Reprezentarea şi organizarea cunoştintelor

Reprezentarea și organizarea cunoștințelor este un subiect important în psihologia cognitivă.

Aceasta se referă la modul în care informațiile sunt stocate, organizate și accesate în mintea
noastră. Există mai multe tipuri de reprezentări, cum ar fi reprezentarea senzorială, reprezentarea
semantică și reprezentarea episodică. Reprezentarea semantică este o modalitate de a organiza
cunoștințele în funcție de semnificația lor. Aceasta are mai multe avantaje, cum ar fi rapiditatea
procesării și economia spațiului mental. O altă modalitate de a organiza cunoștințele este prin
intermediul rețelelor semantice. Acestea sunt reprezentări grafice ale cunoștințelor care arată
relațiile dintre concepte.
Codarea semantică a cunoștințelor – dovezi experimentale
În cadrul unui studiu, participanții vizualizau o imagine cu o scenă, precum o clasă. Apoi aceștia
vedeau alte imagini, una modificată la nivel imagistic, una modificată la nivel al sensului și
imaginea inițială. Ei trebuiau să decidă ce imagine au vizualizat prima dată. Rezultatele arată că
semantica unei imagini are impact mai puternic asupra recunoașterii, comparativ cu mutațiile de
la nivelul detaliilor imagistice. Astfel, persoanele memorează prima dată semnificația imaginilor
și apoi caracteristicile fizice și senzoriale.
Tendința de a reține pe termen lung semnificațiile, nu dispunerea lor spațială este și mai evidentă
în cazul stimulilor verbali. În cadrul unui studiu, participanții primeau perechi de litere succesiv,
la intervale variate de timp. Sarcina lor era de a decide dacă a două literă prezentată după
intervalul de timp este aceeași cu prima literă din prima pereche. Literele puteau fi identice atât
ca semnificație, cât și ca aspect, adică ambele litere erau litere mari sau mici, fie doar ca
semnificație.
Avantajele codării semantice
Există mai multe avantaje ale reprezentării semantice a cunoștințelor. În primul rând, având un
caracter abstract, reprezentarea semantică este mai economicoasă comparativ cu alte tipuri de
reprezentări. Un alt avantaj este rapiditatea procesării. Aceste reprezentări sunt mai ușor de
prelucrat deoarece ocupă un spațiu mental mai redus în memoria de lucru. De asemenea,
reprezentările semantice impun o sinaxă riguroasă, limitând numărul de combinații
posibile. Limitând numărul de combinații posibile, se reduce și probabilitatea interferențelor,
prelungindu-se durata retenției. Un ultim avantaj reprezintă posibilitatea de a opera asupra
posibilului. O reprezentare semantică nu presupune neapărat un referent real.
Aserțiuni și rețele propoziționale
Unitatea semantică minimală este aserțiunea, care reprezintă un predicat logic despre un subiect
logic. Un exemplu de aserțiune este „Psihologia este o știință”. Propozițiile din limbajul real nu
sunt identice, ci aproximează propozițiile logice sau aserțiunile. Aceste aserțiuni, spre deosebire
de concepte, pot fi considerate adevărate sau false.
Aceste aserțiuni pot fi modelate fie utilizând o serie de simboluri matematice, fie printr-o notație
bazată pe teoria grafurilor. Avantajul teoriei grafurilor este că se pot exprima și relațiile dintre
propoziții, nu doar conținutul lor semantic compact. Orice cunoștință atomară este reprezentată
printr-un nod, iar conexiunile dintre ele sunt reprezentate prin săgeți.
Când sunt activate nodurile rețelei, ele își propagă valoarea de activare de-a lungul rețelei. Ele se
pot activa punând întrebări despre relațiile dintre diverse elemente ale rețelei. Dacă activarea de
la două noduri se intersectează. Atunci răspunsul este pozitiv.
Aceste rețele propoziționale pot face predicții testabile. În modalitatea de testare se solicită
participanților să învețe un anumit material, pentru care deja există o rețea. După un interval de
timp, ei sunt supuși unei probe de asociații libere. Experimentatorul notează timpul de reacție și
localizează cuvântul menționat de participant. Atunci când se epuizează toate nodurile din rețea,
dacă rețeaua este validă ar trebui ca distanța dintre noduri să coreleze cu timpul de reacție.
O altă metodă se bazează pe înregistrarea timpului de reacție la întrebări adresate
participanților. Întrebările sunt formulate astfel încât să cuprindă noduri aflate la distanțe diferite.
O validare indirectă se obține prin studii asupra deciziei lexicale. În astfel de studii, participanții
primesc șiruri de litere și li se cere să menționeze dacă ele formează un cuvânt cu sens, sau dacă
sunt aleatoare. Timpul de reacție necesar este mai scurt dacă formațiunea cu sens a fost precedată
de un cuvânt învecinat semantic. Deoarece nodul anterior a fost activat, activarea se propagă la
conexiunile din rețea.
Rețele semantice
O altă modelare a organizării cunoștințelor este rețeaua semantică. Aceasta exprimă modul de
organizare a conținuturilor semantice din domenii de cunoștințe bine structurate. În general,
aceste cunoștințe au organizare ierarhică, în funcție de nivelul de generalitate.
Rețeaua semantică este formată din noduri și arce. Fiecare nod reprezintă un concept și fiecare
arc reprezintă o relație dintre concepte sau dintre ele și proprietățile esențiale adiacente. Rețeaua
semantică conține două tipuri de relații – de subordonare și de predicație. Relațiile de
subordonare sunt de la concepte cu grad de generalitate mai redus la cele mai generale. Relațiile
de predicație au loc de la subiectul logic la caracteristicile sale definitorii.
Rețeaua are proprietatea de eritabilitate a trăsăturilor. Adică, o trăsătură aferentă unui nod
este moștenită de toate nodurile subordonate. Modelul rețelelor semantice prezice că timpul de
latență necesar pentru a oferi răspunsul la anumite întrebări va fi mai mare. Termenii cuprinși în
întrebare activează nodurile corespunzătoare din rețeaua semantică. Aceasta se va propaga în
rețea, vectorizată de arcuri. Dacă aceste activări se întâlnesc, răspunsul este pozitiv. Cu cât
nodurile sunt mai îndepărtate, cu atât crește timpul de răspuns. Trebuie ponderate și relațiile
dintre un subiect logic și atributele sale. Inițial, rețelele semantice se bazau pe principiul
economiei stricte – o proprietate era stocată o singură dată în rețea, la nodul aflat cel mai sus
ierarhic. Dar studiile arată că timpul de latență este mai scurt la aserțiuni care leagă noduri de
proprietăți aflate la niveluri diferite comparativ cu cele de la același nivel ierarhic. Pe lângă
ponderarea relațiilor dintre exemplare, ar putea fi ponderate și cele dintre exemplare
și proprietățile lor. A treia corecție se referă la asimetria asociațiilor. Tăria asociației de la nod la
altul sau la o proprietate poate fi diferită dacă sensul este invers. Astfel, între oricare două noduri
există relații în ambele direcții, ponderate diferit.
Scheme cognitive
Schemele cognitive reprezintă o mulțime organizată de elemente din realitate căreia îi corespunde
un bloc organizat de cunoștințe, ireductibil la componentele sale. Schema cognitivă cuprinde o
structură generală de cunoștințe, activate simultan, care corespund unei situații din realitate.
Scheme cognitive sunt blocuri de cunoștințe insecabile și autonome în raport cu alte informații. O
schemă cognitivă nu conține doar o mulțime de elemente, ci și relațiile dintre ele. Mai mult, ele
sunt relativ autonomie și impermeabile la alte cunoștințe.
O altă caracteristică a schemelor cognitive este faptul că ele denotă situații complexe. Ele nu
descriu proprietățile intrinseci ale unui obiect, ci contextul în care apar anumite elemente și
modul în care sunt structurare.
În plus, schemele sunt structuri generale și abstracte. Ele nu se aplică doar la o situație, ci la un
tip de situații asemănătoare. Activarea schemei se poate realiza pe mai multe căi. De exemplu, se
poate amorsa prin prezentarea etichetei lingvistice, precum sală de curs. Mai mult, contextul
însuși poate activa o structură cognitivă. O altă cale de activare implică atributele situației sau ale
stimulilor percepuți la un moment dat. Cel mai adesea, activarea schemei se face prin efectul
conjugat al tuturor factorilor.
În final, schemele sunt modalități de organizare a cunoștințelor declarative. Ele sunt cunoștințe
despre fapte sau stări, nu despre anumite proceduri.
Schemele cognitive au efecte asupra selecției și interpretării informației. Pentru a vedea impactul
asupra selecției informației, un studiu a rugat 30 de participanți să aștepte în biroul unuia dintre
experimentatori. După 35 de secunde, ei au fost rugați să revină și să descrie camera. Ei au
menționat obiecte tipice ale unui birou, precum cărțile, dar care nu existau. Mai mult, ei au eludat
elemente care de obicei nu există într-un birou, dar acum existau.
Activarea unor scheme cognitive generează și inferențe despre semnificația unui
eveniment. Anumite caracteristici ale textului activează o structură care integrează textul într-o
schemă mai generală și îi conferă sens. O serie de informații care nu sunt efectiv prezente sunt
inferate și, ulterior, participanții nu mai pot discrimina dacă aceste informații au făcut parte
efectiv din text sau au fost deduse din structura cognitivă corespunzătoare.
Scenariul cognitiv
Un scenariu este un caz special de schemă cognitivă, particularizat la o mulțime de
evenimente organizate serial. Un scenariu este o structură de date care descriu o secvență tipică
de evenimente, corespunzătoare unui anumit context. El are un nucleu tare, format din scene
relativ invariabile, alături de terminale formate din variabile nespecificate, care iau valori precise
în situații particulare. În-afară de relațiile de subordonare ierarhică a etapelor dintr-un
scenariu, apar și relații de ordonare temporală, unele acțiuni urmând strict altor acțiuni. Scenariile
sunt rezultatul unei învățări sociale. Menținerea lor este garantată de un set de contingențe,
întăriri pozitive sau negative, care acționează asupra actorilor. În general, secvența de acțiuni
inclusă este cea mai eficientă pentru a atinge un scop. Una din metodele utilizate pentru a studia
scenariile cognitive cuprinde sarcina ca participanții să menționeze un anumit număr de
evenimente pe care le consideră tipice pentru anumite circumstanțe. Evenimentele menționate de
majoritatea dintre ei reprezintă macroacțiunile. Grupând celelalte acțiuni pe mai multe tranșe se
stabilesc substructurile scenariului.
O altă metodă este investigarea efectului lor asupra reamintirii unei povești. Participanților li se
prezintă o povestire din care lipsesc acțiuni tipice și li se cere să o repovestească. Rezultatele
arată că acțiunile tipice dar care nu erau menționate în povestire sunt include, iar acțiunile atipice
dar menționate în povestire sunt ignorate.
Modelarea conexionistă a bazei de cunoștințe
Modelarea conexionistă a cunoștințelor se realizează prin rețele interactive. Rețeaua are atât
unități vizibile, cât și unități ascunde, care pot fi accesate doar prin intermediul celor
vizibile. Fiecare nod al rețelei conține câte un item de informație. Unitățile rețelei codează fiecare
informație printr-o valoare de activare. Nodurile rețelei sunt formate din diverse valori de
activare, nu de concepte. Astfel, ele nu au o semantică proprie și sunt semiopace.
Activând un nod al rețelei, adică un item, prin intermediul unor unități ascunse se vor activa alte
noduri. Itemii care sunt activați nu sunt selectați întâmplător, ci pe baza conexiunilor sau
asocierilor lor anterioare și în funcție de tăria acestor asocieri. Cunoștințele care devin mai
activate variază în funcție de sarcina cu care se confruntă persoana sau nivelul său motivațional.