Ștefana Anamaria

LUC an 2

Feminitatea tradițională – Baltagul și Odiseea

Dacă există ceva cu care putem fi cu toții de acord, în perfectă unanimitate, acesta este
faptul de a trăi într-o lume care nu se mai aseamănă, în multe privințe, cu cea pe care o cunoșteau
înaintașii noștri. Fie că percepem schimbările ca fiind bune, fie că ne dorim să nu se mai
petreacă, nu le putem nega simpla existență. Omenirea a căutat mereu lucrurile noi și
strălucitoare și, deși puțin reticentă la început, le-adoptat treptat, până au ajuns o parte atât de
comună a vieții.
Unul dintre aspectele care s-au schimbat radical în ultimul secol este, desigur, condiția
femeii și, odată cu ea, modul în care percepem feminitatea.
Este interesant faptul că, atunci când vorbim despre femeia tradițională din literatura
română, mintea ni se duce la personajul lui Sadoveanu, Vitoria Lipan. Țărancă de la munte,
nevastă de cioban, mamă, femeie credincioasă – toată ființa ei pare a fi rețeta perfectă pentru
această tipologie. Chiar se opune cu vehemență noilor tendințe vestimentare la care visează fiica
ei, preferând portul tradițional pe care îl impune tradiția. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri,
Vitoria e mai degrabă produsul perioadei interbelice decât a gândirii tradiționale, dintr-un motiv
extrem de simplu, dar care are un impact major asupra persoanei sale: ea pleacă de acasă în
căutarea soțului ei, și mai mult de atât, decide să facă acest lucru.
Tradițional, masculinul este principul activ, cel care face, în timp ce femininul este
principiul activ, asupra căruia se răsfrânge acțiunea. În societatea tradițională, aceste lucruri se
reflectă asupra rolurilor pe care le aveau bărbații și femeile, reprezentări ale acestor principii.
Astfel, bărbații erau cei care plecau, cei care se mișcau în spațiul extern casei; atribuțiile femeilor
țineau de interior, de spațiul închis. Scopul acestor roluri nu era de a îngrădi pe unii sau de a
periclita pe alții. În acest tip de gândire, menirea fiecăruia este de a se apropia cât mai mult de
absolutul principiului pe care îl conține și reprezintă. Abaterile de la tipicul stabilit atrage cu sine
sancționarea din partea comunității, cenzorul cel mai abil al rasei umane.
Ce face Vitoria Lipan este să își asume anumite prerogative ce țin de principiul activ, deci
să meargă împotriva normei. Imaginea femeii ieșită pe prispă, privind în zare, așteptând
întoarcerea soțului: aceasta este esența feminității tradiționale. Decizia Vitoriei de a pleca este
prima încălcare a acestor reguli impuse de tradiție. A hotărî ține de același a face, spre deosebire
de a te supune unei hotărâri, care implică să te retragi puțin în spate și să te lași condus. În
Ștefana Anamaria
LUC an 2

societatea creștină, bărbatul este cel care ia deciziile, conform apostolului Pavel : „Capul femeii
este bărbatul”1. Vitoria își manifestă voința, categoric activă, deci face un prim pas din a se
desprinde de tradiție. Al doilea pas în această direcție este cel de a se angaja în căutarea – din nou
activă – a soțului său. Ieșirea din spațiul casnic de care se făcea responsabilă, mai ales în absența
lui Nechifor Lipan, a însemnat încălcarea statului ei de stăpână a casei. A lăsat aproape de
izbeliște proprietatea soțului său, asupra căreia era obligată să vegheze. Ba mai mult, și asta
reprezintă punctul final al desprinderii ei de paradigma pe care ar fi trebuit să o reprezinte, își
neglijează rolul matern. Desprinderea maternității de feminitate este imposibilă în gândirea
tradițională, multe dintre atributele dezirabile pentru o femeie ca blândețea, răbdarea, căldura
fiind, de fapt, calități de care are nevoie o mamă, ele fiind fundamentale în creșterea corectă a
copiilor. Vitoria însă, își trimite fiica la o mănăstire, iar, în ce ce-l privește pe fiul ei, îl obligă să
ucidă pentru a-și răzbuna tatăl. Pe de o parte, îi refuză dorințele fiicei de a se emancipa – în ciuda
faptului că ea ajunge să facă acest lucru, și într-un mod mult mai autentic decât cu o „bluză și
coc” – și își împinge unicul fiu, unicul moștenitor al bărbatului său, un copil încă, să comită o
crimă, nu mai puțin sângeroasă decât cea comisă împotriva lui Nechifor Lipan.
Desigur, toate acțiunile Vitoriei Lipan sunt justificate de contextul în care se afla.
Bărbatul său, pe care îl iubea, a dispărut fără urmă, iar ea trebuia să se descurce. Foarte validă
este și nevoia ei de a afla adevărul și de a găsi adevăratul vinovat. Dar nu este o reacție
tradițional feminină. Se poate spune că da, au existat femei de-a lungul timpului care au fost
nevoite să adopte atribuții tipic masculine; dar nu le-a considerat nimeni ca fiind reflecția femeii
tradiționale. Acest fapt se poate datora percepției contemporane în ceea ce privește acest tip de
feminitate. Criteriul principal de clasificare a devenit mai mult o problemă de formă; pentru noi,
feminitatea se reduce, de multe ori, la îmbrăcăminte sau la coafură ori la machiaj, ratându-se
principiile ei fundamentale, care țin mai mult de modul de a fi sau de a simți a fiecăreia. Motiv
pentru care ne grăbim să vedem în Vitoria Lipan arhetipul feminității tradiționale, pentru simplul
fapt că e o munteancă îmbrăcată în catrință.
Răspunsul tipic al femeii la dispariția bărbatului nu este căutarea, ci așteptarea. Această
reacție respectă principiul feminin tradițional, care nu este unul al acțiunii. Desigur, așteptarea
poate fi mai mult sau mai puțin încordată, iar faptul de a-ți păstra poziția generală în spațiul fizic
nu implică a nu face chiar nimic; doar că femeia reprezenta punctul fix. Ea era ancora care

1
Corinteni I 11:3
Ștefana Anamaria
LUC an 2

trebuia să-l scoată pe bărbat din lume și să-l reîntoarcă acasă. Prezența ei relativ constantă oferea
acelui loc o doză de stabilitate, care ar fi lipsit cu desăvârșire dacă ar fi plecat și ea. Ca stăpâna a
casei, era direct responsabilă de a prelungi autoritatea bărbatului în cazul lipsei lui pe perioade
lungi. Ea își reprezenta soțul, motiv pentru care trebuia să adopte un comportament care să nu îi
aducă prejudicii din partea comunității, căci acestea s-ar fi răsfrânt nu doar asupra ei, cât și
asupra bărbatul și a întregii case, a cărei imagine era.
Pentru a găsi poate cel mai bun exemplu al feminității tradiționale din acest punct de
vedere, trebuie să facem un salt destul de mare în timp, către Antichitate. Într-adevăr, nu putem
compara ceea ce s-a petrecut acum un secol cu ce a fost acum câteva milenii, în ceea ce privește
statutul femeii, dar nu asta este miza. Suntem în căutarea unei alternative, care să respecte cu mai
multă strictețe ceea ce spune tradiția despre rolul femeii. Avem nevoie de o manifestare mai
aproape de absolutul dezirabil în ceea ce privește feminitatea. Iar în acest context, lumea creștină
și ceea a anticilor greci nu diferă chiar atât de mult. Desigur, creștinismul este ceva mai blând cu
femeia; capul femeii este bărbatul, da, dar „capul bărbatului este Hristos” 2. Responsabilitatea
bărbatului în raport cu femeia este sporită, căci, deși nu sunt egali din punct de vedere social,
religia le rezervă același statut în fața lui Dumnezeu. Dar, în ambele sisteme, atât creștin cât și
grec, femeia reprezenta tot același punct fix, și mai mult un apendice al bărbatului la nivel social
decât o entitate de sine stătătoare.
Revenind, acel model de feminitate aflată în așteptare pe care îl căutăm îl putem găsi
destul de ușor în persoana Penelopei. Timp de două decenii, ea se află într-o postură aproape
statică în cetatea Ithacăi, așteptând întoarcerea soțului său de la Troia. Pentru gândirea
contemporană, ceea ce a făcut Penelopa e aproape absurd; majoritatea femeilor nu își mai pot
imagina o lume în care să poată aștepta atât de mult timp după cineva, în baza unui simplu
devotament față de familie și de comunitate. Dar pentru Penelopa, aceasta era unica variantă de a
păstra (aproape) intactă casa soțului său. Pentru că, deși avutul lui Ulise fusese decimat de către
pețitori, ea a ținut sub pază tronul Ithacăi și numele lui. Faptul de a refuza orice pretendent la
mâna ei era sinonim cu a refuza înstrăinarea rolului de conducător al cetății, care i se cuvenea de
drept lui soțului său. Odată cu asta, îi ferea numele lui Ulise și al familiei sale de pata pe care ar
fi pus-o căsătoria ei cu un alt bărbat, în cazul în care el s-ar fi întors acasă, viu și nevătămat. În
plus, Penelopa are o atitudine corectă față de fiul ei: preferă să îl știe lipsit de avutul tatălui său

2
Ibidem
Ștefana Anamaria
LUC an 2

decât de suflare, căci orice tentativă de a transfera puterea în mâinile copilului însemna a-i pune
viața în pericol, cât și a periclita viitorul Ithacăi. Deși Penelopa, în termeni contemporani, „nu
face nimic”, ea reușește să păstreze puterea în mâinile unei singure persoane, a soțului său
absent, fiind conștientă de faptul că principala ei atribuție este să păstreze intact bunul nume al
lui Ulise, care avea mai multă greutate pentru comunitate decât orice bun material care s-ar fi
putut atașa acestuia.
Avem, așadar, două variante de răspuns ale femeii în cazul lipsei îndelungate a soțului: o
variantă activă, care preia din atributele bărbatului pentru a încerca să rezolve situația cât mai
repede și una pasivă, care tronează în mijlocul haosului, așteptând să se așeze lucrurile de la sine,
fără a fi nevoită să sacrifice nimic fundamental în acest proces îndelungat și, uneori, extrem de
dificil.