“SINTEZE SI CULEGERI”

VIATA si OPERA lui

MIRCEA DJUVARA

1886-1944.

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă e menită a contribui la conturarea valorilor atinse de cultura si gândirea

romanească în cursul istoriei sale, a culmilor atinse de gândirea juridică românească, prin
prezentarea operei lui Mircea Djuvara (1886-1944).
Am considerat că această primă încercare de a cuprinde, în esenţa ei, o operă formată din circa
10 000 de pagini, ( peste 144 de lucrari si tratate de drept si filosofie juridica articole si
discursuri ) a cărei bibliografie am încercat să o reconstitui, trebuie să pună accentul pe redarea,
într-un tot organizat, a ultimei viziuni a concepţiei lui Mircea Djuvara, cu atât mai mult cu cât,
din cauza dispariţiei sale premature, el nu a ajuns să o cuprindă într-o lucrare unică, spre care, cel
puţin pentru ştiinţa dreptului, a tins..
Căci numai de la cunoaşterea întregii sale concepţii — valoroasă chiar dacă ar reprezenta, aşa
cum se apreciază în genere, numai o variantă românească a concepţiei neokantiene — se poate
trece la detalieri si se pot încerca evaluări, valorificări critice, în această lucrare numai sumare.
Aici, am căutat să subliniez unitatea sistemului său, logica lui interioară, unitate care asigură unei
opere perenitatea, numai dup care originalitatea ă ori izvoarele
componentelor. Apoi, am căutat să-i culeg scânteierile din opusculele lui cu caracter minor, la
a căror reeditare ne-am putea gândi mai puţin.
Mai atrag atenţia cititorului asupra unui alt aspect. Mircea Djuvara a fost un spirit enciclopedic,
cu un sistem al disciplinelor umane propriu, fără să fi fost însă egal în tratarea diferitelor domenii
ştiinţifice; astfel, el s-a
mulţumit în „Neînţelegerea care a rezultat depăşeşte cu mult, ca semnificaţie, caracterul unui
simplu diferend între România si Conferinţă. Ea nu poate fi însă decât trecătoare pentru noi.
România într-adevăr a avut grijă până acum si va şti si de acum înainte să îndrumeze întreaga
sa activitate externă în aşa fel, încât nu numai să servească în mod constant principiile de
sublimă dreptate pentru care a intrat în

1
 război - în mod, poate, mai altruist decât aproape oricare altă ţară beligerantă - dar încă să facă
să coincidă în orice moment interesele româneşti cu interesele generale, bine înţelese, ale marilor
săi aliaţi. Este astfel imposibil ca aceştia să nu sfârşească prin a recunoaşte toată frumuseţea si
demnitatea acestei atitudini, conform cu cele mai înalte principii de solidaritate internaţională". -
prof. PAUL ALEXANDRU GEORGESCU ,: membru corespondent
B, al Academiei Venezuelene de Istorie fii si al Academiei Columbiene de Limbă
In aceste condiţii, activitatea politică a luiMircea Djuvara a fost tratată mai pe scurt, si numai
cu ocazia prezentării vieţii acestuia si a concepţiei sale privind ştiinţa politică şi dreptul
constituţional, deşi ar fi meritat un capitol aparte.
Speram că momentul publicării ar fi putut să fie în 1986, cu ocazia centenarului autorului
studiat; atunci, n-am putut însă participa decât la aniversările criptice ale revistei „Studii si
cercetări juridice", dimpreună cu doamna dr. Sofia Popescu (nr. 2/1986), si Asociaţiei de Istorie
Comparativă a Instituţiilor şi Dreptului, dimpreună cu d. dr. Mircea Goruneanu. întârzierea a fost
totuşi binevenită, căci, azi, am putut să las cu totul deoparte pelerina marxist-leninistă sub care ni
se impunea să înfăţişăm gândirea şi pe care - alături de alţi autori ai timpului - căutam să o fac
cât
mai transparentă in problemele naturii fizice să fie un cronicar al creaţiilor ştiinţifice ale vremii
sale, în timp ce în problemele sociale, în primul rând în disciplina dreptului, să f ie unul din marii
gânditori, în această situaţie, am preferat să structurez lucrarea în ordinea disciplinelor concepută
de Mircea Djuvara, deşi în acest f el dreptul nu apare nici ca prim obiect tratat, nici ca ultimul,
cititorul interesat numai de creaţia juridică a celui studiat urmând a se orienta după tabla de
materii.
Mai adaug c am preferat, în loc de formul ă ări proprii, să reproduce formulările autorului ori
de câte ori ele mi s-au părut clasice, ca gândire si limbă*. Şi aceasta era cu atât mai de dorit cu
cât gândirea sa era răspândită în mai multe articole, greu de găsit si de adunat. în sfârşit, mai am
de precizat că această lucrare a fost elaborată în vremea când, în ţara noastră, mi se părea singura
posibilitate de a prezenta o lucrare ştiinţifică despre esenţa dreptului şi locul acestuia în sistemul
disciplinelor umane: ceea ce m-a îndemnat mai mult să o elaborez. De asemenea, că, în
Citatele au fost transcrise în limba şi ortografia actuală, păstrându-se variantele lexicale şi -
dintre formele învechite - numai acelea care consemnează nuanţări (care - cari, trebuie -
trebuieşte). Ghilimelele uzuale „ " includ citările noastre din Mircea Djuvara sau din alţi autori;
ghilimelele interioare « »includ citările lui Mircea Djuvara din alţi autori (însoţite de numele lor)
sau cuvintele (ori formulele) subliniate de Mircea Djuvara (prin ghilimele), în interiorul citatelor,
parantezele rotunde ( ) includ textele trecute de autorul citatului intre paranteze; parantezele
pătrate [ ] includ intercalările noastre în citat sau semnul nostru de întrerupere a citatului;
acoladele { } includ textele inutile; bara / marchează schimbarea rândului (când are o
semnificaţie schimbarea aliniatului etc.). Prescurtarea ret. precedă numele autorilor la care face
referinţă, în problemă, Mircea Djuvara; textele culese cursiv marchează cuvintele în alte limbi,
titlurile şi cele subliniate de Mircea Djuvara (prin schimbarea caracterelor). Pentru simplificarea
trimiterilor bibliografice s-a recurs la simbolizări numerice, culese cursiv: în cifre arabe, după
numărul lor de ordine din bibliografia finală (1,...,515), lucrările lui Mircea Djuvara; în cifre
latine (l-III), cele trei Critici ale lui Immanuel Kant: /, a raţiunii pure; II, a raţiunii practice; III, a
puterii de judecare, citate din ediţiile româneşti apărute în Editura ştiinţifică, traduse de N.
Bagdasar (/, 1969 - //, 1972), Vasile Dem. Zamfirescu şi Alexandru Surdu (///, 1981).

VIATA LUI MIRCEA DJUVARA

Mircea T. Djuvara s-a născut în Bucureşti, la 18 (30) mai 1886, fiu al Esterei (născută Păianu)
şi al lui Traian Djuvara, dintr-o familie de origine aromână2şi care a dat societăţii româneşti mai

2
mulţi jurişti. - învăţământul general, în care este continuu premiant l, 1-a urmat la Bucureşti.
Liceul, mărturisea el mai târziu, i-a provocat „acel ferment de înnobilare si de creaţiune
intelectuală aflat în orice cuget omenesc"; el i-a rămas recunoscător: „Când
constat astăzi cât de complet a fost ciclul de studii pe care le-am trăit în copilăria mea si cât de
mare a fost influenţa pe care au exercitat-o în tot complexul lor asupra fiinţei mele, aduc prin
aceasta cel mai înalt omagiu posibil liceului în care am învăţat" - liceul „Gheorghe Lazăr" (333,
p.299 şi 301).
Pe când era în clasa a treia liceală (anul şcolar 1898/1899), a organizat, cu ajutorul câtorva
prieteni - relata el la maturitate - „o asociaţiune care avea pretenţia de a imita în mic un adevărat
stat, cu parlament ales între noi, cu legi votate, cu instanţe de judecată, cu o monedă fiduciară în
circulaţie, chiar şi cu o mică gazetă săptămânală, litografiată de mine, în care fiecare „cetăţean"
al micului „stat" îşi exprima liber părerile" (7). Cum deducem din mărturisirile sale, el exprima
nişte păreri republicane si materialiste. „Simţeam nevoia de a vedea cât latele privind viaţa lui
Mircea Djuvara ne-au fost furnizate, în afara propriilor sale lucrări, de:
Enciclopedia Cugetarea, s.v.; „Revista copiilor", 2, nr. 7,20 mai 1897; Monografia liceului
„Gh. Lazăr" din Bucureşti 1860-1935 cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înfiinţarea lui,
Bucureşti, Inst. a.g. Luceafărul, 1935, p. 293-302 şi 649; N. Bagdasar, Mircea Djuvara, în Istoria
filosofici modeme, voi. V, Bucureşti, Societatea Română de
Filosofic, 1941, p. 290-310 (şi extras); Dimitrie Guşti, Charles Diehl ~ Mircea Djuvara, 10
nov. 1944, în: id.,
Cinsprezece elogii academice, Bucureşti, M. Of. şi Impr-le Statului, p. 28-30; Mircea Djuvara,
în: Pand. rom., 23,1944, IV, p. 104 (semnat: Redacţia); Virgil Veniamin, Viaţa şi gândirea
profesorului Mircea Djuvara, în: Pand. rom., 24, 1945, IV, p. 59- 62 (nr. 6); Eugen Speranţia,
Mircea Djuvara, în: id., Figuri universitare, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1967, p. 73-79.
Am folosit şi informaţiile doamnei Nina Dombrowski, ale d-lor Nicolae Hogaş, Neagu Djuvara şi
Adrian Tullea, la care am adăugat şi câteva amintiri proprii, ca student ce i-am fost în ultimul său an de
profesorat. 2Un strămoş al său, Nicolo Giuvara, căpitan de armatori, ucis de turci în 1672, a format
obiectul unor poezii epice aromâne şi greceşti.
Ascendentul stabilit, din Pind, în ţară. după 1770. a fost Trandafir Djuvara (Giuvara). Trandafir (I)
Dj.Constantin Dj. Trandafir (II) Dj. (Eliza Tullea) Ion Dj. (MariaCariboj) Constantin (Take)Dj. George
(lorgu) Dj.(...Divani) (Măria Habudeanu) fără descendenţă masculine Florica Dj. Traian Dj. 1855-1906
(Gr. Poenaru) (Estera Păianu) Trandafir (III) Dj. 1856-1935 (Elena Gheorghiu) Alexandru DJ. 1858-
1914 MirceaDj. Angela Dj. Toma Dj. Gabriela Dj. Marcel Dj. Radu Dj. 1886-1944 1888(?)-1981 1890-
1949 1900-1946 1880-1918 1881-1968 (Alexandrina (Al.Paleologu; (Eliza Al. (Victor S. (Ecaterina
Dobrescu; loan Pangal) Rioşeanu) Dombrowski) Grădişteanu) Elena Dumitrescu) • V Răzvan Dj. n. 1913
NeaguDj. n. 1916 Fig. 1. - Arborele genealogic al familiei Djuvara. Numele juriştilor a fost cules cu
aldine (seminegre)
Inca din liceu organiza ― jocurile organizatiunii‖ iar Autorităţile şcolare s-au îngrijorait si
directorul liceului era decis să-l elimine pentru propagandă subversiva, ceea ce ar fi avui desigur
loc dacă nu era intervenţia energică si inimoasă a profesorului Radu Novian (p 300-301).
Incidentul nu a împiedicai însă ca Mircea Djuvara să termine liceul, în 1903, ca premiant de
onoare, ceea ce îi dădea dreptul de a i se eterniza numele pe peretele de onoare al scolii; în
timpul liceului, mai fusese premiant al „Tinerimii Române" – instituţie pedagogică de prestigiu a
acelei vremi.
Studiile universitare ie începe la Bucureşti, unde urmează Facultatea de Drept si Facultatea de
Litere si Filosofic. Aici, la Universitatea din Bucureşti, primeşte influenţa, determinantă pentru
orientarea sa ştiinţifică, a lui Tîtu Maiorescu, el însuşi si jurist, si filosof.
După luarea, în 1909, a licenţei celor două facultăţi si după satisfacerea serviciului militar, îşi
continuă studiile la Paris, unde - în urma audierii unor cursuri de drept, filosofic, matematică,
fizică, medicină, întrerupte de călătorii de studii similar în Germania - trece doctoratul în drept

3
cu teza Lc fondumem du phenomene juridique I Quelques reflexions sur Ies principes logiques de
la connaisssance juridique (1913).
Caracteristice pentru acea vârsta în care începe să-şi publice studiile sunt colaborările la
rubrica „Fapte" a „Convorbirilor literare", unde se remarcă prin înaltul său nivel de cunoştinţe,
dând preferinţă semnalării fenomenelor interdisciplinare, revelatoare ale unităţii universului, prin
îndemânarea, încă de atunci, în prezentarea nuanţata a problemelor morale si sociale, cu năzuinţa
de a ajunge un uomo universale.
Opera sa ştiinţifică s-a concretizat - dacă includem şi cronicile, recenziile, cursurile,
conferinţele, intervenţiile si reluările - în peste 500 de titluri sau – după selecţia autorului, din
iunie 1941 -în 144, dintre care reţinem, ca operă majoră, pe lângă teza sa de doctorat,
următoarele: Teoria generala a dreptului (Enciclopedia juridică'), 1930; Drept raţional, izvoare si
drept pozitiv, 1934; Dialectique ct experience juridique, 1937; Le fondement de l'ordre
juridiqueposirifen droit internaţional, 1939; Precis de jUosofie juridică (Tezele fundamentale ale
unei filosofii juridice j, 1941; Contribuţie la teoria cunoaşterii juridice / Spirin.il filosofici
kantiane şi cunoaşterea juridică, 1942. Această operă urma să culmineze printr-un anunţat Tratat
defîlosofie juridică, practic conturat, parţial cel puţin, în Irei din lucrările menţionate (teza din
1913, cursuJ tipărit din 1930 şi acel „precis" început în 1941). Colaborează, repetat, la revistele:
Convorbiri literare, Rcvue de Metaphysiquc ct de Morale, Studii de filosofie (continuata de
Revista de filosofic), Democraţia, Arhiva pentru ştiinţa si reforma socială, Dreptul, Curierul
judiciar, Pandectele române, Rivista international di filosofia del diritio (Roma), Revue
internaţionale de la th6oric du Droit (Brno),
Annuairc de l'Institut internaţional de Philosophie du Droit et de Sociologie juridique (Paris),
Analele Academiei Române, Revista de drept public, Revista cursurilor si conferinţelor
(universitare), Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti, Revue roumaine de Droit privc, Forme,
Buletinul Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, Cercetări juridice, cum si la ziarul Universul.
„Prin vastitatea si profunzimea încercărilor sale - opina, în 1936,
Giorgio del Vccchio - trebuie sa fie recunoscut nu numai ca cel rnai mare gânditor român, dar
si ca unul
dintre cei mai mari gânditori contemporani în domeniul filosofici dreptului"3- A figurat ca
membru activ al unor importante instituţii: Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, devenită
(de la 13 februarie 1921) Institutul Social Român (membru în comitetul de direcţie), Societatea
de Studii Filosofice (devenita Societatea Româna
de Fiîosofie), Institutul de Ştiinţe Administrative, Academia Română (rncrnbru corespondent,
ales în Secţiunea istorică, la 23 mai 1936, cu 28 de voturi contra l, în urma raportului de
propunere al Iui Andrei Răduîescu 4, până atunci singurul reprezentant al ştiinţei dreptului în
acea instituţie), Institutul de Ştiinţe Morale si Politice (devenit, de Ia 20 noiembrie 1940,
Academia de Ştiinţe Morale si Politice) (de la înfiinţare), Institutul Internaţional de Filosofie a
Dreptului si de Sociologie Juridică din Paris (Ia ale cărui congrese a participat, fiind si unul
dintre cei şapte vicepreşedinţi ai lui si preşedintele Institutului Român de Filosofie a Dreptului,
întemeiat de el si afiliat celui precedent, institut care a existat cât a trăit întemeietorul), Academia
de Ştiinţe din Boston (membru onorar). Iar dintre instituţiile de mai scurtă Giorgio del Vecchio,
Leclitinidefilosi'fiejuridică, ed. a 4-a, trad. Constantin Drăgan, Bucureşti, Societatea Romană de
Filosof Je, 1943. p. 174 (atestarea datează de la prima ediţie a lucrării, la Paris, Sirey, 1936, p.
160). Academia Română. Anale, 56,1935 -1936, p. f 28.urmata si cu mai puţine realizări,
menţionăm Societatea de Sludii Legislative (de ia înfiinţare - iulie 1921)s si Camera Juridică
Română (de la înfiinţare - februarie
1942 - ca vicepreşedinte*' la ale cărei şedinţe de drepl internaţional privat a participat).
A figura în comitetul de conducere al unora din revistele amintite. Conferenţiar (docent) din
1920, profesor agregat de la 10 august 1931 si profesor titular de la l iunie 1932 la Facultatea de

4
Drept din Bucureşti (ca profesor deţinând catedra de Teoria generală a dreptului cu aplicaţie la
dreptul public, transformată la l noiembrie 1938 în catedra de Enciclopedia si filozofia
dreptului), el tine, până în ultimul an universitar vieţuit (1943/1944), prelegeri de filosofic a
dreptului, iar până la titularizare si prelegeri de drept constituţional; fiecare an universitar a fost
pentru el un prilej de a prezenta materia într-o altă perspectivă.
A mai fost profesor la Academia de Drept Internaţional de ]a Ha ga si a ţinut prelegeri la
facultăţile de drept din Roma, Paris, Berlin, Viena si Marburg.
Pledează ca avocat la Baroul Ilfov. Cei ce 1-au cunoscut - colegi de cercetare, de catedră sau
de barou,
organizatori sau auditori ai ciclurilor de conferinţe la care îşi aducea contribuţia, studenţi - îi
subliniază vocaţia de cercetător şi de profesor, cultura si inteligenţa, eleganţa oratorică,
urbanitatea si curtoazia în dispute, simţul de dreptate, caracterul si puterea de muncă, modestia,
farmecul, finu! umor, calităţile de inimă'.
A fost consilier juridic pe lângă delegaţia permanentă a României la Conferinţa de Pace de la
Paris (1919), în care tirnp redactează un buletin informativ (99) si publică cel mai cuprinzător
studiu juridic asupra participării României Ia primul război mondial (93), precedat de o istorie a
ţării, rămas, din păcate, numai în limba franceză, lucrare de cea mai îndreptăţită propagandă
pentru ţară, apreciată de Simion Mehedinţi Curierul judiciar, 2S, 1921, p. 407-408 (nr. 26,17
iu].). *Cf. 491-492; a figurat şi în grupul juridic italo-român [de la 6 mar. 1942) (Cerc. jur., 2, nr.
2, apr. 1942, p. 121).
Este de amintit şi înfăţişarea sa fizică-înaltă, plăcută. Ne sunt cunoscute fotografiile din'
„Revista copiilor"
(loc. cit.); 333, p. 298; Universul (ultima dată apărută în anul 61, nr. 304, 9 nov. 1994, p. 3);
Biblioteca Academiei Române, cabinelul de stampe, cotele F. II 20, F.l 17917 si F.l 47047. fiind
nepărtinitoare si de bună-credinţă, pe un Emile Boutroux: „Cartea dumitalc, colegiile dragă, dă
noi îndreptăţiri de a vă iubi tara şi ne
impune obligaţia de a acliva peniru a-i asigura tăria care îi trebuie spre a-si îndeplini misiunea
ei seculară'- (p. IX); conduita ti a adus lumii „mari învăţăminte" (p. VIII) si istoria ei „va fi
socotilă printre cele mai frumoase pe care ni le oferă viaţa omenirii" (p. VII); în sfârşit, cu
subiectul Sacrificiilor româneşti, participă, la Paris, Ia un ciclu de conferinţe asupra României,
organizat de „Union Francaise", un cerc de personalităţi ale vieţii politice si cuiiurale franceze,
ciclu ale cărui celelalte conferinţe au fost ţinute deacestea (94).
După război, Mircea Djuvara a fost conştient de importanta si problemele Marii Uniri
(„Trăim, în clipa de faţă, în ţara noastră, vremuri aşa de mari, că s-ar părea că nu putem în nici un
fel să ne înălţăm până la însemnătatea lor [...] intelectualii noştri - mai ales ai noştri - trebuie să
ajungă a înţelege, ei, care au ca misiune gândirea şi nu fapta, c3 rolul lor nu stă astăzi în
criticarea a ceea ce se încearcă, ci în ajutarea a ceea ce se face"). M. Djuvara a adus argumente
juridice împotriva tendinţelor de autonomie locală, contrare hotărârii Marii Adunări Naţionale de
la Alba lulia (l dec. 1918) şi a stăruit asupra necesităţii unificării legislative (amintind, după
J.E.M. Portalis, că „oamenii care depind de aceeaşi suveranitate, fără a fi supuşi aceloraşi legi,
sunt cu necesitate străini unii de alţii" (131), si,
conştient de greutatea de elaborare a unor coduri masive, a propus modificări parţiale urgente.
Mircea Djuvara a fost delegat al României la adunările generale ale Societăţii Naţionale si la alte
conferinţe internaţionale (l64 etc), fiind si vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale pentru
Societatea Naţiunilor şi preşedinte al
Comitetului executiv al Asociaţiei Române pentru Societatea Naţiunilor; a fost deputat între
1922 si 1937-vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1933-1936) si preşedinte al grupului
interparlamentar român - şi a fost ministru între 29 august 1936 si 31 martie 1937B (dar, cu

5
portofoliu, al Justiţiei, numai până la 23 februarie, nepinând tine piept, în apărarea legalităţii,
joncţiunilor carliste).
A fost singurul minisîru al justiţiei - pentru a da un singur exemplu de respect al legalităţii -
sub care posturile c!e avocat al Statului - funcţie din acea vreme -s-au ocupat prin concurs,
potrivit legi nerespectate nici de cei care o promovaseră* Ascensiunile sale au prilejuit mărturia
unor profesii de credinţă (323,3f>8}; sub raport politic, a militat pentru bararea ascensiunii
fasciste
Dictaturile constituite sub presiunea fascismului nazist au fost, si pentru Mircea Djuvara, o
piatră de încercare. El si-a urmat drumul, conţinând să promoveze, în noile condiţii, valorile în
care credea. Astfel, în 1941, opune ideologiei naziste subiectul Naţiunea română ca principiu al
dreptului nostru(454) si combate acel „naţionalism [...] care, în loc de a rămâne reprezentant ui
unuia din cele mai sfinte seni îrnenie, cel de dreptaie, supune pe
străini la un regim injust fără nici un motiv întemeiat sau socoteşte alte naţiuni ca lipsite de
drepturi"(4-/5, nr.34, p,58). El ţine vie ideea de libertate în Germania nazistă - la Berlin, Viena şi
Marburg -, şi tot acolo apără concepţia românească despre naţiune, subliniind diferenţa dintre
aceasta si concepţiile germano-italîene (mai exact ideea de Volksgeme'mschaft a na ional-
socialistilor germani ţ şi concepţia italiană fascistă, care, în ceea ce priveşte raportul naţiune-stat,
susţinea că statul creează naţiunea si nu invers).
Mircea Djuvara, în acelaşi timp, adaugă că „în dreptul internaţional nu putern, de asemenea,
admite călcarea drepturilor naţionale şi recunoaştem si aci o justiţie cu valoare supremă care nu
se întemeiază nici pe securitate, nici pe interese", că tindem „la o comunitate a naţiunilor ca un
început al unei ere noi universale", că lupta fiecărei naţiuni de-a lungul istoriei trebuie dusă „cu
orice sacrificiu", dar numai „pentru justiţie, apărându-se şi întregindu-se acolo unde drepturile
lor esenţiale sunt nesocotite" (460, II, nr. 15, p.67; similar: I, nr.12, p.23), atitudine
care reprezenta o adevărată condamnare a războiului cotropitor al celui de-al treilea Reich si a
politicii sale generale, încă mai dinainte combătuse ideea de Groflraum („spaţiu mare"), devenită
„spaţiu vital" (Lebensraum): „este în afară de orice îndoială că orice stat, chiar si un stat mic,
posedă sfere de interese care se întind de cele mai
multe ori foarte departe, pe «spaţii mari», din cauza solidarităţii internaţionale"; dar, asemenea
interese se întrepătrund si existenţa lor „nu implică însă nici un drept de tutelă sau de dominaţie
internaţională pentru unii asupra altora", în nici un fel, aşadar, „nu pot exista, în mod juridic,
Mari Puteri, mondiale sau europene, destinate
să guverneze Micile puteri "(410, p. 382-384).
De asemenea, el a criticat doctrina nazistă, care reduce dreptul la fenomene lirice si biologice.
Şi tot în plină erupţie nazistă, el dedică o lucrare profesorului Frantis'ek Weyr din Cehia
ocupată, singura dată când a închinat o
lucrare unei persoane (exceptând participările !a volumele omagiale colective); iar Ia moartea
lui Henri Bergson (1940), publică un călduros necrolog si, de la catedră, subliniază măreţia celui
care si-a neglijat viata pentru că a înţeles să nu facă uz de regimul de favoare în raport cu cel
impus con naţionalilor lui evrei de ocupanţii na/işti (a căror răspundere de moartea prematură 3
filosofului francez era astfel subliniată). Tot în această ultimă perioadă a vieţii, Mircea Djuvara a
ţinut să informeze si să avertizeze cititorul român asupra conţinutul ui unor scrieri ale juriştilor
nazişti, subliniind îndepărtarea lor de ştiinţa dreptului, semnalându-!e impreciziile si înlăturând
echivocul, subliniindu-le lipsa de calitate ştiinţifică şi juridică, ironizându-i si totodată apărând
ideea dreptului.
Cât priveşte dreptul intern, în care regimul constituţional era suspendat (1940-1944), Mircea
Djuvara observa că un asemenea regim presupune existenta unor anumite principii peste care un
legiuitor abuziv să nu poată trece; căci fără o înţeleaptă interpretare care să ducă la realizarea

6
justiţiei obiective şi fără frână în contra legiuitorului însuşi, domnia legilor (la care se referea
interlocutorul) se poate uşor preface, mai ales la noi, în domnia bunului plac (496, p. 264).
In ultimul său an de viaţă, luptând cu boala, ci caută, însoţit si vegheat de soţia lui, sâ-si
continue cursurile, si chiar sugerează studenţilor, într-un moment în care asemenea iniţiative erau
de neconceput, să ia atitudine politică („...si voi ce mai staţi ?"), îşi organizează acasă seminarul
cu studenţii, cere asentimentul membrilor
institutului să prezideze şedinţa întins pe canapea. Gândeşte si scrie până în ultima zi a vieţii,
murind în Bucureşti - as spune simbolic - la 7 noiembrie 1944", ]a vârsta la care Immanuel
Kant, care i-a influenţat concepţia şi a cărui viaţă o da de model, de-abia începea lucrul la Critica
raţiunii practice. -'A se vedea si Arh. St. Buc., Min. JUM., I Jir. Judiciară, dos. 18, 1936, voi. U,
f. 468. 'i* Armând Câiinescu, Memorii, 21 ocl. 1936. Arh. ISISP, fond XV, dos. oS. 403- A.D.
Xenopol - sau direct către făurirea isloriei - ca Mihail Kogălniceanu-, fie către generali/are si sin
te/ă - ca Simion Bărnuliu, Titu Maiorescu si Dumitru Drăghicescu -, nu mai puţin puem spune
ca nimeni pină la Mircea
Djuvara n-a adus fenomenul juridic sub ochii filosofilor si nimeni n-a oferit juriştilor
practicieni un orizont atât de larg pe care-l considera necesar: „filozofia dreptului constituie unul
din elementele indispensabile unei culturi adevărate" (445, nr. 2 p. 6) spunea el, adresându-se
deopolrivă filosofilor si juriştilor. Mircea Djuvara a simţit nevoia să atragă atenţia că
„majoritatea autorilor de drept se mulţumesc să facă simple compilaţiuni în vederea practicii
juridice sau, în dreptul public, socotesc că fac ştiinţă prin simple acte de obedienţă fală de
autoritate" (446, p. 486); or, „numai înţelegerea ştiinţifică a ideii de justiţie si a elaborării
rationale poate asigura afirmarea temeinică a valorilor juridice culturale, la lumina cărora trebuie
îndrumată lumea care are menirea sa creeze şi să aplice dreptul nostru pozitiv", scop care îl
analizează filosofia dreptului (456, p. 7). El face acestui drept „o analiză profundă şi originală" în
cadrul unei opere pe care - la un moment dat - a împârtii-o în patru: I - filosofic; II - filosofia
dreptului; III - aplicaţii ale filosofici dreptului; IV - politică2. Filosofia dreptului face aşadar
legătura dintre filosofie şi dreptul pozitiv ; iar politica, în aceeaşi concepţie, după cum vom relua,
studiază mijloacele de realizare a dreptului.
Filosofia dreptului e o parte - o parte necesară - a filosofici, în al cărui obiectiv trebuie să intre
întregul Adevăr (dreptul însuşi având un caracter raţional) si care orientează dreptul pozitiv.
în acelaşi timp, Mircea Djuvara si-a încadrat o parte din activitate în acţiunea organizată de
mare amploare a Institului Social Român (condusă de Dimiirie Guşti), a cărui principală
publicaţie avea titlul semnificativ de „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială", acţiune în care a
participat activ la şedinţe, la ciclurile de conferinţe publice,
în comisia pentru reforma învăţământului etc.
Strălucit profesor, am putea adăuga că el a mai adus luminile culturii lui, dar într-o măsură
mai mică, în viaţa judiciară, politică si economică a României timpului său.

GANDIREA lui MIRCEA DJUVARA

idealism subiectiv, net respins de acesta: „E imposibil de susţinut cu seriozitate idealismul

sub forma existenţei unice si exclusive a propriului meu eu, în care lumea n-ar fi decât o
repre/cntarc îrt sensul unei imagini subiective. Conştiinţa «mea., este, cu totul contrar, ea însăşi
un produs de relaţii cari pun necesar şi obiecliv, prin dialectica lor
creatoare, o pluralitate de conştiinţe"; ei, evident, de un idealism ai cărui drum epistemologic
reclamă experienţa, de o concepţie în care -după formularea lui C. Râduleseu-Motru - materia si
spiritul se confundă, formând două simple aspecte ale experienţei (396, p. 21), al cărei rezultat
ontologic „reduce totul la relaţii obiective"'.

7
 Mircea Djuvara e un strici raţionalist - e o primejdie să credem, spunea el,,.că viaţa noastră
poate sa lucreze fără categorii" W9, p. 491); încrederea sa în posibilităţile de cunoaştere a raţiunii
e totală: Cogito ergo realia sum va spune la un moment dat. După Mircea Djuvara, nu există
conştiinţă omenească fără filosofia sa proprie, atitudinea practică în faţa vieţii, atitudine inerentă
pentru fiecare, „determină desigur în orice conştiinţa dotata cu raţiune o anume conştiinţă
filozofică" (90, p. 361)
. El reduce la date raţionale toate celelalte valori umane. El consideră că raţiunea, detaşată de
subiectivitate, predomină în fiecare om. însuşi dreptul - expresie a raporturilor .sociale - arc un
caracter predominant raţional:
căci, potrivii acestui autor, după cum atitudinea în faţa vieţii determină în orice conştiinţa
omenească o anumită conştiinţă filosofică, atitudinea în fata societăţii determină o anumită
conştiinţă juridica (34]). Idealismul logtcallui Mircea Djuvara n u s-a oprit la posibilităţile
logicii: „ [...] întreaga cunoştinţă, -si prin urmare întreaga acţiune umană, -este produsul unei
activităţi suigeneris, cea aşa-dialectică, această activitate procedează pe cale de diferenţieri
succesive si neîncetate, iar legătura de ordonare sistematică între produsele ei duce la ideea de
adevăr" (381, p. 2).
Ceea ce va rezulta cu prisosinţă din prezentarea concepţiei sale. N. Bagdasar, ap. cit-, p, 310.

MIRCEA DJUVARA Doctrina neokantiana

Pentru un dictionar enciclopedic elementar, Mircea ţ Djuvara apare ca gânditor situat pe

poziţii neokantiene. Unanim, cercetătorii români (filosoful N. Bagdasar, juristul Oclavian
lonescu ele.) 1-au considerai neokantian, si anume - a precizai Gh. Epure - un neokantian
„logicomeiodologist (scoală de la Marburg), receptând şi ecouri din partea scolii valoriste de la
Baden, dar mai apropiat de Kant decât de cele două scoli neokantiene", rezultat al unei cercetări
directe şi al unei gândiri proprii. Autorul însuşi n-a ascuns punctul de plecare al gândirii sale:
„Am început studiile noastre ştiinţifice, juridice si filozofice în Universitate cu convingerea
prematură că empirismul, sensualismul şi utilitarismul reprezintă adevărul: pozitivismul strict era
singura noastră metodă.
O lecţie a lui Titu Maiorescu despre «Estetica transcendentală» a Iui Kant[/, p. 65-89] a fost
pentru noi o adevărată revelaţie si nc-a schimbat dintr-o dată toată perspectiva. De atunci, am
mers necontenit în această nouă direcţie: am căutat a adânci spiritul filozofici lui Kant, lămurind
tot mai bine criticismul lui, desprinzând din el ceea ce rămâne viu până azi si completându-lcu
noi aporturi ştiinţifice şi filozofice" (445, nr. l, p. 5-6). însăşi concepţia sa si-a prezentai-o ca pe
«o nouă întoarcere la Kant», la un Kant „prefăcut prin Fichte si Hegel şi adaptat temelor
ştiinţifice contemporane" (460, II, nr. 14, p. 63).
Pentru Mircea Djuvara, Immanuel Kant a fost, dacă nu cugetătorul „cel mai adânc pe care I-a
avut omenirea" (254, \ I, p. 44), oricum, cel „care, după Platon, a fost poate cel mai mare filosof
al tuturor timpurilor" (460, I, nr. l, p.3), cel care a deschis înaintea noastră o „cale imperială" (nr.
11, p. 23); care a dat „singura filosofic a idealului care poate fi coerentă" (nr. l, p.4), adică, a
precizat el, un idealism logic, contrariu celui psihologic (nr. 3, p. 7), concepţie în care «realismul
empiric» se rezolvă într-un «idealism transcendental» (p. 8); care a pus „baza teoretică a ştiinţei
si culturii contemporane" (254, III, p. 158); cela cărui filosofic „încadrează, explică sî
legitimează toate progresele ştiinţei contemporane" (460,1, nr. l, p. 4); cel de la care trebuie să se
pornească pentru a ajunge la principiile lui W Wilson care au stat la baza păcii din 1919, de altfel
si la teoriile socialiste ale vremii (254,1, p. 28; II, p. 77-78; inf., 5.2.6).
Dar oare relativitatea simplei încadrări în kantianism nu rezultă din înseşi citatele date si n-ar
putea rezulta si din recunoştinţa ce se naşte in ficarc faţa de primul sau învăţător ori din
necesitatea practică de a aduce, ca argument suplimentar al propriilor teze, tezele predecesorilor

8
consacraţi? In acest sens, i s-a obiectat lui Mircea Djuvara că, pentru a-i apropia mai mult pe
autorii studiaţi de textele proprii, a exagerat uneori în sublinierea depanării unor
sisteme(bergsonism ui de pragmatism1) ori a apropierii altora (bergsonismul, apoi C. Rădulcscu-
Moiru, de kantianism2). Cal priveşte reluarea liniei „înapoi l;t Kant", relativizată uneori în forma
„înapoi la Maiorescu", aceasta ar putea fi pusă în legătură şi cu lupta sa împotriva ideologici
fasciste-
Ceea ce e limpede este că el a tratat cu precădere opera Iui Kant şi, mai puţin, a
neokantienilor1; alături de Kant, (/, p. 65-67) Mircea Djuvara a distins între cunoaştere si
realitate, în acelaşi timp subliniind legătura dintre ele („între cunoaştere si obiectul său nu poate
fi un abis" (396, p. 19); si, tot alături de Kant (//, Uf), a atestat existenţa valorilor, în principala
ideii etice, în primul rând a celei de dreptobligaţie(//, p.l 18), situându-se astfel la antipodul
pozitivismului şi, în măsura în care o cuprinde, la antipodul curentelor psihologice si
intuiţioniste.
Este de observat însă că această opţiune nu 1-a împiedicai pe Mircea Djuvara să aprecieze pe
înicmeietorul pozitivismului, pe A. Corn te (făcând abstracţie de cunoştinţa ce o avea asupra
stării sale psihice - 59) si, în general, pe pozitiviştii francezi (163), să aprecieze intuiţionismul
(141), pragmatismul (7) si alte curente de gândire5, si sa retina din aceşti gânditori şi aceste
curente, în constituirea sistemului său, elemente valoroase. în lucrarea de fa nu ne vom opri mai
mult la ţă căutarea surselor gândirii lui Mircea Djuvara, surse pe care de altfel acesta ie-a
menţionat, nu ne vom opri nici la paralele între sistemul lui şi celelalte de până Ia el, paralele
care de altfel s-au făcut6, ci – ţinând seama de spaţiul în care ne desfăşurăm lucrarea, cum si de
faptul că Mircea Djuvara a fost mai puţin preocupati de originalitatea gândirii sale - la unitatea
sistemului său, la consecvenţa cu sine însuşi, care ni se pare primordială si ca ordine a cercetării,
si ca evaluare a gânditorului.
Vom aminti numai un concept al lui Immanuel Kant, căruia Mireea Djuvara i-a atribuit
calificări singulare, anume cel al incognoscibilului «lucru în sine» (dos Dingan sicii - J, p. 25-
26,29,84,86 etc. si //, p. 92 etc.), asupra căruia a făcut rezerve, dacă nu opoziţie, deşi - paradoxal
-reprezintă tocmai latura comună dintre sistemul lui Kant si cel al lui Comte (cf. 214, III, p. 68;
396, p. 4 si 7), a căror sinteză, pe de altă parte, a urmărit-o. Mircea Djuvara a acceptat distincţia
kantiană dintre numen (<voos, voos „gândire") si fenomen (355, p.9 -7, p. 243-260). Dar
asimilarea celui dintâi, de către Kant, cu un incognoscibil «lucru în sine», paralel cu relativizarea
valorii cunoştiinţelor experimentale („pentru Kant, experienţa e un produs combinat al «lucrului
în sine» si al gândirii" - 396, p. 7), teză considerată ca având calitatea de a respinge un idealism
absolut (si, de asemenea, un realism absolut), nu l-a împiedicat pe Mircea Djuvara să o
condamne („e bizar să vezi raţiunea că ajunge la o concluzie a reflexiunii sale asupra ei înseşi, la
propria sa neputinţă" - 55, nr. 3, p. 10; „o realitate în sine, incognoscibilă, n-are semnificaţie" -
338, p. 83); ori să aducă acest «lucru în sine» în sfera gândirii, căci „nimic nu e «dat», toiul e
«construit»" (431, p.3Q; similar, 415, p. 30); si chiar să considere că e „o formulă raţională, care,
în integralitatea ei, dă cunoştinţei obiectivitatea" (402, p. 4). Totuşi, între obligatoriul şi
incognoscibilul «lucru în sine» al lui Kant şi idealul etern intangibil al lui Mircea Djuvara e mai
mult decât o nuanţă .
«Lucrul în sine» nu e, cum se interpretase, cauza fenomenului (care nu poate fi decât tot un
fenomen), ci - a mai interpretai Mircea Djuvara - însuşi «actul de cunoaştere» (500, p. 13 si 28),
„dacă-1 considerăm în natura lui logică, în tendinţa lui raţională, inerentă si necesară spre
adevăr", el e în afară de timp si spaţiu în sensul că, de îndată ce am încerca să-1 cunoaştem în
timp si în spaţiu, el ar devein un obiect de cunoştinţă psihologică, un fenomen. „Activitatea
cunoaşterii îşi «dă» astfel singură sieşi, în conformitate cu necesitatea logică internă care-1
constituie,

9
 «legea», propriul ei obiect" (460, l, nr.7, p. 17) - căci cunoaşterea si obiectul ei sunt
corelative, nici unul neputând fi găndit fără celălalt (aristotelica gândire care se gândeşte pe sine)
(p. 16; inf., 2.3). îmr-o alia ipostază «lucrul în sine» este. „într-o bună interpretare a lui Kant",
liberiatea (402, p. 4; v. şi inf., 4.1.2; cf. //, p. 92).
Concomitent, aşadar, Mircea Djuvara I-a apărat pe Kant şi totodată i s-a opus lui, din
sistemul său c înlăturat pericolul ca gândirea sa se opună ei înseşi, ca noi înşine - în aspiraţia
noastră către adevăr - să ne punem piedici.
Caracteristic gândirii lui Mircea Djuvara, care-1 desparte atât de Kant cât si de Comte, este şi
dubla abordare a obiectului gândirii sale, concep ia sa asupra ţ dublei abordări epistemologice.
Nu e vorba numai de abordarea inductivă, pornind de Ia particular la general, atribuită ştiinţei, şi
cea deductivă, atribuită filosofiei, expresie a două
metode com-pensându-se reciproc (55, nr. 2, p. 8-9, si nr. 5, p. 14-15), ci şi de abordarea
psihologică si cea logica, de abordarea empirică şi cea transcendentală, de dezvoltarea
cunoştinţelor si dezvoltarea principiilor apriorice (inf., 2.3,3.2.4,5.1.1.1 şi 6.2.1)'
Desigur, gândirea sa filosofică a fost influenţată de cunoştinţele sale juridice; ideea de relaţie,
specifică dreptului încă de la originea acestuia, e deplin prezentă în filosofia sa generală; ba
chiar, după cum vom relua, el are tendinţa de a extinde dincolo de drept conceptul de convenţie
(404). 'Ghiţă, Filozofic şi ştiinţă..., p. 89.
JId., Aspecte istorico-mesodalt)$ce ale gSndirii filosofice şi ştiinţifice. Bucureşti, Edil.
Ştiinţifică şi
Enciclopedică. 1976, p. 237; cf. 442, p. 28. Ase vedea, de exemplu: 449, p. 491. 4CI. 9,
47,55 (p. 10 s-i urm.), 62, 63, 160, 2011, 216, 254 (III, p, 158-252), 379,396 (p. 6-8), 403 (p. 91-
105), 439, 460 (l), 471 Informtii asupra neokantienilor germani şi în Alexandru Boboc, Kani şi
neokantianismul, Litiu. Ştiinţifică, 1968, 351 p.
'Pentru priviri de ansamblu, cf. si 9, 53, 16.i, 2S6, .W, 305, 337, 379, 411, 420, 421, eventual
si 4, 5; penlru studiile asupra unor anumiţi autori, v. indexul anexat bibliografiei. *Cf. Paul
Georgescu, Mircea f)juvara...., p. 3-23 (paralele cu sistemul lui Kant ţi al riTOkartlicnilor: p. 4-
17).

ACTUL DE CUNOAŞTERE

Pentru Mircca Djuvara cunoştinţa nu c „o simpla oglindă a lucrurilor exterioare" (ad aequatio
intellectus ct rei), realizată prin intermediul simţurilor; el atrage atenţia că la teza lui J. Lockc nihîl est
in intellectu quod non prins fiierii in sensibus, G. W. Lcibnitz adăugase nisi ipse intellectus (254, III, p.
6o-61; 457, p. 6); dimpotrivă, întăreşte el, cunoştinţe Ic sunt construcţii ale gândirii, ale cugetului -
putere creatoare (dezvoltat în 126).
Ar părea aşadar că, pentru autorul nostru, „izvorul oricărei realităţi se află în actul logic a!
cunoaşterii" (55, nr. 3, p. II)1, că adevărul nu e altceva decât o simplă concordantă internă,
„concordanţa unei al'irmaţiuni cu un postulat ipotetic dat", „lipsa unei contradicţiuni între această
afirmare si acel postulat" (ref. H. Poincare,
care a redus sliinţa la ipoteze), postulat care, de obicei, porneşte de la o cunoştinţă dată prin
simţuri, dar care poate fi si altceva: nu se poate spune că geornetriile neeuclidienc sau construcţiile lui
A. Einstcin (deşi n-au pornii <Jc la simţuri) nu au descoperii adevăruri (311, p. 12-13; citatul, p. 12)*;
ar părea că formula Cogito ergo suin (R. Descartes) reprexinta prin ea însăşi o probă că subiectul şi
obiectul suni derivaţii ale gândirii („gândirea în sine este pusă primaşi nu gânditul, din ea se deduce
subsecvent existenţa cului ca subiect si ca obiect al cunoaşterii") (432, p. 8J'.
Deci un idealism logic. Mircea Djuvara nu s-a oprit însă aici: concordanţa trebuie să fie si
externa, „actul de cunoştinţa şi obiectul lui sunt deopotrivă două noţiuni 1 Cf. şi însemnarea din 6
(„Conccptul de rcalitate izvorăşte de fapl din mecanismul însuşi al cunoştinţei; realitatea rămâne

10
alunei un simplu fenomen sufletesc, care poale să varieze de la un individ la allul", în sensul că „nu este
si nu poale fi aceeaşi pentru un om ca pentru o persoană incultâ", ceea ce desfiinteazâ deosebirea
scolastică dintre „esenţă" şi „exisienţă" - pe marginea unui articol al lui A. l .eon.). 1 Similar 404, p. 19
(..nu determinam prin aetele noastre de gândire sau de voinţă iinume obiecte passive de cunoştinţă, ci,
prin mijlocul unui concept, şi anume prin relaţiile l;i care el se refeni, deschidem o perspectivă de relaţii
posibile, a căror singură condiţie esle să fie sistematizate în cadrul acelui concept"). corelative", de
unde concluzia că „nu se poate concepe o realitate, adică un obiect de cunoştinţă, străin de aceasta
cunoştinţă", ci făcând parte din aciul logic de cunoştinţă care-i corespunde (460, ll.nr. 3, p. 55); în
acelaşi limp, cunoaşterea trebuie să se refere la universal: „[...] idealul de cunoaştere al unei lumi în
totalitatea ei
constituie condiţiunca oricărei cunoştinţe.
Dacă nu am avea îdeea totală despre tot ce exisiâ si tot ce ar puiea să existe laolaltă, nu am putea
sa avem nici o cunoştinţă" (254, III, p. 176). Deci, pe lângă ideea microcosmosului, si dualitatea
concordanţei3:
„admiterea imanentei realităţii în conştiinţă", în primul rând capacitatea acesteia de a o cuprinde,
onstituie, după Mircea Djuvara, singura concepţie ca re dă dezlegarea problemei cunoaşterii (355, p.
10).
Apoi, cunoaşterea e continuu perfectibilă: „Adevărurile ştiinţifice sunt astfel universale şi
necesare într-un anumit înţeles.
Toate adevărurile ştiinţifice se enunţă însă sub condiţiunea presupusă că s-a făcut bine
cercetarea; în fapt totuşi niciodată cercetarea nu este perfect făcută, si întotdeauna pot apărea teorii noi"
(p. 250). Numai cunoaşterea se cunoaşte pe sine şi în totul (sau în cel mai mare grad): „Conştiin a, cu
alte cuvinte cunoaşterea ţ cunoscându-se pe sine însăşi prin reflexie, si a găsit explicaţia fără ca pentru
aceasta să nege realităţile obiective, ci, dimpotrivă, fondându-le" (396, p. 21).
Dealtfel, el a subliniat, de la începutul activităţii sale ştiinţifice, deosebirea „dintre forma logică,
etodologicarnente a priori, si materia cunoaşterii, dintre ideal şi realitate, dintre problema escatologică a
raţiunii si aceea a constatării empirice a faptelor" (55, nr. 119, p. 231), deosebirea dintre ordinea în care
cunoştinţa apare
genetic si ordinea ei logică, acestea fiind de natură deosebită, şi anume inverse una alteia (396,
p. 17), după cum vom relua (inf., 2.3).
3 Similar: 403, p-107 (actele gândirii, privite în semnificaţia lor raţională (care DU e o
semnificaţie materială: psihologică ori sociologică), în ceea ce numim obiectivitatea cunoştinţelor, au
calitatea de „ordine de relaţii sistematice, adică golite de contradicţii externe"). Ştiinţa, care „nu este
decât o încercare de ordonare logică a dalelor cunoşi inţei" (311, p. 13), trebuie să fie una, cu toată
diversitatea domeniilor şi cu toată diversitatea metodelor (-1-15, nr. 2, p. 6); în acest sens, si extinderea
termenului de fenomen (fenomen juridic - 5Î, (titlu); 2.W, l, p. 16, 11, p. 7).

FILOSOFIA ŞI ŞTIINŢELE
VALOAREA EXPERIENŢEI
Problema experienţei, în înţeles de „cunoştinţă prin observarea directă a unui obiect" (445, nr.
41, p. 74), e problema relaţiei dintre realitate si cunoaştere (396, p. î), Şi, în înţelesul arătat, Mircea
Djuvara nu dezminte că experienţa ar fi «izvorul unic al adevărului» (Poincare-403, p. 24). Dar o
înţelege diferit de empirişti.Experienţa există în toate aceste ştiinţe (o afirmă, în opoziţie cu pozitiviştii,
chiar pentru matematică şi etica").
Experienţa e o cunoaştere «actuală» (produsă în prezent, nu reprodusă de memorie) dedate
«obiective» (în sensul că existenţa, adevărul lor nu depinde de cunoştinţa noastră, uneori greşită, sau de
arbitrarul nostru). Aceste date sunt «individuale» (în sensul de „realităţi, de sine stătătoare"), cu
observaţia că individualitatea primelor ştiinţe din ierarhia lor (inf., 2.3), reprezintă generalităţi pentru
cele următoare (445, nr. 42, p. 75 inclusiv n. 1).

11
 Experienţa e departe de a se caracteriza prin datele simţurilor: pentru că simţurile nu dau direct
realitatea, decât cel mult pe cea psihologică, aparţinând observatorului însuşi; pentru c3 o parte din
realităţi nu se înfăţişează simţurilor (astfel, realităţile biologice, sociologice, etice - care nu pot fi
cunoscute decât prin manifestările lor materiale sau prin repercusiunile avute în conştiinţa
experimentatorului). Cât priveşte senzaţia, nici ea nu e ceva elementar; „iluzia că experienţa ne e data
prin cunoştinţe sensibile e provocată de faptul ca aceste cunoştinţe sunt totdeauna actuale" («actual» pe
care simţurile nu-1 determină si care nu le e specific, căci şi reprezentările memorate sunt actuale; în
realitate - pentru Mircea Djuvara, ca si pentru Kant - «actualul» e „produsul extrem de complex al unei
elaborări raţionale implicite prin ideile a priori de timp si de spaţiu fără de care el nici nu poate fi
închipuit" (nr. 47, p. 82-1, p. 24,27,42 etc.)'. Realizata prin intermediul ideilor a priori, experienţaapare
ca a posteriori (nr. 58, p. 99-101). A se vedea şi Itagdasar, ap. cit., p. 293-294.
O experienţă, de orice fel, începe cu o ini uitic bruta si unitara, hainită si extrem de complexă
{constituind ceea ce numim «concretul», inclusiv actualul), dar aceasta este numai elementul iniţial al
experienţei1, cunoştinţa bruta, încă ncdifercnţiată prin relaţii', fără convergenţa cărora - produs în
perpetuă'1 perfectare al gândirii creatoare (ref. Bergson - 396, p. 5-6) -nu e posibila nici o experienţă,
nici o cunoştinţa; relaţii la care de altfel se reduc realităţile5 (p. 2,4): „toiul e relaţie si pentru ace-asla
lotul există" (contra: Ch. Rcnouvier «si pentru aceasta nimic nu există» p. 4). Iar prima relaţie,
desprinsă din actul originar de cunoaştere, e aceea dintre «actul» însuşi de cunoaştere a ceva si acest
ceva ca «obiect» cunoscut, ca obiect în genere de cunoştinţă si încă nediferenîiat (445, nr. 49, p. 82 - cf.
si /, p. 199). Această experienţă nu e şi nu poate consla dintr-o simplă analiză, ea e „produsul unei
foarte înaintate elaborări", constituite „numai prin aplicarea unui anumit punct de vedere", cel care ne
interesează la un singur Intuiţia, „simplă etapii în procesul de creării' circ defineşte gindirea", rezultat
al unei elaborări care trebuie explica ta (396. p.')), „nu poale fi decât o -sinteză» (p. 8), „concentrarea
simelicâ într-un ac! de cunoştinţă a unei serii extrem de numeroase dedate implicite si ea se compune
astfel dinlr-un număr indefinit de relaţii raţionale", (404, p. 76). ACC.IM.I „impulsie iniţiala, haotică si
încă neelaborată |...j, prin dinamismul raţion.il cuprins în esenţa ei, se supune singură unei elaborări
pentru a deveni cunoştinţa"; şi, mai departe.
„Vom găsi aici contrastul între intuitiv ţi raţional; daractst contract nu e decât numai ideal, căci nu
există cunoştinţa reală care să nu constituie o intuiţie deja elaborată şi care să nu fie la randul ei o
intuiţie a cărei elaborare va fi dusa încă mai departe într-o progresie indefinită spre -ideie» (răspuns,
dezvoltat în continuare, la o scrisoare din 3 februarie 1942 prim iţă de (a un coleg în 460, II, nr. 13, p.
60-61, notă).3 „[...] in sfârşit logica dovedeşte că pentru a cunoaşte ceva. un lucru, trebuie să fie
subsumai unui concept" (ref. Platon); „fără aceaslă subsumare nu poate Ti cunoştinţă" (396, p. 3); iar
„senzaţia subiectivă ede neînţeles fără relaţii cu aHe senzaţii; oscnzaţie absolut unică nu poate exista"
(p. 9); pentru relaţie, v. ţi p. 18-21; v. şi Hagdasar,op. cil., p. 294-296.
Demersul gândirii continuând la nesfârşit, problema începutului sau sfârşitului ei nu se poate pune
(396, p. 15). ^Obiectul însuşi al cunoaşterii (şi, în generat, al gândirii, ca şi al voinţei) nu este - după
Mircea Djuvara -„decât o direcţie raţională si se rezolvă fntr-o serie de virtualităţi coerente; numim
«obiect» cunoscut însuşi acest sistem coerent. Ne aflam aci in faţa unei necesităţi a dialecticii
cunoaşterii în genere prin care noi -punem» realităţi prin stabilirea unor relaţiuni între ele"
. Asemenea obiect reprezintă ..deschiderea unei largi perspective raţionale care are un caracter de
realitate în măsura în care relaţiile respective se pot sistematiza fără contradicţii ireductibile între ele"
(404, p, 19-20). rnoment dat, şi care. corespunzător unei ştiinţe sau alteia, poale fi un punct de vedere
matemalic (de exemplu forma geometrică), unul fizic (căldura) ele. Or, tocmai precizarea punctului de
vedere, recunoaşterea lui în aclul brui originar de cunoaştere concreta, si totodată desprinderea de
acesta, tocmai abstracţia ce trebuie Iflcuiă de celelalte puncte de vedere, realizează, succesiv, ştiinţele
umane, aflate si astăzi – fizica cel mai puţin, sociologia în foarte mare măsură -în continuu proces de
purificare (nr. 41-50, p. 73-85; 460, II, nr. 13, p. 62).

12
 Ca exigenţă necesara, superioară si universală a cunoaşterii, mintea unifică activităţile constatate
după anumite norme, grupând conţinutul experienţei „in jurul unor date pe care le numim «realităţi» si
care constituie numai centre ideale de convergentă a activităţilor constatate" (445, nr. 28, p. 45), puncte
de vedere abstracte asupra realităţilor experimentate (cf. 403, p. 107). Pe scurt, „[...] întreaga
cunoştinţă, - si prin urmare şi întreaga acţiune umana, - este produsul unei activităţi creatoare sui
generis, cea asa-zisă dialectică; această activitate procedează pe cale de diferenţieri succesive si
neîncetate, iar legătura de ordonare sistematică între produsele ei duce Ia ideea de adevăr" (381, p. 2).
(Dezvoltat în 396, p. 9-17.) Oprindu-se la o realitate fizică, Mircea Djuvara a distins, în experienţa
constituită, 1) o activitate (căderea unei pietre), 2) o realitate (gravitaţia, realitatea necunoscută decât
prin activităţile ei, prin manifestările ei) sau un obiect propriu-zis şi 3) o stare, adică proprietăţile sau
calităţile acelei realităţi sau acelui obiect, a căror activitate e „întotdeauna considerată ca fiind în
întregime determinată de activitatea la fel a altor realităţi similare şi aşa la infinit" - ceea ce
caracterizează determinismul fizic şi ceea ce ne duce la diferenţa, în cadrul obiectelor cercetate, între
subiect şi obiectul propriu-zis (445, nr. 50-52, p. 83-86; citatul, p. 84). Apoi, experienţa implică o
„schemă raţională", condiţiile logice formulate de Kant: 1) spaţiul si timpul, 2) categoriile gândirii prin
care stabilim relaţii (cauzalitate ctc.) si constituim obiectul; 3) «ideea» universului fizic, numită de Kant
«ideea cosmologică» (nr. 51, p. 85 - cf. /, p. 67-81,108-116 si 304-; v. si inf., 3.3.7). 6 Pentru univers, v.
si: 445, nr. 25, p. 40; inf., 3.1.2.
. psihologia tangenţial (cf. 254, III, p. 92-93 şi 218-223). A subliniat,
Despre Psihologie
psihicului fiecărui individ difera „personalitatea in dividului nu se poate dezvolta decât [,..] în
societate" (p. 121); omul „îşi închipuie, prin memorie şi imaginaţie, stările sufleteşti ale
semenilor si resimte astfel simpatia care duce la dezinteresare. In fine. în el se desteapă, prin
raţiune, tendinţe cu totul impersonale: el ajunge sa urmărească scopuri care îi par a valora prin
ele însele fără referinţă la fiinţa lui [...]" (419, p, 7-8; v. şi inf., 3.3.4 si 3.3.5). Evident, aprecierile
indivizilor diferă: „un boxeur s-ar socoti ca dezonorat dacă ar primi o lovitură care să-1 doboare,
din partea unui alt boxeur, pe când un professor de filosofic nu [...]" (p.221 - ap. W. James).
Psihologic si logic. Mircea Djuvara deosebeşte între actul psihologic si obiectul gândit prin
acest act: primul c „un fenomen natural concret, legat într-o serie temporală printr-un lanţ cauzal
de altele ta fel, care-1 explică"; al doilea, „reprezintă, din contra, un obiect de cunoştinţa
conceptuală, care se determina numai prin rclaţiunile lui raţionale în ierarhia lor logică, acel
înţeles nu poate fi în sine incoerent si contradict toriu" (404, p. 15).
Cu alte cuvinte, „orice act psihologic cu caracter intelectual este însoţit de un alt element, de
obiectul său gândit", de care trebuie deosebit, acesta având „un caracter independent si raţional"
(p. 16). Gândirea nu trebuie privită numai ca sirnpia realitate empirică, obiect al psihologiei, ci
si ca obiect al gândirii, cu alte cuvinte ea trebuie s3 se cuprindă pe sine (sup., 1.3 şi 2.3).
Valoarea logica nu e totdeaunaconştientă: „oamenii nu fac numai proză fără să ştie, ci de multe
ori practică cu nverşunare şi fără pricepere tocmai aceea ce combat sau dispreţuiesc mai cu tărie
sub o formă pricepută" (78, p. 123)1 (Pentru educaţie, pedagogie si didactică, v. inf., 6.2.3.)

SOCIOLOGIA
Câmpul de activitate al sociologiei. Iniţiată de Comte, sociologia si-a păstrat, în ierarhia ştiinţelor,
şi la Mircea Djuvara, acelaşi loc de margine, rămânând - între ştiinţele de constatare - cea mai
complexa ştiinţă, „punci de convergenţa a tuturor celorlalte speculaţii intelectuale", (226, p. 315),
necesară tuturor celorlalte ştiinţe sociale.
Ea are ca obiect „relaţiile care se stabilesc între oameni prin activităţile lor reciproce,
considerându-i atât în manifestările lor biologice, cât şi în cele psihologice" (445, nr. 16, p. 28 - rcf. L.
v. Witse, M. Weber, E. Durkheim). Spre deosebire de psihologie, care are ca obiect si animalele,
Mircea Djuvara a limitat sociologia numai la societăţile

13
 umane (o sociologie animală ar fi mai mult o anexă a psihologiei - nr. 20, p. 32-33; 357, p. 783-
784). Astfel limitată, ea are ca obiect numai fiinţe libere, înzestrate cu raţiune (445, nr. 20, p. 34-35),
nu orice psihism e capabil de o viaţă socială, de viată juridică: „activităţile umane nu pot deveni
sociale decât prin raţiune. In timp ce
oriceelement psihologic este în sine original si inefabil, orice element logic reprezintă din contra o
legătură şi prin urmare o comuniune interiudivjduală. Membrii deosebiţi ai unei societăţi nu se pot
înţelege între ci decât prin raţiune. Raţiunea este cheia de boltă a convergenţei activităţilor sociale. Iar
progresul individual ca si progresul social nu se pot realiza decât prin căutarea a ceea ce este conform
cu raţiunea. Raţiunea, adică unitatea organizată, reducerea contrariilor prin afirmarea lor şi prin
eliminarea contradicţiilor, constituie miezul prin care orice cunoştinţă se construieşte si, odată cu ea,
orice edificiu social; dacă acest element de sprijin lipseşte, realităţile sociale se prăbuşesc si sunt
distruse. Raţiunea unificatoare este agregare sociala; contradicţiile sunt dezagregare" (404, p. 40-41).
Desigur, nu toţi membrii societăţii umane sunt înzestraţi în mod necesar cu raţiune liberă st
conştienţi de toate realităţile sociale, - în primul rând nou-născuţii si nebunii, apoi parţial toţi ceilalţi,
fiecare în parte nefiind preocupat de relaţiile sociale care nu-1 privesc direct si imediat; dar relaţiile
sociale dintre oameni cu raţiune libera şi normala, conştienti „se întind si asupra celorlalti, prin
mijlocirea jocului de interese" (357, p. 783-786).
Apoi, odată cu acţiunea - în interesul lor - a indivizilor, mai acţionează în societate si diferitele
grupuri sociale, grupuri mai mult sau mai puţin în raporturi de coordonare sau în raporturi ierarhice (p.
783), grupuri prin definiţie lipsite - sub raportul psihologiei - de raţiune si voinţă, - ceea ce evidenţiază
diferenţa dintre înţelesul psihic si cel social al libertăţii, al voinţei et'c. (445, nr. 21, nr, 35-36). voit-o
la origine, impusă nu numai celorlalţi oameni, dar şi iniţiatorilor ei,
asemenea unei forţe a naturii, realitate a cărei natură nu e, în acest sens, materială („mai degrabă
se poate spune că este spirituală" - citatul pune în evidenţă înţelesul pe care Mircea Djuvara îl dă
termenilor material si spiritual), „deşi de multe ori realităţile sociale ajung a nu mai fi conştiente
pentru fiecare individ în parte" (357, p. 785; pentru activităţile nesociale: p. 784).
Valorile sociale sunt altceva decât credinţele care aparţin psihismelor individuale - cele dintâi
fiind obiectiv constatate de ştiinţa pozitivă si impunându-se: „nimeni, trăind într-o societate, nu poate
să înfrunte fără riscuri aceea ce asanumita conştiinţă a acelei societăţi impune", uneori până la
excluderea aceluia, într-o formă sau alta, din viaţa socială (exemplul lui G. Galilei); „în acest sens
există în conştiinţa socială anume noţiuni morale şi juridice «pozitivate», care constituie în fiecare
grup, prin asa-zisa lui conştiinţă socială, morala şi dreptului pozitiv".
Pozitivarea are o intensitate mai mică sau mai mare, după cum e impusă de opinia publică sau de
lege, legea însăşi neputându-se aplica decât pe baza si prin mijlocirea credinţelor pozitivate ale
societăţii respective (445, nr. 24, p. 38-40; dezvoltat in£, 5.2.2). 3.3.4. Individ si societate (I). La
temelia relaţiilor sociale sunt desigur activităţile indivizilor bazate pe interese care pot fi comune sau
divergente, interese care, luate global, au o oarecare convergenţă generală, fără de care societatea n-ar
exista, s-ar destrăma, în acest sens, Mircea Djuvara reţine că scopurile obiective si generale se
desprind din cele individuale, formând „o vastă reţea unitară si relativ ordonată" (445, nr. 22, p. 36-37;
citatul, p. 37; ref.R. v. Jhering).
Dar ar fi simplist să se privească societatea ca pe o simplă intersecţie a diferitelor scopuri pe care
si le propun indivizii, să reducem viaţa socială la scopurile unui individ sau altul; dimpotrivă, „se
întâmplă necontenit în societăţile noastre ca scopul individual astfel propus să fie determinat de un alt
scop, care e impus din afara individului"; fiecare din noi suferim presiunea eficace şi puternică a
societăţii în care trăim, chiar dacă manifestările acesteia trec prin prisma conştiinţei individuale, redusă
ea însăşi în cea mai mare parte la o interferenţă de influenţe sociale diverse"
(357, p. 784-785; citatul, p. 784); „ceea ce are raţional fiecare din noi nu este, în definitiv, privit
de aproape, decât un element si un produs al influenţei pe care societatea a exercitat-o‖

14
 Apare deseori necesitatea ruperii ordinii de drept, lucru ce se întâmplă des în istorie, dar ea „nu se
face numai din cauze materiale"; „totdeauna, dacă cercetăm bine procesul istoric, vom afla la baza lui
o întreagă ideaţiune creatoare"; aşadar, reţine Mircea Djuvara, la baza întregii evoluţii politice stă
Ideea, nu Materia (p. 273), stă continua creaţie de valori noi etice şi juridice, care face („se poate
întâmpla şi se întâmplă mereu") ca, la un moment dat, „valorile cele noi să intre în conflict cu valorile
recunoscute"; or, „când valorile recunoscute nu vor şti să se adapteze valorilor noi, atunci ordinea
juridică trebuie să se rupă şi atunci revoluţiunea trebuie să se întâmple" (p. 279-280). Atunci avem nu
numai necesitatea revoluţiei, ci şi consacrarea ei juridică, ca drept sfânt (460, II, nr. 2, p. 29 (inf.,
5.2.5); 137, p. 272 şi 280), înscris de Revoluţia franceză în Declaraţia drepturilor omului, şi chiar ca o
datorie: „poporul care se revoltă pe drept, nu şi-a făcut decât datoria" (J. Locke - 254, II, p. 519).
Prin această perspectivă idealistă, Mircea Djuvara analizează critic concepţia lui Karl Marx căruia
- de altfel - nu îi contestă nici erudiţia ştiinţifică, nici puterea temperamentului, nici simţul pentru
suferinţele claselor „de jos" şi nici aspectele de justeţe ale pledoariei sale în favoarea lor si căruia îi
face cunoscută, în linii mari, doctrina (p. 75-78; 137, p. 273-274).
Prezentând, pe scurt, ca profesor, „materialismul istoric al socialismului ştiinţific", programul
politic marxist si baza sa ştiinţifică, el dă o explicaţie kantian-idealistă atât acţiunii muncitorului, cât
si doctrine lui Marx: „Pentru ce protestează muncitorul şi pentru ce prinde socialismul? Pentru că
muncitorul ca om simte că are dreptul la produsul muncii lui, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la o
consideraţiune egală cu a tuturor celorlalţi oameni. Dar dacă aşa se pune problema (si ea se pune aşa
chiar la fundamentul teoriei lui Marx, ascunsă însă sub aparenţa acelui interesaterial), atunci nu e
interesul material care conduce lumea, chiar în concepţia lui Marx, ci este dorinţa muncitorului de a se
afirma egal în drepturi si în datorii cu toţi ceilalţi oameni. Este ideia care a fost afirmată faţă de toţi cei
cari pun demnitatea personalităţii omeneşti la baza întregului drept, cum a explicat-o Kant" (254, II, p.
77-78). Evident, prin aceasta el sugerează capitalistului (ori întreprinzătorului capitalistul activ) să
achieseze la această demnitate: „programul juridic şi etic al viitorului nu poate fi decât ideea deja
exprimată de Kant a omului considerat ca scop pentru sine (II, p. 46-49,56,176), si astfel o foarte înaltă
înţelegere a socialismului se îndreptăţeşte, întemeiată pe conştiinţa de sine a fiecărei persoane, pe
autolegiferare si autodeterminare, con-cepţiune care duce la realizarea a tot ceea ce ideea de cultură
cuprinde mai înalt fie din punctul de vedere teoretic, fie din cel practic" (254, III, p. 209). pentru
marasmul înţeles de Mircea Djuvara, conştiinţa nu e decât un simplu epifenomen, iar ideologia etico-
juridică un simplu efect (l37, p. 276-277)»
. Psihologia mulţimilor.
Mircea Djuvara a mai reţinut si unitatea de simtire si de actiune realizat la un moment dat într-o
mulţime, caracterizată prin instinctele sumare care o cuprind, prin mobilitatea imboldurilor ei (226, p.
322-323; 254, III, p. 91-92), uneori sub influenţa greşită a celor care au datoria de a o conduce (77, p.
858).
Departe de a o confunda cu masa exploatată, ale cărei obiective le respectă şi pe care o
simpatizează (sup., 3.3.9.2), el o caracterizează prin lipsa de cultură a elementelor care o compun.
Mulţimea cu psihologie - de moment - comună poate lua extindere, apărându-i posibilă şi la nivelul
unei naţiuni incitată de conducătorii ei (77, p. 857- 859), tot astfel cum poate fi limitată la o adunare
legală, cum ar fi o cameră parlamentară (125, p. 98), ceea ce îi aduce un argument în favoarea unui
sistem bicameral.‖

Stilul marelui om de stiinta a dreptului Mircea Djuvara îl oprea de la supuneri mistice,

absolutizari agresive de „obiecte" sociale - fie clasa fie natiunea -, iar firea nu îi era înclinată spre
trairisme tulburi si gratuitati gidiene. Nu gasim in ea ispite duhovniceşti ca cei din prima categorie,
nici placerea de a nega totul, inclusiv propriile-i negatii, precum toti cei din grupul agonicilor.
Doctrina neokantiana.

15
 Trecând acum la opera lui Mircea Djuvara si privind-o potrivit metodologiei enuntate la început,
apare clar dubla ei importanta , dupa cu o raportam la epoca sau o asumam în perspectiva timpului
românesc si universal de acum. In cadrul celor doua decenii culminante, 1918-1938, meritul
principal al profesorului Mircea Djuvara este de a fi extins efervescenta creatoare a vremii din
domeniul literar artistic la acela al disciplinelor morale, juridice si politice, în această împrejurare,
Mircea Djuvara a lucrat ca un multiplicator de stralucire.
El a largit sistemul plenar integrându-i o doctrina de filosofia dreptului elaborat pe bazaa
conceptiei kantiene, dar cu directe si fertile aplicatii la tara noastra.
Despre aceast optiune filosofica sunt dator cu câteva explica ii atât ca martor, cât si ca
participant, în timpul studentiei şi apoi în anii când conduceam seminarul de filosofic juridic ,
credeam ca acel Kantianism înteleapt si universal - îl oprea de la supuneri mistice, absolutizari
agresive fata de „obiecte" sociale - fie clasa fie natiunea -, iar firea nu îi era înclinata spre
truirisme tulburi şi gratuitati gidiene.
Nu cultiva „cearta facultatilor", ci convergena lor creatoare de cultura, credea ca violenta si
agresiunea sunt, în cele din urma autodizolvate.
Dintre oameni îi placeau cel mai mult erau cei care refuzau sa primeasca avantaje şi fac
mai mult decât sunt obligati.
De aici stima si prietenia pentru George Bratianu, care, respingând dubla protectie a vârstei si
a conditiei de fiu al atotputernicului prim-ministru, s-a angajat ca voluntar de doua ori, când
ambele razboaie, în ambele sensuri: primul în 1916 contra nemtilor şi al doilea în 1941 contra
bolşevicilor.
Cum credea Mircea Djuvara ca se poate realiza acest idealism umanist de centru, care
erau mijloacele folosite de aceast spiritualitate cumpanit rationala ?
In trei feluri, potrivit ipostazelor personalitatii sale. Raspunsul carturarului, eruditului si
gânditorului filosof, consta în expansiunea idealismului kantian, în întemeierea experientei şi în
genere a cunoaşterii pe ratiunea care le construieşte pe amândoua.
Aceasta atât în ordinea teoretica, ratiunea fiind calea regala a adevarului, cât si în ordinea
practica a binelui şi a datoriei morale, în a doua ipostaza , ca om politic si demnitar al
guvernului, Mircea Djuvara subordona tribulatiile puterii, valorilor morale si idealului de
justitie, ambele fiind elaborari rationale.
Al doilea raspuns consta deci din eticizarea fenomenului politic, în sfârşit ca om între oameni,
atitudinile si mijloacele preferate de Mircea Djuvara erau si ramâneau buna-vointa, eleganta,
simpatia discreta si ajutorul rezonabil.
A trece în daruire frenetica , în eroism implacabil si în sfintenie sinucigaşa, însemna pentru
profesor a ceda unor mobiluri patologice de a face raul crezând ca faci binele.
Portretul sau, într-o epoca efervescenta şi colorata cum a fost cea interbelica contureaza o
personalitate repetat rationala si neobosita kantiana care a putut fi socotit drept dominanta în
lumea universitara şi timida în cea politica , în realitate, vehementii critici egotici nu-si dadeau
seama ca exista , ce trebuie sa existe, o cumpatare în practica virtutilor si o îndeplinire
controlata , nu dezlantuita , a binelui.
Cât despre pasivitate, el nu crede într-un stat totalitar, providential, mereu ofensiv si
mobilizator si dovedeşte, acum, a fi fost un merit, iar maxima de a guverna cât mai putin, dar cât
mai eficient si moral, este foarte compatibil atât cu conservatorismul cât şi cu liberalismul
modern, derivate - mai ales ultimul - din conceptia Kantian.
Daca la acest portret „categorial" ar trebui sa adaug câteva trasaturi concrete afective,
revelatoare pentru chipul intim al lui Mircea Djuvara, aş alege două marturisiri neaşteptate si
tulbur toare pe care mi le-a facut profesorul despre tineretea sa.
Cea dintâi se referea la o dragoste total , împartşita si la pierderea tragic a fiintei iubite. Nu a gsit
nici un antidot la disperare şi la gândul sinuciderii, decât s se supun unei mecanici a uitarii,

16
sa se scufunde într-un torent de vise continue, stupefiante: filme peste filme, de dimineata pâna
seara, timp de mai multe ţsaptamani.
Ascultând aceast confesiune, ma gândeam la retete similare: la cea pascaliana de divertissement
ritourrtissant - si la cea baudelaireană –Ies paradis artificiels -, dar mai ales ma gândeam cât de
departe ramânea imaginea omeneasca a unui Kant iremediabil burlac, inventator al unei metode
inderogabile de a se înveli noaptea şi un orator blocat de lipsa unui nasture la haina unui ascultator
al cursurilor sale.
A doua marturisire m-a dus în fa a unui volum de versuri juvenile pe care Mircea Djuvara îl
intitulase Bronz şi care, cred ca nu s-a publicat niciodata . Profesorul mi-a explicat:
„Era ceva simbolic şi simbolist. Titlul mi-a fost sugerat de un aforism a lui Chamfort care
spunea ca , în fa a cruzimilor vietii, le coeur humain se brise ou se bronze. Mie, probabil, mi-a
revenit bronzul, dovada ca am parasit poezia".
Cum credea Mircea Djuvara ca se poate realiza acest idealism umanist de centru, care erau
mijloacele folosite de aceast spiritualitate cumpanita rationala ?
In trei feluri , potrivit ipostazelor personalitatii.
Raspunsul carturarului, eruditului si al gânditorului filosof, consta în expansiunea idealismului
kantian, în întemeierea experientei si în genere a cunoaşterii pe ratiunea care le construieşte pe
amândou .
Aceasta atât în ordinea teoretica , ratiunea fiind calea regala a adevrului, cât si în ordinea
practic a binelui şi a datoriei morale, în a doua ipostaza , ca om politic si demnitar al guvernului,
Mircea Djuvara subordona tribulatiile puterii valorilor morale si idealului de justitie, ambele
fiind elaborari rationale.
Al doilea raspuns consta in eticizarea fenomenului politic, în sfârşit ca om între oameni,
atitudinile şi mijloacele preferate de Mircea Djuvara erau şi ramâneau buna-vointa, eleganta si
simpatia discrete inclusiv ajutorul rezonabil.
A trece în daruire frenetica , în eroism implacabil şi în sfintenie sinucigaşe, însemna pentru
profesor a ceda unor mobiluri patologice de a face raul crezând ca faci binele.

MIRCEA DJUVARA VALOARE REPREZENTATIVĂ A CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI

Pentru a înţelege cu adevărat devenirea dramatică a culturii româneşti în acest secol, este indicat
să trecem dincolo de cauzalitatea imediată, măruntă, superficială, a faptelor care funcţionează de
obicei pe baza înşelătorului post hoc ergo propter hoc şi, privind de sus, „sofianic", ne-ar îndemna
Blaga, să stabilim nexurile de ansamblu, semnificative, care au dominat avatarurile noastre
culturale, sistemele în care s-au articulat împlinirile si neîmplinirile noastre în domeniile artei,
ştiinţei şi filosofici, în acest cadru, se cuvine, mai departe, a reconstitui figurile exemplare ale
creativităţii româneşti, pe de o parte situându-se în funcţie de o bine chibzuită tipologie spirituală a
epocii, si pe de alta, asezându-le în lumina cathartică de acum şi în perspectiva pe care aş numi-o,
cu sintagmă împrumutată de la Ernesto Săbato, dialectica speranţei.

După anii de plumb, atât de lungi si de grei, ai tăcerii totalitare, este ceea ce trebuie să se întâmple
si cu personalitatea, gândirea si opera învăţatului, demnitarului şi omului de bine care a fost Mircea
Djuvara. Rangul lui înalt în ierarhia valorilor româneşti, sensul european si, mai mult, universal al
strădaniilor si izbânzilor lui justifică o astfel de restitutio in integram
Ea a si început prin cartea în care distinsul jurist Barbu Berceanu, fost discipol al profesorului,
adună, ordonează şi comentează cu competenţă şi rigoare cursurile, studiile, comunicările sau
articolele, necristalizate într-un opus magnum din cauza morţii premature, precum si prin aceste
pagini introductive scrise de cel care i-a fost, timp de 15 ani, rând pe rând, student privilegiat,
doctorand condus sever, şef de cabinet la Ministerul Justiţiei, asistent la catedra de Filosofia

17
Dreptului şi cel dintâi exeget al gândirii filosofico-juridice djuvariene, prestigios afirmată în
lăuntrul şi în afara hotarelor ţării.
Harta epocii. Cronologic si valoric, Mircea Djuvara aparţine unui sistem de plenitudine: epocii
dominante pe care a tr it-o sau, mai exact, si-ă a creat-o România între anii 1918 si 1938.

Pentru prima data ţara noastră s-a bucurat, în acele două decenii, de împlinirea neîntinată şi
neştirbită a visului de totdeauna - unirea tuturor românilor - şi tot pentru întâia oară si-a exercitat pe
deplin suveranitatea: intern prin instaurarea unui regim modern, democratic, iar extern prin
colaborarea leală şi prestigioasă la apărarea păcii si la începuturile de construcţie europeană.
Cu inevitabili contratimpi, a fost un timp de libertate si exuberanţă creatoare. Lipsiţi de invazii,
ameninţări şi năpaste, aceşti ani au constituit o sinteză neîntrecută de excelenţă românească si
integrare europeană iradiantă (e de ajuns să ne gândim la Brâncusi si Titulescu). Şi era un zenit
multiplu, bogat, vădit în toate câmpurile si modalităţile creaţiei.
O vocaţie ambiţioasă si o voinţă vehementă defiat nova lux si excelsior operau vădit pretutindeni:
în poezie prin ITudor Arghezi, Ion Barbu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga; în proză prin Liviu
Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu; în critică prin Tudor Vianu si George
Călinescu. m filosofic, coborâtă adesea în eseu şi ziaristică, noutăţile uimitoare veneau de la Nae
lonescu şi discipolii săi, în frunte cu cei care aveau să devină figuri paradigmatice, în ţară sau în
străinătate (Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, C. Noica). Şcolile româneşti de
matematică, medicină, sociologie şi istorie, pe cale de afirmare naţională si internaţională, includeau
nume de referinţă: Gh. Ţiţeica, D. Pompei, dr. G.Marinescu, D. Guşti, V. Pârvan, N. lorga.
Desigur, în perspectiva timpului, unele trăsături ale personalităţilor menţionate aici apar
pilduitoare, purtătoare de mândrie şi încredere, ca formidabila capacitate a lui Titulescu de a
prevedea si asuma viitorul, pe când altele, precum pasionalitatea lui lorga, paradoxele lui Nae
lonescu sau excesele de entuziasm ale „trăiristilor", rămân în pitoresc sau, mai bine, intră în umbră,
în ansamblu însă, sistemul era făcut din demnitate, cordialitate si rodnicie: toţi aceşti reprezentanţi
de seamă ai creativităţii româneşti au adus ceva în plus faţă de standardele europene.
In acest sistem plenar, Mircea Djuvara se integrează cu drepturi depline, prin gând şi faptă, prin
vocaţie si destin. Relaţiile lui cu epoca sunt lipsite de şovăieli, deziceri sau căinţe. Problema este
numai de a stabili unde si cum se înfăptuieşte contribuţia lui, limpede şi coerentă, la creativitatea
clocotitoare a epocii. Pentru această situare, vom porni de la tipologia spiritualităţii elaborată de
Mircea Vulcănescu si publicată în Criterion la l noiembrie 1934. Cu gustul si darul clasificărilor
revelatoare pe care le cunoşteam de la seminariile de etică, urmărite cu fervoare,
Mircea Vulcănescu deosebea trei direcţii de mişcare în spiritualitatea interbelică. Comentariile
lui la fiecare din ele sunt sigure, precise, clar văzătoare.
Prima direcţie sau „categorie", cum o numeşte Mircea Vulcănescu, include pe Nichifor
Crainic si pe Nae lonescu (acesta cu oarecare limite). Ea este aceea a spiritualităţii creştine, în sens
tradiţionalist si ortodox, în care se înscrie însuşi autorul eseului. Pentru această direcţie de gândire si
formă „duhovnicească" de cuget, viaţa interioară şi cultura sunt trepte si instrumente spre
transcedenţa divină. Desacralizate, ele devin relative, trecătoare şi chiar primejdioase. A doua
categorie cuprindea patru varietăţi principale: a) marxismul, care se centrează pe lupta de clasă şi
aserveşte valorile spirituale determinismului economic si dictaturii politice (între adepţi e menţionat
Petre Pandrea, iar dintre „patronii marxismului", M. Ralea şi G. Călines-cu); b) naţionalismul
integral(A.C.Cuza, C Codreanu, O. Goga, M. Manoilescu, deci extrema dreaptă), care înlocuieşte
grupul social absolutizat (nu clasa, ci neamul) şi demersul fundamental (nu dialectica, ci trăirea
organică, exaltată) si c) al treilea grup al celor care cred în idealul umanist, universal, echilibrat si
spiritualist (C. Noica, Dan Botta şi, dintre înaintaşi, Tudor Vianu si Camil Petrescu).
„Opuşi deopotrivă marxismului întemeiat pe clasă şi naţionalismului întemeiat pe neam, întrucât
sfera lor de referinţă este omenirea întreagă, aceştia se deosebesc în special de marxism prin

18
 spritualismul lor opus materialismului istoric, iar de naţionalism în special se deosebesc prin
idealismul lor, opus realismului acestora".
Oarecum în afara acestei clasificări cu logică spaţială - stânga, dreapta, centru), Mircea
Vulcănescu situează al patrulea grup, promotor al unei spiritualităţi agonice", oscilând nemulţumit
atât de dogmatismul ortodox, cât si de materialismul marxist sau de particularismul naţionalist, în
privinţa umaniştilor clasici, seninătatea si eleganţa acestora sunt bine înţeles incompatibile cu
caracteristicele „agonicilor", pigmentate iconoclast si anume: luciditatea, negaţia şi tragicul unei
îndoieli care ar vrea să se depăşească spre un om nou ce întârzie să apară (Mircea Eliade, Emil
Cioran, Eugen lonescu).
Unde se situa Mircea Djuvara? Desigur, la mijloc, între idealiştii umanişti, ca un bun adept al
sintezei kantiene căreia încearcă să îi dea perspectivă şi dinamism modern. Raţiunea - pentru el,
suverană !

Al doilea merit important al doctrinei lui Mircea Djuvara era si este de a depşi sfera dreptului.
Filosofia juridical elaborate de profesor avea, prin implicaţie, o înaltă valoare etică şi, prin
extrapolare, evidente consecinţe politice, într-adevăr, conceptul de „sistematizare" presupune
egalitatea tuturor termenilor sistematizaţi, adică respectarea persoanelor, subiecte de drept, care
compun coerenţa juridică. Amintirea celei de a treia formulări a imperativului categoric („lucrează în
aşa fel încât să consideri întotdeauna umanitatea, fie în tine, fie în ceilalţi, drept un scop si niciodată
drept un mijloc") era vie si activă în spiritul si în opera gânditorului român.
Cât despre legătura doctrinei sale cu istoria politică, specialiştii germani remarcaseră deja
corelaţiile neokantianilor cu realităţile politice din tara lor: considerau pe Rudolf Stammler ideologul
liberalismului dinaintea războiului din 1914, iar în Gustav Radbruch vedeau principalul exponent al
aceluiaşi curent din timpul republicii de la Weimar.
Definind dreptul prin respectul reciproc al libertăţilor si supunând valabilitatea autorităţii
statale recunoaşterii cetăţenilor, doctrina lui Mircea Djuvara fundamenta democraţia şi statul de
drept. Mai mult: ea argumenta necesitatea de a instituţionaliza, în felul arătat, raţional,
pluralismul partidelor si legitimitatea diferenţelor de opinie.

Criticii kantianismului fervent al maestrului reprezintă de fapt o întâlnire fericită între doi
gânditori; acum îmi dau seama că era o relaţie necesară între un filosof culminant -cel mai nobil si
coerent filosof al idealului - pe de o parte si un timp culminant pe de alta – timpul nostru, al unei
mari si vulnerabile Românii care nici nu ştia câtă nevoie are de Kant, adică de raţiune, de datorie, de
rigoare.
Oricum, erau destui cei care, fără să fi zărit măcar accesibilele si luminoasele Prolegomena,
susţineau că Mircea Djuvara făcuse o fixaţie kantiană, că repetă neobosit ceea ce magisterdixit.
Nici vorbă de aşa ceva!
În primul rând, din cauza lui Kant. La care Kant să te fixezi? Căci gigantul de la Konigsberg
nu este un autor, ci o lume întreagă de idei, perspective şi interpretări, diverse, începând cu
„depăşirile" idealiste ale lui Fichte şi Hegel, trecând prin concordia discors a lui Schopenhauer,
până la filtrul francez al lui Renouvier si Boutroux, pentru a termina cu elaborările neokantienilor,
atât cei din şcoala de la Marburg (Cohen, Natorp, Cas-sirer), cât si cea sud-vestică a valorilor
(Rickert, Windelband).
În al doilea rând din cauza lui Mircea Djuvara însuşi care nu putea să nu depăşească pe
Kant, fie prin adaosuri de elemente diferite (Hamelin, Brunschvicg, Gentile) fie prin modificări
structurale. Cei care ne aflam aproape de scrierile si ideile profesorului - studenţi avansaţi,
colaboratori - priveam cu admiraţie îngrijorată temeritatea maestrului nostru care renunţa la
lucrul în sine si la echilibrul fenomen-numen, sporea nelimitat numărul categoriilor, dizolva
substanţa în complexe de relaţii şi instaura un fel de omniprezenţă a raţiunii, creatoare atât a

19
formei cât şi a materiei cunoştinţelor. Nimic nu mai era dat, totul era construit, în fond, Mircea
Djuvara transforma criticismul transcedental - un sistem bazat pe echilibru si contraponderi - în
idealism logic - un sistem cu dinamică infinită.
De unde provenea atunci impresia falsă de fixitate? Cred pur şi simplu că din diferenţa dintre
versatilitatea ieftină si frivolă a unor diletanţi într-ale filosofici si seriozitatea, constanţa,
sistematiciţatea unui spirit profesoral cum era Mircea Djuvara.

Sub această perspectivă si cu aceste puteri, rezultatele filosofici juridice djuvariene erau
impresionante, în istoria doctrinelor de filosofia dreptului, ea reprezenta a treia fază de dezvoltare,
ultimul termen care, credeam noi, aduce
rezolvarea în confruntarea milenară dintre fapticitate şi normativitate, dintre lumea lui „ceea ce
este" (Sein) si a lui „ceea ce trebuie" (Solleri). După postularea metafizică a unui drept natural cu
pretenţii de a fi etern si imuabil, care ocupă antichitatea, Evul Mediu, si că „eroarea" urii este
reparabilă. De aici toleranţa, timiditatea si cedările care au favorizat oroarea paroxistică,
monstruozitatea aberantă a totalitarismului. Forţele răului, de semn contrar, dar convergente în
subjugare si distrugere, nu au putut fi învinse decât prin sase ani de război mondial, terminat atomic
(jumătate nazistă), si după cincizeci de ani de cotropiri de ţări si continente, paralel cu exterminări de
zeci de milioane de oameni (jumătate comunistă). La aceasta se adaugă confuzia, isterizarea si
otrăvirea conştiinţelor, fenomene care durează în continuare, chiar după autoâescompunerea
sistemului comunist si dispariţia puterii sovietice. în România, regimul democratic si guvernul
liberal, din care Mircea Djuvara a făcut parte ca ministru de justiţie în 1936-37, au reuşit, economic,
să asigure ţării o remarcabilă dezvoltare, având ca punct culminant anul 1938, dar politic
vulnerabilitatea era vizibilă încă de atunci în fracţionismul partidelor si în pierderea bazei comune,
ideatice si emotive, în lipsa căreia diversitatea ajunge la proporţii şi forme delirante, duce la sciziunea
societăţii si la destrămarea statului. Asaltat de extremismul de dreapta si de stânga care a rupt pactul
social si abandonat de aliaţii noştri tradiţionali, sistemul democrat liberal nu a găsit energia interioară
si nu a putut crea consensul naţional, necesare confruntării cu totalitarismul.
A doua problemă priveşte locul doctrinei neokantiene a lui Mircea Djuvara în ansamblul actual
al filosofici juridice europene şi, mai departe, posibilitatea de a primi noi accente şi dezvoltări. Din
răspunsul nostru va trebui să rezulte implicit dacă si cum generosul liberalism democratic poate
săvârşi acel catharsis moral şi politic indispensabil pentru a depăşi noile forme ale vechii
vulnerabilităţi. Situaţia filosofiei dreptului în 1936 era simplă: neokantianismul constituia dominanta
de centru, constestata, cum am văzut, numai de extreme: marxismul si naţionalismul totalitar.
Diferenţele dintre aceste poziţii fiind radicale si adversităţile exacerbate, nu se punea problema
sintezei sau integrării. Actualmente, în filosofia juridică nu mai există o dominantă si nici relaţii de
exclusivism: domneşte un pluralism având drept componente principale liberalismul de sorginte
iluministă, neotomismul si o tendinţă încă necristalizată corespunzătoare ştiinţific teoriei sistemelor şi
politic mişcărilor ecologiste. în faţa doctrinelor de tipul aceleia elaborate de Mircea Djuvara se pune
problema deschiderilor în sfârşit, oricât de curios s-ar părea, al treilea merit al acestei doctrine de
filosofic juridică rezidă mpracticitatea ei. Mircea Djuvara nu a rămas, ca alţi teoreticieni ai dreptului,
la principii evidente şi la generalităţi pioase.
El a aplicat viziunea idealismului critic si aparatul propriu de concepte unor probleme
fundamentale oricărei experienţe; juridice, precum Statul, naţiunea, ideea de convenţie, temeiul
oricărei ordini internaţionale, metodologia dreptului şi, cel puţin in două împrejurări importante, a
coborât în arena apărării drepturilor poporului român. Mă refer la Conferinţa de Pace de la Paris din
1919, unde a reprezentat România alături de Ionel Brătianu şi N. Tîtulescu, şi la prelegerile ţinute în
1942 ca invitat al universităţilor din Viena, Marburg si Berlin. Atât expunerea strălucită despre
atitudinea, în paralel, a Marilor Puteri şi a ţării noastre la Paris în 1919, cât si lecţia prin care cerea
respectarea drepturilor naţiunii române într-o Germanie, la doi ani după dictatul de la Viena, se

20
caracterizează prin elevaţia filosofică, fineţea psihologică şi fermitatea juridică proprii profesorului.
Şi tot sub semnul pragmatic se aşeza deputatul Mircea Djuvara, patriotismul lui luminat si nesovăitor,
ca şi arta lui parlamentară în care aducea cultură, competentă, distincţie, dar şi curajul de a polemiza
eficient cu clocotitorul lorga, agresivul Madgearu, pitorescul D.R. loaniţescu.
Atunci, în discursul inspirat sau în schimbul rapid, tăios, de replici, neokantianul devenea un
atacator, dar controlat, un om de partid, dar obiectiv, de bună-credinţă, civilizat. Mircea Djuvara
conferea tribunii parlamentare înălţime si inut . Valoarea şi inciden ele practicismului s u r mâneau ţ ă
ţ ă ă însă înlăun-trul unor spaţii restrânse şi calificate: sala de şedinţe, aula, ateneul. Spre norocul
cărturarului si al omului distins, Mircea Djuvara nu a fost si nici nu a voit să fie meneur defoules sau
lider charismatic.
Actualizare. Raportată la orizontul prezentului si la perspectiva viitorului, doctrina filosofico-
juridică elaborată de Mircea Djuvara ridică trei problem principale sau, mai exact, trei întrebări care
oscilează între îngrijorare si speranţă, şi generează, oricum, noi concepte ce dovedesc si ilustrează
creativitatea românească.
Prima problemă se referă la vulnerabilitatea pe care această doctrină si în general liberalismul
democratic au învederat-o faţă de urgia totalitară, dezlănţuită întâi în forma războiului, în 1939, si
apoi, după 1946, în forma dictaturilor comuniste asupra jumătăţii orientale a Europei. Greşeala a
constat în a crede că răul este o chestie de ignoranţă
Răspunsul nu poate fi cantitativ, ierarhizam, asemănător unei note de catalog. Admiraţia,
recunoştinţa şi noianul de amintiri m-ar împiedica oricum de la aşa ceva. Este posibilă însă o
constatare şi o situare în raport cu acea personalitate paradigmatică a culturii româneşti care se
numeşte Nicolae Titulescu.
Faţă de acesta, cel puţin în gândirea si practica diplomatică, Mircea Djuvara - şi-au spus
contemporanii săi si si-o spun, desigur, si majoritatea cititorilor de azi - nu putea fi decât un briliant
second
. Nu, a fost, categoric, mai mult. într-un simplu studiu de 20 de pagini, publicat în revista
Democraţia în 1919, si dedicate Conferinţei de Pace de la Paris, Mircea Djuvara învederează valenţe
şi echivalenţe pur titulesciene, dovedeşte aceeaşi privire pătrunzătoare în mecanismele psihologice
tipice pentru reprezentanţii Angliei, Franţei şi Statelor Unite, aceeaşi capacitate de formulare
pregnantă si nuanţată a adevărurilor despre intenţiile patente şi latente şi marele joc diplomatic ce se
desfăşura între oglinzile palatului de la Versailles si mai ales aceeaşi demnă şi
dătătoare de speranţă atitudine românească în faţa istoriei. Concluziile lui de atunci ne luminează pe
cei de acum si ne îndrumează într- una din cele mai complicate şi dificile situaţii cunoscute de neamul
nostru. După ce avertizează despre unele „imperfecţiuni" pe care numai marile puteri si le pot permite
(ignoranţă cu privire la realităţile si problemele discutate, inconsecvenţa atitudinilor, întârzierea
deciziilor), Mircea Djuvara stabileşte cu strălucire
mentalităţile naţionale şi procedeele specifice delegaţiilor engleză (încredere nelimitată în
propriile-i puteri, tradiţionalism, procedee empirice), franceză (im-presionabilitatea vie, obsesia
germană, „farmecul puţin cam vag al ideilor de libertate" si - totuşi - valorificarea lor raţională) si
americană (impetuozitate tinerească, pragmatism, succes material, dar şi viziune „autoedenică" a
democraţiei, tendinţa de a se constitui în judecători si profesori dăruitori de premii), Mircea Djuvara
elogiază marile calităţi ale celor care - popoare şi conducători - învinseseră barbarul imperialism
german si arată că tratamentul defavorabil la care eram supuşi va dispărea inevitabil când marile
puteri vor înţelege propriul lor interes, care este acela de a folosi dreptatea şi lealitatea românească.
Este de ajuns ca în loc de sintagma „marele război" să punem aceea de „recenta revoluţie"
pentru ca textul lui Djuvara să dobândească o incredibilă actualitate si să devină un document al
dialecticii speranţei, fundamentală pentru rezistenţa noastră si împlinirea noastră viitoare si a
integrărilor. Apropierea de neotomism - puţin sau deloc efectuată de autor - este posibil prin
valorificarea notiunii de „bine comun" pe care profesorul român o identifică prea expeditiv cu faptul

21
unui interes colectiv, împreună cu componenta scientistă se poate merge împreună în analiza tehnicii
juridice si chiar a problemei mai generale a normativităţii. Această mişcare spre sinteză e însoţită de
un spor al conştiinţei val6rice.
As îndrăzni să spun că adevărurile si tezele idealismului critic - astfel întregit - care sunau
atunci calm, kantian, astăzi se transfigurează, dobândesc o rezonanţă purificatoare, au efecte
cathartice, ne fac mai lucizi si mai buni. Doctrina djuvariană poate fi dezvoltată si în acest sens.
Kant nega cu oarecare glacialitate legătura dintre rigurosul, implacabilul imperativ categoric
şi entuziasmul binelui.
Disocia complet datoria de fericire, ultima fiind „patologică" (empirică). Lucrurile nu stau
chiar aşa. Fericirea nu trebuie să fie cauza îndeplinirii datoriei, dar nimic nu împiedică să fie efectul
ei. Este bine, este drept şi frumos ca eroismul moral să fie însoţit de mulţumire sufletească, de
cordialitate si surâs, nu de crispaţie si încrâncenare. Dar Kant nu se lasă numai completat, el vrea si să
completeze. Dacă primeşte câte ceva din experienţa noastră, ne dăruieşte multe din înţelepciunea lui
. Numai două exemple referitoare la noua ordine internaţională pe cale să se cristalizeze.
Ea nu mai constă din două centre antagonice, din echilibrul teroarei si relaţii de război
rece, ci din prevalenta unui singur centru de putere, dintr-un model comun, democratic, şi dintr-
un joc internaţional cu sumă pozitivă: pace, colaborare, legalitate. Ei bine, Kant spune că nu are
dreptul să comande altora decât cel care are şi puterea să-i apere.
Suveranul trebuie să-si ajute supuşii în timp de pace, mai ales dacă si ei 1-au ajutat în timp
de război, spunea filosoful în termeni de epocă. Actualizând, se poate spune că marile puteri,
cărora popoarele din centrul si răsăritul Europei le-au adus victoria asupra comunismului, trebuie
să le ajute pentru a produce bogăţie, nu pentru a genera sărăcie, emigraţie si războaie. Apoi tot
Kant spune în celebra sa scriere zum ewigen Friede că pacea este preferabil să: fie apărată de o
asociaţie decât de un singur stat. Există un mai clar şi convingător îndemn la o integrare
europeană fără discriminări si privilegii? Cele spuse mai sus fac din figura si opera profesorului
Mircea Djuvara o expresie de seamă a creativităţii româneşti, si în legătură cu aceasta ne putem
pune a treia întrebare: în ce măsură si la ce nivel?

Surse citate :

https://ro.scribd.com/doc/103202065/Barbu-Berceanu-Universul-Jurist-Mircea-Djuvara

BARBU B. BERCEANU L'univers du juriste Mircea Djuvara ―The Jurist Mircea Djuvara's World Monograph
preceded by a study by Paul Alexandru Georgescu and completed by an original text by Mircea Djuvara;

Paul Alexandru Georgescu Mircea Djuvara, valoare reprezentativă a creativităţii româneşti

Fundamentul fenomenului juridic (1913)

Mircea Djuvara

22
 ― Mircea T. Djuvara s-a născut în Bucureşti la 18 ( 30 ) mai 1886, având o origine – pe linia tatălui –
aromână; din ascendenţă n-au lipsit nici patriotismul, nici cultura juridică.
Întâiul în întreg învăţămantul general pe care l-a urmat, Mircea Djuvara nu s-a mulţumit cu cele
învăţate pe băncile şcolii; el trimitea rezolvări şi probleme ,,Revistei copiilor‖, era premiant la concursurile ,,
Tinerimii române‖, improviza un laborator de chimie acasă, pătrundea fraudulos într-o sală de disecţie, îşi
organiza statal prietenii nu cu un scop politic , ci pentru a experimenta, cum mărturisea mai târziu ,, jocul
organizaţiunii sociale‖ activitate pentru care a fost la un pas de eliminarea din gimnaziu.
A urmat, tot la Bucureşti, cursurile facultaţilor de Drept şi de Litere şi Filozofie, obţinând licenţa
ambelor facultăţi în 1909 cu bile albe, ultima acordându-i şi menţiunea ,, magna cum laude‖. Iar după
satisfacerea serviciului militar a urmat cursuri variate în Franţa şi Germania, obţinând doctoratul în drept la
Paris în 1913.
Cariera universitară a început-o în 1920, fiind numit conferenţiar, grad în care a ţinut cursuri de
licenţă şi la doctorat, atât de drept constituţional cât şi de filozofia dreptului schimbându-şi anual tematica;
devenit profesor –agregat în 1931, titular în 1932 – deţine Catedra de Teorie Generală a Dreptului cu
aplicaţie la Dreptul Public.
A fost profesor la Academia de Drept Internaţional de la Haga şi a ţinut prelegeri în special la
Roma, Paris, Berlin,Viena şi Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante instituţii: Asociaţia
pentru Studiul şi Reforma Socială, Societatea de studii Filozofice etc., a participat şi la viaţa politică a
României, în cadrul Partidului Naţional Liberal. Pe plan intern a fost deputat, vicepreşedinte al Camerei şi
ministru al Justiţiei. Pe plan extern a activat în calitate de consilier juridic pe lângă delegaţia permanentă a
României la Conferinta de Pace de la Paris. A pledat calduros şi competent cauza României în timpul
Conferinţei de Pace din 1919 şi prin volumul La guere roumanie/ 1916-1918.
Unirea fiind realizată, Mircea Djuvara atrage atentia asupra seriozitatii impuse de acest moment ,,
Traim în clipa de faţă, în ţara noastră, numai aşa de mari că s-ar părea că nu putem în nici un fel să ne
înălţăm până la însemnătatea lor”.
Dictaturile care au urmat abrogării Constituţiei din 1923 au fost pentru Mircea Djuvara, o piatră de
încercare a caracterului sau. Ele l-au determinat să-şi restrângă activitatea publică nu însă şi să renunţe la
linia sa, susţinută cu subtilitate până şi prin prelegerile ţinute în Germania nazistă. Suveranitatea românească
a apărat-o împotriva aceluiaşi nazism, din chiar titlul uneia din lucrările sale mai importante din aceea vreme:
Naţiunea română ca principiu al dreptului nostru.
Cei ce l-au cunoscut – colegi de cercetare sau de barou, organizatori sau auditori ai ciclurilor de
conferinte în care îşi aducea contribuţia, studenţii- i-au subliniat vocaţia de cercetator şi de profesor, cultura
şi inteligenţa, eleganţa oratorică, urbanitatea şi curtoazia în dispute, şimtul de dreptate, caracterul şi puterea
de munca, modestia, farmecul, finul umor, calitaţile de inimă.
Mircea Djuvara s-a stins la 7 noiembrie 1944. În necrologul său rostit la Academie de preşedintele
acesteia, Dimitrie Gusti, s-a spus: ,, Mircea Djuvara nu a fost numai un filozof şi un scriitor, ci un apostol al
ideii naţionale, făcând să scoboare problema filozofică din cer pe pământ, pentru a o închide în sufletul său şi
a o interioriza‖.
Obişnuiti a vedea în Mircea Djuvara un gânditor asupra problemelor juridice, facem abstractie, de
cele mai multe ori, că ne aflam în faţa unui cercetator al întregii realităţi: atât prin marile sale sinteze
depăşind sfera dreptului, cât şi prin noutăţile ştiinţifice, de cele mai multe ori cu caracter interdisciplinar, pe
care, timp de un deceniu le aducea la cunoştinţa cititorilor revistei ,, Convorbiri literare‖.
Pornind, în facultate, de la o concepţie materialistă, Mircea Djuvara ajunge în urma unei prelegeri a
lui Titu Maiorescu, la un idealism ,, de foarte strictă observanţă‖, un idealism raţionalism, dar în limita unor
relaţii obiective şi nerupt de experienţa. Şi-a prezentat concepţia ca ,, o noua întoarcere la Kant‖, la un Kant ,,
prefăcut prin Fichte şi Hegel‖ şi adaptat temelor ştiinţifice contemporane şi insăşi viaţa lui Kant a fost pentru
el un model. Dicţionarele şi enciclopediile îl prezintă ca neokantian. La asemenea caracterizari nu trebuie
însă să ne oprim, deoarce Mircea Djuvara n-a primit importante teze kantiene, precum incognoscibilitatea ,,
lucrului în sine‖, lucru în sine pe care Mircea Djuvara il interpretează ca desemnând actul de cunoaştere sau
libertatea. De asemenea, el a reţinut importante teze ale lui Auguste Comte, Henri Bergson etc, subliniidu-le
de altfel aportul. El n-a cautat originalitatea cu orice preţ, dar ceea ce avem de evaluat la el că original e
tocmai unitatea sistemului său.

23
 În concepţia lui Mircea Djuvara, întreaga cunoştinţă este produsul acelei activităţi creatoare, numită
dialectica, activitate care ,, procedează pe cale de diferenţieri succesive şi neîncetate, iar legătura de ordonare
sistematică între produsele ei duce la ideea de adevăr.
Astfel, s-au creat mai multe ştiinţe, fiecare cu propria ei idee directoare, ierarhizare asemenea unei
construcţii cu mai multe etaje, elementul dinainte condiţionând elementul ce îi urmează iar aceasta
reprezentând o sinteza faţă de cel dinainte, la care nu se poate reduce.
Mircea Djuvara a pledat pentru redistribuirea materiilor juridice între ramurile dreptului, între care
distingea o ierarhie, realizată uneori prin crearea unor discipline intermediare între filozofia dreptului şi cele
existente.
Fenomenul juridic, ca şi cel etic în general, e mărginit de imposibil, ca şi de necesar; el se
desfăşoară, cu alte cuvinte, în limba libertăţii.
Pentru Mircea Djuvara, adversar al concepţiei numită pozitivism juridic, dreptul este o idee
raţională, la realizarea căreia trebuie să se ajungă în mod necesar, ideea răspândită de el pretutindeni şi în
toate formele: ,, statele care lasă nepăsătoare să treacă nedreptatea, sau mai mult o fac ele, sfârşesc totdeauna
prin a o pierde‖; ,, acolo unde conştiinţa ideii superioare de justiţie slăbeşte în profitul apetiturilor
individuale, societatea merge spre dezagregare sigură‖.
Ca urmare, scopul politicii, idealul ei, trebuie să pornească de la ,, aspiraţiunile cele mai nobile ale
sufletului omenesc‖, de la valorile ideale şi îndeosebi de la ,, idealurile cele mai înalte ale moralei şi
justiţiei‖. Dar, spre deosebire de conceptul dreptului natural, dreptul raţional conceput de Mircea Djuvara
este variabil în loc şi timp, în funcţie de schimbările obiective.
Aşa fiind, activitatea raţională a legislatorului nu mai pare suficientă pentru realizarea acestei ordini
de drept raţional. Pentru aceasta Mircea Djuvara merge cu conceperea judiciarului până la interzicerea
avocaţilor de a face grevă: pentru că avocatul ,, este şi trebuie să rămână apărătorul ordinii legale, el
reprezintă în definitiv subtilitatea rafinată a raţiunii şi a convingerii, adica Dreptul însuşi, în lupta victorioasă
cu forţa patimaşă şi brutală‖.
În acelaşi timp, Mircea Djuvara surprinde drama cetaţeanului căruia, pe de o parte, i se cere,
supunere la un drept pozitiv uneori nedrept, pe de alta să lupte pentru dreptate, pentru dreptul raţional.
Politic, Mircea Djuvara a activat, în cadrul Partidului Naţional Liberal, dar nu mai puţin, a
considerat că activitatea economică nu trebuie lăsată a fi un scop în sine, că trebuie să se distingă între
democraţia individualistă şi proprietatea capitalistă, care poate fi şi de Stat.
Apoi, distanţa dintre realitate şi conceptele umane mai cere ,, să transformăm pentru trebuinţele
dreptului fiecare aspect al realităţii în construcţiuni logice. Pentru Mircea Djuvara, Statul şi individul nu apar
cu interese antinomice, sancţiunea nu intră în elementele obligatorii ale raportului juridic. Şi prin aceasta, el
apropie dreptul mai mult de morală decât de politică.
Corespunzator tuturor acestor ample activităţi, în care a predominat gândirea juridică, Mircea
Djuvara a scris şi a vorbit, iar parte din vorbe i s-au stenografiat ori i
s-au conspectat. O bibliografie completă a operei lui Mircea Djuvara, în care ar intra şi cursurile sale
universitare litografiate, şi intervenţiile sale din întrunirile ştiinţifice ori politice, din ţară ori internaţionale,
care au primit lumina tiparului, trece de 500 de titluri. Autorul, într-o ultimă autobiografie selectată,
publicată în iunie 1941, enumera 144 de lucrări, care din păcate au fost notate din memorie.
Caracteristica principală a atitudinii filozofice a lui Mircea Djuvara a fost aceea că el considera că
problemele specifice filozofiei dreptului nu pot fi soluţionate fără o concepţie de ansamblu, epistemologică şi
filozofică; aceasta întrucât filozofia dreptului este o parte integrantă a filozofiei în genere. În acest spirit,
Mircea Djuvara scria că ,,filozofia dreptului constituie unul dintre elementele indispensabile unei culturi
adevărate. De ea nu se pot lipsi mai ales acei care pretind a avea o cultură juridică‖. Printre problemele cele
mai importante ale filozofiei dreptului ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenţa
şi specificul acestuia în raport cu alte domenii ale activităţii umane, finalităţile dreptului, conţinutul şi
specificul conştiinţei şi cunoaşterii juridice. Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşirea oricărei
analize ,,pur tehnice‖ a dreptului, a textelor de lege pentru că ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome
acestea depind în privinţa principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care este filozofia generală.
Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului evidenţiază ideea că orice ştiinţă a
dreptului este ridicată pe un sistem filozofic, este dependentă de o atitudine în raport cu marile probleme ale

24
omului şi societăţii. De aceea, tezele filozofiei dreptului vor servi întotdeauna pentru explicarea şi aplicarea
dreptului pozitiv.
Mircea Djuvara a făcut o distincţie principală între cunoaşterea dreptului şi ştiinţa lui. Mulţi cetăţeni
acumulează cunoştinţe despre drepturile şi obligaţiile lor şi ale semenilor. Astfel de cunoştinţe disparate nu
sunt ştiinţă. Vor deveni ştiinţă doar acele cunoştinţe juridice care descriu procesele reale din societate prin
mijlocirea unor noţiuni generale, a legilor asa încat să reuşească să le lege între ele prin caracteristici
esenţiale: în acest sens nu se numeşte ştiinţă decât o cunoaştere bine sistematizată. Prin urmare, ―constituirea
şi progresul ştiinţei juridice nu e însă posibil decât prin mijlocirea unei filozofii juridice pe care dealtfel
oricare jurist o are şi o practică, fie că ştie fie că nu –şi dă seama de ea‖.
Ca neokantian, Mircea Djuvara a respins empirismul şi pozitivismul juridic în favoarea postulării
coexistenţei determinismului fenomenelor naturale cu libertatea persoanei care constituie premisa
fundamentării dreptului. În spiritul concepţiei neokantiene, Djuvara concepea dreptul ca modalitate de
coexistenţă a voinţelor libere; negarea libertăţii ar ruina atât dreptul, cât şi morala. Libertatea este
postulatul oricăror probleme de drept, este fundamentul dreptului. În al doilea rând, el subordonă
dreptul moralei. De pe o astfel de poziţie Mircea Djuvara definea dreptul ca având ca obiect constatarea
drepturilor şi obligaţiilor privitoare la activitatile sociale exteriorizate; el ar arăta astfel actele permise,
interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie. Dreptul se deosebeşte de morală, deşi şi acesta are
ca obiect corelaţia dintre drepturi şi obligaţii, prin aceea că el reglementează numai activităţile sociale
exteriorizate, adică realizate prin fapte ale membrilor societăţii, pe când morala reglementează aşa zisul for
intern. Există după convingerea sa două nivele în totalul dreptului: unul este cel al dreptului pozitiv –
alcătuit din normele şi regulile dispuse prin lege, din obiceiul juridic, şi altul este cel al dreptului raţional
care există independent de orice referire la vreo normă de drept pozitiv ― întrucăt noi putem emite judecăţi de
drept chiar făcând cu desăvârşire abstracţie de dispoziţiile pozitive.
Concluzia filozofică esenţială la care a ajuns Mircea Djuvara a fost aceea că e posibila cunoaşterea
unei justiţii obiective, valabilă pentru raţiune la fel ca şi aceea a realităţilor naturii. Prin ea se va întemeia
însăşi aplicarea regulilor dreptului pozitiv.
Filozofia dreptului ar trebui să se preocupe de problema interpretării dreptului pozitiv, de
metodologia ştiinţelor juridice, de înţelegerea ştiinţifică a ideii de justiţie elaborată raţional, de afirmarea
temeinică a valorilor juridice în lumina cărora va trebui îndrumată lumea. Pentru toate acestea, Mircea
Djuvara aprecia ca filozofia dreptului ar trebui să devină un curs sintetic care să se predea la sfârşitul
studiilor universitare de drept, cu atat mai mult cu cât ,, nu e legislator şi nu e om politic care să nu facă
filozofie a dreptului ―.
O problemă importantă reluată de Mircea Djuvara este cea referitoare la natura cunoaşterii juridice
şi mecanismul formării ei. În acest plan de gândire, Djuvara considera că ideile şi cunoştintele juridice sunt
distincte, chiar opuse celor despre natură. Cunoştinţa juridică se constituie astfel printr-o aplicare la
cunoştinţa morală pentru că ideea de societate juridică se suprapune în mod necesar celei de societate morală
şi aceasta celei de societate umană ca parte a naturii. Ideea de justiţie poate fi obţinută sau elaborată numai
printr-o analiză comparativă a realităţilor sociale, juridice şi morale. Legea de formare a cunoştinţelor
juridice, conchidea Djuvara, este însăşi legea generală de formare a oricărui fel de cunoaşterea despre
realitate.
Cunoştinţa juridică va conţine două elemente: o constatare a faptelor şi o apreciere a acestora. Doar
aprecierea faptelor sociale le va ridica la rangul juridic. Mircea Djuvara a ajuns la concluzia că judecaţile
morale şi juridice au obiectivitate, că aplicaţiile ideii de justiţie pot afirma caracterul de adevăr obiectiv. Prin
urmare, cunoştinţa juridică are aceaşi valoare obiectivă ca şi aceea a ştiinţelor exacte, iar adevărul
cunoştinţelor juridice constă în caracterul lor coerent. Noncontradictoriu, în sistematizarea şi ordonarea lor
raţională.
În justiţie, adevărul este prin excelenţă coerenţa; acesta nu este ceva dat în mod absolut, nu este
definitiv, ci este în continuă formare şi perfecţionare. Adevărul cunoştinţelor juridice înseamnă acordul
acestora cu cerinţele legilor logicii.
O interesantă contribuţie adusă de Mircea Djuvara la dezvoltarea filozofiei dreptului vizează
raporturile dreptului cu morala. El considera că judecăţile noastre la adresa valorii raţionale a activităţilor pot
fi de un ordin moral şi juridic. În morala, judecata se face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv

25
al agentului care trebuie să fie binele însuşi, pe când în cazul dreptului judecata se face asupra acţiunii
exteriorizate în integralitatea ei, inclusiv asupra scopului său.
Rădăcina adâncă a dreptului şi a moralei trebuie găsită în orice act de raţiune obiectivă care
presupune ideea de libertate, pe de o parte, şi pe cea de necesitate a legilor logice, pe de altă parte. Aceste
două aspecte reprezintă ideea de drept şi cealaltă ideea de obligaţiune.
Aşadar, dreptul nu poate fi despărţit de morală; orice afirmaţie juridică opusă acesteia din urmă n-ar
putea fi decât o eroare.
Specificul dreptului este evidenţiat şi de scopul lui. După Djuvara, acesta ar consta în înfăptuirea
justiţiei care este un imperativ categoric şi nu ipotetic, impus de raţiunea noastră; el este dezvoltarea
progresivă a valorilor spirituale urmărite prin activitatea liberă a persoanelor. Justiţia şi dreptul sunt garanţia
exterioară a activităţii morale. Justiţia este valoarea supremă în ierarhia juridică. Acesteia nu i se pot substitui
alte scopuri, fie ele utilul, solidaritatea socială, aşa cum s-a încercat pe parcursul mileniilor de filozofie a
dreptului. Valorile sociale pot fi considerate ca scop al dreptului în situaţia în care se identifică cu valorile
supreme ale spiritului, când apar ca valori etice, compunând ideea directoare a sistemului social. În fond,
scopul ultim al dreptului trebuie să fie dezvoltarea morală a fiecăruia prin activitatea liberă a spiritului
creator. Binele comun material nu este decât un mijloc, şi nu un scop.
Dreptul există prin justiţie în favoarea statului şi în acelaşi timp în favoarea individului; statul şi
individul trebuie să fie consideraţi ca persoane juridice distincte dar nu antinomice.
În concluzie, dreptul şi morala sunt strâns corelate, întregindu-se reciproc. Cunoştinţele acestora au
aceeaşi structură logică şi sunt paralele cu informaţiile aparţinătoare ştiinţelor naturii. Orice realitate juridică
cuprinde o directivă de gândire care corespunde ideii de drept sau de justiţie şi care se aplica normării
pozitive a fenomenelor schimbătoare ale vieţii sociale. Dreptul constituie astfel condiţia formală a activităţii
sociale curente. Ideea de justiţie este în fond o metodă prin care se armonizează cu coerenţa raţională,
scopurile acţiunilor exteriorizate ale persoanelor, în timp ce ideea binelui moral este o metodă de armonizare
logică a scopurilor interne ale aceloraşi acţiuni.
Mircea Djuvara a analizat specificul dreptului şi pornind de la compararea planurilor de realitate
corespunzătoare ştiinţelor care le studiază.
Specificul dreptului ca realitate socială în comparaţie cu universul extrasocial ar consta în
urmatoarele: legile naturii sunt inviolabile, pe când normele moralei şi ale dreptului sunt violabile prin însăşi
natura lor; fenomenele naturii nu pot fi supuse dreptului decât în măsura în care vor putea fi puse în legătură
cu activitatea persoanelor în societate; o normă juridică nu poate avea ca obiect imposibilul; normele juridice
şi etice nu se desfiinţează prin faptele care le violează. Aceste elemente care relevă specificul dreptului stau
la originea modului special de cunoaştere utilizată în ştiinţele juridice.
Ştiinţele juridice referindu-se la corelaţia drepturi – obligaţii – constrângeri, se deosebesc de alte
ramuri ale cunoaşterii care studiază un referenţial similar: de pildă morala. Dacă în morală fiecare poate avea
obligaţii faţă de sine, în drept acest lucru nu va fi posibil: aici obligaţiile unei persoane sunt faţă de alţii.
O altă contribuţie remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produs în planul analizei raportului dintre
drept, stat şi natiune. Respingând ideea dreptului pur şi pozitivismul juridic care au instaurat divinizarea
absolută a autorităţii legii scrise fără să o controleze prin apelul la ideea de justiţie, dovedindu-se a fi astfel o
conceptie greşită şi chiar primejdioasă. Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se întemeiază pretutindeni
pe realităţile istorice ale comunităţii umane concrete. Astfel, poporul român îşi întemeiază dreptul pozitiv pe
viaţa naţională. Naţiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de îndatorire etică supremă, iar statul a
devenit numai expresia ei juridică.
Pentru realizarea justiţiei este nevoie de o conducere politică pentru realizarea unei ordini în
acţiunile naţiunii, este nevoie de conducerea unei elite politice, de o legatură solidă între conduşi şi
conducători. Iată de ce Mircea Djuvara considera că politicul nu poate fi desfăcut de juridic, ci el este forma
cea mai înaltă a juridicului, întrucât se subordonează ideii vie de justiţie.
Iată cum un mare cărturar român printr-o operă extrem de fecundă, prin idei şi o argumentaţie foarte
clare, solide a impus filozofia românească a dreptului în circuitul european; prin valoarea şi actualitatea sa
conceptia filozofica a lui Djuvara a depăşit epoca ei, a propus noi standarde de referinţă în planul
modernităţii exercitând o influenţă de bun augur asupra Şcolii românesti a dreptului, mai cu seamă în ultima
parte a secolului XX. Nu întamplător, cunoscutul filozof italian Giorgio Del Vecchio îl considera pe Djuvara
ca unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în filozofia dreptului.‖ **

26
 ―Semnificativă pentru personalitatea lui Mircea Djuvara din perspectiva filosofiei dreptului sunt
aprecierile lui Giorgio del Vecchio care în contextul prezentării scurte dar dense a preocupării privind
filosofia dreptului în România, scrie despre Mircea Djuvara că este: "mai presus de toți... care prin
vastitatea și profunzimea încercărilor sale trebuie să fie recunoscut nu numai ca cel mai mare gânditor
roman, dar și ca unul dintre cei mai mari gânditori contemporani în domeniul filosofiei juridice", care
"... format pe baze neokantiene, se depărtează totuși de formalismul neokantian printr-o analiză profundă
și originală a realității dreptului viu".*

Bibliografie / Surse :

* https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Djuvara
M. Djuvara, “Teoria Generală a Dreptului- Drept Raţional,Izvoare şi Drept Pozitiv”, Ed. All
** Roşu Marina Camelia Referat 2010, Logică Juridică,Fundamentul fenomenului juridic (1913),Mircea Djuvara
Universitatea Titu Maiorescu, Bucureşti,Facultatea de Drept
www.dreptonline.ro
www.uvvg.ro
www.scribd.com
http://studentladrept.blogspot.com/search/label/logic%C4%83%20juridic%C4%8

27