MIRCEA DJUVARA

(fundamentul filosofiei juridice din perioada interbelica)

Figura reprezentativa a filosofiei juridice romanesti din perioada interbelica, Mircea Djuvara (1886-1944) a
fost profesor de Drept si Enciclopedia filosofica a dreptului la Facultatea de Drept din Bucuresti (1920-
1944). Consecvent ideii de drept rational, el marturiseste ca face, pe calea dreptului, o noua introducere la
Kant, la un Kant trecut prin Fichte si Hegel, adaptat temelor stiintei contemporane.
Fundamentul intregii constructii filosofico-juridice a lui Mircea Djuvara il constituie tocmai distinctia pe
care o face intre dreptul rational si cel pozitiv. Dreptul, ca si oricare alta disciplina noologica, nu poate fi
inteles in temeiurile si rosturile sale adanci, decat in cadrul unei largi si profunde considerari filosofice.
Filosoful Mircea Djuvara a elaborat o noua tabela a categoriilor filosofico-juridice sporind "nelimitat
numarul categoriilor, dizolvand in complexe de relatii si instaurand un fel de omniprezenta a ratiunii,
creatoare atat a formei cat si a materiei cunostintelor". Alaturi de categoriile filosofice, el a elaborat si o
clasificare a stiintelor depasind in multe privinte ierarhia stiintelor realizata de Auguste Comte.
Mircea Djuvara ramane in istoria filosofiei romanesti ca "uno dei grandi pensatori contemporanei nel campo
della filosofia giuridica" (unul dintre cei mai mari ganditori contemporani in domeniul filosofiei dreptului),
cum bine l-a caracterizat filosoful italian Georgio Del Vecchio.
Mircea Djuvara (n. 18/30 mai 1886, București – d. 7 noiembrie 1945, București) a fost un filozof și jurist
român, membru corespondent (din 1936) al Academiei Române.[1]
A urmat la București cursurile Facultății de Drept și de Litere și Filosofie, obținând licența ambelor facultăți
în 1909 cu rezultate strălucite. Cu asemenea rezultate obține și doctoratul în drept la Sorbona cu teza: "Le
fondement du phénomène juridique. Quelques réflections sur les principles logiques de la connaisance
juridique". Din vasta sa operă concretizată în peste 144 de titluri amintim: "Teoria generală a dreptului
(Enciclopedia Juridică)" 1930; "Drept rațional, izvoare și drept pozitiv" 1934; "Precis de filosofie juridică"
1941. Semnificativă pentru personalitatea lui Mircea Djuvara din perspectiva filosofiei dreptului sunt
aprecierile lui Giorgio del Vecchio care în contextul prezentării scurte dar dense a preocupării privind
filosofia dreptului în România, scrie despre Mircea Djuvara că este: "mai presus de toți... care prin vastitatea
și profunzimea încercărilor sale trebuie să fie recunoscut nu numai ca cel mai mare gânditor roman, dar și ca
unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în domeniul filosofiei juridice", care "... format pe baze
neokantiene, se depărtează totuși de formalismul neokantian printr-o analiză profundă și originală a realității
dreptului viu".[2]