MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

PROIECT PENTRU

EXAMENUL DE CERTIFICARE A

CALIFICĂRII PROFESIONALE ÎN ÎNVATAMANTUL LICEAL

NIVEL 4

DOMENIUL: PROTECȚIA MEDIULUI

CERTIFICARE: TEHNICIAN ECOLOG SI PROTECTIA MEDIULUI

TEMA

CALITATEA AERULUI IN JUDEȚUL TULCEA

PROFESOR ÎNDRUMATOR:

BUCĂTARU LĂCRĂMIOARA-DORINA

ELEV:

DUMITRU NANCU

TOPOLOG 2019
 CUPRINS

ARGUMENT…………………………………………………………………………...…………………….3

CAPITOLUL I-Efectele poluării aerului asupra omului……………………….....……………….…..5

1.1 Procesul fiziologic produs de impurificarea aerului in aparatul respirator……..…………….5

1.2 Mecanismul pătrunderii poluanților în organism ………………………….......……………..…..6
1.3 Efecte nocive……………………………………..........………………………………...………..........7
1.4 Efecte patologice nespecifice……………………………………………………………………….…8
1.5 Efecte patologice specifice………………………………………………………………………..….10
1.6 Poluarea radioactivă cu microorganisme………………………………………………………....13
CAPITOLUL II-Fiziologia poluării la animale……………………………………………………......15

2.1Acțiunea toxică a poluanților……………………………………………………………………..….17

CAPITOLUL III: Elemente din simptomatologia poluării la plante……………………………......21

3.1Efectele fluorului și ale compușilor săi asupra frunzelor………………………........................21

3.2Efectele bioxidului de sulf………………………………………………………………………….....23

3.3Efectele oxizilor de azot…………………………………………………………………………..…...23

3.4Efectele poluantilor asupra apei si a solului…………………………………………………….…24

3.5Efectele poluantilor asupra constructiilor si instalatiilor………………………………………...25

BIBLIOGRAFIE……………………………………...…………………………………………………….30

2
 ARGUMENT

Dintre stările de agregare a materiei, starea de gaz, deşi cea mai puţin sesizata de simţuri, este
starea cea mai frecventa în univers. Aerul, amestecul de gaze care constituie atmosfera,
reprezintă o stare de echilibru cu rol de tampon, de manta de protecţie între scoarţa dură a
Pamantului şi restul cosmosului.
Atmosfera poate fi concepută ca un ocean prezent pretutindeni, atât la suprafaţa planetei cât
şi în toate spaţiile aflate în legătura cu atmosfera: în crăpăturile şi porii solului, in peşteri, in
excavaţiile naturale făcute de un om etc.
Atmosfera mai poate fi reprezentată ca o imensă calotă care înconjoară Pământul, având o
grosime medie până la 3000 km, grosimea sa ocupând aproape jumătate din raza Pământului,
iar volumul ei, până la limitele sale extreme, un spaţiu mai mare decât cel al restului planetei.
Atmosfera terestră se caracterizează prin însuşiri aparent contradictorii: pe de o parte o
stratificare teoretică, pe de alta care determina amestecul aerului din diferite straturi.
Dintre marile zone care subîmpart atmosfera, zona sa inferioară, troposfera,este cea mai
importantă pentru vieţuitoarele de pe sol.
În troposferă, aerul fiind mai dens, au loc transformări mai active ale proprietăţilor fizice şi
deplasări rapide în toate direcţiile spaţiului. Deşi grosimea troposferei se limitează la 14-18 km,
ea ar fi suficientă pentru ca poluanţii generaţi la nivelul solului să se poată dilua satisfăcător.
Răspândirea are loc datorită scăderii densităţii şi temperaturii aerului cu altitudinea.
Aerul este un amestec de gaze, între care doua se găsesc in proporţie mai mare: azotul 78% şi
oxigenul 21%. Restul de 1% este fără importanţă deosebită pentru viaţă, în afară de bioxidul de

3
carbon ( 0,03-0,04% ); se mai adaugă prezenţa vaporilor de apă, în cantităţi variabile de la
proporţii aproape de zero la 3-4%,local şi temporar.
După cum se ştie, componenţii aerului se află într-o continuă schimbare în timp ce, pe de o
parte, se consumă parţial, pe de alta ei sunt înlocuiţi datorită regenerării din anumite surse. Acest
echilibru nu numai cantitativ, ci şi calitativ constituie una din calităţile fundamentale ale
existenţei vieţii pe Pământ.
Dintre componenţii naturali ai aerului, numai bioxidul de carbon are oscilaţii legate de
aglomeraţiile umane. Astfel,în timp ce in atmosfera unor întinderi nepoluate proporţia sa se
apropie de 0,02%, deasupra marilor oraşe creşte uneori la 0,04-0,05%.
In ultimul timp a început să crească concentraţia datorita surselor industriale. Aerul absolut
pur este un termen teoretic şi se referă la prezenţa exclusiv în atmosferă a gazelor din
componenţa aerului în concentraţii precise şi absenţa altora, ca şi a vaporilor şi particulelor
solide. In realitate aerul absolut pur nu există nicăieri în atmosferă, acesta conţinând uneori urme
de gaze, particule de praf sau bacterii.
Noţiunea de aer poluat se referă nu numai la prezenţa unor substanţe străine de compoziţia
naturală a aerului, ci şi la cantităţi, la concentraţii care îl fac impropriu pentru exercitarea rolului
său fundamental de a întreţine viaţa.
Desigur, pentru fiecare activitate există şi nuanţe subiective, moduri diferite pentru a înţelege
noţiunea de poluare a aerului, în raport cu cerinţele impuse de desfăşurarea unei activităţi sau a
alteia,precum şi în raport cu nocivitatea asupra organismului uman şi asupra factorilor mediului.
Pentru medic, aerul este poluat când concentraţia substanţelor străine atinge nivele nocive
organismului uman; pentru tehnologul industrial, preocupat de coroziune, când poluanţii ating
concentraţii care alterează şi funcţionarea instalaţiilor; pentru proiectantul unei fabrici de oxigen
şi amoniac, preocupat să folosească aer cât mai curat ca materie primă, atunci când procesul de
producţie este tulburat de prezenţa substanţelor străine; pentru cercetătorul dintr-un laborator de
biologie, când cultura sa este contaminată cu microorganisme sau infestată cu spori etc.
In mod curent termenul de nocivitate îşi limitează aria de activitate la vieţuitoare şi
îndeosebi la om. De altfel, poluarea este strâns legată de nocivitate. De aceea, uneori,
întreprinderile industriale sunt clasificate „nocive” şi „nenocive”,criteriul fiind capacitatea lor de
a emite sau nu poluanţi de natură toxică şi în cantităţi care afectează vieţuitoarele.
In acest fel, poluarea si nocivitatea, se referă la agenţii poluanţi atmosferici, pulberi şi
gaze, dar şi la alţi agenţi ca radiaţiile şi zgomotul. Prin concentraţia, extinderea şi agresivitatea
lor, poluanţii atmosferici sunt consideraţi mai nocivi decât ceilalţi agenţi poluanţi.

4
 ~CAPITOLUL I~
EFECTELE POLUĂRII AERULUI ASUPRA OMULUI

1.1 PROCESUL FIZIOLOGIC PRODUS DE IMPURIFICAREA AERULUI IN APARATUL

RESPIRATOR

Pătrunderea în plămâni a impurităţilor din aer depinde pe de o parte de caracteristicile

fizice şi chimice ale acestora, iar pe de altă parte de caracteristicile anatomice şi fiziologice ale
căilor respiratorii.
In esenţă, procesul se desfăşoară astfel: particulele mai mari sunt reţinute la diferite
nivele ale plămânului, în raport cu dimensiunile lor, iar particulele mici şi gazele pot pătrunde în
alveole. In perioada care urmează reţinerii, o parte pot trece prin peretele alveolelor şi prin
mucoase, pătrunzând în sânge şi ajungând la alte organe; altele rămân în ţesutul pulmonar, a
cărui structură se modifică; în sfârşit o mare parte este evacuată înapoi pe cale respiratorie, fie
imediat cu aerul respirat, fie ulterior, în orele, zilele, sau săptămânile următoare.
Deci, un om care trăieşte într-un mediu impurificat inhalează şi reţine continuu
impurităţi, dintre care o parte sunt reţinute şi se acumulează în plămâni şi în restul organismului,
contribuind astfel la modificările sale anatomice, fiziologice şi patologice.
In raport cu intensitatea impurificării aerului se produce îmbolnăvirea şi scurtarea vieţii
proporţionale a populaţiei din zonele impurificate. In cazul unei poluări extrem de accentuate şi
durabile, impurificarea aerului determină chiar moartea rapidă prin intoxicaţie cu gaze, fum,
vapori, a unui număr mai mic sau mai mare de oameni.
Astfel de condiţii se creează fie prin revărsări şi explozii ale unor rezervoare de gaze, fie
ca urmare a persistenţei unor condiţii meteorologice (concentrarea şi acumularea în atmosfera
libera a impurităţilor provenite din zone intens industrializate).

5
1.2 MECANISMUL PĂTRUNDERII POLUANȚILOR ÎN ORGANISM
Importanţa poluării aerului pentru sănătate decurge primordial din calitatea aerului de a
întreţine viaţa. Spre deosebire de apă, alimente şi alţi factori de mediu, aerul este într-un contact
intim permanent cu ţesuturile şi mediul intern al organismului.
Prin intermediul membranelor alveolare,aerul intră în contact cu sângele, care îl
transportă în tot organismul. Poluanţii din aer care exercită efecte asupra organismului aproape
în exclusivitate particule solide şi gaze; excepţional, intervin unii aerosoli lichizi (picături fine,
picături acide).
Particulele îşi exercită acţiunea nocivă în primul rând prin pătrunderea lor în aparatul
respirator. Profunzimea până la care ajunge este dependentă de proprietăţile şi dimensiunile lor:
cele mai mari sunt reţinute pe traiectul căilor respiratorii, cu cât mai voluminoase, cu atât mai
sus. Cele cu diametrul sub 2 -3 μ ajung până în alveole, iar o parte dintre cele sub 2 μ şi
îndeosebi cele submicronice, se întorc în atmosferă cu aerul expirat.
Indepărtarea particulelor este realizată prin mai multe mecanisme:
- înghiţirea unei părţi a secreţiei respiratorii, urmată de descompunerea pulberilor în
stomac şi în intestin şi eliminarea celor nedigerate odata cu excrementele;
- ridicarea simultană a secreţiei căilor respiratorii, datorită mişcării cililor vibratili
( mişcarea cililor este oprită de unele gaze toxice şi de frig );
- evacuarea mecanică voluntară sau reflexă prin tuse, strănut, suflarea nasului;
- înglobarea, transportul şi ( uneori ) digerarea de către fagocitele desprinse din peretele
alveolar ( „ celule de praf „) sau de cele provenite din sânge şi limfă;
- o mică parte din particule pot fi dizolvate sau chiar pot traversa membrana alveolară,
ajungând fie în ţesutul pulmonar, fie în căile circulatorii, fenomen denumit îndepărtare
patologică.
Gazele pătrund în căile respiratorii cu mai mare uşurinţă datorită dimensiunilor reduse ale
moleculelor lor. Gazele solubile pot fi reţinute în căile respiratorii superioare datorită solubilităţii
în pelicula de lichid care le căptuşeşte, iar cele greu solubile ajung în alveole.
După dizolvare ele pătrund în circulaţia sanguină, ca şi unele substanţe solide sau
lichide, apoi în diferite organe, fiind reţinute în zonele cu tropism special.

Toate acestea mai depind, de asemenea, de solubilitatea în grăsimi, de volatilitatea şi de

capacitatea de reacţie chimică a impurităţilor. Metabolismul substanţelor poluante ajunse în
organism este propriu fiecăreia, ca şi efetul sau afinitatea de organ.

6
1.3 EFECTE NOCIVE
Contactul cu ţesuturile organismului determină o serie de efecte, mai mult sau mai puţin
grave, în raport cu însuşirile agresive ale toxicului, cu doza şi cu durata de acţiune. Acestea se
exercită începând de la simpla prezenţă, manifestată prin impresionarea sub formă de miros a
organului olfactiv, până la intoxicaţii grave şi decese.
Efectele nocive determinate de poluarea aerului sunt de mai multe feluri:
a) Efectele iritante sunt provocate de unele pulberi şi de unele gaze. Simpla pătrundere
în căile respiratorii, prezenţa lor pe mucoasele ochilor sau chiar pe piele provoacă
reacţia ţesuturilor, tulburări de funcţii, propatologice.
Pulberile fără însuşiri toxice sau iritante propriu-zise exercită acţiuni şi fenomene de
intoleranţă, cu atât mai puternice, cu cât dimensiunea şi forma lor sunt mai
traumatizante. Denumirea de pulberi inerte nu trebuie confundată cu cea de pulberi
lipsite de acţiune nocivă, deoarece orice tip de pulberi reprezintă un factor iritant şi
nociv. Gazele iritante determină efecte nocive prin caracterul lor acid. Unele dintre
aceste gaze, având o mare solubilitate şi o mare capacitate de reacţie, provoacă efecte
iritante chiar la poarta de intrare în organism; aşa cum sunt gazele iritante superficiale (
bioxidul de sulf ). Altele având o solubilitate redusă, acţionează tardiv; acestea sunt
gazele iritante „profunde”( de exemplu oxizii de azot ). Gaze foarte periculoase mai
sunt:hidrogenul sulfurat, clorul, ozonul, acidul fluorhidric, formaldehida etc. Mai
exercită acţiune iritantă aerosolii acizi,unele baze şi săruri etc.
b) Efectele alergice sunt determinate îndeosebi de unele substanţe de natură organică,
precum şi cele care generează noi substanţe cu însuşiri de alergeni prin contactul cu
ţesuturile organismului uman. Există substanţe ale căror caractere alergice reprezintă o
modalitate specifică şi dominantă de acţiune: aşa sunt granulele de polen.
c) Efectele infectante sau infestante sunt determinate de pulberi ce conţin
microorganisme, spori sau ouă de paraziţi; acestea provoacă boli ale căilor respiratorii
sau ale altor organe, infectarea plăgilor sau arsurilor etc.
d) Efectele imunologice reprezintă modificările funcţiilor de apărare împotriva infecţiilor
(fagocitoza, producerea de anticorpi, capacitatea de fixare şi neutralizare a antigenelor
etc.) favorizând indirect producerea îmbolnăvirilor
e) Efectele cancerigene sunt caracteristicile unei categorii mari de poluanţi, al căror
număr continuă să crească. Mecanismul de acţiune este încă necunoscut, dar efectele
tumorigene sunt recunoscute astăzi pentru poluanţii atmosferici pe bază experimentală
şi epidemiologică. Efectele cancerigene, provocate de unele substanţe care generează

7
 tumori prin repetare şi acumulare, se diferenţiază de efectele cancerigene, ale unor
substanţe cu proprietăţi de potenţare a efectelor cancerigene.
Pătrunderea şi reţinerea poluanţilor în aparatul respirator şi în organism sunt urmate de
modificări funcţionale, histologice şi anatomice, care se traduc în entităţi clinice mai
mult sau mai puţin diferenţiate.

1.4 EFECTE PATOLOGICE NESPECIFICE

a) Procese fiziopatologice.
Poluanţii determină în căile respiratorii (începând de la orificiile nazale până la alveole)o
serie de efecte locale, constând în senzaţie de corp străin sau numai reacţie reflexă, urmată de
secreţie glandulară, strănut etc. fenomenele de ordin reflex continuă şi devin aproape exclusive
pe traiectul profund al căilor respiratorii.
In unele cazuri, au loc fenomene de bronhoconstricţie, ca răspuns neuromuscular de
apărare, care se traduc prin modificarea unor indici ai mecanicii respiratorii: creşterea rezistenţei
pulmonare, modificări pneumotografice, modificări de ritm şi de capacitate vitală. Repetarea
iritaţiei sau intensificarea ei determină hiperemie, edem, hemoragii în focar.
Acţiunea cronică este urmată de modificări de structură: la început se constată hipertrofie
tisulară si infiltraţie celulară, succedate în fazele finale de atrofie şi fenomene de reparaţie,
cicatriciale şi sclerotice. Acestor modificări li se pot adăuga procese de ordin infecţios şi
imunologic, agravând starea clinică, anatomopatologică si funcţională.
O serie de cercetări experimentale au pus în evidenţă acţiunea sinergică de potenţare a unui
amestec de pulberi fine submicronice şi a unor gaze sau vapori iritanţi ( bioxid de sulf, acid
formic, formaldehidă ). Administrarea de 5 mg de bioxid de sulf, absorbit pe 10 mg particule de
clorură de sodiu cu diametrul de 0,4 μ la 1 m 3
de aer, determină un efect nociv multiplicat, echivalent cu 180 mg bioxid de sulf inhalat singur.
Acţiunea concomitentă a unor substanţe iritante se poate traduce şi într-un efect antagonist,
care determină scăderea acţiunii nocive; este cazul inhalării concomitente de compuşi ai sulfului
şi substanţe oxidante ( ozon ).
La administrarea succesivă a unor substanţe iritante se înregistrează fenomenul de toleranţă
simplă sau toleranţă încrucişată, care se manifestă astfel: dacă unor animale li se administrează o
doză letală (DL) dintr-o substanţă (experienţele s-au efectuat cu ozon ) se produce moartea
lotului de animale; dacă doza administrată la început este mai mică, subletală, repetarea
experimentului cu DL nu mai provoacă moartea animalelor. Toleranţa câştigată se poate
manifesta şi cu alte substanţe

8
( bioxid se azot ).
b)Afecţiuni cronice.
Efectele poluării aerului se manifestă clinic prin îmbolnăviri cronice şi acute. Dintre
acestea, îmbolnăvirile cronice sunt destul de frecvente.
Poluarea aerului determină la cei expuşi agresiuni repetate, urmate de restaurări reparatoare,
prin care se ajunge lent şi treptat la o serie de manifestări clinice, forme de boală, dintre care cele
mai cunoscute şi cele mai frecvente sunt: bronşita cronică, scloroemfizemul pulmonar şi astmul
bronşic.
Bronşita cronică este cea mai frecventă manifestare patologică corelată cu acţiunea nocivă
a poluării aerului cu pulberi şi gaze. Tusea şi expectoraţia determinate de tulburări localizate pe
bronhii şi trahee, sunt semnele clinice majore şi aproape sigure simptome, care se confirmă şi
anatomopatologic în caz de deces.
Corelaţia dintre poluarea aerului şi simptomele respiratorii, sau între poluarea aerului şi
bronşita cronică s-a făcut îndeosebi prin metode epidemiologice, diferenţiindu-se rolul
fumatului, faţă de cel al prezenţei în atmosfera localităţilor al pulberilor şi gazelor provenite din
industrie, eşapamente etc.
Emfizemul pulmonar, foarte frecvent în zonele poluate, este adeseori o consecinţă a
bronşitei, coexistă cu ea şi constituie cauza unui procent important de decese. Contribuţia
fumatului în producerea bronşitei şi emfizemuilui a fost scoasă în evidenţă de numeroşi autori şi
a fost analizată recent de OMS, care a făcut o sinteză a studiilor mai importante.
Concluziile acestor analize arata că frecvenţa bolilor este proporţionala cu numărul ţigărilor
şi cu durata fumatului, fiind mai mare la cei ce fumează ţigarete, în comparaţie cu cei ce fumează
pipă şi ţigări de foi.
Mortalitatea prin bronşita la fumători este de 15 ori mai mare la cei ce au fumat peste 20 de
ţigări pe zi.
Astmul bronşic, caracterizat printr-o contractură a muşchilor netezi ai bronhiilor, care
împiedică procesul normal al respiraţiei, este o boală cu etiologie complexă, din categoria bolilor
alergice, în care intervin ca agenţi favorizanţi şi chiar determinanţi, poluanţii atmosferici.
Astmul a fost corelat de mai multa vreme de unii clinicieni cu poluarea aerului, dar cazurile
erau singulare. Recent au fost semnalate epidemii de astm în perioadele şi zonele cu polare
ridicată în mai multe localitaţi: Tokio, Yokohama, New Orleans, Minneapolis, New York etc.
c)Alte afecţiuni respiratorii.
Creşterea frecvenţei bolilor acute ale căilor respiratorii şi plămânilor, începând cu boli ale
nasului şi gâtului, laringelui şi traheii şi continuând cu catarurile bronhiilor, inflamaţii ale

9
parenchimului pulmonar şi pleurei, precum şi o frecvenţă mai mare a gripei, pneumoniei,
bronhopneumoniei şi tuberculozei au fost remarcate de multa vreme în zonele poluate.
Aceste constatări s-au făcut pe baza unor studii epidemiologice, în care corelaţia
morbidităţii populaţiei cu poluarea aerului era dificil de cunoscut în condiţiile penuriei de date
ştiinţifice certe. In ţara noastră, ca şi în alte ţări, în zonele poluate s-au depistat modificări
radiologice pulmonare la copii sub forma unei scleroze incipiente înglobata sub denumirea de
pneumoconioză neprofesională.

1.5. EFECTE PATOLOGICE SPECIFICE

Dintre numeroşii poluanţi prezenţi în atmosferă, numai unii se detaşează ca agenţi etiologici
care contribuie la producerea unor modificări patologice specifice în organismul uman şi la
efectele epidemiologice de masă semnificative.
Printre aceştia sunt oxidul de carbon, plumbul, hidrocarburile policiclice condensate
(cancerigene), ozonul şi alte substanţe oxidante, bioxidul de sulf, oxizii de azot, hidrogenul
sulfurat, clorul, fluorul, berililul, manganul, azbestul etc.
Efectele patologice înregistrate în legătura cu poluarea aerului atmosferic determinată de
aceste substanţe, s-au manifestat sub forma unor îmbolnăviri acute sau cronice ale populaţiei din
ariile poluate şi au fost confirmate sau lămurite din punct de vedere al mecanismelor patologice
cu ajutorul experimentelor pe animale de laborator.
Oxidul de carbon determină intoxicaţii acute când se găseşte în atmosferă în concentraţii
mari ( de obicei în spaţii închise ) şi intoxicaţii cronice când concentraţiile sunt mai reduse.
Simptomele apar sub formă de crampe dureroase abdominale, oboseală, ameţeli, dureri de
cap, greaţă, vărsături. La acţiunea repetată a unor concentraţii puţin ridicate, ca şi în urma
intoxicaţiilor acute produse de concentraţiile mari, durerile de cap sunt însoţite de tulburări
psihice, neurologice, intelectuale (amnezii ), schimbări ale simţului de personalitate, pareze,
dificultăţi de atenţie şi concentrare.
Plumbul şi compuşii săi poluează atât aerul, cât şi apa, prin acumulare continuă şi datorită
persistenţei însuşirilor sale toxice, greu de neutralizat. Poluarea produsă pe calea aerului
reprezintă riscul cel mai mare, deoarece plumbul inhalat este absorbit în organism în proporţie de
40-50%, pe când prin digestie proporţia este de numai 5-10 %.
Plumbul ajuns în organism este depozitat în oase şi alte organe, de unde se eliberează în
anumite împrejurări, exercitându-şi efectul toxic asupra sângelui, sistemului nervos central etc.

10
 Poluarea provocată de surse industriale poate determina uneori intoxicaţii şi la populaţia
neangrenată în ocupaţii expuse la toxic; copiii suferă cel mai adesea astfel de intoxicaţii, la care
se adaugă acţiunea nocivă a utilizării jucăriilor, ambalajelor şi vopselelor ce conţin plumb.
Simptomele constau la început în tulburări nervoase, hematologice, digestive şi
musculare; în cazuri grave se poate ajunge chiar la encefalopatie saturnină, semnalată în S.U.A.,
R.S.F., Yugoslavia şi Chile. La copii concentraţiile mici ar avea , după unii autori, consecinţe
destul de grave asupra dezvoltării intelectuale.
Bioxidul de sulf, fiind un gaz iritant, acţionează îndeosebi asupra mucoaselor căilor
respiratorii. Pragul olfactiv este de 1,6 – 2 mg / m 3 la persoane sensibile şi 4 – 5 mg/ m 3 la cele
mai puţin sensibile;pragul iritant propriu-zis se situează la aproximativ 30 mg/m 3. Sub acţiunea
SO2, funcţiile pulmonului sunt tulburate şi diminuate, fapt decelabil prin creşterea rezistenţei
bronşice şi a mecanicii respiratorii, în general.
In concentraţii mai mari, iritaţia produsă inhiba mişcarea cililor, determinând reflexul de
tuse şi acţionează asupra mucoasei conjunctivale, producând reacţii glandulare.
Mecanismul de acţiune nu este clasificat, ceea ce face ca explicarea intoxicaţiilor în masă
de la Liege, Donora, Londra etc.,să nu poată fi facută satisfăcător ( acolo concentraţiile în
maxime ale gazului nu au depăşit 4- 5 mg/m3 în perioadele de vârf ale accidentelor.
Cercetările epidemiologice au arătat o creştere a morbidităţii prin boli ale căilor
respiratorii superioare ( otorinolaringologice, şi bronşice şi ale pulmonului, în zonele poluate cu
concentraţii sub 1mg/m3 ( Sim Pattle, Sterling şi alţi autori )şi respectiv 120 mg/m3/lună.
După creşterea poluării cu SO 2 se constată şi o creştere a numărului de internări cu boli
cardiovasculare.
Cadmiul poate determina creşterea morbidităţii cardiovasculare sau poate agrava leziuni
ale pulmonului, ficatului şi rinichiului.
Substanţele cancerigene.
Cele mai convingătoare argumente pentru rolul cancerigen ale acestor substanţe se sprijină
în primul rând pe date experimentale şi apoi pe datele epidemiologice care, din cauza
complexului de factori ce contribuie la producerea fenomenelor, neputând fi separate decât cu
mare dificultate, sunt discutabile.
Poluarea mediului ocupă un rol de seamă între modalităţile de expunere a omului la
substanţe cancerigene. Este semnificativ în acest sens că prima semnalare a cancerului chimic, in
1775, s-a făcut în legătura cu o substanţă poluantă, funinginea, care a fost încriminată în cancerul
scrotal al coşarilor.

11
 Astăzi lista substanţelor cancerigene cuprinde mai multe sute de substanţe chimice, simple
şi compuse, între care majoritatea sunt agenţi poluanţi ai mediului.
Dintre acestea, sunt de subliniat următoarele clase de substanţe: hidrocarburile policiclice
condensate aromate , substanţe radioactive, metale şi metaloizi ( arsen, beriliu, crom, fier, nichel,
seleniu ) şi compuşii lor, amine aromatice folosite la producerea de coloranţi ( anilină, benzidină,
fuxină şi derivaţii lor ); substanţe bioacide ( acetamidă, aramită, unii derivaţi de DDT, tiouree
etc.).
Oxidanţi, produc modificări histologice ( leziuni ale fibrelor miocardice, hemoragii,
edeme ) la concentraţii relativ mici ( 0,2 ppm ) ; la concentraţii mai mari favorizează infecţiile
pulmonare, tulbură procesele de osificare, modifică transparenţa corneii şi a conjunctivei etc.; ca
urmare a intoxicaţiilor acute are loc moartea animalelor nou născute şi se produce edem
pulmonar; in vitro au loc modificări de structură ale acizilor nucleici şi ale altor compuşi
proteici, precum şi împiedicarea activităţii unor enzime: fostfataza alcalină, 5-nucleotidază si
succindehidrogenază.
Ozonul si substanţele oxidante similare au rol în producerea unor aberaţii de dezvoltare şi
chiar a unor degenerări. Unele procese apropie substanţele oxidante de cele radioactive, de unde
şi atributul de substanţe radiomimetice.
Studiile epidemiologice au arătat că în timpul acumulării de oxidanţi, în perioadele, de smog,
din oraşul Los Angeles, s-au produs iritaţii ale mucoasei oculare şi respiratorii la toată populaţia
expusă, s-au declanşat puseuri de astm la cei bolnavi şi s-a agravat starea bolnavilor de emfizem
şi alte boli cronice pulmonare.
Hidrogenul sulfurat produce intoxicaţii acute, determinate de revărsări accidentale şi
intoxicaţii cronice uşoare, reduse adeseori la efecte secundare ale mirosului neplăcut al gazului.
Intoxicaţia acută determină iritaţia mucoaselor, tulburări respiratorii şi neuropsihice,
mergând până la pierderea cunoştinţei, convulsii şi comă; în aceste cazuri, mecanismele de
acţiune sunt: blocarea enzimelor de oxido-reducere şi împiedicarea funcţiilor sistemului nervos
central.
Clorul este un gaz cu însuşiri iritante, periculoase. Intoxicaţiile cu clor sunt acute şi cronice.
Intoxicaţia acută cu concentraţii de câteva zeci de mg/m 3 se traduce prin distrugerea tisulară,
siderarea funcţiilor sistemului nervos, bronhospasm, hemoragii, edem pulmonar acut, deces.
După un anumit interval, intoxicaţia mai puţin puternică cu clor poate favoriza infecţii
secundare, cu îmbolnăviri grave. Intoxicaţiile cu doze mai mici de ordinul miligramelor /m 3
determină tulburări metabolice, sanguine, respiratorii şi cutanate.

12
 Dozele sub 1mg/m3 au provocat, în condiţii experimentale modificări ale funcţiilor
respiratorii, scăderea rezistenţei la infecţii, tulburări ale funcţiei sistemului nervos şi modificări
ale activităţilor unor enzime.
Fluorul şi compuşii lui prezintă caracteristici asemănătoare cu cele ale plumbului în ceea ce
priveşte poluarea mediului, cu implicaţii analoage.
Intoxicaţia acută provocată de compuşii fluorului ( acid fluorhidric ) poate produce iritaţii ale
mucoaselor oculare şi afectarea organelor dure şi moi: vase, dinţi, rinichi, tiroidă etc. ,încărcarea
sângelui.
Beriliul şi compuşii săi dau intoxicaţii la om în concentraţia cea mai scăzută dintre toţi
poluanţii aerului, la fracţiuni de μg/m3.
Manifestările intoxicaţiei cronice, similare cu ale silicozei, sunt localizate la aparatul
respirator, unde se produce berilioza cronică, provocând letalitate mare ( peste 35% ).
Mecanismul patogenetic este explicat prin geneza unei proteine cu însuşiri de antigen.
Fenomenul care se întâmplă este propriu omului, de unde şi dificultatea de studiu experimental.
Arsenul şi compuşii săi pot determina atât poluarea aerului, cât şi a altor factori de mediu;
când aportul de arsen depăşeşte capacitatea de toleranţă a organismului, el produce modificări
hematologice, cutanate, hepatice etc.; până în prezent nu s-au semnalat poluări puternice ale
aerului cu arsen capabile să producă efecte epidemiologice.
Manganul este încriminat ca agent etiologic în producerea unor boli pulmonare, prin
scăderea rezistenţei la infecţii şi favorizarea creşterii cazurilor de pneumonie la populaţia din
jurul unor surse de poluare a atmosferei cu acest metal.
Azbestul şi îndeosebi anumite varietăţi ale sale ( crocidolitul, azbestul albastru şi
crizolitul ), este capabil să producă o scleroză sub forma unor noduli numiţi corpusculi
azbestozici. O singura particulă de azbest localizată in plămân determină formarea unui
corpuscul.
1.6POLUAREA RADIOACTIVĂ CU MICROORGANISME
Consecinţele poluării radioactive a aerului asupra colectivităţilor umane, pot fi atât
directe , datorită inhalării de către oameni a unor radionuclei, cât şi indirecte, prin aşezarea
acestor substanţe pe vegetaţie şi alimente, în care se şi înglobează.
Dintre radioizotopii ce pot polua atmosfera, cei mai temuţi sunt 90 Sr, cu perioada de
înjumătăţire de 28 de ani, care se depune în schelet şi 137 Cs,emiţător gamma, cu perioada de
înjumătăţire de 30 de ani.
La aceştia se adaugă 131 I cu timpul de înjumătăţire de 8,1 zile, frecvent eliberat în aer în
accidentele de reactor.

13
 Se mai pot produce poluări şi iradieri în condiţii de folosire în scopuri industriale şi
medicale a radioizotopilor : folosirea de instrumente cu substanţe radioactive ; carotaj radioactiv;
defectoscopie; diagnostic şi tratament radioactiv.
In unele din aceste cazuri, accidentele grave ating nivele ridicate, care produc boala de
iradiere, cu manifestări digestive, hematologice, cutanate, tumorale etc. In cazuri destul de grave
poate surveni moartea, iar în cele mai uşoare se constată manifestări cutanate (eritem, edem,
ulceraţii ), efecte gonadice, efecte de distrugere a efectului de concepţie etc.
In cazuri de iradiere uşoară, consecinţele constau în următoarele efecte, ce survin
proporţional cu gradul de expunere:
- leucoza, cu incidenţa de 0,5 – 1,5 cazuri la un milion de locuitori /an şi pe fiecare unitate
de radiaţie ionizată absorbită ; ( rem)
- cancer (îndeosebi osteosarcom şi cancer bronhopulmonar apărând mai frecvent la
persoane la care persista timusul, cu o incidenta expectată similară cu precedenta.
- mutaţii genetice care se dublează dacă iradierea depăşeşte 8- 10 remi.

Contaminarea cu microorganisme răspândite în atmosferă poate avea de asemenea unele

efecte negative asupra omului. Incadrarea acestui fenomen în noţiunea de poluare trebuie făcută
însa cu unele rezerve, fiind valabil pentru condiţiile de contaminare create de aglomeraţiile
umane şi de nerespectarea păstrării factorilor naturali.
Contaminarea aerului cu microorganisme este direct proporţională cu densitatea populaţiei
şi cu gradul de insalubritate a localităţilor şi încăperilor. Dintre cele mai frecvente
microorganisme ce provoacă îmbolnăviri pe cale aerogena sunt bacteriile comune din categoriile
cocilor gram pozitivi ( streptococi, stafilococi, pneumococi ), ale virusurilor respiratorii.

14
 Foto:poluareaaerului.com

~CAPITOLUL II~

15
2. FIZIOLOGIA POLUĂRII LA ANIMALE

Acţiunea poluanţilor este întotdeauna toxică. Ea poate fi acută sau cronică , dramatică sau
neobservabilă; aproape însa este ireversibilă.
Cum toţi poluanţii ( fumuri, prafuri, gaze, substanţe chimice, radionucleizi etc.), oriunde se
produc şi se folosesc, ajung până la urnă în mări şi oceane, antrenaţi de apele de ploaie, de
zăpezi, de râuri, acţiunea fiziologică cea mai evidentă a poluanţilor, o putem constata pe
organismele marine.
De câteva decenii, pescarii semnalează în prizele bancurilor de peşti prezenţa unor indivizi
slăbiţi, exoftalmici, cu ulcerări tegumentare, unele de tip cancerigen.
Studiile au arătat că toate aceste tulburări se datoresc faptului că au trăit un timp oarecare în
ape poluate care în funcţie şi de sensibilitatea individuală au provocat tulburările respective.
Aceşti indivizi slabi cad pradă duşmanilor sau mor. Dar nu întotdeauna indivizii au stat din
întâmplare în ape poluate. Slăbirea şi dispariţia lor nu este deci în avantajul selecţiei naturale şi al
speciei.
Foarte multe organisme acvatice, dulcicole, dar mai ales marine, sunt capabile să concentreze
în corpul lor cantităţi însemnate de un anumit poluant (DDT), metal greu (Zn), radionucleid etc.,
după cum urmează :
a. o afinitate specială a unor proteine de la o specie dată faţă de anumite substanţe ( proces
ce se face mai ales prin adsorbţie ). Ascidiile, de exemplu, pot concentra în sângele lor o
cantitate de zeci de mii de ori mai mare de vanadiu de cât există la acelaşi volum în apa
mării. Vd este fixat pe pigmenţii respiratori şi joacă rolul unui transportor de oxigen (în
mod similar cu Fe pentru hemoglobina, Cu pentru hemocianină )

TABEL : Acumularea unor poluanţi în organismele marine.

Element (ppm)în apa de Doza toxică De câte ori poate La ce cantitate s-
mare ptr.org.marine fi concentrat în ar putea ajunge
(ppm) org. marine
Stibiu 0,5 X 300 150mg/kg
Arsen 3 10 X 3300 10g/kg
Cobalt 0,1-2 20 X 21000 21g/kg

16
 Plumb 0,9 1 X 1400 1,36g/kg
Zinc 1-20 10 X 100000 200g/kg
Cupru 1-20 μg/1 0,5 X 7500 10g/kg
Mercur O,15 μg/1 0,07 X 30000 30g/kg

În general, nu se ajunge la o acumulare mare, din cauză că organismul moare mult

înainte. Dar creşterea continuă a cantităţii de metale grele în apa mărilor, va duce din ce în ce
mai mult la fenomene de încărcare şi intoxicare a tuturor organismelor care pot face astfel de
concentrări.
b. Lanţurile trofice constituie altă cale, care este mai bine studiată, dar şi mai periculoasă.
De exemplu, mercurul în unele golfuri sau mari adiacente, se poate găsi în cantităţi mai
mari, ca urmare a deversărilor a unor industrii de celuloză, sticlă, oglinzi etc. In apele
largi ale oceanelor, Hg se găseşte în cantitate medie de 0,003 ppm; fitoplanctonul îl
fixează în această cantitate. Zooplanctonul, consumând fitoplancton ( în proporţie
teoretică medie de 10:1), îl va conţine de zece ori; larvele de peşti şi puietul care consumă
zooplancton îl va conţine de zece ori mai mult ( faţă de zooplancton ); peştii care se
hrănesc cu puiet mic îl vor conţine sporit tot de zece ori ( faţă de puiet ); foca, care se
hrăneşte cu peşti mari îl va conţine din nou de zece ori decât peştii. In aceste cinci inele
ale unui lanţ trofic, concentraţia Hg creşte astfel : 0,003- 0,03-0,3-3- 30 ppm. Intr-adevăr,
într-o focă din Baltica s-a găsit până la 196mg Hg/kg în muşchi, 210mg Hg / kg în ficat.
Un individ de circa 40 kg poate avea efectiv 8 g în tot corpul.
Tot pe această cale se acumulază DDT-ul sau dieldrinul. Aceste substanţe ajung la
speciile ultimului inel al lanţului trofic la astfel de concentraţii încât produc efecte
funcţionale alterante.
Pe această cale se explică prezenţa DDT- ului în corpul eschimoşilor, pinguinilor din
Antarctica, în peştii abisali etc.
Fenomene asemănătoare se produc şi cu metalele grele.
2.1 ACŢIUNEA TOXICĂ A POLUANŢILOR
Oricare ar fi poluantul, el trebuie să treacă prin anumite bariere ale corpului pentru a
ajunge la organul receptor: mucoasa respiratorie, eritrocite, ţesut cardiac, ficat, rinichi, ţesut
nervos, muşchi, enzime celulare etc.
Primele modificări biochimice şi funcţionale se produc la primul contact al poluantului
cu organismul, apoi apar in sânge. Efectele se pot constata pe celule, organe, pe individ, sau
chiar pe populaţie şi ecosistem.

17
 Efectele poluanţilor depind de doză; pentru DDT, doza toxică la câteva plante din
fitoplancton este următoarea: 0,001 mg/l pentru Cycllotela, Peridinium; 0,005 mg/l pentru
Pyramimonas, 0,01mg/l pentru Skeletonema, Coccolithus, 0,3 mg/l pentru Chlorella. Specia
joacă de asemenea un rol important în stabilirea dozei letale.
Efectele poluanţilor depind însă şi de mediul în care trăieşte organismul. In cazul
poluanţilor atmosferici, factorii meteorologici joacă un rol important în împrăştierea sau
menţinerea pe loc a unei anumite concentraţii.
Pe un timp calm, umed, cu nori joşi, se poate produce smogul, ale cărui efecte au fost
cunoscute de mai multe ori la Londra, Liverpool, Ohio, Pennsylvania, bazinul Ruhr, pe
Meusa etc. , unde s-au înregistrat numeroase cazuri mortale prin intoxicare cu gaze şi pulberi.
In aceste intoxicări, se pierde la început mirosul, ceea ce micşorează apărarea naturală,
apoi sunt atacate suprafeţele respiratorii ( mai ales de către SO 2 şi acizi ); în final, toxicul
ajunge în sânge ( Co, Pb etc.) şi apoi la receptori.
Pentru efectele fiziologice, importante sunt dozele subletale, care modifică funcţiile
organismului, schimbă biocenozele şi micşorează puternic productivitatea acestora.
Acumularea substanţelor poluante în organismele vii, care servesc direct sau indirect ca
hrana omului şi animalelor, nu numai că micşorează valoarea lor economică, dar produce o
serie de tulburări ce trebuie cunoscute.
In unele cazuri, eliminarea acestor substanţe ( cazul reversibilelor ) poate readuce
organismul la normal.
Procesul devine însă deosebit de periculos atunci când constă în acumularea substanţelor
hidrocarbonate şi a resturilor de petrol. In acestea există şi urme de 3,4- benzpiren, substanţa
cancerigenă care se găseşte în cantitate ( la kg de substanţă uscată ) 2-6 μg în stridii, 15 μg în
cod, 65 μg în sardele, 90 μg în crabi şi până la 400 μg în plancton.
In multe situaţii, cauzele cancerului populaţiei riverane mării nu se pot găsi în hrană. In
plus, hidrocarburile se solvă în grăsimi şi dau gust cu totul neplăcut cărnii.
Mironov,făcând studii pe organismele din Marea Neagră, a constatat că Rhombus
maeoticus este foarte sensibil la prezenţa resturilor de păcură şi că o concentraţie de 0,01 ml
păcură la litru de apă grăbeşte moartea formelor zooplanctonice.
TABEL: poluarea cu resturi de păcură în 24h (%)
Specii Ulei maşina păcură Ulei mineral
Acartia clausi 89 89 78
Paracalanus parvus 70 70 70

Panilia averostris 67 67 67

18
 Centropages 87 84 95
ponticos
Oithona nana 57 42 71

Unii peşti, ca : Crenilabrus tinca, sargus annularis, mugil Sali sunt mult mai rezistenţi şi
pot trăi câteva zile într-o apă ce conţine 0,25 ml ulei de maşina la litru. In Marea Nordului se
găsesc multe resturi de hidrocarburi alifatice clorinate, rezultate mai ales din procesele
industriale ale fabricilor de materiale plastice, dar şi din activitatea sondelor de petrol fixate
pe fundul mării.
Aici se observă cele mai grave cazuri de intoxicări, mai ales pentru zooplancton (
Ophiura, Leander, Pluronectes etc.), dar şi pentru puietul din toate speciile, a cărui
dezvoltare este foarte adesea complet oprită.
Efectele subletale de acumulare se pot măsura prin mai multe teste:
- mortalitatea unei populaţii (sau supravieţuirea ) se foloseşte mai ales atunci când nu se
poate şti cu exactitate ce se petrece în organism sub acţiunea poluantului;
- încetarea creşterii, a hrănirii, a maturităţii sexuale, a dezvoltării ouălor, a fecundării etc.;
- schimbările biochimice, hematologice, enzimatice, comportamentale, histologice sau
morfologice.
Metalele grele, în doze subletale, provoacă asfixia animalelor acvatice prin adsorbţia lor
pe branhii sau prin precipitarea mucusului care duce la oprirea schimburilor gazoase.
Cuprul atacă ţesutul hepatic, renal, hematopoetic etc. prin blocarea tiolilor, provocând astfel
leziuni degenerative şi necrotice.
Zincul inhibă dezvoltarea organelor sexuale, întârziind maturitatea sexuală, reduce ţesutul
limfoid normal, dilată tubii contorţi, lezează ţesutul cardiac şi globulele roşii.
Detergenţii modifică, în general, respiraţia şi balanţa minerală din corpul peştilor,fiind
astfel cauza unor multiple hemoragii, leziuni logice şi modificări de metabolism celular. In cazul
când sunt substanţe tensioactive, detergenţii modifică de obicei tensiunea superficială şi
absorbţia intestinală; la păsări, ei îndepărtează stratul de aer protector din pene şi favorizează
astfel pătrunderea apei la pielea corpului, ceea ce provoacă moartea prin hipotermie.
Fenolii sunt mai ales toxici nervoşi, provocând paralizii sau leziuni structurale ale organelor
interne ( ficat, rinichi, organe hematopoetice etc. )
Pesticidele acţionează cu precădere asupra enzimelor celulare, provocând tulburări de
metabolism. Când acţiunea lor nu a fost de prea lungă durată, se poate reveni la normal prin
eliminarea lor din organism.

19
 Fenomenul general al acţiunii dozelor subletale ale oricărui poluant, este micşorarea
rezistenţei organismului faţă de acţiuni secundare: paraziţi, ciuperci, stres. Aceste efecte sunt
foarte evidente la peşti. Acumularea poluanţilor în corpul organismelor este proporţională cu
concentraţia lor în mediu.
Dintre animalele care acumulează foarte repede şi masiv un poluant sunt moluştele
filtratoare. La Tapes decussatus, acumularea de Hg 203
se face într-o proporţie inversă decât
dispare el din apă. De asemenea, absorbţia Hg se face variat în diferitele organe şi chiar în
acelaşi organ faţă de proteine sau de plasmă.
S-a observat de mult că poluanţii organici ( pesticide, îngrăşăminte, DDT etc. ) se
acumulează puternic în grăsimi. Şobolanii hrăniţi cu o dietă ce conţine un pesticid depozitează în
ţesutul gras cea mai mare parte a poluantului; femelele depozitează mai mult decât masculii,
fiindcă în mod normal au mai multă grăsime.
Acest fenomen de depozitare în grăsimi scoate din circuitul activ al organismului o
anumită cantitate de poluant şi prin aceasta îi îndepărtează acţiunea. Aşa se explică de ce focile
pot conţine până la 210 mg/kg ficat, din care peste 90% este solvată în grăsimile hepatice.
Fluorul este un element care este prezent atât în jurul fabricilor şi uzinelor de
îngrăşăminte sau aluminiu, dar este şi un element constant în organismele animale. In sânge se
găseşte între 0,5 si 0,9 mg%, în ţesuturi între 20 si 80 mg%, iar in dinţi şi oase până la 30 mg%
( intervine în sistemul de cristalizare al smalţului dentar ). Pe măsură însă ce se concentrează
într-un organism, poate determina o serie de tulburări:
1 ppm – reduce caria dentară; inhibă activitatea ATP-azei (de aici depresiunea
metabolismului energetic, adenilciclazei, amilazei hepatice, etc.);
2 ppm – pătează smalţul dinţilor la tineret;
5 ppm – fluoroza osoasa, cu îngroşarea oaselor, spondiloza anchilozantă;
10 ppm – în zece la suta din cazuri da arterioscleroză declarată, irită mucoasele
intestinale, provocând colici şi diaree;
20-80 ppm – fluoroza paralizantă;
50 ppm – modifică structura şi funcţia tiroidei;
100 ppm – întârzie serios creşterea întregului organism tânăr;
125 ppm – alterează structurile renale;
2-5g/kg - paralizia muşchilor cardiac şi respirator ( asfixie ), (doză letală).

In regiunea Slatina o echipă de cercetători ai Institutului de ştiinţe biologice din Bucureşti

au identificat cazuri de fluoroza la păsări, ovine, bovine, cabaline, manifestate prin pete dentare.

20
 Paralel, s-au descris: reducerea cantităţii de hemoglobină, modificările osmotice ale
sângelui, care duc la aspectul crenelat al hematiilor, îngroşări osoase, anchilozări de articulaţii si
tulburări gastrointestinale.
Intervenţia poluanţilor asupra organismelor, indiferent de mediul de viata, au numai efecte
malefice şi în acest fel se produc grave dereglări în populaţii şi instabilitate în ecosisteme.

Foto:google.com

~CAPITOLUL III~

21
 ELEMENTE DIN SIMPTOMATOLOGIA POLUĂRII LA PLANTE

Influenţa negativă a poluanţilor asupra plantelor a fost identificată în primul rând datorită
arsurilor, decolorărilor, desfrunzirilor şi cazurilor teratologice foarte diverse şi foarte evidente în
vegetaţia zonelor limitrofe unor surse de impurificare.
3.1EFECTELE FLUORULUI ȘI ALE COMPUȘILOR SĂI ASUPRA FRUNZELOR
Observaţii de teren şi experimentări de laborator au arătat în parte cele mai multe din fazele
simptomatologiei determinată de poluarea atmosferei cu fluor şi în multe cazuri au reuşit să o
lege de concentraţiile noxei şi de condiţiile de mediu în care aceasta a acţionat.
Descrieri amănunţite ale florei şi vegetaţiei din zonele poluate cu fluor au pus în evidenţă
diversitatea exprimării proceselor de intoxicare pe care le suferă plantele din pricina
concentraţiilor mai mari de 3 ppm F în atmosferă. Toate acestea au putut fi reproduse în
experimentări întreprinse cu camere de fumigare, în care relaţiile cu nivelul de poluare au putut
fi precis stabilite.
Cele mai multe dintre cercetările întreprinse privind acţiunea poluanţilor asupra plantelor,
au menţionat că natura şi forma frunzei determină incipient, locul şi modul de instalare a
necrozelor; astfel, de pildă, se consideră în mod unanim că frunzele alungite suferă de arsuri
apicale, în timp ce la frunzele rotunde sau ovale necrozele se întâlnesc marginal, formând
borduri de diferite lăţimi.
DICOTILEDONATELE au frunzele cu limbul întreg sau divizat, cu nervaţiunea reticulată,
palmat-penată şi cu raportul dintre lăţimea şi lungimea limbului relativ mic.
Noxele lezează iniţial ţesuturile formatoare, respectiv vârful şi marginile limbului şi ale
foliolelor; necrozele rămân localizate sau se extind pe toată suprafaţa frunzei. Ţesuturile mai
vechi din apropierea nervurilor suferă mai puţin, păstrând de obicei culoarea verde.
Descrierea simptomatologiei foliare la câteva specii de dicotiledonate, pe familii, va
particulariza aceste caracteristici.
Fam. Salicaceae. Partea apicală şi marginală a limbului se necrozează, ţesuturile se strâng,
şi frunza se rulează în jurul nervurii principale. Intr-o fază ulterioară, frunzele lăstarilor de la
partea superioară coroanei cad, total sau parţial ( Salix viminalis, S. matsudana f. tortuosa).

22
 Fam. juglandaceae (Juglans regia).necrozele sunt apicale în forma de v cu deschizătura
înspre vârf, de culoare brună închis, aproape neagra. In cadrul suprafeţei atacate se poate distinge
o zonare a coloritului.
Fam.Fagaceae (Fagus silvatica, Castanea sativa ). Se produce o decolorare uşoară a
clorofilei, în plăci mici, internervale, de culoare gălbuie în lungul limbului şi în interiorul
acestuia.
Fam. Polygonaceae. Arsurile au o tentă închisă bătând in roşu (Rumex). Frunzele sunt lezate
numai până la jumătatea limbului care capătă o culoare cenuşie, brune deschis. Frunzele distruse
rămân în continuare pe ramuri (Polygonum aviculare).
Fam.Buxaceae. Frunzele atacate capătă parţial sau total o culoare galbenă- murdar, adesea
brună (Buxus sempervirens).
Fam.Tiliaceae. arsurile se localizează pe extremităţile libere ale bracteii. Frunzele sunt
atacate numai la concentraţii mari de fluor.
Fluorul şi compuşii lui produc adeseori grave perturbaţii în aparatul foliar pe care îl pot
distruge în întregime. Frunzele moarte rămân, în unele cazuri, în coroana plantei .(Buxus
sempervirens ) sau dimpotrivă, cad repede (Juniperus communis) ; defolierea totală şi repetată
duce la moartea plantelor (Populus nigra, Robinia pseudacacia, Abies alba ).
MONOCOTILEDONATELE
Au frunzele întregi, lungi, cu marginea întreagă străbătută de nervuri paralele. Raportul
dintre lăţimea şi lungimea limbului prezintă valori apreciabile. Această grupare taxonomică are
deosebit de multe plante ierboase- forme horticole.
Necrozele apar la vârful limbului, de unde avansează apoi spre mijlocul frunzei. Intre zona
afectată şi restul frunzei se interpune o linie de demarcaţie de culoare mai închisă.
Fam.Iridaceae si Amaryllidaceae. Speciile din aceste două familii se comportă mult mai
omogen faţă de fluor. Ele prezintă o culoare ivorie în partea apicală şi urme de necroze
marginale (Crocus, Fresia, Gladiolus, Tulipa, Iris, Fritillaria, Scilla ).
Narcisu şi Nerine prezintă, după instalarea petelor ivorii amintite, o extindere progresivă a
necrozelor şi decolorărilor care îmbracă o culoare gălbuie. Toate aceste simptome au fost
reproduse şi cu ajutorul experimentărilor de laborator.
Fam. Ciperaceae. Pe tecile frunzelor apar pete de culoare cenuşiu- maronie (Helecoris
palustris).

3.2 EFECTELE BIOXIDULUI DE SULF

23
 Efectele fitotoxice ale bioxidului de sulf sunt puternic influenţate de abilitatea ţesuturilor
plantei de a converti SO2 în forme relativ netoxice. Sulfitul şi acidul sulfuros sunt principalii
compuşi formaţi prin dizolvarea SO2 in soluţii apoase.
Efectele fitotoxice sunt micşorate prin convertirea lor prin mecanisme enzimatice si
neenzimatice în sulfat, care este mult mai puţin toxic decât sulfitul. In funcţie de cantitatea de
SO2 pe unitatea de timp la care este expusă planta, apar efecte biochimice şi fiziologice ca:
degradarea clorofilei, reducerea fotosintezei, creşterea ratei respiratorii, schimbării în
metabolismul proteinelor, în bilanţul lipidelor şi al apei în activitatea enzimatică.
Simptomatologii la grupe de plante.
DICOTILEDONATELE
Fam. Betulaceae. Necrozarea începe apical ; mai întâi sunt cutaţi dinţii limbului, apoi partea
apicală a foliolei care se răsuceşte uşor.
Fam.Aceraceae. Frunzele vătămate au pete de diferite dimensiuni cu contururi colţuroase,
galbene- cenuşii , alternând constant cu ale limbului verde- albăstrui ( Acer palatanoides ).
Fam. Solanaceae. Necrozele distrug clorofila dintre nervuri, deteriorând ţesutul prin
intermediul unor pete mari care încep marginal.
MONOCOTILEDONATELE
Au plăci de aspectul unor benzi paralele cu nervura principală. La frunzele tinere necrozarea
este urmată de rularea frunzei si căderea acesteia.
3.3EFECTELE OXIZILOR DE AZOT
Până la anumite concentraţii (praguri toxice), oxizii de azot au efect benefic asupra plantelor,
contribuind la creşterea acestora. Totuşi s-a constatat că în aceste cazuri creşte sensibilitatea la
atacul insectelor şi la condiţiile de mediu (geruri).
Peste pragurile toxice, oxizii de azot au acţiune toxică foarte clară. Mărimea daunelor suferite
de plante este în funcţie de concentraţia poluantului, timpul de expunere, vârsta plantei, factorii
edafici, lumina şi umezeala. Simptomele se clasifică în vizibile şi invizibile.
Cele invizibile constau în reducerea fotosintezei şi a transparenţei. Cele vizibile apar numai
la concentraţii mari şi constau în cloroze şi necroze. Ca valoare ghid de protecţie la acţiunea NO 2,
se recomanda 95 μg/ m3 la interval de 4 ore.
Uniunea Internaţionala a Organizaţiilor pentru cercetarea Pădurilor recomandă următoarele
concentraţii ca valori- ghid pentru protecţia plantelor:
Medie anuală - 50 μg / m3 pentru a se menţine întreaga producţie în cele mai multe
locuri
- 25 μg /m3 pentru a menţine întreaga producţie şi a proteja mediul;

24
medie pe 30 min - 150 μg /m3 şi respectiv 75 μg /m3 ;
Organizaţia Mondiala a Sănătăţii recomandă limita 30 μg /m3 ca medie anuală.
3.4 EFECTELE POLUANŢILOR ASUPRA APEI ŞI SOLULUI
Aportul poluării atmosferice la modificările permanente fizico chimice ale apei are loc prin
depunere uscată şi umedă şi se resimte, în special în apele de suprafaţă stătătoare (lacuri,
acumulări pentru alimentarea cu apă potabilă a localităţilor ).
La suprafaţa de contact aer-apă are loc transformarea gazelor acide (SO2 şi NO2 în acizi
tari, care conduc la creşterea acidităţii, (scăderea PH-ului) apei şi la încărcarea apei cu sulfaţi şi
nitraţi. Scăderea ph-ului conduce la accelerarea disocierii compuşilor metalelor grele, la
eliberarea şi la creşterea mobilităţii ionilor acestora.
Pulberile contribuie la creşterea opacităţii apei şi dacă ele conţin compuşi toxici,pun în
pericol flora şi fauna zonei.
Solul este factorul de mediu care integrează toate consecinţele poluării, el prezentând cea
mai redusă variabilitate în timp. Gazele acide (SO2 şi NO2)evacuate prin arderea combustibililor
fosili, se depun pe sol prin depunere uscată sau umedă şi pot conduce la creşterea acidităţii
acestuia, determinând perturbări ale proceselor sale de regenerare, modificarea compoziţiei,
eliberarea ionilor metalici ( de exemplu Al) cu efecte negative asupra vegetaţiei şi asupra apei
subterane.
3.5 EFECTELE POLUANŢILOR ASUPRA CONSTRUCŢIILOR ŞI INSTALAŢIILOR
Substanţele poluante atacă, degradează şi scurtează durata de utilizare a celor mai
rezistente şi mai durabile materiale. In epoca noastră, concepţia despre agenţii de uzură s-a
schimbat.
Poluarea s-a însumat cu factorii meteorologici pentru a da noi dimensiuni acestei noţiuni.
Intr-adevăr, se apreciază că şi monumente ca Obeliscul, Coloana Vendôme şi Turnul Eiffel îşi
scurtează viaţa sub influenţa agenţilor corozivi din atmosfera Parisului.
Obeliscul a îmbătrânit cu mult mai mult într-un secol şi jumătate de expunere la agenţii
poluanţi, decât în trei milenii în atmosfera de la Luxor. Degradări analogice rapide a suferit friza
Partenonului în epoca industrializării în comparaţie cu 22 de secole anterioare, după cum arăta o
matriţă de ghips din 1802, păstrată la adăpost de poluare.
Dacă aceste obiecte din materiale durabile sunt deteriorate de impurităţile atmosferice, cu
atât mai puternică şi mai rapidă va fi distrugerea unor materiale fragile ca vopselele, pielea,
hârtia, textilele, cauciucul etc.

25
 Poluanţii primari şi secundari datoraţi funcţionării centralelor termice se numără printre
principalii poluanţi cu efecte negative asupra materialelor de construcţie. De interes direct sunt
So2 , N0*, C0 si C0V.
Tipuri de daune asupra materialelor de construcţie datorate noxelor.

Materialul Dauna Poluanţii

Eroziunea suprafeţei
Piatra de construcţie S02 şi alte gaze acide,H
murdărite, formare crustă
Metale Coroziune, murdărire, găurire SO2 şi alte gaze acide
Vopsea şi alte acoperiri Decolorare, murdărire,cojire,
SO2, H, O2 şi alţi oxidanţi
organice crăpare,umflare
Eroziunea suprafeţei, formare
Ceramica şi sticla Gaze acide
crustă
Cauciuc Crăpare O2

Importanta acordată poluării aerului a trecut de la etapa de ignorare la etapa aprecierii sale ca
un pericol pentru existenţa omenirii, viziune apocaliptică în care sunt imaginate de unii pesimişti
etapele viitoare, superioare, de dezvoltare tehnică, industrială şi urbană.
Activitatea industrială, concepută în sensul istoric al cuvântului, a produs poluarea aerului din
cele mai vechi timpuri, în jurul exploatărilor miniere şi a atelierelor de prelucrare a metalelor.
Capacitatea redusă a acestora a făcut ca impurificarea aerului să fie neînsemnată.
Prin descoperirea forţei aburului, a electricităţii, a diferitelor
invenţii tehnice, industria a trecut la consumuri de mari cantităţi de materii prime şi combustibili
şi la concentrarea atelierelor mici şi izolate în mari întreprinderi.
Din acestea au rezultat din ce in ce mai mari cantităţi de fum şi gaze, care au început să
afecteze sănătatea şi desfăşurarea activităţilor populaţiei urbane. Cele mai afectate au fost
cartierele muncitoreşti, situate la periferia oraşelor, în vecinătatea întreprinderilor industriale.
Lipsa de interes pentru consecinţele impurificării aerului s-a datorat într-o anumită măsură
interferenţei efectelor poluării cu alte cauze de boală, generate de condiţiile economice precare
ale populaţiei şi de însuşi caracterul agenţilor nocivi, care au rămas ascunşi vreme îndelungata
din cauza concentraţiilor de poluanţi reduse şi a acţiunii lor numai prin efecte de durata, cronice.

26
 Bibliografie

1. https://www.google.ro
2. https://www.wikipedia.org
3. https://www.mmediu.ro

27