea
comercianţilor, dar în general corespunde ciclului de valorizare, de recunoaştere a valorii
mărfurilor, respectiv de vânzare a mărfii către client.
Cel mai frecvent, durata scadentă este de trei luni (90 de zile).
Suportul juridic al creditului comercial îl constituie efectele de comerţ (moneda
comercianţilor – cambia, cecul, mandatul).
Prin actul de credit care acţiona în sprijinul realizării (fabricarea, livrarea şi încasarea)
mărfurilor, se îmbinau, pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor
sale şi, pe de altă parte interesele comerciantului lipsit de capital, care se învoia, de fapt, să
plătească marfa după vânzarea ei.
Creditul comercial este creditul acordat, de regulă cumpărătorului de către furnizor sub
formă de vânzări de mărfuri cu plata la o dată viitoare.
Mărfurile primite pe credit comercial reprezintă pentru beneficiarii lor datorii exigibile şi
implică o amânare a termenului de plată. Prin aceasta, creditul devine o resursă principală a
beneficiarului care folosind materiile prime obţine produsele finite şi cu banii obţinuţi achită
datoria.
Deci creditul comercial acţionează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de
capital circulant scutindu-l pe acesta de a recurge la credite bancare în acest scop.
Beneficiarul de materii prime, la rândul său producător de mărfuri este implicat în
legături de afaceri cu clienţii săi şi livrează mărfuri pe credit.
În această situaţie creditul comercial primit de la furnizorii săi prin materiile prime pe
care le aprovizionează permite acestuia la rândul său să ofere credite distribuitorului mărfurilor
sale (comercianţilor) fără să angajeze resurse proprii sau credite bancare. Astfel, creditul
comercial primit devine sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri acordate cu plata
ulterioară.
În unele cazuri întreprinderile în calitate de furnizori devin intermediari ai creditului
bancar: obţin credite bancare pe care în parte le redistribuie clienţilor prin intermediul creditului
sub formă de mărfuri.
1
• Stoica V., Deaconu P. – Op. cit., p. 298
• Tudorache D. – Op. cit., p. 338
Clienţii se confruntă ci probleme privind obţinerea creditului bancar în timp ce furnizorii
beneficiază de fonduri proprii şi o lichiditate superioară faţă de clienţi.
În plus băncile pot încuraja această intermediere – acordând credite furnizorilor, pentru
ca aceştia să facă livrări sub forma de credit comercial – plasând şi delegând parţial sarcina
identificării şi selecţiei riscului către firmele furnizoare.
O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit
specializate – cambii şi alte efecte comerciale – ceea ce permite transferabilitatea creanţelor,
cedarea lor unui alt beneficiar de regulă băncii.
În cadrul acestor operaţii la termenul de plată obligaţia de restituire devine operantă faţă
de noul beneficiar – banca.
Transferul creanţei către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului: creditul
comercial se transformă în credit bancar.
Cedantul fost beneficiar al creanţei recurge astfel la lichiditatea creanţei deci transferă în
disponibilităţi monetare curente dreptul său de creanţă exigibilă la o dată „x”.
Prin aceasta el poate angaja capitalul disponibilizat în afaceri urmărind un profit oportun
şi posibil într-un termen imediat fără a mai aştepta până la scadenţă.
Cedantul, menţionat va plăti pentru aceasta un anume preţ – dobânda cuvenită pentru
suma respectivă din momentul operaţiunii până la scadenţa efectului de comerţ – cambiei –
bunăoară.
Banca, la rândul său îşi angajează resursele sale într-un plasament de credit de la preluare
(de regulă prin scontare) până la scadenţa operaţiunii similară în acordarea unui credit pe termen
scurt.
Dobânda încasată pentru această perioadă revine băncii sub forma scontului.
Pentru bănci cuantumul angajării operaţiei are la bază valoarea actuală în relaţiei are la
bază valoarea actuală în relaţia: Valoarea actuală = Valoarea nominală – Scontul.
Atunci când se recurge la scontare, valoarea actuală este de fapt preţul de cumpărare al
creanţei de către bănci.
Creditul bancar – raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile
Creditul bancar reprezintă creditul acordat de bănci care deţin capitalul bănesc, procurând
mijloacele financiare diferitelor sectoare de activitate economică.2
2
Spre deosebire de creditul comercial care se acordă din capitalul ocupat în producţie sau
în circulaţie creditul bancar se acordă din capitalul inactiv, nefolosit, precum şi din capitalul
bănesc temporar disponibil ce se află în căutare de plasament.
Acordarea creditelor ca şi primirea lor formează fundamentul activităţii unei bănci.
În calitatea lor de intermediari, băncile se împrumută pentru a da apoi cu împrumut.
Creditul se acordă, de regulă pe termen scurt şi are în vedere şi riscul insolvabilităţii
împrumutatului.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce.
Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi
folosite de către acestea ca resurse.
Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie
curente sau cu recuperare ulterioară pentru investiţii.
Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relaţiile între
bancă şi parteneri se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de
profituri, în principal sub formă de dobânzi.
Deci vom examina în continuare operaţiile de credit bancar în sensul raportului bancă –
întreprindere respectiv principalele credite acordate de bănci.
a) Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie)
Reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii
întreprinderii fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament.
În fapt aceste credite nu sunt garantate formal şi nu au stabilite termene de rambursare.
De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii.
Funcţia acestor depozite decurge într-un sens din faptul că întreprinderile îşi păstrează
toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor
întreprinderi prin însăşi redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi.
Pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru bancă
o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprinderi un mijloc de păstrare a solvabilităţii.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că, neavând înscrisuri la bază, nu au
posibilitatea de recreditare bazându-se pe principalele resurse ale băncii.
De aici şi nivelul dobânzii mai ridicat dar stabilit de regulă, în corelaţie cu dobânda de
piaţă şi în mod obişnuit utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii a unui comision.
Sistemul de acordare general este linia de credit în condiţiile căreia se stabileşte limita
maximă a creditului acordat în acest cadru.
Într-o formă primară această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu,
întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată pe baza unui acord
scris, în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru o perioadă stabilită în
contract.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere de fonduri
de către întreprinderi întrucât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului permit în etape
ulterioare, obţinerea unor noi credite, în limitele stabilite deoarece, potrivit condiţiilor acestui
acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte.
Funcţionarea modalităţii de creditare prin linia de credit
Linia de credit este o modalitate de creditare a agenţilor economici care funcţionează
după sistemul revolving respectiv se pot efectua trageri şi rambursări pe toată perioada de
valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei
de credit aprobat.
Pot beneficia de linii de credite agenţii economici care îndeplinesc următoarele condiţii:
înregistrează performanţe financiare foarte bune şi au un serviciu bun al datoriei; sunt clienţi
permanenţi şi efectuează toate operaţiunile prin bancă; dispun de un capital social vărsat de 10
milioane lei; indicatorii de bonitate se încadrează în normele de creditare ale băncii.
Liniile de credit se pot acorda pe termen de cel mult un an de zile, termenele utilizate în
mod curent fiind însă de 90 sau 180 de zile.
Volumul liniei de credite în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se
determină în funcţie de cifra de afaceri şi durata medie de încasare a clienţilor folosind relaţia:
C.a.  Nz
Cr.L.c. =
P.cr. ,
din care:
Cr.L.c. = creditul sub forma liniei de credit
C.a. = cifra de afaceri pe perioada creditării
Nz = durata medie de încasare a clienţilor exprimată în număr de zile
P.cr. = perioada de creditare în zile.
Cifra de afaceri pe perioada creditării, utilizată la dimensionarea liniei de credit, se
determină pornind de la cifra de afaceri realizată pe o perioadă precedentă egală cu perioada de
creditare, care, în urma unor temeinice analize, va fi corectată ţinând seama de portofoliul de
contracte şi comenzi de aprovizionare şi desfacere, cash-flow-ul agentului economic, precum şi
de orice alte date şi elemente care pot conduce la formarea unei imagini cât mai reale asupra
cifrei de afaceri care poate fi realizată în perioada pentru care se solicită linia de credite.
Durata medie de încasare a clienţilor, exprimată în număr de zile Nz reprezintă amânarea
medie a plăţii, acordată clienţilor şi se calculează utilizând relaţia:
S.m.c.  P.cr
Nz =
C.a.
din care:
Nz = durata medie de încasare a clienţilor exprimată în număr de zile
S.m.c. = soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi pe o perioadă frecventă egală cu
perioada de creditare
P.cr. = perioada de creditare în zile
C.a. = cifra de afaceri realizată în perioada precedentă egală cu perioada de creditare
La dimensionarea volumului creditelor acordate sub forma liniilor de credite pentru
finanţarea unei anumite activităţi cum ar fi activitatea de export se va ţine seama în formula de
calcul de cifra de afaceri din export şi de durata medie de încasare a clienţilor externi aferenţi
acestei activităţi.
Periodic, şi cel puţin o dată pe trimestru în cazul liniilor de credite acordate pe perioade
mai mari de 90 de zile banca finanţatoare va analiza modul de utilizare a acestora urmărindu-se
îndeplinirea condiţiilor avute în vedere la aprobarea liniei în ce priveşte: performanţa financiară,
serviciul datoriei, indicatorii de bonitate, situaţia exporturilor precum şi rulajul încasărilor şi
plăţilor derulate pe seama liniei respective.
Acordarea şi rambursarea liniilor de credite se efectuează în funcţie de performanţa
financiară şi serviciul datoriei clienţilor care au beneficiat de astfel de împrumuturi.
b) Creditele specializate
Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesităţi legate de desfăşurarea
producţiei cum ar fi:
 creditele pentru stocuri de producţie sezonieră cunoscute sub numele de credite
de campanie care au drept scop să acopere cheltuielile de fabricaţie şi de stocare
pentru unităţi cu activitate sezonieră din agricultură şi activităţi anexe industria
alimentară, îndeosebi din industria de confecţii şi încălţăminte, jucării etc. Aceste
credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producţie sau de
circulaţie.
 creditele pentru stocuri garantate prin warant pentru acoperirea mărfurilor
susceptibile de a fi gajate şi în general depozitate în docuri sau aflate în curs de
transport.
Warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor într-un depozit general
(porturi, vămi etc.) şi care permite transmiterea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a
documentului, respectiv, pe recipisa warant.
Warantul în sine este documentul utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului şi poate
fi utilizat ca un efect de comerţ.
Deci prin menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajarea mărfii
respective şi dreptul extrem de a dispune ca atare asupra mărfurilor gajate.
Warantul asigură creditorului garantarea asupra mărfurilor şi posibilitatea recuperării
creditului acordat. Având în vedere posibilitatea scăderii preţurilor, nivelul creditului este
diminuat în raport cu valoarea garanţiei asigurându-se o marjă în favoarea băncii.
Warantul permite recursul cambial fiind, din acest punct de vedere, asimilat cambiei şi de
asemenea, fapt esenţial permite mobilizarea lui.
Deci warantul dă posibilitatea băncii să recurgă la recreditare.
Funcţionarea modalităţii de creditare a stocurilor şi cheltuielilor sezoniere
Creditele pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere de materii prime şi produse se acordă
agenţilor economici care constituie astfel de stocuri (produse agricole, agroalimentare de
provenienţă vegetală sau animală precum şi orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente
şi se consumă într-o perioadă mai mare de trimestru, fără a depăşi un an de la constituire) pe
baza cererilor şi documentaţiilor prezentate de aceştia conform normelor metodologice bancare
prin cont separat de împrumut „credite pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere”.
Documentaţia prezentată băncii în vederea obţinerii de credite trebuie să cuprindă:
cererea de credite; bilanţul contabil, rezultatele financiare şi situaţia patrimoniului; bugetul de
venituri şi cheltuieli; fluxul de lichidităţi prognozat cash-flow; situaţia stocurilor şi cheltuielilor
pentru care se solicită creditul; situaţia contractelor de livrare a produselor; proiectul graficului
de rambursare a creditului; lista garanţiilor propuse pentru rambursarea creditelor şi planul de
afaceri.
În vederea acordării creditelor banca finanţatoare va analiza şi verifica existenţa
stocurilor sezoniere, condiţiile de păstrare şi calitatea acestora, asigurarea desfacerii prin
contracte.
De pildă pentru stocurile de vinuri la învechit sau de produse finite menţinute pentru
sporirea calităţii lor precum şi pentru alte stocuri care se constituie justificat economic şi se
consumă într-o perioadă mai mare de trimestru creditul se acordă 100% din contravaloarea
stocurilor constituite şi a cheltuielilor de depozitare şi conservare.
Rambursarea creditelor se va face pe măsura consumului respectiv a valorificării
stocurilor.
Ratele de rambursat care se înscriu în contractele de împrumut se vor stabili potrivit
graficelor de valorificare a stocurilor sau de realizare a veniturilor întocmite pe bază de
documente ce pot atesta acest lucru.
Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă străveche care se

referă la relaţiile de credit în care partenerii sunt instituţiile statului (Trezoreria Statului) sau
marile întreprinderi economice în calitate de debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate,
pe de o parte, şi creditorii subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni care-şi angajează astfel
capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.3
Deci obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi forma prin care, în
principal, se desfăşoară. De aici expresia de credit obligatar.
Să ne reamintim elementele caracteristice ale obligaţiunii.
Obligaţiunea, valoare mobiliară, titlu de creanţă reprezentativ pentru un împrumut
contractat de un agent economic – persoană juridică pentru o sumă şi un timp determinat de la
diferite persoane fizice şi juridice.
Se emite în condiţii reglementate prin lege, pe piaţa financiară primară, se revinde pe
piaţa financiară secundară.
Dreptul de a emite obligaţiuni îl au agenţii economici (persoane juridice) cu o anumită
experienţă şi al căror capital este liber.
Numai societăţile comerciale importante şi cu reputaţie bună precum şi unităţile
administraţiei publice centrale şi locale pot avea cumpărători pentru obligaţiuni emise.
Obligaţiunea ca titlu de valoare are numeroase indicaţii: număr de ordine, valoare
nominală, termene de plată, modul în care se achită dobânda, condiţii de rambursare, garanţii
pentru obligatari, emitentul, raţiunea sau scopul emisiunii, capitalul şi sediul emitentului etc.
De regulă, emisiunea de obligaţiuni se face la valori nominale standard şi este însoţită de
un prospect care explicitează condiţiile şi scopul împrumutului.
Obligaţiunea este un mijloc de finanţare care nu permite obligatarilor să intervină în
gestiunea societăţii emitente aceştia putându-se organiza însă pentru a-şi realiza interesele.
Dobânda pe care o aduce obligaţiunea este de o mare diversitate:
a) exprimată printr-o rată invariabilă, progresivă sau care se
indexează pe diferite baze;
b) însoţite de o primă de subscriere, care se determină ca
diferenţă între valoarea nominală a obligaţiei şi preţul de
subscrieri;
3
c) cu primă de rambursare, ce se calculează ca diferenţă între
suma rambursată (mai mare) şi valoarea nominală (mai mică);
d) mărită cu câştiguri prin tragere la sorţi.
Plata dobânzii şi restituirea împrumutului către cei ce au subscris sunt garantate.
Durata împrumutului angajat prin emisiunea de obligaţiuni este medie şi lungă.
Rambursarea sumelor subscrise de obligatari se poate face prin:
a) anuităţi constante;
b) anuităţi regresive;
c) răscumpărări la bursă;
d) răscumpărare anticipată – dacă a fost prevăzută în prospectul de emisiune;
e) conversiunea obligaţiunii în acţiuni dacă a fost prevăzută la emisiune.
Obligaţiunea se deosebeşte de acţiune prin faptul că aceasta din urmă este un titlu de
proprietate.
Obligaţiunile se deosebesc şi faţă de titlurile de creanţă pe termen scurt negociabile
(precum bonurile de trezorerie şi altele) pentru că acestea din urmă au termen scurt şi sunt
proprii pieţei monetare.
Obligaţiunea poate fi:
a) la purtător şi
b) nominativă.
Aşadar, obligaţia este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă
financiară pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus,
este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o dată stabilită.
Deţinătorul încasează de regulă, periodic, dobânzile convenite în raportul de credite.
În continuare ne vom referi la obligaţiunile societăţilor deci raporturi de credit obligatar
în care întreprinderile emitente sunt debitori, iar subscriitorii, creditori.
Specificul acestor raporturi în economia de piaţă este faptul că ele se angajează esenţial
în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi.
Obligaţiunile sunt solicitate la achiziţie de investitori şi oferite de deţinători care au
nevoie de lichidităţi prin natura lor şi a condiţiilor de piaţă, obligaţiunile reprezentând unul din
activele financiare uşor lichidabile.
Emisiunea de obligaţii este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi, existând şi
motivaţii bine întemeiate a acestui fapt:
 Întreprinderile, de regulă societăţi pe acţiuni având o structură dată a
deţinerilor (şi deţinători de capital) şi prin aceasta, o repartizare dată
în poziţia puterii în consiliul de administraţie, evită noile emisiuni de
acţiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situaţie care ar putea duce la
schimbarea raporturlui de forţe.
 Acest fapt explică preponderent, preferinţa pentru împrumut, în
opoziţie cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin emitere
de acţiuni.
 Urmărind fenomenul obligatar, ca fenomen economic şi ca raport de
credit se relevă importanţa în creşterea accelerată a acestei
componente în formarea surselor de dezvoltare a întreprinderilor
economice, deci la asigurarea înfăptuirii investiţiilor.
 Între sursele împrumutate, sumele obţinute prin emisiunea de obligaţii
sunt utilizate cu prioritate la majorarea capitalului fix fie în noi
investiţii, în clădiri, echipamente, utilaje componente ale noilor
tehnologii, fie în operaţii de preluare şi achiziţii de întreprinderi.
 Sumele obţinute din plasarea de obligaţii fiind utilizate cu prioritate
pentru satisfacerea nevoilor de investiţii ale întreprinderilor de
producţie, circulaţia mărfurilor şi având prin acestea o destinaţie
specială au de regulă, ca sursă de provenienţă, capitalurile disponibile
specifice.
Procurarea de resurse prin emiterea de obligaţii s-a dezvoltat şi în domeniul capitalului
circulant, obligaţii cunoscute sub numele de bonuri de depozit, certificate de depozit şi în special
sub denumirea de amplă utilizare în SUA „hârtii comerciale”.
Prin natura lor hârtiile comerciale sunt bilete la ordin negarantate, pe care întreprinderile
le vând pe piaţă pentru a-şi acoperi necesităţile de resurse pe termen scurt.
Aceasta reprezintă pentru deţinătorii de capitaluri, disponibile pe termen scurt, o
modalitate de valorificare superioară alături de alte utilizări, în special faţă de posibilităţile de a
constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate.
Ofertanţii sunt adesea alte întreprinderi deţinătoare, temporar, de asemenea disponibilităţi
care îşi găsesc astfel o bună valorificare, asigurându-şi concomitent o lichiditate înaltă, acestea
putând fi operativ revândute pe piaţă.
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a reactivat şi extins activitatea
instituţiilor de rating.
Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în
scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor.
Agenţiile de rating se situează ca instituţii neutre desfăşurând o activitate de expertizare,
în ultimă instanţă, în favoarea investitorilor. De fapt, emitenţii sunt interesaţi să aibă o bună
apreciere a acestor agenţi, pe această cale promovându-şi propriile emisiuni.
Analiza se desfăşoară pe baza rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii
emitente pe câţiva ani, se apreciază calitatea organizării, eficienţa comercială şi tehnica, situaţia
firmei pe piaţă etc.
Notaţiile specifice având valoarea unui calificativ şi exprimând o ordine ierarhică se
publică cu consimţământul emitentului şi sunt folosite de investitori pentru orientare.
Obligaţiile reprezintă baza desfăşurării unor alte operaţii de credit. Obligaţiile pe termen
scurt şi lung, emise de stat sau de întreprinderi particulare, de regulă societăţi, reprezintă prin
cantitatea lor, active substanţiale în patrimoniul fiecărei întreprinderi sau bănci.
Obligaţiile reprezintă în forme specifice modalitatea preferată de deţineri de lichidităţi pe
termen scurt, întrucât se caracterizează prin siguranţă şi uşurinţa valorificării imediate.
Obligaţiile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între bănci şi Banca
Centrală (Emisiune) în cadrul operaţiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc
fiecare. Identic, activele în obligaţiuni creează baza unor operaţiuni de împrumut declanşate de
deţinătorii care primesc credite prin gajarea acestora.
Prin aceste operaţiuni, deţinătorii, pe de o parte, obţin cu uşurinţă disponibilităţile lichide
în momentele considerate oportune, în condiţii avantajoase, iar pe de altă parte, păstrează în
continuare calitatea de proprietar al acestor obligaţiuni şi, deci privilegiul de a încasa, la
termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin.
Obligaţiunile prezintă fondul material al unor operaţii bancare active dezvoltate şi
implicit generează operaţii diverse de credit bancar.
De pildă, desfăşurarea operaţiilor de împrumut pe gaj de efecte publice, denumite şi
operaţii de lombard, rolul lor uneori prioritar, a desemnat dobânda specifică acestor operaţii, taxa
de lombard, ca un instrument important al reglării creditului similar cu taxa scontului (în
Germania).
Creditul lombard reprezintă forma de credit pe termen scurt, acordat de către o bancă pe
baza unui gaj constituit din titluri care pot fi uşor şi rapid negociate (ex. obligaţiunile). Este o
formă de refinanţare care nu-i admisă la rescontare. Şi pentru acest credit se percepe dobânda
exprimată în cotă procentuală denumită rata „Lombard”.
Una din ratele dobânzii cu caracter director la Bundes bank este rata Lombard.

bancare
Alba Iulia
2021
Creditul ipotecar
Creditul ipotecar se acordă pe baza unei ipoteci constând dintr-un drept real, care
grevează un bun imobil pentru a garanta rambursarea respectivului credit de către debitor.1
În caz de neplată a împrumutului, creditorul are dreptul să ceară prin justiţie scoaterea în
vânzare prin licitaţie publică a bunului imobil ipotecat, iar din preţul obţinut să-şi reţină suma
împrumutată împreună cu dobânda şi cheltuielile prilejuite de judecată şi de vânzare. Contractul
de ipotecă este astfel un contract accesoriu al creanţei pe care o garantează.
Ipoteca, element fundamental al creditului ipotecar
Ipoteca, garanţie reală imobiliară care constă într-un drept real, accesoriu al creditorului,
constituit asupra bunurilor imobile aparţinând debitorului, care are obligaţia unei plăţi la
scadenţă.
Ipoteca, nu îl deposedează pe debitor de bunul ipotecat, însă conferă creditorului ipotecar,
pentru creditul neplătit la scadenţă, dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricărui s-ar afla,
dreptul de a cere scoaterea imobilului în vânzare silită şi dreptul de a fi plătit cu preferinţă din
preţul astfel realizat (aplicarea dreptului de privilegiu ca formă a garanţiilor reale).
Ipoteca nu conferă creditorului nici posesia, nici folosinţa şi nici dispoziţia asupra
bunului ipotecat.
Ipoteca este, în principiu indivizibilă, toate bunurile ipotecate şi fiecare dintre ele, în
întregime garantând întreaga creanţă şi fiecare fracţiune a acesteia; creditorul însă poate renunţa
la indivizibilitatea ipotecii.
Există două mari categorii de ipoteci: ipoteci legale, care iau naştere direct în temeiul
legii; independent de voinţa părţilor; ipoteci convenţionale, care iau naştere din acordul de voinţă
al părţilor, prin încheierea unui contract de ipotecă.
Ipoteca se stinge prin achitarea obligaţiei pe care o garantează, prin renunţarea
creditorului la ipotecă şi prin prescripţie.
Trăsăturile caracteristice ale ipotecii funcţie de contractarea creditului ipotecar
 actul de ipotecare (datoriile) se înregistrează în cărţi funciare
speciale (registre de proprietăţi imobiliare) ţinute de organele
locale, fapt ce asigură pe creditor că imobilul ipotecat nu va putea
1
fi înstrăinat înainte de a i se fi rambursat creditul pe care l-a
acordat;
 bunurile imobile ipotecate rămân în posesia şi administrarea
debitorului care este obligat să plătească creditorului dobânzi şi să
achite împrumutul la scadenţă;
 debitorul poate primi mai multe credite prin ipotecarea aceloraşi
bunuri, cu condiţia ca suma totală a creditelor să nu depăşească
valoarea bunurilor ipotecate;
 creditorul este îndreptăţit să ceară executarea silită (vânzarea
imobilului ipotecat la licitaţie publică) şi din suma astfel obţinută
se compensează creditul acordat (inclusiv dobânzile şi alte
cheltuieli aferente) pe baza caracteristicii ipotecii de a fi un drept
real accesoriu şi în situaţia în care debitorul nu-şi achită datoria la
scadenţă;
 restituirea creditelor ipotecare se face din suma obţinută din
vânzarea bunului ipotecat, în ordinea încheierii ipotecilor în
ipoteza insolvabilităţii debitorului;
Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de
credit din sistemul naţional în economia de piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi
susţine, proprietatea individuală.
Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutat în care se prevede în
mod deosebit:
 proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
 condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare;
 penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă a
împrumutului;
 circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut,
debitorul poate pierde proprietatea.
Principalul tip de împrumut pe ipotecă necesită (admite) o sumă de rambursare şi o rată a
dobânzii fixă constantă şi identică.
Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare rambursare
cuprinde deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce datoria în curs.
De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp, scade partea privind dobânzile şi creşte partea
privind rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare bunăoară:
a) Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creşterii
şi variaţiei ratei dobânzii în anii ’80 în care s-a produs creşterea
costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.
Creditul de ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia acestora, în funcţie de un
indicator precis al pieţei financiare.
b) Creditele de ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cerinţele crescânde ale
familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activităţii, care au
perspectiva ameliorării veniturilor lor.
Formulele propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 – 95% faţă de
rambursările constante.
c) Credit ipotecar inversat purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul
imobilizat în locuinţe proprietate fără a se renunţa la dreptul de
proprietate şi la uzufruct.
Ca atare, împrumutul obţinut prin ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la
achiziţionarea unui contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat.
Dimensiunile largi ale creditului ipotecar în ţările dezvoltate implică o mobilizare vastă
de resurse, de regulă capitalurile disponibile pe termen lung.
Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe termen
lung, care în mod necesar implică valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate
ţările o piaţă ipotecară firească.
Între băncile şi instituţiile ce constituie asemenea resurse se afirmă primordial: casele de
economii, respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viaţă, băncile şi
societăţile ipotecare şi chiar băncile comerciale.
Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a creditului ipotecar unde
operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de credit specializate: Creditul Funciar.
Pe această piaţă, obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii.
Creditele se negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise în
favoarea ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor, bănci sau instituţii care
acordă efectiv credit ipotecar.
Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea proprietăţii,
sprijinul statului se manifestă în toate ţările prin supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea
datoriei.
Creditul de consum
Creditul de consum este o formă de credit acordat de societăţile comerciale nefinanciare,
îndeosebi persoanelor fizice; menajelor pentru a-şi cumpăra cu plata în rate bunuri de folosinţă
îndelungată şi în general bunuri de consum.2
Este condiţionat de plata în bani a unui avans minim şi uneori de prezentarea unei
documentaţii privind capacitatea de plată a cumpărătorului. Este garantat, de regulă, cu bunul
vândut.
Creditul de consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, şi, într-o
formă iniţială, a existat sub forma „creditului deschis” respectiv a posibilităţii, pe care
comerciantul o acordă clienţilor, de regulă celor solvabili, de a achiziţiona mărfuri potrivit
necesităţilor, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit
angajamentelor personale diferite de la caz la caz.
Forma astfel practicată a fost considerată drept credit cu rambursarea neeşalonată.
Producţia de masă de bunuri de folosinţă îndelungată şi necesitatea de a asigura accesul
deschis la acestea a cumpărătorilor a determinat statuarea în ţările dezvoltate a unor norme
precise de creditare, precum şi a unei reţele diversificate de instituţii de credit, în mare parte
legate de firmele producătoare.
Prin urmare cea mai mare parte a creditelor de consum există şi se acordă sub forma
creditelor eşalonate (fixarea datelor succesive la care urmează să se plătească creditul în rate),
formă în care termenii creditării se stabilesc la aprobarea şi acordarea creditului.
O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţin creditelor eşalonate îl reprezintă
creditul revolving, formă ce s-a extins odată cu amplificarea utilizării cărţilor de credit.
Elementele predominante creditului de consum sunt:
a) se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;
b) permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumutului fie
direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit în momentul
favorabil pentru el;
c) consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în
curs, fie prin plăţi parţiale periodice după posibilităţi.
Creditul comercial are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum, respectiv a
producţiei şi circulaţiei mărfurilor destinate marii mase a consumatorilor.
Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor şi permite accesul
cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare mare.
2
Prin această caracteristică, creditul de consum asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi
necesităţilor marii mase de consumatori şi promovează producţia şi circulaţia unei game extinse
de mărfuri dincolo (în plus) de cererea solvabilă a populaţiei, dincolo de capacităţile normale de
plată ale populaţiei.
Experienţa a arătat că, creditul de consum a contribuit la creşterea nivelului de trai a unei
părţi mari a populaţiei; la afirmarea progresului economic şi social; la aplicarea rapidă a
cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în producţie în folosul întregii societăţi.
Creditul de consum acţionează prin urmare, în sensul recuperării rapide a cheltuielilor
avansate în producţie, pentru realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă.
Acest fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, creşterea
cifrei de afaceri şi implicit a profitului.
De aici şi interesul sporit al producătorilor de automobile, echipamente, electromenajere
etc. în a dezvolta ei înşişi reţeaua de creditare privind vânzarea propriilor produse, implicit prin
înfiinţarea şi conducerea unor bănci sau societăţi financiare cu asemenea profil.
Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum aceasta reprezintă sfera
cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi controlului de stat.
1.3. Trăsăturile creditului bancar
În orice operaţiune de credit, de regulă, intervin doi subiecţi: cel care acordă creditul,
denumit creditor, şi cel care primeşte creditul, denumit debitor. Subiecţii3 raportului de credit,
creditorul şi debitorul, prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile
social-economice, motivele angajării în raportul de credit şi durata angajării lor.
Capitalul de împrumut nu este folosit de agentul economic excedentar, de cel căruia îi
aparţine, ci de cel care îl primeşte cu titlu de împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari
specifici, care se interpun între cei care dispun de resurse de finanţare şi cei care au nevoie de
acestea. Categoriile principale de debitori sunt: întreprinderile, statul şi populaţia.
Promisiunea de rambursare (la o dată ulterioară, denumită scadenţă) este un element
esenţial al creditului, care reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp
a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.
3
I.Trenca – Op.cit, p.157
Prin natura sa, creditul reprezintă o finanţare cu caracter temporar. Acordarea creditului
este urmată, după un timp variabil, dar nu arbitrar, de rambursare. Rambursabilitatea creditului
presupune stabilirea scadenţelor. În principiu, termenul normal de rambursare se corelează cu
durata ciclului de aprovizionare-producţie-desfacere, pentru că nevoia creditelor, ca şi
posibilităţile returnărilor se derulează în corelare cu angajarea cheltuielilor şi încasarea
veniturilor. Acestea diferă de la o ramură la alta şi, în parte, chiar de la o întreprindere la alta.
Dificultatea aprecierii duratei pentru care se legitimează creditele decurge din acţiunea
concomitentă a particularităţii sectorului de activitate, a nivelului eficienţei în activitatea
agenţilor economici, ca şi din angajarea de cheltuieli în succesiunea tuturor momentelor
circuitului economic şi nu numai de la debutul său.
Termenul de rambursare, ca trăsătură specifică a creditului, are o mare varietate. De la
termene foarte scurte (24 de ore, termen practicat între bănci pe pieţe monetare) până la termene
de la 30 la 50 de ani.
Garantarea creditului. Rambursabilitatea creditului are legătură cu modul de garantare a
creditelor. Promisiunea de rambursare presupune riscuri, şi necesită, în consecinţă, angajarea
unei garanţii.
Garanţiile solicitate de bancă pot fi:
– personale;
– reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care
debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra
îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care
există mai mulţi garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei solidare, garantul
poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent
prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal,
proprietate a debitorului, atâta timp cât el nu a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie
îndeplinite anumite condiţii: bunul corporal deţinut de creditor să aibă legătură cu creanţa, iar
creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului,
care reprezintă gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără
deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care face obiectul publicării (de
exemplu gajarea fondurilor de comerţ). Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării,
anumite drepturi: de preferinţă (de a fi plătit înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce
reprezintă garanţia), de urmărire (în cazul schimbării proprietarului), de reţinere (păstrarea
obiectului gajului) şi de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără
deposedare şi cu publicitate. Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de
urmărire. Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimţită prin contract) sau
juridică (acordată de organele judecătoreşti).
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi
atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire. Privilegiile pot fi
generale şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare.
Cea mai economică, mai reală şi mai adecvată formă de garantare a creditelor este
garantarea lor financiară prin asigurarea în perspectiva termenelor de rambursare a unor încasări
oportune şi îndestulătoare pentru acoperirea cheltuielilor, inclusiv a celor pentru restituirea
creditelor. Garantarea prin evoluţia situaţiei financiare a debitorului este cea mai firească şi mai
semnificativă întrucât corelează activitatea la finanţarea căreia a concurat creditul cu rezultatele
băneşti cu care se soldează acea activitate. Faţă de aceasta, garantarea prin gajarea unor active
fixe şi circulante sau prin implicarea garanţiei unor terţe persoane apare ca exogenă şi
nestimulativă.
Riscul de credit. În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
– riscul de nerambursare;
– riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de

plată datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutatului. Pentru
prevenirea riscului, împrumutatul trebuie să fie analizat temeinic prin prisma cerinţelor
respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competenţă, moralitate), economice
(situaţia internaţională, naţională, cadrul profesional), financiare (situaţia financiară, îndatorarea
existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte
întreprinderi). Se poate acţiona printru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de
credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite care nu este în
măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, datorită unei gestiuni neadecvate a creditelor
acordate. Efectele negative ale unei asemenea situaţii care afectează major pe deponent pot fi
prevenite prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci, angajarea de
credite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (pe piaţa monetară), prin rescont şi alte
operaţiuni.
Dobânda. Pentru timpul care va trece între primirea sumei şi rambursarea sa, beneficiarul
operaţiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului
său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Dobânda poate fi fixă sau variabilă.
Nivelul dobânzii exercită influenţă asupra volumului creditelor. O dobândă scăzută
practicată în unele perioade, inferioară ratei inflaţiei, constituie un stimulent pentru întreprinderi
în a angaja credite sporite.
Perioada de graţie care poate fi acordată de către creditor. Aceasta diferă în funcţie de tipul
creditului.
Tranzacţia (acordarea creditului). Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii
unice (de exemplu acordarea unui împrumut sau angajarea unui depozit). În ultimul timp, însă, s-
a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la
intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspândite pentru
această formă.
Consemnarea şi transferabilitatea reprezintă, de asemenea, caracteristici ale creditului.
Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumentele de
credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate. Esenţiale în aceste
instrumente sunt obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv
dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.
1.4. Rolul creditului în economie
Necesitatea existenţei şi manifestării creditului în orice economie are caracter obiectiv,

acesta fiind, la rândul său, generat de caracterul obiectiv al reproducţiei micro şi
macroeconomice4. Derularea procesului reproducţiei presupune în mod necesar existenţa şi,
în mod implicit, satisfacerea unor nevoi suplimentare de capital cu caracter temporar, prin
mobilizarea şi apoi distribuirea unor resurse băneşti devenite, la rândul lor, pentru moment
disponibile. Mobilizarea şi repartizarea unor astfel de resurse de capital prin intermediul
creditului este, în ultimă instanţă, legată de nevoia obiectivă de se folosi cât mai eficient
resursele financiare ale economiei5.
Ceea ce este caracteristic relaţiilor de credit este faptul că ele definesc un transfer de
valoare cu caracter rambursabil, pentru un orizont de timp limitat şi cu obligaţia plăţii dobânzii,
drept preţ al capitalului împrumutat. Prin intermediul creditului, practic, sunt mobilizate
capitalurile temporar disponibile în economie, metamorfozate într-un capital de împrumut, care
4
I. Trenca – Op.cit., p.155
5
Idem, p.156
apoi este dirijat prin redistribuire spre diferite sectoare de activitate, ramuri şi subramuri, zone
geografice şi colectivităţi etc., cu scopul de a se satisface nevoile suplimentare de finanţare
generate de derularea reproducţiei sociale6.
În economia de piaţă creditul are un rol deosebit. Creditul este unul dintre motoarele
principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea raţională a creditului sporeşte
puterea productivă a capitalului şi asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza
dezvoltării producţiei de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului.
Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii productive.
Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade, precum şi fondurile strânse
prin vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi
întreprinderilor de stat şi celor particulare.
Sub aspect economic, creditul reprezintă operaţiunea prin care o persoană fizică sau
juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor),
asumându-şi obligaţia să le restituie sau să le plătească la termen/scadenţă. Creditul a apărut din
necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţii agenţi economici, proces căruia moneda lichidă
nu-i putea face faţă.
Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma
unor acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate care se efectuează pe pieţe
monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte
importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit
sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul instituţional variază, de asemenea, de
la ţară la ţară.
Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul şi importanţa creditului în economia
fiecărei ţări au marcat o creştere considerabilă a acestuia, având loc, totodată, diversificarea
funcţiilor îndeplinite de credit.
În primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că redistribuie
rezervele băneşti disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate
anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare. De
asemenea, creditul sporeşte şi puterea productivă a capitalului prin transformarea economiilor în
capitaluri productive.
Printr-o analiză atentă a cererilor de creditare este favorizată orientarea disponibilităţilor
spre ramurile sau activităţile mai rentabile, ceea ce asigură o mai mare posibilitate de adaptare la
cerinţele pieţei interne şi externe. Având în vedere cele prezentate mai sus, se poate spune că,
6
Idem
prin funcţia sa distributivă, creditul participă la creşterea gradului de centralizare şi concentrare a
capitalului.
Fără a reprezenta relaţii de schimb propriu-zise, relaţiile de credit se corelează cu plăţile
pentru tranzacţii, sunt un suport principal al derulării fluente a plăţilor în relaţiile interne şi în
circuitul internaţional, al creşterii economice în general.
În principal însă, creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor
băneşti latente existente în economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin
înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea
disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie.
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor,
populaţiei şi concentrarea lor la bănci constituie premisa principală pentru acordarea de credite.
Reflectarea în conturile bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în calculul
creditelor de acordat nu reprezintă o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între
titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama
depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc, în fapt, crearea de către bancă a unei noi
puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se produce şi o
„reaşezare” a cererii ca valoare de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este
în condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite,
diferită material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, cu implicaţii asupra structurii
materiale a producţiei.
Conform teoriei keynesiste, ecuaţia echilibrului macroeconomic este:
ECONOMII = INVESTIŢII
Astfel, economisirea fără investiţii conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune.
Nu orice persoană poate fi întreprinzător, nu-şi poate asuma riscurile unui investitor deoarece nu
dispune de calităţile necesare sau nu dispune de capitalul necesar. De aici se poate observa
importanţa pe care o are creditul în procesul de transformare a economiilor în investiţii. Cu alte
cuvinte, creditul este un important factor al creşterii economice.
De asemenea, prin urmărirea şi verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor
primite, creditul joacă un rol de diminuare a iniţiativelor nerentabile. Un întreprinzător care
prezintă iniţiative riguros fundamentate şi însoţite de garanţii reale acoperitoare poate să obţină
un credit. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor rentabile, inovatoare, ceea ce
favorizează concurenţa, cu efecte pozitive asupra economiei în ansamblul său.
O altă funcţie importantă a creditului este cea de emisiune monetară. Odată cu
diversificarea tehnicii de plată (cambie, virament, cec etc.), s-a ajuns la diminuarea folosirii
numerarului şi în consecinţă la creşterea în proporţii mari a monedei de cont (scripturale). Prin
aceasta s-a asigurat şi reducerea cheltuielilor cu circulaţia banilor, noile tehnici şi instrumente de
plată oferite de existenţa creditului făcând faţă creşterii volumului tranzacţiilor.
De asemenea, băncile prin mobilizarea disponibilităţilor şi posibilitatea lor de a acorda
credite pe seama acestor depozite contribuie la expansiunea monedei scripturale.
Astfel, pornind de la un model monetar simplificat în care o singură bancă utilizează
moneda scripturală pe care o creează ea însăşi, această bancă poate oferi credite clientelei sale,
actuală sau potenţială, pe măsura cererii exprimate, şi, astfel cum se desfăşoară tot mecanismul
cerere-ofertă, echilibrul se realizează printr-o modificare a preţului, respectiv a ratei dobânzii. În
acest cadru, creditele acordate, înregistrate ca atare în activul bilanţului, vor avea drept
contrapartidă depozitele constituite pe această bază. În această accepţie se consideră că deşi vor
exista plăţi în numerar, în ultimă instanţă ele se vor transforma în depozite şi aşa mai departe. În
condiţiile în care funcţionează însă sistemul rezervelor minime obligatorii pe care băncile
comerciale trebuie să le constituie la banca centrală, acestea acţionează în sensul reducerii
posibilităţilor de multiplicare.
Reglând dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului
pe de o parte şi prin creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, alături de alţi
factori, la stabilitatea preţurilor.
Ca urmarea a naturii sale, creditul contribuie şi la evoluţia vitezei de rotaţie a banilor, la
multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a fondurilor.
Creditul îndeplineşte şi o funcţie de reflectare şi stimulare a eficienţei agenţilor
economici. Eficienţa economică a întreprinderilor se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar
aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în
gradul de asigurare a capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a
raportului invers între eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea
eficienţei economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea
acţionează şi în direcţia diminuării fenomenelor de stocare. Ca urmare, cu cât eficienţa
economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât
necesarul de fonduri este mai redus.
Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă, şi mai
pregnant, în situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare,
reflectându-se în plus şi în situaţia fondurilor proprii. Legea raportului invers între necesarul de
fonduri şi eficienţa în activitatea economică acţionează şi mai concludent în cazul creditului.
Creditul nu este numai un indicator al eficienţei economice, ci şi un instrument de
influenţare în direcţia stimulării activităţii calitativ superioare. Aceasta, prin acordarea de credite
fără restricţii agenţilor economici cu bună activitate şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea
de credite celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi cu dificultăţi în returnarea
împrumuturilor.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale prin
creditarea activităţilor de comerţ exterior.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile,
precum:
▪ sporirea capacităţii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;
▪ concentrarea capitalului;
▪ reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
▪ adaptarea elastică a cererii de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă toate aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri. Principalul
risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează, inevitabil, procese de
deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţiuni
economice care atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine
posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitanţi de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.
1.5. Pieţele de capital şi pieţele creditului
Studierea sferelor creditului a scos în evidenţă situaţii numeroase ale relaţiilor de credit.
A rezultat că circuitul creditului se intercalează adesea, uneori până la confundare cu
circuitele capitalului şi cu circuitele monetare.
În economie acţionează trei mari categorii de participanţi:7
 unităţile excedentare, care economisesc, caută plasament pentru
economii – aceste unităţi reprezentând în fapt familiile;
 unităţile deficitare ale căror cheltuieli de dezvoltare în principal, sunt
superioare propriilor lor acumulări sau economii, acestea sunt
considerate la modul general, prin denumirea de întreprinderi
nonfinanciare;
 unităţi cu situaţii alternative, respectiv uneori excedentare, alteori
deficitare, situaţii în care se află administraţia şi exteriorul.
7
• Ionescu C. Lucian – Op. cit., vol. II, p. 29
Ecuaţia general acceptată, economii = investiţii exprimă orientarea fluxului economic
general şi deci relevă faptul esenţial că în economie există doi poli: împrumutătorul final şi
împrumutatul ultim, participanţii preponderenţi ai procesului de redistribuire a capitalului în
economie între care se desfăşoară multe circuite.
Un prim circuit este reprezentat de datoria primară. Pe de o parte, în cadrul acestui
circuit întreprinderile nonfinanciare emit acţiuni şi obligaţiuni pe care le vând familiilor şi-şi
atrag astfel capitalul suplimentar de care au nevoie.
De asemenea întreprinderile nonfinanciare recurg la împrumuturi pe termen mijlociu şi
lung prin efectele comerciale pe care le semnează, urmărind acelaşi scop.
Familiile, se dovedesc a fi tot mai mult interesate în achiziţia unor asemenea active
financiare (acţiuni, obligaţiuni, creanţe ipotecare, efecte comerciale) aducătoare de dobânzi şi
dividende.
Intermediarii financiari au un rol deosebit în cadrul datoriei secundare. Datoria
secundară este compusă din ansamblul titlurilor de creanţă pe termen scurt, mediu şi lung, emise
de intermediarii financiari în contrapartida titlurilor datoriei primare pe care aceştia le cumpără.
Principalii intermediari financiari sunt intermediarii financiari monetari sau bancari
(banca de emisiune, băncile comerciale).
Intermediarii financiari bancari emit deci active secundare constituite esenţial prin
diferite forme de monedă în circulaţie (aşa cum s-a subliniat, pe baza titlurilor primare pe care le
achiziţionează).
O altă categorie de intermediari financiari, sunt cei nonbancari, în principal organisme
specializate în colectarea economiilor (case de economii, fonduri de pensii, companii de
asigurări) nu au putere să creeze monedă.
Acestea emit în principal quasi-monedă şi uneori şi active financiare: valori mobiliare.
Un rol deosebit în creaţia datoriei secundare şi efectuarea finanţării indirecte îl au
intermediarii financiari bancari.
În primul rând, intermediarii financiari bancari transformă activele financiare în active
lichide promovând preferinţele pentru lichidităţi ale clienţilor lor.
În al doilea rând, intermediarii financiari bancari transformă economiile pe termen scurt
în împrumuturi pe termen mediu şi lung.
Din cele menţionate rezultă că în procesele economice apar numeroşi factori interesaţi în
vânzarea sau cumpărarea capitalurilor disponibile pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată
şi că în realizarea dorinţelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociază şi se pun de acord
în cadrul unor relaţii specifice de piaţă.
Totalitatea relaţiilor dintre diferitele subiecte economice, întreprinderi şi persoane, între
acestea şi intermediarii bancari, precum şi a raporturilor dintre bănci şi alte instituţii de credit
privind transferul de disponibilităţi monetare ca formă specifică de circulaţie şi fructificare a
capitalului, formează pieţele de capital sau pieţele creditului.
Potrivit celei mai acceptate considerări ale structurii pieţelor distingem:
 piaţa capitalurilor sau piaţa financiară;
 piaţa monetară (piaţa creditului);
 piaţa valutară.
1.6. Piaţa capitalurilor sau financiară
Piaţa capitalurilor sau financiară semnifică locul (cadrul) de întâlnire între nevoile de
resurse băneşti ale întreprinzătorilor, ale producătorilor (global deficitari în astfel de resurse) şi
disponibilităţile băneşti ale populaţiei ale menajelor (global excedentari la asemenea resurse).8
Piaţa financiară este piaţa activelor financiare (acţiunile, obligaţiunile, titlurile de valoare
care aduc venit).
Ea mijloceşte plasamentele economiilor populaţiei, ale societăţilor de asigurări, ale altor
unităţi economice în hârtii de valoare sau valori mobiliare pe termen lung (mai mult de un an) şi
fără termen, în acţiuni şi obligaţiuni emise de societăţile comerciale pe acţiuni şi de
administraţiile publice, ca instrumente de finanţare externă.
Acest proces este mijlocit de unităţile bancar-financiare care îşi desfăşoară activitatea pe
baze comerciale.
Piaţa capitalului (financiară) este compusă din următoarele pieţe: a acţiunilor care deţine
ponderea principală (în fond acţiunile nu au scadenţă); ipotecară, adică vânzarea-cumpărarea de
rente economice; a obligaţiunilor emise de societăţile comerciale; a obligaţiunilor emise de
administraţiile publice.
Piaţa capitalului (financiară) poate fi primară (tranzacţii cu hârtii de valoare mobiliare sau
non emise) şi secundară, pe care se negociază acţiuni şi obligaţiuni emise anterior.
Funcţionarea pieţei capitalului (financiară) presupune existenţa unor instituţii specifice
cum sunt: comisia valorilor mobiliare, casele de brokeraj, bursa de valori.
8
1.7. Piaţa monetară (piaţa creditului)
Este o piaţă specifică, diferită atât de piaţa bunurilor de consum personal, cât şi de pieţele
factorilor de producţie.9
Specificitatea pieţei monetare decurge din obiectul tranzacţiilor pe care le presupune
(moneda sub toate formele ei), din mecanismele de confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de
monedă în funcţie de preţul acestei mărfi (rata dobânzii).
Deşi marfa monedă este omogenă, preţul tranzacţiei cu monedă diferă totuşi în funcţie de
numeroşi factori cum sunt: scadenţa; durata de acordare a creditului; gradul de risc asumat de
creditor; sumele tranzacţionate.
În plus, ajustarea pe piaţa monetară se face greu, aceasta fiind o piaţă de oligopol cu
puţini ofertanţi de monedă şi numeroşi solicitanţi (practic toate categoriile de populaţie).
În economiile contemporane piaţa monetară deţine un rol tot mai important, acesta
decurgând din semnificaţia tot mai mare pe care o are moneda în ansamblul societăţii.
Piaţa monetară sau piaţa creditului funcţionează cu participarea amplă a populaţiei, a
firmelor şi îndeosebi a intermediarilor bancari, instituţii cu largă funcţionalitate pe această piaţă.
Prin urmare funcţionalitatea generală a pieţei creditului este asigurată prin activitatea
unor pieţe componente având fiecare în parte participanţii şi operaţiuni specifice.
Astfel în cadrul pieţei monetare distingem:
a) Piaţa monetară (clasică) care are în fapt mai multe ipostaze: piaţa monetară sau piaţa
scontului şi piaţa monetară propriu-zisă considerate ca două părţi componente
complementare ale pieţei monetare clasice.
b) Pieţele paralele care în principal au ca ipostaze piaţa eurodevizelor şi piaţa creditului
între firme (intercompany market).
În prima ipostază piaţa monetară sau piaţa scontului pe termen scurt cuprinde un cadru
larg de relaţii privind, pe de o parte, mobilizarea disponibilităţilor monetare de la întreprinderi şi
persoane la instituţiile de credit, iar pe de altă parte, acordarea de credite de către bănci firmelor
sau persoanelor:
 termenele de creditare specifice pieţei sunt la vedere sau pentru 12 luni în SUA
respectiv 18 – 24 luni în UE;
9
 resursele mobilizate sunt de regulă disponibilităţile curente ale firmelor şi
persoanelor, respectiv soldurile conturilor de depozit la vedere sau al conturilor
curente;
 mobilizarea disponibilităţilor şi distribuirea creditelor se face în condiţii de piaţă,
preferinţele fiind orientate liber funcţie de nivelul dobânzii optim, favorabil.
În a doua sa ipostază, piaţa monetară propriu-zisă în care în principal băncile îşi
împrumută, una alteia sumele necesare în scopul echilibrării raporturilor interbancare, zilnic în
legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce, pe termene de 24 ore
funcţie de necesităţi (casa de compensare a TransFond).
Buna funcţionare a pieţei monetare este strâns legată de piaţa economiilor care poate fi
considerată piaţa auxiliară pentru piaţa monetară.
Pieţele paralele ale creditului apărute după cel de-al doilea război mondial alături de
pieţele tradiţionale ale creditului se referă la entităţi economice importante.
Prima piaţă paralelă prezentă în ţările dezvoltate este piaţa eurodevizelor – creanţe
exprimate în valută unei ţări care se utilizează în afara graniţelor naţionale de către nerezidenţi.
Piaţa eurodevizelor este o piaţă a creditului, menirea sa funcţională fiind mobilizarea şi
redistribuirea prin credite în scopul fructificării optime a disponibilităţilor ciclate pe această
piaţă.
Participanţii direcţi pe această piaţă sunt băncile autorizate în operaţiuni valutare, potrivit
legislaţiei fiecărei ţări.
Contractarea şi negocierile au loc între bănci independent de naţionalitate şi graniţe
funcţie de termene, sume şi nivelul dobânzii proprii acestei pieţe.
Resursele de eurodevize: exportatorii, marile societăţi transnaţionale, băncile comerciale
şi cele de emisiune din diverse ţări funcţie de rezervele lor valutare.
Beneficiarii de credite principali se recrutează din importatori precum şi alte categorii.
O altă piaţă paralelă este piaţa creditului între firme şi constă în avansarea de sume
importante de către unele firme altora pe termen scurt.
Această operaţiune reprezintă o formă de emancipare (eliberare de convenţii) de sub
tutela intermediarilor (bancari) denumită şi dezintermediere care asigură participanţilor un plus
de randament pe seama profiturilor cuvenite intermediarilor (bancari).
În raport de caracteristicile economiei respective şi a sistemelor bancare naţionale mai
apar sub forma pieţelor paralele cele prezentate în continuare:
 piaţa societăţilor financiare în legătură cu formarea şi redistribuirea
resurselor pentru operaţiile specializate ca leasing, factoring şi altele;
 piaţa ipotecară în legătură cu constituirea resurselor şi utilizarea
creditelor ipotecare;
 piaţa autorităţilor locale privind mobilizarea resurselor îndeosebi prin
credite pe termen scurt, necesare desfăşurării activităţii autorităţilor
locale.
1.8. Piaţa valutară
Piaţa valutară semnifică sistemul de relaţii care se formează între bănci sau case de
schimb şi clienţii lor prin intermediul cărora se efectuează vânzările şi cumpărările de valute sau
devize în scopul reglementării plăţilor şi încasărilor ce apar în procesul schimburilor economice
cu străinătatea sau în cel al iniţierii de operaţiuni speculative.
Obiectul principal al operaţiunilor pe această piaţă specifică îl constituie devizele
convertibile sub diverse forme mai ales ca valută în cont, adică depuneri la vedere şi depuneri la
termen ale unor sume de valută în conturile deschise la bănci.10
Dezvoltarea gamei de operaţiuni pe această piaţă a fost stimulată de diferite tehnici
bancare, în special de tehnica viramentului interbancar, care constituie un ordin dat prin telex sau
telegraf pentru a se efectua tranzacţiile.
În România piaţa valutară se compune din: piaţa valutară bancară rezervată operaţiunilor
valutare desfăşurate de persoane juridice; piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor
valutare desfăşurate de persoanele fizice.
10
Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 146 – 150

bancare
Alba Iulia
2021
CAPITOLUL 2. SISTEMUL BANCAR ÎN ECONOMIA
DE PIAŢĂ
2.1. Banca. Rolul şi funcţiile băncii în economia funcţională
În literatura de specialitate nu există unanimitate privind originea băncilor. După părerea

unor specialişti1 primii bancheri au fost cei care efectuau schimbul de bani, moment asociat
apariţiei şi circulaţiei monedei metalice.
După alţi cercetători, noţiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de
persoane a avut ideea să primească disponibilităţi băneşti, sub formă de depuneri de la cei ce
doreau să facă economii şi, în baza acestor depozite să ofere împrumuturi celor care aveau
nevoie de fonduri suplimentare2.
Termenul „bancă” provine din limba italiană de la băncile pe care stăteau bancherii. Dacă
bancherul nu-şi respecta obligaţiile şi îndatoririle asumate, îşi pierdea reputaţia şi i se rupea
banca, fapt ce însemna că nu mai putea să desfăşoare activitate. De la această practică derivă
termenul de bancrută3.
Într-o altă lucrare4 prof. univ. dr. Lucian C. Ionescu şi Flavia Toader sunt de părere că
prin bancă se înţelegere o organizaţie, de obicei o corporaţie care acceptă depozite, oferă
împrumuturi, onorează cecuri şi efectuează servicii specifice către public. O bancă acţionează ca
un intermediar între ofertanţii de fonduri şi utilizatorii de fonduri.
Prof. univ. dr. Maricica Stoia este de părere că banca în esenţă poate fi definită ca o
instituţie care mobilizează mijloace băneşti disponibile, finanţează şi creditează persoanele fizice
şi juridice, organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul economiei naţionale şi în
relaţiile cu celelalte state, în scopul de a obţine profit5.
Activitatea tradiţională a băncilor constă în colectarea de depozite necesare acordării
creditelor, susţine prof. univ. dr. Simona Gaftoniuc6. Diferenţa între structura activului şi
pasivului (pe scadenţe, valori unitare şi tipuri de clienţi) evidenţiază procesul de transformare în
curs7.
1
L. C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.13
2
Idem
3
Idem., p.29
4
L. C. Ionescu, F. Toader – Enghlish for Banking, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.13
5
M. Stoica – Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 17
6
S. Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.335
7
Idem
Prof. univ. dr. ing. Iulian Ceauşu este de părere că banca este o unitate economică
funcţional-instituţională, a cărei funcţie principală este de a colecta, de a transfera şi de a
repartiza disponibilităţile financiare8.
În opinia altor profesori universitari, băncile s-au afirmat ca instituţii monetare, ca
intermediari monetari, a căror caracteristică esenţială este posibilitatea de a pune în circulaţie
creanţe asupra lor înseşi care sporesc masa mijloacelor de plată, volumul circulaţiei monetare9.
Autorii DEX-ului10 înţeleg prin bancă o întreprindere financiară care efectuează
operaţiuni de plată şi de credit (şi organizează circulaţia bănească).
Din aceste opinii rezultă, după părerea noastră faptul că banca este o instituţie de credit,
care urmăreşte atragerea de pe piaţă a surplusului de resurse băneşti existent la un moment dat,
spre a-l oferi sub formă de credite (împrumuturi) solicitanţilor, fie ei actori ai vieţii economice,
fie persoane fizice.
Noţiunea de bancă este indisolubil legată de rolul, locul şi funcţiile acesteia în economia
de piaţă funcţională.
Rolul unei bănci, într-o economie de piaţă funcţională poate fi evidenţiat prin funcţiile11
pe care banca le îndeplineşte în relaţia cu clienţii săi şi anume:
– depozitare;
– investire;
– comercială.
Funcţia de depozitare semnifică faptul că banca efectuează pe de-o parte operaţiuni de
depozit la vedere şi la termen, în cont, cu numerar sau cu titluri de valoare, în scopul atragerii
surplusului de numerar existent pe piaţă, în scopul fructificării acestuia.
Funcţia de investire vizează două coordonate, şi anume:
• pe de-o parte, acordarea de credite actorilor agenţi economici şi populaţie:
• pe de altă parte, participare ca acţionar fie la constituirea unor noi societăţi bancare,
fie la capitalul unei bănci existente.
Funcţia comercială reprezintă latura cea mai complexă a unei bănci şi care constă în
principal din următoarele activităţi:
8
I. Ceauşu – Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, p.129
9
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995,
p.192
10
I. Coteanu, L. Seche, M. Seche – Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998, p.84
11
M. Stoica, Op.cit., p.17
• realizarea de încasări şi plăţi pentru operaţiuni de import, export, prestări de servicii şi
de turism intern şi internaţional, operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte
operaţiuni de încasări şi plăţi legate de persoane fizice sau juridice;
• cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută, efecte de comerţ exprimate în lei şi
valută;
• efectuează operaţiuni de scontare şi rescontare a efectelor de comerţ;
• efectuează operaţiuni de schimb valutar şi operaţiuni de arbitrajare pe pieţele
monetare internaţionale pe cont propriu sau în numele clienţilor;
• participă la tranzacţii externe financiare de plăţi şi de credit, încheie cu bănci şi
instituţii financiare străine angajamente şi convenţii de plăţi;
• cumpără şi vinde, în ţară şi străinătate aur şi metale preţioase, monede;
• emite efecte de comerţ: bilete la ordin, cambii sau trate, cecuri în favoarea unor
beneficiari din ţară şi străinătate;
• efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri emise de stat;
• prestează servicii bancare, de expertizare tehnică, economică şi financiară a
diferitelor proiecte, acordă consultanţă şi asistenţă în probleme de gestiune financiară
şi evaluare;
• organizează lansarea de obligaţiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin
emisiunea de obligaţiuni, garantează emisiunea şi plasează obligaţiunile pe piaţa
secundară.
Pe lângă aceste funcţii, alţi specialişti12 sunt de părere că într-o economie de piaţă
(funcţională – n.n.) sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare a economiilor
societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a creditului,
către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei prime funcţii, băncile, ca verigi de bază ale
sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şi
facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal
de transmisie în implementarea politicii monetare.
Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă
prin intermediul creditelor, al operaţiunilor de scont şi al altor operaţiuni pe piaţa financiară,
băncile îndeplinesc rolul de intermediari între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
În exercitarea acestei diversităţi de operaţiuni, băncile acţionează în numele lor, pe contul
propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nicio legătură de drept între ei. Ne referim la
faptul că băncile gestionează depozitele şi mijloacele de plată din economie. Astfel, colectând
12
L. C. Ionescu – Băncile şi operaţiunile bancare, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 184-185
depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a acestora, cu maxim de randament,
în beneficiul propriu şi al depunătorilor.
În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmăreşte stabilitatea valorii interne
şi externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a
cantităţii optime de monedă, necesară creşterii economice. Sistemul bancar, transformând resursele
pe care mediul economic i le pune la dispoziţie, se constituie subsistem al macrosistemului
economico-social.
În esenţă, o bancă centrală este o instituţie financiar-bancară aflată în centrul întregului
sistem bancar, cu importante funcţii publice în ceea ce priveşte monitorizarea sistemului
financiar şi controlul creşterii ofertei de monedă13.
În opinia profesorului universitar Ioan Trenca, cadrul organizatoric specific economiei de
piaţă impune în mod necesar existenţa unui aparat bancar adecvat14.
În acelaşi timp, se consideră că activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea
economico-socială, văzută ca sistem, faţă de care se află într-un raport de dependenţă – ca de la
parte la întreg – şi cu care se influenţează reciproc. De aceea, aparatul bancar mai trebuie înţeles
şi asimilat ca fiind un element al strategiei de dezvoltare a fiecărei ţări. De altfel, fiecare ţară îşi
concepe propriul său sistem bancar, structurile specifice domeniului activităţii bancare, cărora le
defineşte, drept obiectiv strategic global, susţinerea în plan financiar-monetar a dezvoltării
economico-sociale de ansamblu, a progresului întregii societăţi15.
Sistemul bancar se află într-o interacţiune cu mediul economic, din care preia „intrări”
sub diferite forme (resurse umane, resurse financiare, informaţii) pe care le prelucrează (le
transformă) în vederea obţinerii „ieşirilor” (produse şi servicii bancare, informaţii financiar-
bancare). Altfel spus, sistemul bancar este un sistem deschis. Ceea ce este specific sistemelor
deschise (şi sistemului bancar) este faptul că îşi reglează activitatea prin conexiune inversă
(feedback), în concluzie sunt capabile de autoreglare.
MEDIUL ECONOMIC
RESURSE
UMANE
PRODUSE
RESURSE
BANCA –
MATERIALE INTRĂRI IEŞIRI
SERVICII
STRUCTURA DE
RESURSE TRANSFORMARE
FINANCIARE
13
D.Beju – Politici monetare, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p.81
14
I.Trenca – Tehnică bancară, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, p.6
15
Idem
INFORMAŢII
INFORMAŢII
FEED-BACK
MEDIUL ECONOMIC
Locul şi rolul băncilor este analizat de alţi cercetători având în vedere tipologia bancară şi
anume: băncile comerciale, băncile de afaceri, băncile şi instituţiile de credit specializate,
precum şi banca de emisiune16.
Astfel, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcţii17:
➢ de mobilizare a resurselor băneşti;
➢ de distribuire a resurselor băneşti;
➢ de centru de efectuare a plăţilor între titularii de cont.
Funcţia de mobilizare a resurselor vizează operaţiunile pasive şi anume: depozitele,
rescontul şi operaţiunile similare şi capitalul propriu.
Funcţia de distribuire a resurselor băneşti poate fi reflectată în operaţiunile active ale
băncii comerciale prin care banca îşi angajează resursele în vederea îndeplinirii obiectului său de
activitate şi de obţinere a unui profit. Operaţiunile active ale băncii comerciale se grupează în:
– operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;
– operaţiuni de creditare a persoanelor juridice;
– operaţiuni de plasament18.
Băncile de afaceri sunt bănci specializate care se implică direct în activitatea economică
cu propriile resurse, mobilizând şi alte capitaluri în aceste scopuri19.
Băncile şi instituţiile de credit specializate20 acţionează în sfera creditului pe termen
mediu şi lung, îndeplinind două importante funcţii:
– funcţia de mobilizare a resurselor de creditare;
– funcţia de redistribuire a creditelor în economie.
Banca de emisiune este în fapt centrul vital al întregului sistem bancar, şi am putea
afirma, al întregului sistem economic naţional şi regional.
2.2. Evoluţia sistemului bancar internaţional
În evoluţia sistemului bancar internaţional se pot identifica patru valuri.
16
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, Op. cit., p. 372-373
17
Ibidem, p. 197
18
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, Op. cit., p. 204
19
Ibidem, p. 244
20
Ibidem, p. 257
În primul val se încadrează mişcarea internaţională a capitalurilor, care a avut loc între
anii 1870-1914 pe vremea etalonului-aur, în care băncile de afaceri britanice şi băncile coloniale
engleze au deţinut supremaţie21.
Al doilea val redemarează între cele două războaie mondiale, fiind marcat de rivalitatea
financiară anglo-americană, supremaţia New York-ului asupra Londrei fiind stopată de criza
economică din 1929.
Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods impune începând cu iulie 1944
următoarele principii în relaţiile financiare internaţionale22:
– stabilirea ratelor de schimb, protejate de mişcările internaţionale de capitaluri prin
obstacole internaţionale;
– amploarea limitată a dezechilibrelor de plăţi curente datorită disciplinei impuse de
regulile de joc ale acestui sistem;
– rolul primordial al instituţiilor oficiale (FMI, băncile centrale) în finanţarea
dezechilibrelor de moment în plăţile externe;
– locul important acordat instituţiilor publice multilaterale (Banca Mondială, bănci
regionale de dezvoltare) sau bilaterale (guvernele) în finanţarea dezvoltării Lumii a
treia.
Al treilea val începe odată cu restabilirea convertibilităţii principalelor monede, în
decembrie 195823. Timp de 20 de ani, reţelele internaţionale ale marilor bănci, creditele
internaţionale şi pieţele de euro-devize urmează un trend ascendent, concertate şi strâns corelate.
În acest cadru băncile internaţionale private „reciclează” petrodolarii ţărilor producătoare
şi exportatoare de petrol şi îi acordă sub formă de împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare.
Expansiunea activităţilor bancare internaţionale în cele trei decenii ale celui de-al treilea
val pot fi caracterizate, după cum urmează24:
➢ anii ’60 şi expansiunea pieţei eurodolarilor. Această perioadă este marcată de politica
de expansiune externă a băncilor americane care şi-au extins reţeaua de sucursale din străinătate
şi anume:
– în anul 1959, şapte bănci de depozit deţineau o reţea formată din 132 de sucursale în
străinătate;
– în anul 1969, 53 de bănci aveau 460 de sucursale în străinătate.
➢ deceniul ’70 se caracterizează atât prin “reciclarea” petrodolarilor cât şi prin
creşterea datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare. Este perioada în care are loc o separare a
21
A. Burciu, P. Sandu, Gh. Sandu – Activitatea bancară internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.51
22
Idem
23
S. Gaftoniuc – Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.333
24
Idem, p.333-334
activităţilor bancare naţionale de activităţile internaţionale realizate în mare parte pe piaţa
eurodevizelor, datorită în principal ascensiunii centrelor europene de la Frankfurt şi Paris, în
detrimentul Londrei.
➢ deceniul ’80 poate fi caracterizat ca fiind începutul globalizării financiare care poate
fi caracterizat astfel:
– adâncirea crizei de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare;
– deflaţia provoacă scăderea ratei dobânzii nominale şi permite reluarea activităţii
pieţelor de obligaţiuni în detrimentul intermedierii bancare internaţionale;
– modificarea identităţii celor care acordă sau iau împrumuturi în cadrul sistemului
internaţional, care va contribui la dezvoltarea pieţelor de capital.
➢ deceniul ’90, se caracterizează prin accelerarea procesului de globalizare bancară
care urmează procesului de intercorelare a economiilor în cadrul economiei mondiale.
Al patrulea val are ca punct de plecare circulaţia, începând cu ianuarie 2000, a monedei
euro, care a eliminat definitiv supremaţia dolarului din tranzacţiile financiare internaţionale. ca
urmare pieţele financiare internaţionale se sprijină în prezent pe două monede puternice, euro
dolarul, şi care constituie după părerea noastră pilonii pieţelor financiare internaţionale.

bancare
Alba Iulia
2021
2.3. Structura sistemului bancar internaţional
Coordonarea internaţională a politicilor economice şi financiar-monetare a statelor lumii

are ca rezultat stabilirea schimburilor economice internaţionale şi mişcarea capitalurilor între
firme şi ţări. Această coordonare se realizează atât prin intermediul Sistemului Monetar
Internaţional sau prin Sistemul Financiar-Monetar Internaţional cât şi printr-un Sistem Bancar
Internaţional.
Sistemul Monetar Internaţional include modalităţi pe care trebuie să le urmeze ţările
partenere; include relaţii de plăţi şi raporturi de schimb între toate ţările lumii, stipulate în
acorduri, tratate şi convenţii1.
Sistemul Bancar Internaţional este considerat o componentă a Sistemului Monetar
Internaţional, ale cărui activităţi se regăsesc la nivelul pieţelor financiare şi al celor de credit
internaţional.
Sistemul Bancar Internaţional cuprinde totalitatea băncilor care acţionează atât pe piaţa
naţională, cât şi internaţională şi care se grupează în două mari categorii:
– bănci centrale, din fiecare ţară, care organizează şi supraveghează activitatea
financiar-monetară din ţară şi în raporturile ţării respective cu comunitatea
internaţională;
– bănci comerciale care se angajează în relaţii semnificative atât pe plan intern, cât şi
pe plan extern.
Băncile comerciale care se implică în relaţii consistente cu alte bănci comerciale străine
se clasifică după mai multe criterii, şi anume:
a) după domeniul de activitate în care acţionează pot fi:
➢ bănci universale care efectuează operaţiuni de depozit-împrumut, operaţiuni de
intervenţie directă pe pieţele financiare atât în fazele de negociere, cât şi în cadrul
emisiunilor propriu-zise;
➢ bănci specializate care dezvoltă anumite operaţiuni bancare şi se concentrează
într-un anumit domeniu. În acest sens deosebim:
– bănci agricole, care acţionează în domeniul agricol;
– bănci de investiţii, care sprijină investiţiile din industrie;
– bănci de export-import, cu activitate de finanţare a exporturilor şi importurilor;
– bănci de depozite care atrag depozite şi acordă credite;
1
A. Burciu – Op. cit., p.35,
– bănci private internaţionale, care dispun de o structură externă dezvoltată.
b) În funcţie de competenţele deţinute în ţările de origine băncile se clasifică în:
➢ bănci de depozit, care transformă resursele pe termen scurt în creanţe;
➢ bănci comerciale care au acţionat pe pieţele de eurodevize;
➢ bănci regionale care apar în mari centre financiare americane, precum: Chicago,
New York, California;
➢ bănci de cliring, care facilitează utilizarea lirei sterline pe piaţa internaţională;
➢ bănci universale cu activitate de depozit-împrumut şi de intervenţie directă pe
pieţele financiare;
➢ case de economii şi instituţii specializate în creditarea la nivel local şi regional a
agriculturii precum şi băncile populare cu angajament internaţional limitat.
După părerea altor autori2, sistemele bancare se grupează în două mari tipuri şi anume:
 sisteme numite bănci universale sau “à tout faire”, care permit băncilor să realizeze
practic toate tipurile de activitate, de la colectarea depozitelor şi distribuirea creditelor
până la operaţiuni financiare (emisiune de valori mobiliare).
 Sisteme specializate în care se poate face disocierea între activităţile băncilor
comerciale distribuitoare de credite şi cele ale băncilor de afaceri.
După părerea conf. univ. dr. Maricica Stoica3, băncile se pot clasifica după trei criterii, şi
anume după:
– forma de proprietate;
– apartenenţa naţională;
– rolul pe care-l au în sistemul bancar naţional.
În funcţie de forma de proprietate se pot delimita următoarele tipuri de bănci:
➢ Bănci private – capitalul acestora aparţine unei persoane sau unui grup de persoane.
Sunt primele bănci care au funcţionat sub formă de zarafuri şi cămătari.
Principala formă pe care o îmbracă băncile private este una de societate pe acţiuni al
cărei capital este împărţit într-un număr mare de părţi cu o anumită valoare nominală, denumite
acţiuni.
➢ Băncile de stat au ca trăsătură definitorie posedarea întregului capital de către statul pe
teritoriul căruia se află. În cele mai multe cazuri, acestea îmbracă forma unor bănci specializate.
Deşi se bucură de o anumită autonomie, rentabilitatea acestora este mai redusă comparativ cu cea
a băncilor private, statul fiind nevoit să intervină când nu se dovedeşte suficient de viabile.
2
C. Dufloux – Pieţe financiare, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.36
3
M. Stoica – Op. cit., p. 27-36
➢ Băncile mixte funcţionează sub forma societăţilor pe acţiuni, în care statul este unul
din acţionari, caracteristicile acestui tip depind de ponderea acţiunilor deţinute de stat.
În funcţie de apartenenţa naţională a băncii delimităm următoarele tipuri de bănci:
➢ Bănci autohtone – capitalul acestora aparţine persoanelor fizice sau juridice din statul
unde acestea funcţionează. Aceste bănci sunt componente ale sistemului bancar naţional,
funcţionând sub supravegherea băncii centrale a statului respectiv.
➢ Bănci multinaţionale – din această categorie fac parte Organismele Monetare şi
Financiare Internaţionale care au ca trăsături comune următoarele elemente:
– capitalul este constituit prin subscrierea băncilor centrale din ţările membre;
– managementul este asigurat de guvernatorii ţărilor membre;
– acordă asistenţă şi credite ţărilor membre;
– supraveghează funcţionarea pieţelor financiar-bancare internaţionale.
➢ Bănci mixte sunt constituite prin aportul de capital a doi sau mai mulţi parteneri din
ţări diferite, şi se supun legislaţiei din ţara unde îşi au sediul.
Veniturile băncii se împart între parteneri în funcţie de ponderea contribuţiei fiecăruia la
constituirea capitalului băncii. Structura activelor şi pasivelor sunt opţiuni ale băncii mixte,
respectiv rezultatul înţelegerii dintre parteneri.
Activitatea băncii este supravegheată de banca centrală a ţării pe teritoriul căreia îşi are
sediul; funcţionează sub forma societăţilor pe acţiuni.
În funcţie de rolul pe care îl joacă în cadrul sistemului bancar naţional, băncile îmbracă
următoarele forme:
➢ Bănci centrale – sunt instituţii guvernamentale care asigură funcţionarea şi
supravegherea sistemului bancar la nivel naţional prin puterile şi responsabilităţile dobândite prin
actul de înfiinţare.
➢ Bănci comerciale – cu pondere în sistemul bancar al unei ţări efectuează operaţiuni de
depozitare, acordare de credite, decontări şi plăţi cu şi fără numerar, în lei şi valută, în ţară şi
străinătate, plasamente de portofoliu, activităţi de consultanţă, gestionează titlurile financiare ale
clienţilor.
➢ Bănci universale – efectuează toate tipurile de operaţiuni pe care le efectuează băncile
comerciale; în plus efectuează şi operaţiuni cu valori mobiliare privind emisiunea, subscrierea,
plasamentul sau negocierea lor. Aceste bănci realizează o integrare între activitatea comercială şi
banca de afaceri, promovând eficienţa, permit obţinerea de economii la costuri şi stimulează
activitatea financiară prin pătrunderea operaţiunilor bancare în alte domenii financiare.
➢ Bănci de afaceri sunt intermediari financiari care asigură servicii profesionale
specializate în mobilizarea altor resurse financiare decât creditele bancare.
Băncile de afaceri efectuează operaţiuni de finanţare a afacerilor, direct sau indirect. Spre
deosebire de băncile comerciale care acordă credite, băncile de afaceri nu constituie depozite, ci
îşi oferă serviciile profesionale (în legătură cu piaţa de capital) pentru mobilizarea fondurilor din
diverse resurse cu preponderenţă altele decât cele din sistemul bancar.
Rolul principal al băncilor de afaceri este de a realiza aranjamente financiare pentru
proiecte productive. Unul din obiectivele în cadrul acestor aranjamente este evaluarea unei
afaceri sau societăţii, operaţiune tehnică dificilă în care băncile de afaceri sunt specializate. De
asemenea, aceste bănci oferă clienţilor încredere, securitate până la garantarea expresă a unor
operaţiuni ce comportă risc. Băncile de afaceri au o reţea de contacte naţionale şi internaţionale
care le permite să identifice finanţarea şi să mobilizeze capitalul.
O categorie aparte a băncilor de afaceri o constituie băncile-societăţi de portofoliu (o
formă derivată a băncilor de afaceri din Franţa – care deţin pachete de acţiuni de control la
diverse întreprinderi, îşi asigură conducerea în aceste întreprinderi şi poziţia hotărâtoare în
determinarea politicilor de investiţii, de producţie, comercială, financiară.
➢ Bănci de depozit – bănci specifice franceze, a căror activitate principală constă în
efectuarea operaţiunilor de credit şi primirea din partea publicului a depozitelor la vedere sau la
termen. O categorie aparte în cadrul băncilor de depozit o prezintă băncile de credit pe termen
lung şi mediu care acordă credite pe termen mediu şi lung, ele primind depozite numai pentru
termen mediu sau lung.
➢ Bănci ipotecare – care acordă împrumuturi pe termen lung pentru locuinţe garantate
cu ipoteci asupra bunurilor imobile (construcţii, terenuri).
➢ Bănci trusty – care se ocupă de forfetarea creanţelor pe care le transformă în bani.
Operaţiunea constă în vânzarea unei creanţe de către creditor asupra unui debitor, vânzare care i
se face băncii trusty, aceasta urmând debitorul pentru recuperarea creanţelor, operaţiune pentru
care încasează un comision.
➢ Bănci specializate – care acordă credite pe termen mediu şi lung în ramurile pentru
care este specializată – agricultură, minerit, industrie, banca procurându-şi fondurile prin
depozite pe termen lung.
➢ Bănci corespondent – sunt acele bănci la care îşi deschid conturi curente băncile din
alte ţări, de regulă conturile se deschid în moneda ţării băncii corespondent.
În SUA, sistemul de bănci corespondent este un aranjament informal prin care o bancă
mai mică îşi ţine conturile de depozite la băncile mai mari din oraşele mari, apelând la ele pentru
o gamă largă de servicii şi asistenţă. Băncile din oraşele mari, la rândul lor, îşi păstrează
conturile de depozit la bănci mai mari din principalele centre financiare.
Sistemul de corespondent serveşte ca mijloc de mobilizare a banilor prin canalizarea lor
spre zonele în care este nevoie. Băncile de corespondent oferă servicii băncilor mici: consultanţă,
angajează tranzacţii financiare internaţionale, participă cu împrumuturi pentru băncile mici etc.
➢ Bănci off-shore – bănci care există în anumite „zone libere” (Luxemburg, Singapore,
Hong-Kong) şi realizează numai operaţiuni cu nerezidenţi, menţinând identitatea anonimă a
clienţilor.
După părerea altor specialişti4 băncile se pot grupa în şapte categorii şi anume: bănci
comerciale, bănci de investiţii, bănci de economii, bănci cooperatiste, bănci ipotecare, bănci giro,
uniuni de credit.
Băncile comerciale. Aceste bănci dezvoltă afaceri clasice, respectivde a colecta
lichidităţi şi de a împrumuta bani. Există două situaţii relevante în acest caz: activităţi bancare
destinate unor consumatori şi firme mici (volum mare de activităţi, valoare mică) şi, respectiv,
activităţi bancare specializate pentru afaceri de anvergură, având volum mic şi valori ridicate.
Acestea din urmă sunt tranzacţii cu alte bănci, cu banca naţională, cu întreprinderi/companii
importante, cu fonduri de pensii şi cu alte instituţii de investiţii. Aici nu se folosesc în mod
curent cecurile, ci sisteme electronice de transfer prin virament, pentru achitarea unor datorii sau
efectuarea de plăţi.
Un tip deosebit de bănci sunt cele private. Acestea efectuează tranzacţii cu persoane
fizice cu posibilităţi materiale înalte, asigurând depozite, împrumuturi, administrare de fonduri,
consultanţă în domeniul investiţiilor etc. tradiţional; aceste operaţiuni sunt specifice băncilor
elveţiene.
Băncile de comerţ/investiţii.
„Bancă de comerţ” (merchant bank) este un termen englezesc consacrat; „bancă de
investiţie” (investment bank) este echivalentul american şi un termen mai general şi mai modern.
Putem folosi succesiv ambii termeni, deşi folosirea termenului „bancă de comerţ” în SUA poate
genera o altă înţelegere, deoarece este aplicat atunci când există o participare activă a capitalului
băncii în activităţi de comerţ, preluări sau fuziuni. Dacă activitatea băncilor comerciale
(commercial banking) se referă în mod absolut la împrumutul de bani, activităţile băncilor de
comerţ (merchant banking) pot fi definite ca activităţi bancare efectuate în scopul de a „ajuta
oamenii să găsească bani (finanţare)”.
Băncile (casele) de economii. Trebuie să facem o distincţie între rolul lor istoric,
tradiţional, de rolul lor modern, din prezent. În perioada modernă, acestea devin din ce în ce mai
asemănătoare băncilor comerciale obişnuite, datorită:
4
Gh. Cîrstea, V. Deac., I. Popa, S. Podgoreanu – Analiza strategică a mediului concurenţial, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p.236-238
– fuziunilor frecvente ale fostelor bănci autonome de economii;
– modificărilor reglementărilor juridice şi înlăturării restricţiilor impuse activităţii lor
prin acordarea libertăţii de a funcţiona ca şi băncile comerciale.
În pofida celor două fenomene prezentate mai sus, ceea ce le conferă o anumită
particularitate este structura proprietăţii lor – de obicei sunt mutuale, respectiv deţinute de către
membri.
În Germania există aproximativ 600 de bănci de economii, având 19.000 de filiale.
Deoarece este o republică federală, fiecare stat federal sau district al unui stat garantează
depozitele şi există o bancă centrală pentru băncile de economii numită Landesbank.
Băncile cooperatiste. Acestea sunt bănci deţinute de către membri (în proprietatea
membrilor lor) şi care nu au neapărat ca obiectiv principal maximizarea profitului, ci pot urmări,
de exemplu, acordarea de împrumuturi avantajoase membrilor lor.
De obicei asocierea membrilor se face în funcţie de activităţile lor comerciale sau de
profesia lor. Foarte semnificativă este situaţia din agricultură, unde se poate vorbi despre Crédit
Agricole din Franţa, care este a treia bancă din Europa în privinţa activelor deţinute, Rabobank
din Olanda şi Banca Norinchukin din Japonia.
În Franţa există şi alte organizaţii cooperatiste, deşi mult mai mici, de exemplu bănci
populare şi de credit mutual.
În Marea Britanie există o singură bancă cooperatistă, numită Cooperative Bank. Aceasta
lucrează în strânsă colaborare cu Asociaţia Cooperatistă de Comerţ General cu Amănuntul şi
acordă facilităţi bancare obişnuite. Totuşi ponderea acesteia în totalul depozitelor bancare din
Marea Britanie este de aproximativ 2 %.
Între ţările aflate în afara Uniunii Europene, Finlanda mai deţine multe bănci cooperatiste
(aproximativ 300), acestea având o bancă centrală proprie, Okobank.
Băncile ipotecare. Unele economii au un sector special destinat afacerilor ipotecare, iar
altele nu.
Un exemplu relevant privind un astfel de sector este Building Societies din Marea
Britanie. Iniţial existau asociaţii care s-au reunit pentru a construi case şi care apoi s-au
desfiinţat. Treptat, ele au format organizaţii mutuale permanente, colectând mici economii locale
şi folosind banii în scopul finanţării de ipoteci pentru locuinţe. În anul 1900 erau peste 2000 de
astfel de instituţii, dar astăzi sunt concentrate în 70 de societăţi mai importante.
Germania are 35 de bănci ipotecare, mai ales sub formă de sucursale ale altor bănci, şi
câteva societăţi de construcţii. Băncile ipotecare finanţează ipotecile printr-o obligaţiune special
creată în acest scop.
Aceste bănci tind, la rândul lor, să îşi diversifice activitatea şi să se transforme din ce în
ce mai mult în bănci comerciale.
Băncile giro. Cuvântul „giro” provine din grecescul „guros”, însemnând roată sau cerc.
Cercul în domeniul financiar este determinat de circulaţia (fluxul) plăţilor între părţile implicate
într-o afacere. Se poate imagina un cerc al datoriilor în felul următor: comerciantul A îi
datorează bani lui B, care îi este dator lui C, care îi este la rândul său dator lui D, care îi
datorează bani lui A.
Termenul giro are astăzi două implicaţii. În primul rând, se referă la un simplu transfer de
bani, în care o persoană trimite o notificare giro băncii sale, cu instrucţiunea de a plăti o sumă, de
exemplu companiei de electricitate sau de gaz. A doua utilizare a termenului giro bank se referă la
posibilitatea folosirii oficiilor poştale pentru a facilita celor care nu au un cont în bancă să
efectueze anumite plăţi. Este dificil să se facă deosebirea dintre un giro poştal şi conceptul general
de bancă poştală. Aceasta din urmă mai poate fi cunoscută şi sub formă de bancă naţională de
economii. În Marea Britanie, de exemplu, Post Office Savings Bank a devenit National Saving
Bank. Ideea de bază este încurajarea micilor economii şi depuneri. Şi aceste bănci se extind tot mai
mult şi îşi dezvoltă şi diversifică activităţile.
Uniunile de credit. Această idee a aparţinut unui primar din Germania, care în anul 1849
a format o uniune pentru a ajuta oamenii să depăşească starea de sărăcie şi să îşi poată plăti
datoriile. Membrii economisesc bani şi apoi au posibilitatea de a împrumuta o sumă echivalentă
de obicei cu un multiplu al sumei depuse sub formă de economie. Aceste uniuni pot oferi şi
facilităţi în domeniul impozitelor. De exemplu, în SUA, uniunile de credit nu plătesc impozit
federal pe venit. De aceea aici există 15.000 de uniuni de credit cu peste 70 milioane de membri.
Băncile comerciale se plâng, în această situaţie, din cauza competiţiei neloiale.
Alte tipuri de bănci:
 băncile de cliring – sunt bănci implicate în sistemul decontării cecurilor sau valutelor
între diferite bănci;
 băncile de stat sau publice – sunt deţinute de stat şi au unele activităţi în sectorul public,
finanţează industrii, importuri sau exporturi, autorităţi locale, dezvoltarea economică etc.;
 băncile industriale – au rolul de a acorda împrumuturi anumitor industrii specializate;
 băncile internaţionale – efectuează operaţiuni externe, comerţ financiar, schimb
valutar, plăţi pentru servicii internaţionale, finanţări internaţionale, acordă consultanţă
companiilor privind managementul riscului etc.

bancare
Alba Iulia
2021
2.4. Evoluţia şi structura sistemului bancar din România
În vederea asigurării unui mediu adecvat unei economii de piaţă funcţională,

în România a avut loc un proces de modelare a sistemului bancar, care a vizat pe de-
o parte, crearea unui sistem bancar modern, specific economiei de piaţă, iar pe de altă
parte, armonizarea legislaţiei bancare româneşti cu legislaţia europeană.
Procesul de restructurare a sistemului bancar a debutat încă de la sfârşitul
anului 1990, când Banca Comercială Română (BCR) nou înfiinţată a preluat funcţia
comercială pe care o desfăşura Banca Naţională.
Fostele bănci de stat specializate (Banca Română pentru Comerţ Exterior,
Banca Agricolă, Banca de Investiţii) au fost transformate în bănci comerciale, putând
efectua toate operaţiunile bancare fără a mai ţine seama de specializarea sectorială
avută.
Odată cu adoptarea celor două legi bancare – Legea privind activitatea bancară
şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României, care au intrat în vigoare la 3
mai 1991 (modificate ulterior prin Legea nr. 58/1998 şi Legea nr. 101/1998,
modificate prin Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului), s-a consfinţit crearea unui sistem bancar pe două niveluri, de
tip occidental, bazat pe principiul universalităţii băncilor.
Prin lege, Banca Naţională a României a căpătat autonomie faţă de puterea
executivă, astfel:
• are personalitate juridică;
• este unicul organ de emisiune, elaborează, aplică şi răspunde de politica
monetară, valutară, de credit, de plată, precum şi de autorizarea şi
supravegherea prudenţială a societăţilor bancare;
• este un organ consultativ în procesul de elaborare a actelor normative ale
autorităţilor publice, care privesc direct politica monetară, activitatea
bancară, regimul valutar şi datoria publică;
• conducerea Băncii Naţionale este asigurată de un Consiliu de administraţie
numit de Parlament, membrii Consiliului de administraţie nu pot fi
parlamentari sau membrii unui partid politic.
Băncile comerciale au statut de societăţi comerciale pe acţiuni şi funcţionează
în baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, şi a Legii
bancare nr. 58/1998 (abrogată prin OUG nr. 99/2006).
Băncile comerciale se pot constitui cu aport parţial sau total de capital
autohton, privat sau străin. Băncile comerciale sunt independente, având dreptul să se
implice în diverse operaţiuni bancare cu condiţia respectării reglementărilor bancare
emise de Banca Naţională a României.
Procesul de privatizare a băncilor comerciale cu capital de stat s-a dovedit a fi
un proces anevoios, abia în luna mai 1997 fiind adoptată Legea privind privatizarea
băncilor comerciale cu capital de stat.
În luna august 1998 s-a declanşat procesul de privatizare a Băncii Române
pentru Dezvoltare – BRD (proces încheiat în decembrie 1998 prin preluarea a 51 %
din acţiuni de către Société Générale) şi a BANCPOST, urmând privatizarea Banca
Agricolă, Banca Comercială , BANCOREX şi a BCR în anul 2006. Procesul de
restructurare a vizat şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), care a fost
reorganizată începând cu 1 iulie 1996 ca societate bancară pe acţiuni, având ca obiect
de activitate atragerea, păstrarea şi fructificarea economiilor populaţiei şi a
disponibilităţilor persoanelor juridice şi acordarea de credite, încercându-se şi
privatizarea, care s-a realizat în 2008.
Modernizarea sistemului de plăţi prin introducerea unor instrumente specifice
economiei de piaţă: cambia, cecul şi biletul la ordin a fost însoţită de deschiderea
Casei de Compensaţie Interbancară de către Banca Naţională, prin care schimbul de
plăţi interbancare a fost intermediat de către Banca Naţională, activitate care a ieşit de
sub autoritatea Băncii Naţionale a României, înfiinţându-se Societatea Comercială
TransFonD, societate pe acţiuni unde acţionari sunt băncile comerciale(66 %) şi
BNR(33 %). Pentru eliminarea riscului în procesul de decontări interbancare
(emiterea de instrumente de plată fără acoperire sau cecuri fără autorizarea trasului,
încasarea unor instrumente furate, anulate, pierdute) s-a înfiinţat şi funcţionează, la
Banca Naţională, Centrala Incidentelor de plăţi (CIP) începând cu luna februarie
1997.
CIP gestionează Fişierul Naţional de Plăţi (FNP) pe trei componente:
– Fişierul Naţional de Cecuri;
– Fişierul Naţional de Cambii;
– Fişierul Naţional de Bilete de ordin.
Ca urmare a recomandărilor Uniunii Europene în cursul anului 1996 s-a
înfiinţat Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Spre deosebire de CEC,
la care depozitele sunt garantate integral de stat, depozitele populaţiei la bănci sunt
garantate în limita unui plafon care este modificat semestrial prin indexarea acestuia
cu indicele preţurilor de consum şi în care este inclusă şi dobânda aferentă
depozitului.
Începând cu anul 1998 s-a introdus un nou plan de conturi bazat pe principii
contabile moderne, care corespunde legislaţiei comunitare în domeniu, precum şi
unele norme metodologice de ţinere a evidenţei contabile de către bănci.
În cadrul intermedierii financiare în România, cea mai importantă componentă a
pieţei financiare o reprezintă sectorul bancar. Situaţia structurală a sistemului bancar din
România în trei perioade diferite este prezentată în tabelul de mai jos.
Evoluţia sistemului bancar din România

1999 2003 2006
Număr de instituţii de credit 41 39 39
Număr de bănci cu capital majoritar 37 36 37
privat
Număr de bănci cu capital majoritar 26 29 33
străin, din care:
- sucursale ale băncilor străine 7 8 7
Numărul de bănci la 100.000 locuitori 0,18 0,18 0,18
Ponderea în total active a băncilor cu 53,2 62,5 94,5
capital majoritar privat
(procente)
Ponderea în total active a băncilor cu 47,5 58,2 88,6
capital majoritar străin
(procente)
Ponderea primelor cinci bănci în total 66,7 63,9 60,3
active (procente)
Indicele Herfindahl-Hirschmann 1296 1264 1171
În urma analizei datelor de mai sus se desprind următoarele concluzii:
– încheierea în mare parte a privatizării în sistemul bancar, bănci de stat
rămânând doar CEC şi EXIMBANK care au pondere redusă în volumul
activelor în sistemul bancar;
– cota de piaţă deţinută de băncile autohtone s-a redus semnificativ în
favoare băncilor cu investitori străini, ce a permis intrarea de capital în
România precum şi transfer de tehnologie (know-how);
– existenţa unei concurenţe crescute în sistem, indicele HH (Herfindahl-
hirschmann) arătând o concentraţie moderată şi în scădere;
– spread-urile relativ largi şi nivelul înalt al rezervelor minime obligatorii
indică potenţial de creştere al concurenţei;
– integrarea în Uniunea Europeană accentuează concurenţa.
Structura activelor sistemului bancar românesc, la sfârşitul anilor 2001, 2003
şi 2006 se prezintă astfel:
Structura activelor din sistemul bancar din România
procente în
total active
2001 2003 2006
Active interne, din care 85,5 94,3 97,4
Creanţe asupra BNR şi a instituţiilor de 27,2 29,3 34,9
credit
Creanţe asupra sectorului nebancar autohton, 44,4 53,8 54,8
din care:
- creanţe asupra sectorului guvernamental 10,8 4,8 1,6
- creanţe asupra corporaţiilor 31,3 36,9 30,8
- creanţe asupra populaţiei 2,3 12,2 22,4
Alte active 13,9 11,2 7,7
Active externe 14,5 5,7 2,6
Din analiza datelor prezentate, se desprind următoarele concluzii:

• concurenţa în cadrul sistemului bancar a fost determinată în principal de
contextul intrărilor masive de capital în sistem şi menţinerea unui ritm
ridicat de creştere a creditului neguvernamental;
• principalul segment de concurenţă al sistemului bancar au fost
gospodăriile populaţiei (creditul de consum) în special începând cu anul
2003, iar din 2006 creditul imobiliar (ipotecar);
• cu toate efectele pozitive menţionate mai sus, excesul de lichiditate a făcut
necesară creşterea rezervelor minime obligatorii la 35 % în 2006 faţă de
13 % în Polonia, 16,8 % în Ungaria, 27 % în Cehia, 6,5 % în Letonia.
Totodată, din analiza intermediarilor bancari, se pot observa următoarele
aspecte:
▪ Reducerea rezervelor minime obligatorii va contribui la reducerea
costului capitalului bancar în România, respectiv la reducerea dobânzilor;
▪ Adoptarea Acordului Basel II va avea un efect similar;
▪ Creşterea lichidităţii va mări presiunea pentru creşterea concurenţei în
sistemul bancar şi reducerea dobânzilor;
▪ Ca urmare a concurenţei crescute marjele de profit vor fi mai mici,
permiţând şi altor instituţii din sistemul financiar să intre pe piaţă;
▪ În structura finanţării externe a firmelor şi populaţiei creditul bancar va
avea o pondere dominantă chiar dacă creşterile vor alterna cu scăderile,
aşa cum reiese şi din evoluţia creditului din perioada 1990 până în
prezent.
2.5. Alţi intermediari financiari
2.5.1. Organizaţiile cooperatiste de credit
În cadrul acestei categorii intră cooperativele de credit persoane juridice

române, casele centrale persoane juridice române la care acestea sunt afiliate,
denumite generic organizaţii cooperatiste de credit1.
Cooperativele de credit sunt constituite ca o asociaţie autonomă de persoane
fizice, în scopul îndeplinirii aspiraţiilor lor comune de natură economică, socială şi
culturală, şi a căror activitate se desfăşoară pe principiul întrajutorării membrilor
cooperatori.
Casa centrală a cooperativelor de credit este o instituţie de credit constituită
prin asocierea de cooperative de credit, pentru gestionarea intereselor comune,
urmărirea respectării dispoziţiilor legale în mod centralizat şi a reglementărilor-cadru,
aplicabile tuturor cooperativelor de credit, prin exercitarea supravegherii, a controlului
administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării cooperativelor.
2.5.2. Instituţiile financiare nebancare

Instituţiile financiare nebancare sunt persoanele juridice constituite cu scopul
de a desfăşura, cu titlu profesional, activităţi de creditare de natura celor de mai jos, şi
ale căror surse de finanţare provin din surse proprii sau împrumutate, de la instituţii de
credit, de la alte instituţii financiare, sau după caz din alte surse prevăzute în legi
speciale2.
a) Activităţile pe care le pot desfăşura sunt :
– acordarea de credite fără a se limita la credite de consum, ipotecare,
imobiliare, microcredite, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare,
finanţarea tranzacţiilor comerciale;
1
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,
pag. 79, art. 333, aliniat 1
2
Ordonanţa Guvernului nr. 28 din 26.01.2006, publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 89 din
31.01.2006, pag. 1
– leasing financiar;
– emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente, inclusiv garantarea
creditului;
– acordarea de credite cu primirea de bunuri spre păstrare, respectiv
amanetarea prin case de amanet ;
– acordarea de credite către membrii unei organizaţii fără scop patrimonial,
organizată pe baza liberului consimţământ al salariaţilor/pensionarilor în
vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor, respectiv
case de ajutor reciproc ;
– alte forme de finanţare de natura creditului.
b) emiterea şi administrarea de carduri de credit pentru clienţi; pot desfăşura
tranzacţii cu acestea cu respectarea normelor BNR în domeniu.
c) acordarea de servicii de consultanţă şi servicii conexe legate de activităţile
prezentate la aliniat 1.
d) efectuarea de operaţiuni de mandat în relaţia cu alte instituţii financiare
nebancare şi alte instituţii de credit , legate de activitatea de creditare desfăşurată de
acestea.
e) efectuarea de operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, legate de desfăşurarea
activităţii, închirierea de bunuri inclusiv leasing operaţional în limita stabilită de
Banca Naţională, operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, ca urmare a executării silite
a creanţelor sau renunţării clienţilor la bunurile ce fac obiectul leasingului financiar.
Aceste instituţii financiare nebancare nu pot atrage depozite, nu pot emite
obligaţiuni, cu excepţia ofertei publice adresate investitorilor calificaţi.
Capitalul instituţiilor financiare nebancare este stabilit prin norme BNR şi nu
poate fi mai mic de 200.000 euro. Acţiunile acestora nu pot fi decât nominative.
Instituţiile financiare nebancare se înscriu în Registrul general, special şi de
evidenţă deschis la Banca Naţională a României.
În categoria instituţiilor financiare nebancare sunt incluse:
– societăţile organizate în baza Legii nr. 31/1991, republicată, care au
obiectul de activitate din categoria celor de mai sus şi poartă drept
denumire şi sintagma instituţie financiar nebancară (IFN);
– casele de ajutor reciproc şi casele de amanet.

bancare
Alba Iulia
2023
CAPITOLUL 3. POLITICA DE CREDITARE
A INSTITUŢIEI BANCARE
3.1. Aspecte generale privind politica de creditare a băncilor
În formularea unei politici de creditare, trebuie acordată prioritate atingerii următoarelor

obiective:
– selecţia unor credite sigure şi cu o probabilitate maximă de rambursare;
– asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca;
– încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieţelor pe care operează
banca.
Politicile de creditare variază şi în funcţie de ciclul economic. Ele trebuie să fie
actualizate şi adaptabile faţă de modificările mediului concurenţial şi economic.
Conţinutul unei politici de creditare comportă trei părţi principale: formulări politice cu
caracter general referitoare la sarcinile compartimentului de creditare şi la calităţile optime ale
portofoliului de credite; principii şi proceduri recomandate în constituirea şi administrarea
portofoliului de credite şi, în final, proceduri şi parametri detaliaţi de creditare, specifici fiecărui
tip de credite, respectiv norme de creditare.
Prima parte a politicii de creditare are rolul de a stabili cadrul general şi obiectivele
politicii de creditare. Structura sa generală poate fi prezentată după cum urmează:
1. Obiective
2. Strategii:
a) Tipuri de credite şi structura portofoliului de credite;
b) Structura creditelor în funcţie de lichiditatea şi scadenţa lor;
c) Mărimea portofoliului de credite.
3. Pieţe (zone comerciale)
4. Caracteristici ale creditelor:
a) Tipuri de credite;
b) Garanţii;
c) Termeni de creditare.
5. Responsabilităţi referitoare la aprobarea creditelor şi controlul calităţii acestora.
Obiectivele procesului de creditare trebuie să definească rolul băncii respective, aşa cum
aceasta şi-l asumă, rentabilitatea globală stabilită pentru perioada respectivă, imaginea pe care
doreşte să o impună pe piaţă, încrederea publicului, gradul de agresivitate în concurenţa cu
ceilalţi competitori. Dincolo de aceste obiective cu caracter general, menite să asigure racordarea
efortului compartimentului de credite la cel global al băncii, obiectivele politicii de creditare
trebuie să fie particularizate pentru acest domeniu de activitate prin stabilirea ţintei de creştere
medie (anuală sau trimestrială) a portofoliului de credite (în preţuri constante) şi a mărimii
acestui portofoliu relativ la activele sau depozitele bancare totale.
Strategiile de creditare vizează trei domenii distincte.
Strategia în domeniul structurii creditelor bancare stabileşte ponderea diferitelor categorii
de credite în total, direcţiile şi limitele minime de diversificare a portofoliului, precum şi gradul
de participare eventuală la credite sindicalizate. Fiind cel mai important activ bancar, creditele
(eşalonarea rambursării lor) au o importanţă deosebită pentru asigurarea lichidităţii bancare,
odată cu asigurarea rentabilităţii bancare. Deşi obiectivul principal al politicii de creditare îl
reprezintă minimizarea riscului de creditare, nici gestiunea acestor riscuri nu trebuie neglijată.
În cele din urmă, obiectivele de ordin strategic referitoare la mărimea portofoliului de
credite sunt cele prin care se asigură cuantificarea agresivităţii băncii, aşa cum a fost formulată
global la primul punct. O politică agresivă se caracterizează prin creşterea absolută (valoare în
preţuri constante) şi relativă (pondere în total active bancare) a portofoliului de credite. Dar
creşterea rapidă a portofoliului de credite poate spori riscurile legate de gestiunea acestui
portofoliu. Cel mai riscant element îl reprezintă scăderea potenţială a calităţii portofoliului, datorită
presiunii pe care o exercită asupra personalului gestiunea mai multor clienţi şi imperativul strategic
al cuceririi pieţei.
Definirea pieţelor sau a zonelor comerciale pentru bancă reprezintă un element de
politică pe termen lung. Politica de creditare trebuie să definească fără echivoc piaţa pe care se
vor desfăşura activităţile de creditare, precum şi priorităţile geografice. Este evident că această
componentă a politicii de creditare este variabilă (în conţinut) în funcţie de talia băncii: pentru o
bancă internaţională acestea se prezintă sub forma unor regiuni sau grupe de ţări deservite de
unităţi bancare proprii şi definite prin volum de activitate şi operaţiuni. Pentru băncile mai mici,
zona comercială are caracter preponderent naţional sau chiar local (regional).
În ceea ce priveşte standardele de creditare la acest nivel, prezentarea lor nu este decât
globală şi legată de contextul stabilit de strategia de creditare a băncii pentru perioada curentă.
Ele trebuie să cuprindă precizări referitoare la tipurile de credite, garanţii şi termene. Definirea
tipurilor de credite presupune stabilirea unor liste pentru: creditele preferate de bancă, creditele
de evitat datorită riscului ridicat şi pentru creditele interzise, de regulă, în virtutea unor restricţii
legale. De asemenea trebuie specificate tipurile de garanţii (mobiliare şi imobiliare) pe care
banca este dispusă să la accepte în virtutea expertizei proprii, a expertizei partenerilor tradiţionali
sau a evoluţiei condiţiilor de pe piaţă şi a celor legale. Termenele avute în vedere sunt cele
referitoare la periodicitatea reevaluării factorilor de risc, inclusiv a costului şi a preţului
creditului.
Tot prin politica de creditare trebuie stabilite limitele responsabilităţii tuturor celor
implicaţi în procesul de creditare. Este vorba, în principal, de limitele răspunderii ofiţerilor de
credite şi comitetelor de credit. Aceste limite depind de experienţa şi poziţia ofiţerului, de
garanţii, de sezonalitate, precum şi de capitalul/talia băncii.
Partea a doua a politicii de creditare conţine principiile şi procedurile pe care banca îşi
bazează procesul de creditare. Cuprinde următoarele elemente:
▪ protecţia prin asigurare;
▪ documentaţia şi garanţiile mobiliare;
▪ încasarea creditelor restante şi recuperarea garanţiilor;
▪ norme şi reglementări legale;
▪ stabilirea dobânzii percepute;
▪ informaţii financiare solicitate de la debitori;
▪ etica profesională şi conflictul de interese;
▪ examinarea şi controlul periodic al calităţii creditelor.
Protecţia prin asigurare se poate realiza pentru bunuri (cele care se constituie în garanţii,
dar nu numai), pentru persoane (cadrele de conducere pentru răspundere civilă sau pentru răpiri,
dar şi asigurări de viaţă pentru debitorii individuali în cazul creditelor pe termen lung), pentru
banca însăşi ca beneficiar de asigurări şi reasigurări (pentru riscul de creditare).
Documentaţia şi garanţiile mobiliare solicitate trebuie să se constituie în dosare de creditare
uniforme la nivelul întregii bănci, indiferent de locaţia unităţii bancare operative şi de personalul
angajat. Implementarea cerinţelor vizând acest caracter unitar poate ridica probleme semnificative
la nivelul băncilor mai mici, datorită raporturilor personale ale funcţionarilor acestora cu clienţii
băncii.
Tratamentul creditelor restante şi recuperarea garanţiilor se pot realiza printr-un
compartiment specializat care poate avea şi sarcini de control. Procedura-scrisă cuprinde
informaţiile de semnalare a dificultăţilor, detecţia acestora, raportarea măsurilor imediate,
controlul garanţiilor şi, eventual, depistarea fraudelor. Creditele restante pot avea cauze
obiective, legate de evoluţia ciclului economic, sau cauze subiective, datorate managementului
defectuos.
Detectarea problemelor se poate face din timp, dacă evoluţia calităţii debitorului şi cea a
mediului său economic sunt urmărite îndeaproape de bancă. Pot constitui semnale pentru
înrăutăţirea situaţiei economice a debitorului: reducerea disponibilului în cont, creşterea
frecvenţei apelului la liniile de credit, nerambursarea la termen, depunerea cu întârziere a
rapoartelor financiare etc. Odată ce se înregistrează o întârziere la plată, se pot lua o serie de
măsuri imediate, care presupun negocierea unui plan de măsuri cu debitorul şi revederea
termenilor contractului de creditare. În politica de creditare trebuie să se prevadă ce poate să
afecteze renegocierea contractului; cel mai adesea sunt vizate scadenţele (reeşalonate),
raportările (frecvente şi detaliate), încheierea unor convenţii suplimentare referitoare la limitarea
activităţii debitorului şi la gradul de implicare a băncii în luarea deciziilor manageriale, garanţiile
suplimentare (reale şi personale).
Reglementările legale reprezintă un element dinamic al mediului în care operează banca
şi, de aceea, politica de creditare trebuie să reflecte nu numai starea actuală a sistemului de
reglementări ci şi, în măsura în care acest lucru este posibil, cele mai probabile direcţii de
concentrare a atenţiei autorităţilor bancare. Reglementările bancare echivalează cu impunerea
unor limite şi a unor interdicţii referitoare la activitatea de creditare: operaţiuni şi volum.
Autoritatea bancară efectuează inspecţii periodice pentru a stabili gradul de respectare a
restricţiilor în vigoare la nivelul instituţiei bancare respective. Aceste inspecţii au, de regulă,
caracter periodic şi urmăresc o serie de obiective, între care: lichiditatea şi solvabilitatea băncii,
încadrarea în normele legale în vigoare, calitatea şi lichiditatea activelor bancare, precum şi
calitatea sistemelor proprii de protecţie şi control intern. În măsura în care aceste măsuri sunt
cunoscute de conducerea băncii şi în baza experienţei trecute a instituţiei bancare, ele trebuie
menţionate în politica de creditare pentru uzul tuturor funcţionarilor, astfel încât inspecţia
autorităţii bancare să nu constituie pentru aceştia un stres inutil şi pentru ca ei să acorde prioritate
domeniilor vizate de inspectori.
Politica de creditare are un rol deosebit de important şi pentru uniformizarea a criteriilor
privind stabilirea preţului creditului. Cel mai important element îl reprezintă determinarea
nivelului dobânzii percepute, respectiv a ratei acesteia. Trebuie prezentate toate procedurile de
determinare a acesteia, modul lor de folosire şi elementele în funcţie de care se poate stabili acest
nivel: costul fondurilor bancare, primele de risc, comisioanele bancare, rata dobânzii pe piaţă,
rata de bază sau de preferinţă a dobânzii. În afară de aceste elemente, trebuie specificate şi
celelalte componente ale costului creditului pentru debitor, cum ar fi soldul minim creditor al
contului acestuia sau alte servicii financiare oferite de bancă clientului.
Informaţiile financiare solicitate clientului trebuie să fie şi ele specificate în politica de
creditare pentru a nu apărea diferenţe semnificative de tratament între cererile tratate de diferiţi
ofiţeri de credite şi între diferiţi clienţi trataţi de acelaşi ofiţer. Accesul la aceste informaţii
necesită solicitarea rapoartelor financiare periodice şi întocmirea situaţiei financiare personale
pentru acţionari, directori, clienţi individuali. Rapoartele financiare periodice cele mai solicitate
sunt bilanţul şi contul de profit şi pierdere.
Examinarea şi controlul periodic al calităţii creditelor reprezintă un alt element esenţial al
politicii de creditare, determinant pentru asigurarea unui nivel de risc minim. Obiectivele
urmărite prin această examinare sunt: reducerea pierderilor la portofoliul de credite, detectarea
prematură a erorilor şi a problemelor, stimularea iniţiativei ofiţerilor de credite pentru
autocontrol şi informare, respectarea standardelor formale de creditare prin verificarea dosarelor
de creditare, respectarea normelor interne şi a celor legale, informarea prin excepţie şi periodică
a conducerii cu privire la situaţia şi evoluţia portofoliului de credite, fundamentarea
provizioanelor pentru pierderi. La fiecare inspecţie se culeg, se transmit şi se analizează
informaţii privind: situaţia financiară şi capacitatea de rambursare a debitorului, documentaţia
(dacă dosarul de credit este complet şi actualizat), respectarea politicii de creditare a băncii,
existenţa şi valoarea garanţiilor, încadrarea în limitele stabilite de reglementările legale.
Partea a treia a politicii de creditare cuprinde normele de creditare pe tipuri de credite:
credite imobiliare ipotecare, credite pentru construcţii/investiţii, credite pentru stocuri, credite pe
termen lung, credite pentru cumpărarea unor bunuri mobile, credite agricole, credite pentru
micile întreprinderi, credite de consum, credite personale şi, eventual, credite cumpărate.
Normele trebuie să cuprindă descrierea tipului de credit, destinaţia acestuia, scadenţele preferate,
tarifarea (dobândă, rate, comisioane, solduri minime creditoare etc.), plafoanele (minim şi/sau
maxim), asigurările, garanţiile solicitate, procedura de aprobare a creditului.
3.2. Metodologia de creditare
Metodologia de creditare cuprinde următoarele etape:

1. Etapa preliminară care presupune o informare-documentare reciprocă în vederea
identificării necesarului de credit, condiţiile de obţinere a acestuia, de rambursare, de cost etc.
2. Depunerea dosarului. Dosarul cuprinde două tipuri de documente: unele de ordin
juridic legate de statutul şi contractul de societate, înregistrate la Registrul Comerţului,
autorizaţii necesare funcţionării normale, angajarea normală a creditului, componenta echipei
manageriale etc. şi altele de natură economică, legate de prezentarea situaţiei economico-
financiare a societăţii (bilanţ, situaţia contului de profit şi pierdere, situaţia fluxului de fonduri),
balanţa de verificare a lunii precedente solicitării creditului, planul afacerii, contracte, comenzi
ferme la intern şi/sau extern, situaţia obligaţiilor de plată, garanţiile materiale oferite de agentul
economic.
Pentru fundamentarea creditelor de investiţii, agentul economic trebuie să prezinte:
▪ studiul de fezabilitate;
▪ autorizaţia de construcţie;
▪ devizul general al lucrării;
▪ planul de amplasare;
▪ contractul încheiat cu constructorul;
1. graficul lucrărilor investiţiei;
▪ alte autorizaţii prevăzute de lege.
3. Analiza documentaţiei depuse care implică o analiză a fezabilităţii planului privind
rambursarea împrumutului, plan prezentat de solicitant, şi a posibilităţilor de atingere a
scopurilor pentru care împrumutul a fost cerut. De asemenea sunt analizate garanţiile pe care
solicitantul le poate acorda băncii
4. Analiza indicatorilor economici ai solicitantului de credit
În urma analizei bilanţului debitorului sunt calculaţi o serie de indicatori care reflectă
starea economico-financiară a acestuia, indicatori care contribuie la decizia finală de creditare.
Principala funcţie a indicatorilor este redarea dinamicii evoluţiei societăţii pentru perioada
acordării.
Aceşti indicatori pot fi încadraţi în două categorii principale:
a) indicatori financiari – măsoară structura financiară şi lichiditatea unei firme;
b) indicatori ai activităţii curente.
5. Constituirea garanţiilor
În ceea ce priveşte creditarea unui client, orice decizie trebuie să ia în considerare
capacitatea prezentă şi viitoare a solicitantului de a rambursa creditul din surse proprii.
Pentru a diminua riscul de nerambursare şi de a preveni pierderi majore, băncile solicită
garanţii reale şi personale solicitanţilor de credite.
6. Aprobarea creditului. În funcţie de nivelul de competenţă, deciziile privind acordarea
creditului revin sucursalelor sau centralei băncii. În cadrul centralei unei bănci, decizia poate fi
luată la nivelul Comitetului de risc şi credite şi de Consiliul de administraţie în cazul unor credite
mari.
7. Încheierea contractului. Contractul va fi semnat de persoanele autorizate atât din
partea băncii, cât şi din partea societăţii şi va stipula condiţiile în care a fost aprobat creditul
(suma, obiectul, durata, graficul de rambursare, rata dobânzii, comisioane), obligaţiile şi
drepturile părţilor şi garanţiile.
3.3. Principiile şi regulile generale privind activitatea de creditare
 Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa

bancară ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate
a băncii: potrivit legii activităţii bancare din ţările cu economie
modernă de piaţă: „societăţile bancare, vor urmări la acordarea
creditelor, ca solicitanţii să prezinte credibilitate” şi „toate
operaţiunile de credit şi de garanţie ale societăţilor bancare vor
trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar
toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii”.1
 Activitatea de creditare se bazează în primul rând, pe analiza
viabilităţii, durabilităţii şi realismului afacerilor în vederea
identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor respectiv de a
genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă de rambursare a
creditului şi de plată a dobânzii.
 Creditele şi scrisorile de garanţie solicitate, indiferent de sumă sau
durata de rambursare, respectiv de valabilitate, se acordă pentru
destinaţia stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru
împrumutaţi.
Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinaţie decât cea stabilită, dă dreptul băncii
să întrerupă creditarea şi să retragă împrumutul acordat.
 Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim
al garanţiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a
împrumutatului către banca formată din credite şi dobânzi.
Banca are dreptul să verifice la clienţii săi existenţa şi integritatea garanţiilor asiguratorii
pe toată perioada creditării respectarea condiţiilor in care s-a acordat creditul şi modul cum
acesta este utilizat. Creditele se acordă la cererea agenţilor economici care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii: sunt constituiţi legal; posedă capital social vărsat potrivit statutului;
desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi statutului de funcţionare;
îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate; există posibilităţi reale de rambursare la
1
• Berca A. O., Stoica E. C. – Op. cit., p. 7 – 12
• Lăzărescu V. – „Băncile comerciale în economia de piaţă din România”, Editura AGORA, Bacău, 1993, p.
135
• Tudorache D. – Op. cit., p. 335 – 354 şi p. 365 – 368
• Basno C., Dardac N., Floricel C. – Op. cit., p. 126 – 130 şi p. 203 – 230
scadenţă a ratelor din credit şi plata dobânzilor aferente; prezintă garanţii materiale şi morale
pentru utilizarea eficientă şi rambursarea creditelor scadente; valoarea garanţiilor materiale
acceptate este cel puţin egală cu nivelul creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente; au conturi
deschise la banca finanţatoare; acceptă clauzele din contractul de credite.
 Banca poate întrerupe imediat fără preaviz, utilizarea de către client a
unui credit aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condiţiile
contractului de credite privind destinaţia, utilizarea, garanţiile,
termenele, furnizarea de date nereale sau în cazul în care situaţia
economică şi financiară a acestuia nu mai asigură condiţii de garanţie
şi rambursare.
 În vederea administrării riscului şi acoperirii eventualelor pierderi din
credite şi dobânzi, banca constituie rezerva generală pentru riscul de
credit şi provizioane specifice de risc pentru credite şi dobânzi.
Reglementări moderne actuale privind activitatea de creditare 2
Cadrul general de desfăşurare a activităţii bancare este precizat prin Legea bancară nr.
58/1998 şi prin Statutul Băncii Naţionale a României nr. 101/1998, precum şi prin norme
elaborate de BNR în vederea îmbunătăţirii funcţionării şi supravegherii sistemului bancar.
Potrivit Legii bancare o societate pe acţiuni înfiinţată cu scopul de a desfăşura activităţi
bancare sau o instituţie financiară care primeşte depozite de la populaţie sau oferă credite
populaţiei are nevoie de o autorizaţie pentru a-şi desfăşura activitatea.
Adecvat Normelor BNR nr. 9/2000, limita minimă a capitalului social şi cea a fondurilor
proprii se stabilesc la 250 miliarde lei.
În conformitate cu Legea bancară, BNR are dreptul şi obligaţia să adopte măsuri de
prudenţă bancară privind stabilirea nivelului capitalului la băncile comerciale, măsuri de
supraveghere bancară, de autorizare a înfiinţării şi funcţionării noilor bănci, de fixare a limitelor
de credit.
Regulamentele BNR prevăd constituirea de către bănci a unui depozit minim de rezerve
la BNR, în funcţie de politica monetară conjuncturală. Băncile au obligaţia să se conformeze
lunar cerinţelor privind rezervele minime obligatorii.
Conform reglementărilor BNR băncile care funcţionează în România trebuie să limiteze
suma creditelor acordate unui împrumutat sau grup de împrumutaţi care au legături din punct de
vedere economic la 20% din valoarea totală a capitalului şi rezervelor băncii respective.
2
Berca A. O., Stoica E. C. – Op. cit., p. 31 – 42
De asemenea, băncile trebuie să păstreze lichidităţile în monedă naţională şi în devize, în
conformitate cu Normele privind lichidităţile şi cerinţele prudenţiale elaborate de banca centrală
care, în general prevăd:
 un nivel minim al activelor lichide sau un portofoliu de active
lichide în raport cu activele sau pasivele;
 respectarea restricţiilor şi a condiţiilor aplicabile în cazul
anumitor credite şi investiţii, depozite garanţii şi obligaţii;
 respectarea scadenţelor activelor şi pasivelor unei bănci.

Curs 1 - Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1 - Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contractarea si utilizarea creditelor

1.1. Importanţa creditelor în economia competiţională

Noţiunea de credit este de origine latină şi provine de la „creditul-credere”, care

Contractarea si utilizarea creditelor

Lect.univ.dr. Lucian Găban

În cadrul contractului, trebuie să se stipuleze foarte clar obligaţiile şi îndatoririle părţilor,

Contractarea si utilizarea creditelor

Prof.univ.dr. Lucian Găban

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credit sunt:

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.10/l997

Contractarea si utilizarea creditelor

Prof.univ.dr. Lucian Găban

Creditul comercial este o formă de credit consimţit de o întreprindere pentru un client al

Creditul bancar – raporturile de credit în care sunt angajate întreprinderile

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă străveche care se

Contractarea si utilizarea creditelor

Prof.univ.dr. Lucian Găban

1.3. Trăsăturile creditului bancar

Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de

1.4. Rolul creditului în economie

Necesitatea existenţei şi manifestării creditului în orice economie are caracter obiectiv,

1.5. Pieţele de capital şi pieţele creditului

1.6. Piaţa capitalurilor sau financiară

1.8. Piaţa valutară

Contractarea si utilizarea creditelor

Prof.univ.dr. Lucian Găban

2.1. Banca. Rolul şi funcţiile băncii în economia funcţională

În literatura de specialitate nu există unanimitate privind originea băncilor. După părerea

2.2. Evoluţia sistemului bancar internaţional

În evoluţia sistemului bancar internaţional se pot identifica patru valuri.

Contractarea si utilizarea creditelor

Prof.univ.dr. Lucian Găban

Coordonarea internaţională a politicilor economice şi financiar-monetare a statelor lumii

Contractarea si utilizarea creditelor

Prof.univ.dr. Lucian Găban

În vederea asigurării unui mediu adecvat unei economii de piaţă funcţională,

Evoluţia sistemului bancar din România

Din analiza datelor prezentate, se desprind următoarele concluzii:

2.5. Alţi intermediari financiari

2.5.1. Organizaţiile cooperatiste de credit

În cadrul acestei categorii intră cooperativele de credit persoane juridice

2.5.2. Instituţiile financiare nebancare

Contractarea si utilizarea creditelor

Prof.univ.dr. Lucian Găban

3.1. Aspecte generale privind politica de creditare a băncilor

În formularea unei politici de creditare, trebuie acordată prioritate atingerii următoarelor

3.2. Metodologia de creditare

Metodologia de creditare cuprinde următoarele etape:

 Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa

S-ar putea să vă placă și