Intoxicații profesionale cu asficțianți simpli

Accidentul de muncă presupune vătămarea gravă a organismului sau intoxicația acută

profesională ce s-a petrecut în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu. Se încadrează în categoria accidentelor de muncă doar acele incidente care au provocat
incapacitate temporară pentru cel puțin trei zile, invaliditate sau deces.
Accidentele de muncă prin intoxicațiile cu gaze reprezintă evenimente des întâlnite în
industria chimică, a construcțiilor, a asamblării și mai rar în alte domenii. Cel mai adesea,
intoxicația are loc prin inhalarea compusului chimic, calea de pătrundere fiind cea respiratorie,
însă în funcție de toxicitatea și solubilitatea compușilor gazoși implicați, alte căi de pătrundere
implicate sunt: cutanată, digestivă, oculară, transplacentară și parenterală, cele două de la final
fiind cazuri excepționale.
Importanța precizării căii de pătrundere este necesară pentru a aproxima efectele pe
termen scurt, mediu și lung ale expunerii la toxic, luând în considerare și nivelul de toxicitate al
acestuia. Gradul de toxicitate al unei substanțe este stabilit după determinarea dozei letale prin
experimentare cu animale de laborator, insituindu-se-se două praguri semnificative, LD 0 și LD50,
abrevierea LD provenind din limba engleză, „lethal dose”, doza letală. LD 0 este valoarea
exprimată în mg/kgc la care efectele toxice ale substanței sunt vizibile însă niciun animal de
laborator nu decedează în urma experimentului iar LD50 reprezintă valoarea la care jumătate din
animalele de test au decedat după administrarea de toxic.
Pornind de la aceste valori experimentale, se pot aproxima și extrapola valorile de
referință ale nivelelor de toxic ce supun la risc bunăstarea și sănătatea umană. S-au stabilit astfel
șase niveluri de toxicitate posibile ale substanțelor, după Hodge și Gleason, scala realizată de
aceștia fiind valabilă și astăzi. Astfel, substanțele se clasifică pornind de la supertoxice, cele ce
sunt capabile să producă efecte letale la doze de 5 mg/kgc sau mai puțin, dozele crescând
exponențial cu valoarea 10 la fiecare nivel: extrem de toxice până în 50 mg/kgc, foarte toxice
până în 500 mg/kgc și moderat toxice până în 5.000 mg/kgc, ajungându-se la slab toxice până în
15.000 mg/kgc iar cele cu valori letale de peste 15.000 mg/kgc fiind considerate practic netoxice.
Gazele asfixiante sunt considerate gaze netoxice sau slab toxice care înlocuind oxigenul
din atmosfera spațiului de lucru, scad cantitatea acestuia ce pătrunde în plămân la fiecare inspir,
producând astfel hipoxie. Acestea sunt practic inerte din punct de vedere fiziologic și nici nu
pătrund în corp, însă efectul fizic pe care îl au asupra moleculelor de oxigen din atmosferă este
suficient pentru a pune în pericol sănătatea muncitorilor. Prin efect fizic, înțelegem înlocuirea
moleculelor de oxigen din aer cu moleculele altui gaz, adesea acesta fiind mai greu decât aerul.
Volumul ocupat de moleculele gazului suplimentar determină scăderea procentajului volumetric
gazos al oxigenului din aer, modificând astfel valorile naturale ale procentelor din aerul respirat și
în egală măsură ocupând spațiul pulmonar destinat oxigenului, punând viața persoanei expuse în
pericol. În cadrul acestei categorii de gaze includem: dioxidul de carbon, azotul, metanul, heliul,
neonul, argonul, kriptonul si xenonul. Dintre acestea, cele mai des implicate în accidente de
muncă sunt dioxidul de carbon, azotul, heliul și argonul, recent alăturândusi-le și neonul.
Pericolul cel mai mare pe care îl exercită aceste substanțe chimice este că sunt
indetectabile de capacitățile senzoriale umane. Toate sunt incolore, inodore și insipide, astfel
asfixierea fiind insidioasă, unii experți în domeniu considerându-le chiar mai periculoase decât
alte gaze cu efect toxic direct, precum gazul de clor, amoniacul sau sulfitul de hidrogen, care sunt
ușor detectabile prin miros de la concentrații mici în aer. Efectul asfixiant al acestora este
indetectabil din punct de vedere fiziologic, scăderea nivelului de oxigen circulant în sânge
producând vertij, dureri de cap și dificultăți în vorbire dar victima nu este capabilă să realizeze că
se asfixiază. Unicul semn perceptibil este apariția respirației agonizante ca reflex cu sediul în
trunchiul cerebral, determinat de hipercapnie, hipoxie extremă respectiv anoxie totală. Astfel,
remarcăm că dintre toate gazele implicate în acest tip de accidente profesionale, dioxidul de
carbon este unicul care poate oferi victimei senzația psihologică de sufocare, celelelalte ducând
vitima în inconștiență prin hipoxie înainte de apariția respirației agonizante, însoțită foarte des și
de convulsii mioclonice imediat înainte de deces.
Fiind inerte fiziologic, gazele clasificate drept asficțianți simpli nu sunt nici absorbite, nici
metabolizate, nici excretate în vreun fel. Ele vor fi tratate separat în cadrul lucrării de față în
limita posibilităților oferite de circumstanțele diferite în care persoanele pot fi expuse la astfel de
agenți chimici și a unor diferențe minore în manifestarea simptomelor de asfixiere, accentul cel
mai mare fiind pus pe dioxidul de carbon.
Azotul este un gaz simplu, diatomic, prezent în proporție de 78,084 % în atmosfera
planetei. Termenul de „azot” este folosit cu precădere în literatura franceză, cea engleză
preferându-l pe cel de „nitrogen”, de la care și simbolul chimic al acestuia, și a fost preluat în
limba română din limba franceză. Brevetul termenului aparține lui Antoine Lavoisier, care a l-a
compus folosind prefixul de negație „a-” și termenul „-zote” ce provine din greaca veche,
desemnând viața. A fost pus încă de atunci accentul pe faptul că azotul nu întreține viața, nu este
respirat de nicio ființă la nivel molecular, nu este absorbit și este inert din punct de vedere
biologic. Rolul său în atmosferă este de a contracara efectele negative ale surplusului de oxigen
care ar putea cauza stres oxidativ, suplimentar celui actual la care ne-am adaptat, asupra celulelor
și țesuturilor vii, facilitând îmbătrânirea acestora.
Azotul este folosit, la fel ca în natură, în tuburile de oxigen pentru a completa necesarul
volumetric de gaz prezent în ele. Prezența acestuia nu vine cu nicio consecință nefastă la presiune
atmosferică normală, în clinici și spitale, dar reprezintă un pericol major de sănătate pentru
scafandrii ce coboară la adâncimi crescute, unde presiunea poate fi și de 10 ori mai mare decât
cea atmosferică. Denumirea generală a efectului narcotic al azotului asupra scufundătorilor la
adâncimi crescute este cea de „beție a scafandrilor” dar are și alte denumiri, precum „efectul
Martini” sau mai simplu, „narcoză cauzată de gaze inerte”.
În ciuda faptului că mecanismul de acțiune nu este pe deplin înțeles și cercetările sunt
foarte dificil de efectuat, teoria generală propune faptul că presiunea gazelor asupra țesuturilor
alveolare din plămânul scufundătorului este proporțională dacă nu aceeași cu cea a apei din jurul
corpului acestuia. Se presupune că drept urmare a creșterii presiunii exercitate de gaze asupra
țesuturilor alveolare, capacitatea azotului de a se dizolva în sânge crește semnificativ, acesta
circulând astfel prin sânge până la creier unde se dizolvă în membrana celulară a neuronului,
interpunându-se în transmisia coerentă a semnalelor atât în cadrul sistemului sistemului nervos
central cât și al celui periferic, de la adâncimi mai mari.
Se reunosc 6 intervale ale manifestărilor datorate de narcoza azotului la scufundători, în
funcție de adâncimea și presiunea la care se află aceștia, după Lippmann și Mitchell. De la
suprafața apei până la adâncimea de 10 metri, unde presiunea este de două ori cea atmosferică,
scufundătorul nu prezintă simptome sau acestea sunt prea minore pentru a fi remarcate. Între 10
și 30 de metri adâncime, ajungându-se la de patru ori presiunea atmosferică, sunt posibile alterări
minore ale capacităților motorii, în special legate de îndeplinirea sarcinilor cu care scufundătorul
nu este obișnuit, disfuncții cognitive minore și o ușoară euforie. Între 30 și 50 de metri, presiunea
apei asupra corpului scufundătorului ajungând la de șase ori cea atmosferică, răspunsdurile la
stimull vizuali și auditivi sunt încetinite, capacitatea de judecată și memoria de scurtă durată sunt
afectate vizibil, mai tare decât coordonarea motorie, fixarea pe anumite idei își face apariția iar
scufundătorul are un sentiment de încredere crescută însoțit de o stare de bine apărută ca din
senin, scufundătorul devenind logoreic. Nu este exclusă și posibilitatea apariției anxietății, în
special dacă scufundarea se face în ape reci sau murdare.
Începând cu adâncimile de 50 de metri și până la 70, unde presiunea ajunge la de opt ori
cea atmosferică, amețeala se face simțită ca simptom alături de somnolență, confuzie, halucinoză,
încetinirea răspunsului la semnale, stimuli și instrucțiuni, râs incontrolabil, isteric, sau anxietatea
se poate transforma în stare de teroare. Între 70 și 90 de metri adâncime, presiunea ajungând până
la de zece ori cea atmosferică, scufundătorul este cuprins de o stare de stupor, concentrarea fiind
aproape imposibilă, dexteritatea fiind pierdută aproape în totalitate, iar pierderile de memorie
fiind foarte frecvente. La adâncimi de peste 90 de metri, halucinațiile devin foarte intense,
percepția sunetelor și a culorilor este de asemenea amplificată, scufundătorul poate trece prin
episoade maniacale sau depresive, acestea alterând spontan, își pierde capacitatea de a aprecia
corect timpul, poate avea senzația că levitează sau că urmează să își piardă conștiința, ulterior la
33 de atmosfere presiune chiar pierzând-o și fiind foarte aproape de un posibil deces.
Tratamentul tuturor acestor manifestări este simplu, ascensionarea la o adâncime mai
mică iar profilaxia este, în același ton, evitarea scufundărilor la adâncimi prea mari. Un număr
reprezentativ de scufundători au murit încercând să depășească recordul de 120 de metri
adâncime de scufundare, Cartea Guiness a Recordurilor eliminând acest record din lista de
recorduri ce pot fi depășite pentru binele general al populației din întreaga lume.
Deși foarte tratată în multiple lucrări de specialitate, narcoza cauzată de azot este o
problemă medicală care, după cum se vede, poate fi evitată, este tratată simplu, își face simțită
prezența prin simptome specifice bine cunoscute și nu s-a demonstrat că ar afecta pe termen lung
în niciun fel persoana expusă. Un pericol mult mai mare îl reprezintă efectele ce pot fi cauzate de
azot, în cadrul folosirii acestuia drept lichid sau solid de criogenizare. În cadrul aceleiași categorii
includem heliul și argonul, ambele având temperaturi de lichefiere respectiv solidificare foarte
scăzute, fiind candidatele perfecte pentru a fi utilizate în acest domeniu.
În momentul scurgerii de lichid de lichefiere într-o cameră neaerisită sau în cazul
schimbării blocurilor de azot, heliu sau argon solid dintr-o instalație de răcire, exstă un risc major
de evaporare respectiv sublimare a acestor compuși chimici și pătrunderea acestora în aerul
respirabil. Atunci când un litru de azot, heliu sau argon lichefiat trece din starea de agregare la
care se află la o temperatură mică înapoi la starea sa naturală, de gaz, ocupă un spațiu de 690 de
litri, în cazul azotului, sau chiar 850 de litri, în cazul argonului. După cum am precizat în primele
paragrafe, aceste gaze înlocuiesc volumetric vizibil oxigenul din atmosfera camerei generând
hipoxie greu de remarcat și ducând la confuzie, letargie, pierderea conștiinței și deces.
Acțiunile principale ce trebuie efectuate în astfel de situații sunt: scoaterea victimei din
zonă, asigurându-se că salvatorii au măsti de oxigen pentru a nu-i pune și pe ei în pericol,
mutarea victimei din zonă la cabinetul medical al instituției în care aceștia operează și
administrarea de oxigen prin canulă nazală cu oxigen hiperbaric până la revenire. În funcție de
cantitatea de oxigen dezlocuit în aer, asfixierea se manifestă în 5 trepte. Valorile volumetrice de
oxigen atmosferic mai mici de 21 % dar mai mari de 18 % sunt insesizabile pentru victimă. Între
18 și 11 % produc modificări în capacitățile motorii și intelectuale ale victimei fără ca aceasta să
își dea seama. La concentrații mai mici de 11 % oxigen volumetric în aer, riscul de leșin este
iminent în orice moment, astfel la valori de peste 8 % poate dura minute până la leșin, peste 6 %
dar sdub 8 % poate dura un minut până la leșin iar resucitarea trebuie efecuată imediat iar între 0
și 6 % oxigen, leșinul este imediat și inclusiv în cazul salvării persoanei, daunele cerebrale sunt
inevitabile.
Neonul este un alt gaz rar, la fel ca heliul și argonul, care a început a fi folosit odată cu
evoluția tehnicilor medicale, fiind folosit în chirurgia laser, criochirurgie, analiza gazelor din
sânge și prezervarea specimenelor biologice la temperaturi joase. La fel ca azotul, heliul sau
argonul la temperaturi joase, neonul trebuie manevrat cu grijă iar instalațiile ce conțin neon
trebuie verificate frecvent pentru a evita scurgerile posibile ce pot dezlocui oxigenul din aer
generând aceleași simptome ca în cazul dezlocuirii oxigenului de heliu, azot sau argon.
Metanul este cel mai simplu alcan și reprezintă în primul rând un hazard inflamabil în
mine, în peșteri, în caverne și în alte locuri de acumulare create de om sau prezente în natură.
Deși este folosit în viața de zi cu zi pentru a alimenta aragazele și cuptoarele, este amestecat cu
mercaptani pentru a-i oferi un miros caracteristic care este asociat de populația generală cu
metanul, în ciuda faptului că acesta în forma sa pură nu are miros. În aceste circumstanțe,
metanul este greu de detectat și nesuspectat de către mineri sau speologi, care sunt expuși
posibilității de a intra în contact cu acesta. La fel ca anterioarele, metanul dezlocuiește oxigenul
din atmosferă și duce la asfixiere, fiind un caz mult mai rar de accident profesional totuși.
Un loc special în cadrul asficțianților simpli îl ocupă dioxidul de carbon, care are
manifestări clinice ce pot fi semnalate în cazul pregătirii adecvate a lucrătorilor. De asemenea,
este unicul care oferă senzația psihologică de sufocare victimei. El are un rol esențial pentru
viață, în concentrația sa volumetrică din aerul respirat de 0,03 – 0,04 %, stimulând centrul
respirator și controlând astfel viteza și volumul cu care respirăm. Daunele produse de stimularea
prea puternică a acestuia devin vizibile la concentrații mai mari de 3 %. Între 3 și 4 %, fiecare
respirație devine mai profundă iar pulsul și presiunea sangvină cresc. Între 4 și 5 %, apar dureri
de cap și o stări de rău ale persoanelor expuse iar respirațiile devin foarte rapide. Concentrațiile
de dioxid de carbon în aer cuprinse între 5 și 10 % apar crampe, starea de rău persistă și riscul de
a intra în inconștiență este foarte crescut. Peste 10 % dioxid de carbon în aer, inconștiența,
respirația agonizantă, convulsiile și decesul sunt inevitabile. S-a stabilit astfel că concentrația de
lucru sigură în prezența dioxidului de carbon este de 0,5 %. Dioxidul de carbon poate fi întâlnit
sub multe forme, cel mai adesea drept gaz în stingătoarele de incendii, în butelii pentru
carbonizarea berilor și a sucurilor la baruri și sub formă de zăpadă carbonică.
Manevrele de salvare în acest caz sunt asemănătoare cu cele în cadrul intoxicației cu azot,
heliu, neon sau argon, evitându-se însă administrarea de oxigen deoarece dioxidul de carbon este
eliminat în mod natural din plămâni. Oxigenul se administrează doar în cazurile grave, în care
victima a fost privată de oxigen o perioadă foarte lungă, acest detaliu fiind depistat prin analiza
gazelor respiratorii.
Pentru evitarea acestor eveniemente nefaste, trebuie verificate instalațiile ce distribuie
astfel de gaze regulat. Sălile de lucru în care se află lucrătorii ce ar putea fi expuși la scurgeri, fie
că e vorba de barmani, medici, mineri sau simpli manevranți de substanțe criogene, trebuie să
dețină aparate de măsurare a procentului de oxigen din aer. Aceste dispozitive trebuie legate la
alarme care în cazul în care concnetrația de oxigen scade sub 19 % să pornească pentru a alerta
oamenii din incintă că are loc o scurgere ce le pune viața în pericol prin risc de asfixiere. Căile de
acces ale acestor camere trebuie să fie largi, spațioase și este necesar ca ușile să fie ușor de
deschis. Ventilația în aceste camere trebuie menținută într-o stare excelentă, pentru a face față
posibilelor scurgeri.
De asemenea, cunoscându-se riscurile la care sunt expuși lucrătorii, este indicat ca la o
distanță accesibilă de camerele respective să fie un cabinet în care să opereze un asistent medical
pregătit pentru a interveni în astfel de situații. Pentru a facilita salvarea victimelor, trebuie puse la
dispoziție în zonă măști de oxigen pentru a evita astfel leșinul salvatorilor deopotrivă.
Nu în ultimul rând, personalul ce activează în zonele de risc trebuie instruit cum trebuie
cu privire la astfel de situații, trebuie făcut conștient de riscurile pe care le presupune asfixierea și
simptomele la care trebuie să se aștepte. Deși sunt niște accidente de lucru care nu sunt
mediatizate precum altele și având în vedere faptul că victimele scapă fără daune colaterale pe
termen lung sau decedează, aducerea la cunoștință a publicului larg este o măsură preventivă de
primă intenție.
Luând măsurile necesare pentru a asigura lucrătorii că au un spațiu sigur de lucru,
instruindu-i pe aceștia și oferindu-le măsurile necesare de combatere a situațiilor ce le pun viața
în pericol și asigurând spații de ajutor în proximitatea zonelor susceptibile la evenimente nefaste,
putem fi asigurați că lucrurile pot decurge normal în întreprinderile în care pot fi intoxicații cu
asficțianți simpli.
Bibliografie:

LEGE nr. 319 din 14 iulie 2006 a securității și sănătății în muncă

Ossian A. Aspecte generale privind toxicologia profesională. În Cocârlă A coordonator. Medicină
ocupațională, volumul II. Editua Medicală Universitară „Iuliu Hațeganu” Cluj-Napoca, 2009,
869-874.
Rostain, Jean C; Balon N. Recent neurochemical basis of inert gas narcosis and pressure effects.
Undersea and Hyperbaric Medicine, 2006. 33 (3): 197–204.
Bennett, Peter; Rostain, Jean Claude. Inert Gas Narcosis. În Brubakk, Alf O.; Neuman, Tom S.
Bennett and Elliott's physiology and medicine of diving (5th ed.). United States: Saunders, 2003.
Trudell, J.R.; Koblin, D.D.; Eger, E.I. A molecular description of how noble gases and nitrogen
bind to a model site of anesthetic action. Anesthesia and Analgesia, 1998. 87 (2): 411–8.
Paton, William. Diver narcosis, from man to cell membrane, 1975. Journal of the South Pacific
Underwater Medicine Society, publicat prima oară în 2000.
Smith, EB. Priestley lecture 1986. On the science of deep-sea diving—observations on the
respiration of different kinds of air. Undersea & Hyperbaric Medicine, 1987.
Lippmann, John; Mitchell, Simon J. Nitrogen narcosis. Deeper into Diving (2nd ed.). Victoria,
Australia: J. L. Publications, 2005. pp. 103–8.
Maria Pieri, Academic Editor. Helium Suicide, a Rapid and Painless Asphyxia: Toxicological
Findings. Toxics, 2022 Aug. 10 (8): 424.
Varlet V, Iwersen-Bergmann S, Alexandre M, Cordes O, Wunder C, Holz F, Andresen-Streichert
H, Bevalot F, Dumestre-Toulet V, Malbranque S, Fracasso T, Grabherr S. Helium poisoning:
new procedure for sampling and analysis. Int J Legal Med, 2019 Nov. 133(6): 1809-1818.
Yongkai L, Jianzhong Y. Occupational acute argon gas poisoning: A case report. Medicine, 2022
Sep. 101(36): e30491.
Lo Faro A.F., Pirani F, Paratore A, Tagliabracci A, Busardò F.P.. Fatal inhalation of nitrogen
inside a closed environment: Toxicological issues about the cause of death. Forensic Sci Int, 2019
Sep. 302: 109871.
Giorgetti A, Palletti G, Barone R, Garagnani M, Rossi F, Guadagnini G, Fais P, Pelotti S. Deaths
related to nitrogen inhalation: Analytical challenges. Forensic Science International, 2020 Dec.
Çal kan Tür F, Aksay E. Asphyxia due to accidental nitrogen gas inhalation: a case report. Hong
Kong Journal of Emergency Medicine, 2012. 19: 46-48
Permentier K, Vercammen S, Soetaert S, Schellmans C. Carbon dioxide poisoning: a literature
review of an often forgotten cause of intoxication in the emergency department. International
Journal of Emergency Medicine 2017. 10, Article number: 14.
Arrieta A, Brickell P, Camparada V, Fry C, Gachot R, Lewandowski J, Nielsen A, Patel M,
Ritlop D. Hazards of Inert Gases and Oxygen Depletion. European Industrial Gases Association
(AISBL). IGC Document 42/09/E
Recomandări de securitate. 12 – Utilizarea dioxidului de carbon CO2. Linde Gaz România
De Lorenzi L. L’anidride carbonica; Aspetti di sicurezza. Associazione nazionale imprese gas
tecnici, speciali e medicinali.
La Seguridad y los Gases Industriales. Asociacida de Fabricantes de Gases Industriales y
Medicinales.
Vineetha V. Neon Toxicity - Symptoms, Diagnosis, and Treatment. First aid and Emergencies,
2023 Jun.