Teoria comportamentală

Orientarea comportamentală a apărut ca reacție față de psihoterapiile

dinamice. Baza teoretică a terapiilor comportamentale își are originea în
teoriile învățării care considerau și că personalitatea umană se structurează și
funcționează în raport cu stimulii externi.
fenotipul – este ceea ce se întîmplă cu genele sub influența mediului.
Comportamentaliștii susțin că toate comportamentele sunt învățate. Copilul
poate fi reeducat pînă la vîrsta de 11 ani. Toate lucrurile sunt învățate datorate
mediului. Mediul și interacțiunile ne formează.
Terapeuții comportamentaliști se ocupă de comportamentul observabil și de
condițiile de mediu care îl modelează psihoterapia fiind înțeleasă ca un proces
de învățare.
Reacțiile, emoțiile și deprinderile dezadaptative au fost achiziționate în cursul
istoriei vieții individuale și s-au fixat, deoarece au permis cîndva subiectului să
evite anumite experiențe traumatizante. Acestea tind să fie repetate nu numai
în prezența simulilor adversivi ci și într-o serie de situații similare. Aceste reacții
nedorite fac obiectul psihoterapiei. Așadar psihoterapia nu mai vizează or
estructurare a personalitățiici doare reducerea și eliminarea simptomelor.

Conceptele de bază ale psihoterapiei comportamentale:1. Întărire socială- se

referă la utilizarea și manipularea stimulilor ambianței, astfel încît anumite
categorii de comportamente să fie recompensate și în felul acesta să crească
probabilitatea lor de manifestare.; 2. Controlul comportamentului-
psihoterapia devine un proces logic de control al comportamentului bazat pe
cunoașterea condițiilor care permit modificarea acestuia.
Tehnici: 1. Tehnica stingerii comportamentelor nedorite- modelele de
comportament învățate au tendința de a slăbi și de a dispărea în timp dacă nu
sunt întărite corespunzător. Există 2 tehnici terapeutice: A) terapia implozivă;
B) Tehnica expunerii(flooding)- Ambele tehnici utilizează același principiu, ceea
ce le face sp fie mai mult indicate în terapia tulburărilor anxioase. Metodele
sunt asemănătoare în esență, diferența constă în faptul că în cursul terapiei
inclozive pacientul se confruntă cu situația anxiogenă în plan imaginar, în timp
ce în cursul celeai de-a 2 tehnici, confruntarea cu stimulul anxiogen are loc
chiar în realitate.
În cursul terapiei inplozive, pacientului i se cere să imagineze situații care îi
produc anxietate. Terapeutul, în loc să-l liniștească manevrează situația astfel
încît să se producă o creștere masivă a anxietății. Prin expuneri repetate la
situații anxiogene în cndiții de securitate afectivă, stimulii anxiogeni își pierd
forța și comportamentul de evitare a respectivelor situații are tendința să se
stingă.

Tehnica 2: Tehnica desensibilizării sistematice. Prin această tehnică subiectul

este învățat să se relaxeze sau să se comporte într-un mod care este
incompatibil cu apariția anxietății în prezența unor stimuli anxiogeni reali sau
imaginar . Etapele metodei: a) învățarea relaxării - această se realizează în
primele șase ședințe de terapie după metoda relaxării musculare progresive a
lui Iacobson. În unele situații se poate apela și la alte tehnici precum hipnoza,
meditația și chiar medicamentele. B) stabilirea ierarhiilor – tot în cursul
primelor ședințe se stabilește o ierarhie a situațiilor generatoare de anxietate
pentru subiect, în ordine descrescătoare, de la situația ce a mai anxiogenă. C)
procedeul desensibilizării – după ce subiectul stăpînește bine tehnica de
relaxare i se cere să se relaxeze cu ochii închiși în timp ce terapeutul tot felul
de scene începînd cu unele neutre și înaintînd progresiv pe linia ierarhiei
stimulilor generatori de anxietate. Pacientul aflat în relaxare este solicitat să-și
imagineze fiecare situație descrisă de terapeut , în momentul în care pacientul
afirmă că simte anxietatea , sesiunea se încheie . Tratamentul continuă pînă
cînd pacientul devine capabil să rămînă relaxat în timp ce își reprezintă scene
care înainte îi trezea o reacție anxioasă de amploare. Durata medie a unei
ședințe , de desensibilizare este de 30 min. Ședințele avînd loc de 2-3 ori pe
săptămînă. Un program complet de psihoterapie durează de la cîteva
săptămîini la cîteva luni. Există și varianta în cadrul căreia desensibilizarea are
loc indigo (în realitate) . Desensebilizarea sistematizată este bine venită în frica
de examene, societate etc. Aceasta este ineficientă la persoanele care nu se
pot relaxa.
Tehnica 3: Terapia aversivă . Această metodă presupune înlăturarea
modelelor de comportament nedoride, prin metoda clasică a sancțiunilor.
Sancțiunea presupune atît înlăturarea întăririlor pozitive cît și utilizarea unor
stimuli aversivi .
4. Metoda modelării: Această metodă presupune însușirea de modele
dezirabile, comportamentale pri imitarea altor persoane cum ar fi terapeutul
sau părintele. Pacientule este confruntat cu anumite tipuri de comportament
realizate de către terapeut și încurajat să le emite.

5. Psihoterapia asertivă- antrenamentul asertiv a fost utilizat atît Ca metodă

de desensibilizare cît și de formare a unor abilități de a face față diverselor
situații. Această tehnică s-a dovedit eficientă mai ales în cazul persoanelor care
au dificultăți în stabilirea unor contacte interpersonale și subiecților care se pot
lăsa manipulați.
Psihoterapia cognitiv comportamentală-TCC- acest tip de psihoteraapie
este o combinație a 2 terapii: cognitivă și comportamentală. Principiull de bază
al TCC este: modurile în care individul se comportă sunt determinate de
situațiile indicate și de felul în care subiectul le interpretează. Psihoterapia
cognitivă are menirea de a-l ajuta pe subiect să-și formeze un alt set de
atitudini mai realiste și cu un conținut pozitiv. Obiectivul principal al TCC
constă în construirea de paternuri de rezolvare de probleme. Problema este
înțeleasă ca o stare inițială indizerabilă(nedorită), o stare finală dezirabilă și o
barieră între starea inițială și cea finală. Primul pas al acestei terapii îl
reprezintă explicarea modului în care gîndurile și atitudinile influiențează
stările afective. Trebuie făcută diferența între stările adecvate și cele
neadecvate: este adecvată tristețea, disperarea nu este adecvată; îngrijorarea
este adecvată, panica nu. Înainte de combaterea gîndurilor negative, clientul
trebuie să învețe să descopere distorsiunile cognitive. Burns cataloghează mai
multe tipuri de gînduri automate negative(GAN): 1. Totul sau nimic; 2.
Suprageneralizare(se repetă des cuvintele: totdeauna, niciodată, mereu, tot
timpul); 3. Selectivitate negativă(subiectul alege doar elementul negativ);4.
Desconsiderarea pozitivului(nu este suficient de bun, este doar datorită
norocului care îl am, dacă am făcut eu, înseamnă că a fost prea ușor);5.
Concluziile pripite(iaka precis îi așa, persoana fără a avea date sufiente deja
face concluzii); 6. Citirea gîndurilor; 7. Ghicirea viitorului; 8. Amplificarea
(exagerarea importanței unor lucruri); 9. Judecata afectivă(dacă mie frică să
abor, înseamnă că zborul e periculos); 10. Imperativele categorice-Prezența lui
TREBUIE; 11. Etichetarea; 12. Personalizarea și blamarea(persoana se simte
vinovată de tot sau persoana lasa vina pe toti)
Psihoterapia rațional emotivă-RET- a fost dezvoltată de Albert Ellis în 1955.

RET se bazează pe cîteva principii: 1. Repsonsabilitatea pentru propriile emoții

acțiuni o purtăm noi înșine; 2. Emoțiile comportamentele disfuncționale, sunt
produsul gîndurilor iraționale;3. Adoptarea unei perspective bazată pe
raționalitate duce la acceptare de sine și a altora și respectiv aduce mai multă
satisfacție de viață.
Metoda ABC în RET.
A-evenimentul activator(ceea ce se întîmplă/ ce provoacă un anumit gînd).
Evenimentele activatoare pot fi de 2 feluri: a) modificabile(care pot fi
schimbate, ex: pot sa fac asa ca sa-l invat pe sotul meu sa-mi spuna
multumesc); b) nemodificabile(ex: decesul unei persoane, o cicatrice, nașterea
unui copil).
B-gînduri, idei, păreri despre A(ceea ce cred eu că se întîmplă). Credințele
pot fi de 2 tipuri: a) raționale(caracteristici: conduc la emoții adaptative; ne
ajută să rezolvăm sau să ne adaptăm la evenimentele din viață, derivă din
reațitate, de obicei sunt formulate sub formă de preferințe, sunt flexibile, de
obicei simplifică situația fiind evitate problemele mai serioase);
b)iraționale(caracteristici: distorsionează realitatea, ține de o părere
subiectivă, implică căi ilogice de a ne evalua pe noi înșine sau pe alții, conduc la
comportamente negative, la emoții disfuncționale, sunt exagerări ale
evenimentelor, sunt formulate sub formă de pretenții, sunt rigide, de obicei
complică lucrurile/situațiile).
C- consecințele(emoțiile și comportamentele). Emoțiile sunt de 2 feluri: a)
funcționale; b) disfuncționale;
Există o extensie a metodei=apariția lui D-disputa-(trecerea de gînduri
iraționale la cele raționale) și E-efectele
RET presupune utilizarrea următoarelor tehnici și reguli: 1. Învățarea rapidă a
ABC; 2. Cu cît terapeutule ste mai activ, directiv și mai convingător atunci cînd
în explică pacientului metoda ABC cu atît învață să ajute pacienții.; 3.
Manifestarea încrederii în eficiența metodei; 4. Prescrierea unor teme de acas;
5. Sarcinile cu caracter imploziv(impunete sa faci mai des ceea ce nu vreai sau
de ceea ce te temi); 6. Întreprinderea unor acțiuni împotriva gîndurilor
negative; 7. Discriminarea între sentimentele adecvate și cele neadecvate(e
normal să te sperii, să te temi, dar nu-i normal să faci panică, isterie); 8.
Ajutarea clientului în a deveni mai realist, logic și să nu realizeze așa numita
”masturbare intelectuală”.

Alte tehnici TCC:

identificarea patternurilor de gândire negativă iraţionale este primul pas al

demersului cognitiv-comportamental. Psihoterapeutul îi explică clientului
conceptul de gânduri negative automate ca fiind gânduri negative, iraţionale
care se declanşează spontan în anumite contexte şi care se referă la propria
persoană, la lume, la viitor.
raţionalizarea - clientului i se explică faptul că stările afective disfuncţionale
sunt produse mai mult de gândurile sale negative şi mai puţin de împrejurările
exterioare
– furnizarea de informaţii asupra anxietăţii şi mecanismelor de apariţie şi de
întreţinere a acesteia – clientului i se descriu în detaliu simptomele anxietăţii şi
evoluţia lor posibilă şi i se precizează c ă acestea nu sunt periculoase.
– verificarea veridicităţii gândurilor negative automate în timpul şi în afara
şedinţelor terapeutice, folosind întrebări.
– distragerea – clientul este învăţat să-şi controleze simptomul concentrându-
se asupra altor activităţi şi nu asupra stării proprii.
– programarea activităţilor după reguli precise, evitând supraîncărcarea şi
tendinţa de a face mai multe lucruri simultan, ceea ce sporeşte tensiunea şi
oboseala.
– experimentarea în sfera comportamentelor (prin folosirea de tehnici
comportamentale).
Psihoterapiile experiențiale

Prin 1950 i-a naștere o nouă ideologie consacrată sub numele de psihologie
umanistă . În cadrul acestei școli s-a dezvoltat psihoterapia umanist-
experențială .Specificul terapiilor umanite constă în faptul că privesc omul ca
pe o entitate activă autoafirmativă cu un potențial latent ci se cere valorificat .
În concepția umaniștilor tulburările psihice sunt considerate , ca apărînd cînd
procesul de realizare a propriului potențial este blocat de anumite circumstanțe
sau persoane. (persoane importante – părinți, profesori etc.) Astfel persoana
ajunge cu timpul să-și nege propriile dorințe .
Caracteristica de bază a terapiilor experiențialiste este faptul că pun în prim
plan trăirea experienței prezente conform principiului aici și acum. Aceste
terapii propun ca soluție pentru rezolvarea problemelor psihice conștientizarea
maximală de către pacient a propriilor resurse și a propriilor limite .
Prin atincegerea unui nivel superior de conștiință omul poate ajunge la
autodeterminare la creativitate și autenticitate , la integrarea corpului cu
mintea și spiritul, a acțiunilor cu gîndurile și sentimentelor . Centrarea pe aici-
și-acum ÎI permite pacientului să aibă accens direct la propriile percepții,
gînduri, trăiri și să-și conștietizeze principalele strategii pe care le pune în
acțiune pentru a face față provocărilor realității.
Scopul psihoterapiei îl reprezintă conștientizarea maximală a propriului eu , și
atingerea unui nivel de conoștințe prin care omul înțelege semnificația lumei
sale externe și interne și în acelați timp este capabil să o construiască

Activitate de psihoremediere și psihodezvoltare (psihocorecția)- reprezintă

un sistem de măsuri orientate spre recuoerarea sau ajustarea neajunsurilor
psihologice sau comportamentale ale persoanei cu ajutorul mijloacelor
speciale de influiență psihologică cu păstrarea individualității persoanei.
Activitatea de dezvoltare este orientată spre crearea condițiilor social
psihologice pentru dezvoltarea integră a copilului, iar activitatea de
remediereeste orientată spre rezolvarea problemelor concrete de învățare, ale
sferei emoționale sau de comportament.
Activitatea de dezvoltare și remediere se petrece individual și în grup,
activitățile de grup se desfășoară sub formă: a) ședință-20-35 min; b) lecție-45
min; c) ședință de training-90-120 min; d)activitatea individuală sub formă de
ședință-20-35min. Toate activitățile pot avea elemente de training, exerciții
dezvoltative, discuții cu caracter instructiv.

Sarcini/obiective în activitatea de psihoremediere și dezvoltare: 1. Elaborarea

de programe complexe vizînd diferite aspecte ale dezvoltării psihice,
emoționale și comportamentale; 2. Elaborarea proiectelor ale ședințelor de
dezvoltare și remediere; 3. Realizarea ședințelor; 4. Organizarea programelor
speciale de corecție în scopul diminuării comportamentului deviant

Forme ale psihoremedierii: 1. După caracterul orientării: a) psihoremediere

simptomatică; b) psihoremediere cauzală; 2. După conținut:a)
psihoremedierea sferei cognitive; b) psihoremedierea sferei personalității; c) p.
Afectiv-volitive; d) p aspectelor comportamentale; e)p relațiilor interpersonale;
3. După forma de lucru: a) psihoremedire individuală; b) p de grup; 4. După
prezența sau absența programului: a) psihocorecție programată/planificată;
psihocorecție improvizată; 5. După volumul sarcinilor: a) psihocorecție
generală; b) psihocorecție particulară; c) psihocorecție specială(se referă la
comportament deviant, foarte individuală)

Elaborarea programelor respectă următoarele principii: 1. Principiul sistemic

al sarcinilor corecționale profilactice și dezvoltative; 2. Principiul unității
diagnosticului și programului de psihoremediere; 3. Principiul activismului; 4.
Principiul particularităților de vîrstă și a celor individuale; 5. Principiul
complexității metodelor utilizate; 6. Principiul includerii persoanelor ce
formează rețeaua socială a copilului în programul de psihoremediere

Factori de eficiență a psihoremedierei: 1. Intensitatea ocupațiilor(nu mai rar

decît odată pe săptămînă, optim este de 3 ori pe săptămînă); 2. Prelungirea
influienței de psihoremediere(în primele 2 luni după încheierea programului se
recomandă întîlniri de suport); 3. Așteptările clientului; 4. Motivația spre
colaborare; 5. Experiența profesionnală a psihologului; 6. Selecția specifică a
metodelor de lucru.
Psihoterapia centrată pe client ( ROGERS)

Fiecare dintre oameni are un potenţial unic de dezvoltare, de creştere şi de

schimbare în direcţii sănătoase şi pozitive. Asigurarea unui climat liber de
constrângeri externe va face ca acest potenţial să ghideze întregul
comportament al persoanei
Teoria rogersiană se bazează pe două prezumţii majore: 1. Comportamentul
uman este ghidat de tendinţa unică a fiecărei persoane către autoactualizare.
2. Toţi oamenii au nevoie de acceptare necondiţionată pentru a se dezvolta
El se conduce după principiul că individul aflat în terapie este responsabil
pentru el însuşi şi este de dorit să îşi asume această responsabilitate. Această
formă de psihoterapie porneşte de la prezumţia că fiecare individ este cel mai
bun expert în rezolvarea propriilor probleme; el dispune de motivaţia şi de
abilităţile necesare pentru a decide care sunt schimbările necesare pentru
dezvoltarea sa. În concepţia umanistă a lui Rogers, tulburarea psihică apare
atunci când procesul de autoactualizare este blocat de diverse împrejurări
(alegerea unei profesii, păstrarea unor relaţii) sau persoane (părinţi, profesori,
parteneri de viaţă) care încearcă să canalizeze dezvoltarea individului pe
anumite direcţii acceptabile social, dar care sunt incompatibile cu dorinţele şi
tendinţele naturale ale acestuia.
În procesul de dezvoltare a personalităţii umane, o deosebită importanţă o au
relaţiile parentale şi modalităţile de creştere şi de educare a copiilor. Dacă
părinţii oferă doar acceptare condiţionată, adică valorizează copilul numai dacă
el se comportă, gândeşte sau simte „corect”, apare pericolul unor
incongruenţe în dezvoltarea acestuia (imagine de sine fragilă sau distorsionată,
reprimări etc.) (între concepţia de sine şi realitate sau între sentimentele reale
şi cele afirmate).

Rolul psihoterapeutului în cadrul psihoterapeiei non-directive.

Psihoterapeutul acceptă total ceea ce se spune.
Condițiile relației psihoterapeuice non-directive după ROGERS:
1.Terapeutul trebuie să se conducă după principiu că individul este responsabil
el însuși și est ede dorit să-și asume responsabilitatea.
2. Terapetulul trebuie să fie de acord cu faptul că clientul său are în interior o
puternică dorință de a deveni matur, adaptat social, independent, productiv.
3. Terapeutul trebuie să creeze o atmosferă caldă și permisivă, atmosfera în
care individul este liber să se exprime liber.
4. Ter. Nu pune clientului limitări în ceeace privește atitudinile ci doar în ceea
ce privește comportamentul ( mai ales la copii)
5. Ter. Utilzează numai asftel de tehnici și care să conducă pe pacient la o
înțelegere profundă a propriilor atitudini și stări emoționale și al
autoacceptarea acestora. Acceptarea ter. Nu trebuie să implice nici aprobare
nici dezaprobare.
6. Terapeutul trebuie să se abțină de la orice exprimare sau acțiune contrară
princiilor anterior formulate, Aceasta înseamnă că el trebuie de fapt să se
abține de a întreba , interpreta, sfătui, sugera, convinge , asigura.
Rogers se referă la trei caracteristici care diferențiază cel mai bine abordarea
sa : natura previzibiliă a procesului terapeutic non-directiv , descoperirea
forțelor constructive ascunse în interiorul pacientului și relația terapeutică
centrată pe client.
Tehnici :
1. Tehnicile de reflectare sunt tehnici care presupun păstrarea cât mai exactă a
limbajului clientului. Constau în repetarea fidelă a spuselor acestuia, dar pe un
alt ton, menit să accentueze aspecte trecute de el cu vederea sau să aducă la
dimensiuni mai apropiate de realitate perspectiva pe care şi-a format-o asupra
propriilor probleme.
2. Tehnicile de reformulare presupun utilizarea altor cuvinte şi expresii decât
cele utilizate de client, rămânând însă permanent în contact cu sistemul
acestuia de referinţă.
3. Tehnicile de deschidere sunt utilizate mai ales atunci când intervin blocaje în
dialogul terapeutic. Clientul este încurajat şi stimulat să continue prin formulări
neutre de genul: „Deci…”, „Şi atunci….”,
4. Tehnicile de ascultare activă constau în utilizarea de către terapeut a mimicii,
posturii, privirii, micro-mişcărilor pentru a susţine şi încuraja nonverbal
relatarea clientului.
 Psihoterapia centrată pe grup .
Probleme abordate: a) experiența în cadrul grupului poate produce modificări
permanente la nivelul personalității și astfel scopurile dezvoltării personale șie
celei a grupului nu mai apar ca fiind separate. B) sunt stimulate confruntări
autentice la nivelul grupului , chiar dacă pare uneori negativă ( acestea devin
uneori folositoare pe termen lung) , dacă sunt manifestări cu o notă sadistă se
descoperă motivele ascunse. C) Interesul rămîne asupra conștientizării ,
exprimării și acceptarea propriilor sentimente, de către fiecare membru în
grup.
Categorii de pacienți în grup: 1) pacienți suferind de reacții anxioase datorate
stresului; 2) copii cu tulburări de adaptare sau dificultăți școlare; 3) adolescenți
cu tulburări de comportament; 4) subiecți cu afecțiuni somatice invalidante; 5)
subiecți cu migrenă; 6) pacienți nevrotici; 7) schizofreni aflați în fazi de
remisiune.
Sarcinile psihoterapeutul în terapie individuala și de grup:
a) clarificarea sentimentelor; b) reflecții asupra naturii sentimentelor; c)
reformularea unor conținuturi exprimate de client; d) acceptarea clientului; e)
restructurarea atitudinală.
Asemănări dintre terapia individuală și de grup : 1) accentul pe psihodiagnoză
este minimal; 2) interpretările nu sunt considerate ca instrument psihoterapie
unic important; 3) insight-ul , nu reprezintă elementul de bază în procesul
schimbării; 4) atitutinile trasferențiale sunt abordare exact ca oricare alte
expresii ale stărilor afective; 5) capacitatea subiectului dea trăi experiența
psihologică directă și imediată este considerată indicatoturl succesului
psihoterapeutic.