EXTRAS “PARADIGMA PSIHOLOGICA A BUNEI CREDINTE IN STATUL DE DREPT”

- © 1996 Bucuresti ROMANIA - ANGHELUS ION GABRIEL Facultatea de Drept, Univesitatea Bucuresti
https://avocatanghelus.wordpress.com/2012/02/27/paradigma-bunei-credinte-in-statul-de-drept/
Semnat digital de ANGHELUS ION-GABRIEL
Extras DEZVOLTARI STIINTIFICE © 1996 -2000 ANGHELUS ION GABRIEL ANGHELUS ION-GABRIEL Data: 2023.09.22 11:21:48 +03'00'

A. II –METAFIZICA DINAMICII FUNCTIONALE BONA – FIDES ( CIBERNETICA si CUANTICA STRUCTURALA a BUNEI CREDINTE )
B . III – STRUCTURILE APLICATIVE ALE DEONTICII B O N A – F I D E S

DEONTICA si DEONTOLOGIA CUANTICA BONA – FIDES – metateorii aplicative si pragmatism socio – juridic

– CRITERIUL DEONTIC BONAFIDES

– ETIOLOGIA CONFLICTULUI PRIMAR „ BONA FIDES versus ABUSUS „
- DEONTOLOGIA LEGALA SI SOCIO-PROFESIONALA

EXTRAS

1
 “PARADIGMA PSIHOLOGICA A BUNEI CREDINTE IN STATUL DE DREPT” - © 1996
ANGHELUS ION GABRIEL Facultatea de Drept, Univesitatea Bucuresti
https://avocatanghelus.wordpress.com/2012/02/27/paradigma-bunei-credinte-in-statul-de-drept/

ANGHELUS ION-GABRIEL –DEONTICA BONA FIDES – "JUS, LEX, BONA-FIDES" – tel 0721736034
"Fundamentum justitiae est fides " – Pe frontispiciul Justitiei Romane trebuie statuat pentru totdeauna trei cuvinte : "JUS, LEX, BONA-
FIDES " – Justitia functioneaza defectuos tocmai din cauza ignorarii principiului juridic "Buna-credinta"
"MORAVURILE FARA LEGE POT TOTUL, LEGEA FARA MORAVURI APROAPE NIMIC !" – M. EMINESCU ( "Nihil legem sine moribus"
) "Fundamentum JUSTITIAE est FIDES" – Cicero- "De Oficiis" ( Fundamentul Justitiei este BUNA-CREDINTA ) Semper autem in fide, quid
senseris, non quid dixeris cogitadum* -ADEVARATA BUNA CREDINTA SE BAZEAZA PE INTENTIE SI NU PE VORBE" (*M.T.Cicero – De
Oficiis L1 §13) (-Art. 970 alin.1 rap. la art. 977 C.civil român Art 1170 rap la Art 1266 NCCiv)
"JUS LEX BONA-FIDES" „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum jus cuique tribuere“ (Principiile
dreptului sunt acestea: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia dreptul care i se cuvine)
CONSTITUTIA ROMANIEI ART. 57 : “Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalti”…
DISTINCTIA INTRE ONESTITATE SI BUNA-CREDINTA
ONESTITATEA (honestum)* (fapte psihologice)
1.Loialitatea – sinonimă cu probitatea, fapt psihologic de conştiinţă care se referă la observarea riguroasă a îndatoririlor
morale, precum şi la respectarea unei conduite drepte, ambele conducând la încrederea reciprocă între membrii societăţii.
2. Prudenţa – acel fapt psihologic de conştiinţă care determină persoana umană de a prevedea şi a evita greşelile şi pericolele.
3. Ordinea – fapt psihologic ce presupune canalizarea faptelor omului în limitele normelor stabilite în viaţa socială.
4. Temperanţa – o trăsătură a conştiinţei umane care moderează dorinţele şi pasiunile, limitându-le la ceea ce este permis de
principiile eticii.
BUNA CREDINŢĂ ( bona fides )* (fapte psihologice)
1.Intentia dreapta – ca rezultantă a loialităţii sau probităţii, implică totdeauna absenţa dolului, fraudei şi violenţei, precum
şi fidelitatea în angajamente; de asemenea, probitatea sau loialitatea antrenează lipsa îndoielii. Ignoranţa corectă şi justificată
(eroarea) poartă numele drept de eroare scuzabilă (de aici şi teoria aparenţei ca o concesiune făcută bunei credinţe )
2.Diligenţa – corespondentă a valorii morale a prudenţei; determină săvârşirea de acte sau fapte cu prevederea rezultatului
circumscris în limitele legii.
3.Liceitatea – adică săvârşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică a ordinii ca valoare morală.
4.Abţinerea de la vătămare sau de la păgubirea altuia cu ocazia instrumentării actului juridic sau cu ocazia perfecţionării unui
raport juridic – ea derivă din valoarea morală a temperanţei şi este echivalentul perceptului roman “alterum non laedere”.*
*.DEONTICA BUNEI CREDINTE IN STATUL DE DREPT
“PARADIGMA PSIHOLOGICA A BUNEI CREDINTE IN STATUL DE DREPT” - © 1996 ANGHELUS ION GABRIEL Facultatea de
Drept Univesitatea Bucuresti

“PARADIGMA PSIHOLOGICA A BUNEI CREDINTE IN STATUL DE DREPT” - © 1996

ANGHELUS ION GABRIEL Facultatea de Drept, Univesitatea Bucuresti
https://avocatanghelus.wordpress.com/2012/02/27/paradigma-bunei-credinte-in-statul-de-drept/

Titlul III Paradigma institutiei juridice a bunei credinţe şi statul de drept

Capitolul 1 – Rolul bunei credinţe în organizarea instituţională a statului de drept
1.1. Buna credinţă şi conceptul statului de drept ca dimensiuni ontologice ale omului privit sub specie juris
Aşa cum am subliniat anterior, buna credinţă este u concept unic şi complex care face parte din permanenţele dreptului
şi care reuneşte în matricea sa un adevărat consemn al datelor cunoaşterii proprii celor trei discipline majore din care provine
(dreptul, psihologia şi morala).
Buna credinţă însumează anumite valori polare cu care operează cele trei domenii distincte şi tocmai prin acest miraculos
adevăr ea poate şi trebuie să devină o cale euristică, unitară de reconsiderare a interpretărilor clasice privind conduita
subiectelor de drept.
Aceasta, deoarece reexaminarea sferei sale de aplicabilitate cât şi reevaluarea efectelor pe care le poate produce vis a vis de
organizarea instituţională a statului de drept, ne va putea releva numeroasele sale valenţe privind asigurarea ordinei de
drept, dar mai ales a echilibrului funcţional în toate compartimentele vieţii social economice.
Astăzi, când se consolidează statul de drept pe baza principiilor consfinţite în Constituţie, ori ca dezechilibru major poate
conduce la violarea ordinei de drept, fapt care poate afecta întreaga societate, pentru că ordinea de drept implică espectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respectarea strictă a structurilor statului de drept, respectarea integrităţii
şi demnităţii persoanei, a egalităţii depline în faţa legii a cetăţenilor în orice raporturi s-ar afla.

Pentru că statul de drept constituie unitatea unui sistem de norme juridice care reprezintă însăşi personificarea ordinei
de drept (Kant) şi înseamnă înainte de toate domnia legii şi a egalităţii depline a membrilor societăţii în faţa legii – „cetăţenii

2
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” (Art. 6
Const).
Giorgio del Vechio afirma, citându-l pe Kant, că Statul trebuie să fie Stat de drept, adică Statul trebuie să lucreze pe temeiul
dreptului şi în forma dreptului; Statul trebuie să recunoască valoarea personalităţii şi să-şi limiteze acţiunea sa acolo unde ar
distruge această valoare, care este de asemenea un drept.
Îndeosebi Statul nu trebuie să violeze infinitatea conştiinţei prin interziceri arbitrare, nici să elimine iniţiativa şi concurenţa
rodnică a particularilor. Asupra acestui punct doctrina individualistă e conformă raţiunii şi a fost chiar confirmată de
dezvoltarea istorică.
Statul nu trebuie să se ocupe de binele general, de fericirea sau utilitatea comună; el are o însărcinare negativă, trebuie să fir
pur şi simplu un „păzitor al ordinei juridice” (Kant) cu unica misiune de a se asigura aplicarea dreptului şi de a împiedica
valoarea lui, dar în acelaşi timp, del Vechio face precizarea că Statul poate şi trebuie să cuprindă în sfera sa orice activitate şi
trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, aşa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe
lege, care este manifestarea voinţei generale.
Antiteza empirică între individ şi societate tocmai în Stat îşi găseşte acordul său raţional. Statul e organul suprem al dreptului,
iar dreptul este o emanaţie a naturii umane.
Statul e deci, însăşi omul privit sub specie juris.
Individualitatea se modelează în Stat şi în el „exaltă adevărata sa natură” (Vico). Prerogativele juridice ale omului şi
cetăţeanului revendicate de revoluţiile sociale precedente (…) n-au putut şi nici n-ar putea şi şterse vreodată.
Suveranitatea legii şi egalitatea cetăţenilor în faţa ei rămân în realitate pivoţii statului modern – care este prin urmare şi vrea
să fie stat de drept, iar nu stat absolut sau de poliţie.
Potrivit acestei organizări moderne a statului de drept, se observă cu uşurinţă că fundamentul şi liantul care-l structurează la
orice nivel este legea, care este o consecinţă firească a manifestării depline a voinţei generale a indivizilor care compun
societatea.
Deci suma voinţelor individuale determină totdeauna forma activităţii şi scopurile statului modern, sumă de voinţe valabil
întrunite, ca unitate reprezentativă a individualităţii, prelungire firească a teoriei contractului social.
Ori în această organizare juridică buna credinţă se presupune indubitabil că există, la toate nivelurile vieţii socio-juridice (cel
puţin teoretic) pentru că lipsa ei sau mai precis apusul său (voinţa viciată de reaua intenţie, imprudenţă, tendinţe lezionare,
ilicitate) ar conduce la destructurarea mai devreme sau mai târziu prin implozie a oricărei comunităţi umane, lucru de altfel
confirmat de experienţa istorică.
Pentru că, în mod normal, statul de drept înseamnă preecuţiunea legii dublată de buna credinţă în edictarea şi aplicarea ei.
Aceasta înseamnă că atât acţiunile statului sunt supuse unor reguli constante şi sigure (deoarece fiecare cetăţean poate
pretinde şi obţine respectarea acestor reguli adresându-se, în situaţia violării lor, unei instanţe judecătoreşti independente
(art. 21, 47, 48 Const), cât şi faptul că orice persoană este obligată să respecte legea cu ocazia exercitării drepturilor sale (art.
51 Const).
Şi nu trebui uitat faptul că Statul nu este decât un concept teoretic transpus în realitatea socială şi istorică, însă el se
manifestă prin oameni mandataţi de ceilalţi membri ai societăţii, primii având puteri de reprezentare şi de decizie (dar şi de
răspundere în faţa legii şi a mandatanţilor lor) care privesc în mod direct activităţi legate de aplicarea legii semenilor lor.
Cu atât mai mult nu trebuiesc idealizate relaţiile dintre structurile statului şi cetăţeni, cu cât decizile acestor autorităţi se iau
în definitiv tot de către oameni care încorporează volens nolens şi psihologia lor, atitudinile lor psihice faţă de anumite
probleme concrete, în acte juridice care privesc viaţa socială a membrilor comunităţii.
Şi toate acestea privesc ordinea socială, ordinea publică dar mai ales, ordinea de drept a statului de drept.
Pentru că, dacă ne referim la ordinea de drept specifică societăţii moderne, vom constata că ea este o ordine de drept , unică,
unitară şi egală pentru toţi cetăţenii, orice altă interpretare fiind exclusă.
Ea este o relaţie justă între individ şi stat, un echilibru care caracterizează o societate cu adevărat democratică.
Astfel dacă se va încălca legea, negăsindu-se autoritatea publică, se va deschide calea spre anarhie. Dacă se vor nega
drepturile şi libertăţile individuale, se va deschide calea spre despotism, totalitarism şi instalarea „legii bunului plac”.
Ori, tocmai acest echilibru fragil este asigurat de respectul necondiţionat faţă de lege.
O atitudine responsabilă a subiecţilor de drept bazată pe buna credinţă.
Pentru că acest aspect este esenţial tocmai din interesul practic de a se asigura realizarea dreptului şi intereselor care
compun societatea democratică (vox populi, vox dei).
De aceea limitarea şi în acelaşi timp protejarea libertăţii de acţiune a fiecăruia (art 49 Const) este absolut necesară, deoarece
nu toţi oamenii au în mod natural aceleaşi posibilităţi.
Şi această limitare sau protejare a libertăţii de acţiune, nu se poate face fără a ţinbe cont de buna credinţă, ştiindu-se că
aceasta se face numai în şi pe baza legi. Pentru că legea este şi trebuie să rămână unicul instrument de reprezentare a
conduitelor umane în statul de drept, iar oamenii trebuie să fie ţinuţi să se raporteze totdeauna la ceea ce legea le impune
prin litara şi spiritul ei – lucru de altfel nu tocmai simplu.
Deoarece legea, aşa cum se recunoaşte şi în literatura juridică, nu este în anumite cazuri, şi suficientă în stabilirea echilibrelor
sociale.
Aici intervin marile dificultăţi pe care le-a relevat şi Montesquieu în „L’espirit des lois” – legea raportată la om şi omul
raportat a lege.

3
Legea nu trebuie să fie proflixă şi ameţitoare ci aşa cum spunea el „legea trebuie să fie concisă şi simplă” iar termenii folosiţi
într-o lege să aibă acelaşi înţeles în mintea tuturor oamenilor; legile nu trebuie să fie subtile, ele sunt făcute pentru oamenii
de rând, sau cum spunea Summer Maine – că o lege trebuie să îndeplinească trei condiţii: să fie clară, elegantă şi precisă .
Pentru că altfel legea nu-şi va putea îndeplini scopurile pe care şi le propun reprezentanţii legislativului, nu va permite
instalarea aceleiaşi atitudini conforme bazate pe buna credinţă faţă de valorile apărate de lege, ci pur şi simplu, va menţine o
stare de spirit fertilă relei credinţe, frondei la lege şi abuzurilor de tot felul. Pentru că se ignoră prea adesea atitudinea
psihică, posibilă a subiecţilor de drept faţă de realităţile concrete ale vieţii şi faţă de lege însăşi; în spatele dictoanelor latine –
„nemo consetur legem ignorare” şi „dura lex sed lex”.
Ori, pierderea din vedere a acestui aspect, creează multe dificultăţi în aplicarea coerentă a legii. Pentru că, aşa cum sublinia
unul dintre fondatorii şcolii franceze a dreptului formal, „buna credinţă este sufletul relaţiilor sociale şi fără ea, fără un
minimum de bună credinţă, viaţa socială devine imposibilă”. (Demolombes).
Legea trebuie să permită întotdeauna instalarea bunei credinţe în relaţiile sociale şi să repudieze prin sancţiuni severe
atitudinea manifestă a relei credinţe concretizată în fapte reprobabile.
Pentru că legea se adresează în primul rând conştiinţei oamenilor, cerându-le ascultare şi un comportament determinat (care
vizează intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea şi abţinerea de la producerea unui prejudiciu);
Acesta este scopul ultim al legii, dar dacă dimpotrivă va fi prolixă şi opusă raţiunii naturale a omului, efectele ei ar putea
deveni în anumite cazuri concrete, exact contrare faţă de intenţiile legiuitorului (de exemplu – o lege prin care s-ar putea
prevede o fiscalitate apăsătoare, să zicem de 95% impozit pe profit, spre a atrage resurse cât mai mari la bugetul statului, vor
reuşi implacabil să obţină efectul exact invers, faţă de cel scontat).
Nu trebui scăpat din vedere că legea este acel „instrumentium probations” al „contactului social”, este acel pact social, acel
tratat de pace, care armonizează raporturile dintre oameni, evitându-se acel conflict permanent dintre indivizi, acel „război al
tuturora contra tuturor (beliun omnes contra omnes ), după o formulă celebră pusă în circulaţie de Thomas Hobbes.
Şi aceasta deoarece legea este, cel puţin din punct de vedere psihologic perpetuu a unei manifestări intenţionate a omului,
intenţie, adică ea este rezultatul permanent al voinţei umane care urmăreşte un scop determinat, atât la edictarea cât şi la
aplicarea sa.
De aceea, consideră că tendinţa de ignorare a bunei credinţe (intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea, abţinerea de la
prejudiciere) în toate activităţile umane legate de zona edictării cât mai ales a aplicării legii este inadmisibilă şi trebuia
reprimată fără scrupule .
Deşi panaceu universal, buna credinţă nu este însă şi suficientă pentru justificări potrivnice dreptului, totuşi nici dreptul nu se
poate justifica dincolo de limitele deontologice ale Eticii.
Dreptul, legea şi buna credinţă sunt inseparabile în forul justiţiei (jus, lex şi bona fides) şi aceasta, pe ideea de prevalare a
unui principiu major de etică – buna credinţă este şi trebuie protejată prin ea însăşi.
Aşadar, interesul epistemologic reţinut de buna credinţă în organizarea instituţională a statului de drept nu poate fi decât
incontestabil şi absolut necesar care vizează dezideratul instaurării probităţii în viaţa juridică a oricărei naţiuni.

1.2. Paradigma universală a bunei credinţe – (valabila in toate sistemele d e drept si in toate societatile umane de pe
Terra).
Premisele unei veritabile paradigme a bunei credinţe – (în sensul originar formulat de T. Kuhn – ca totalitate de norme
metodologice, reguli, standarde de gândire şi acţiune, idei, presupuneri, concepţii compatibile între ele şi care cel puţin o
perioadă de timp pot să ofere soluţii model unei comunităţi ştiinţifice) – se pot constitui din însăşi viziunea interdisciplinară
prin carea această naţiune se oferă analizei.
Legăturile noţiunii bunei credinţe cu psihologia, cu morala (etica şi deontologia), religia, cu antropologia şi axiologia şi nu în
ultimul rând cu ştiinţa dreptului sunt tot atâtea argumente pentru fundamentarea unui model universal valabil, al cărui
principii să lumineze şi să remonteze optica fiinţei umane faţă de o deontologie universală a relaţiilor sociale, în general, cât
mai ales a celor juridice, în special. Pentru că atitudinea pur psihologică şi secvenţială a omului faţă de semenii săi şi faţă de
lege, este esenţială.
Pentru că dictonul „dura lex sed lex” nu trebuie să mai completeze neputinţele puterilor statului, respectiv ale oamenilor vis
a vis de asigurarea normalităţii sociale.
Normalitatea socială este aceea pentru care membrii societăţii optează sau o identifică cu binele lor individual, fiind cerută cu
insistenţă de societate potrivit regulilor democratice, prin voinţă majoritară, concretizându-se în cele din urmă în lege.
Însă nu putem vorbi de legi impecabile atâta timp cât ele sunt opera omului şi îi sunt destinate, om care la rândul lui nu este
perfect. El tinde doar către acest ideal. Tot astfel, nu putem vorbi de aplicarea ireproşabilă a legilor, dat fiind că tot omul este
cel care o aplică semenilor săi.
Şi aceasta deoarece moralitatea sau imoralitatea umană se manifestă în mod natural şi secvenţial în viaţa socială de zi cu zi,
independent de iluziile teoreticienilor dreptului.
Cu efecte deloc neglijabile. Este spre exemplu şi ceea ce exprima adeseori Eminescu în zona jurnalistică, inspirat fiind de un
vechi, dar corect, adagiu latin: „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic ” (quid lege sine moribus,
quid mores sine legibus). Dar nu mai puţin adevăr găsim într-o reflecţie a lui Seneca: „Ceea ce nu opreşte legea, opreşte buna
cuviinţă”.

4
Fiind vorba despre edificarea unui model universal al bunei credinţe în relaţiile juridice din societate, consider că se pot
contura de pe acum câteva din tezele fundamentale pe care se va putea sprijini această teorie generală a bunei credinţe.
Cu titlu informativ dau ca exemplu doar două variante posibile descoperite de mine prin gratia divina a intelegerii
sistemelor sociale si juridice , dintre multe altele , care se vor adjudeca pe parcursul timpului:
a) TEZA UBICUITĂŢII NECESARE ŞI A BUNEI CREDINŢE în relaţiile juridice, care susţine teoria omniprezenţei necesare a
bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi respectarea obligaţiilor corelative din conţinutul oricărui raport juridic bi- sau
unilateral, respectiv observarea riguroasă a existenţei elementelor intrinseci ale bunei credinţe între părţi. (bona fides inter
partes).
b) TEZA BONA FIDES v. abusus (sau teza conflictului originar). Această teză vine ca o aplicaţie necesară a bunei credinţe
ce trebuie să existe între părţile implicate într-un raport juridic contradictoriu, antagonist.
Ea se bazează pe acel principiu major de etică confirmat de istoria vieţii juridice şi prezent dintotdeauna în drept –
combaterea abuzului ordinar, în general şi a abuzului de drept, în special – în virtutea generoasei idei potrivit căreia buna
credinţă este şi trebuie protejată prin ea însăşi. Această teză numai prelungirea firească a ideii etico-juridice de prezentare a
bunei credinţe (a intenţiei drepte, diligenţei, licitării şi a obţinerii de la lezare), ci este chiar spiritul imanent al celor două
ştiinţe.
Etica şi Dreptul, care condamnă conduita deviată şi abuzivă a indivizilor încercând să impună o conduită morală adecvată cu
principiile general acceptate în societate.
Verdictul dat de aceste două ştiinţe este foarte tranşant – comportamentul este adevărul.
Tocmai de aceea este important de reţinut, ideile pe care le consider fundamentale ale tezei bona fides versus abusus:
– Pentru că abuzul provine din reaua credinţă, trebuie ca buna credinţă să stopeze abuzul – şi faptul că – orice conflict este
întreţinut în mod artificial numai prin reaua credinţă manifestă, care tinde la exercitarea abuzivă a drepturilor sau a
obligaţiilor de către părţile implicate, creându-se cu timpul un cerc vicios din care nu se poate ieşi decât prin buna credinţă
exercitată ca atare.
Modelul bunei credinţe vine în întâmpinarea spiritului marilor teorii moderne apărute sub influenţa raţionalismului sec. al
XVIII-lea, respectiv teoria statului de drept (Kant), teoria separaţiunii puterilor în stat (Montesquieu) şi nu în ultimul rând
teoria contactului social (J.J. Rousseau).
Aşa cum am afirmat în acest capitol, buna credinţă nu poate fi ignorată sub nici o formă în organizarea instituţională a
statului de drept. Deoarece legea fără sprijinul voinţei umane, bazată pe buna credinţă, are toate şansele să fie anihilată de
abuzul de drept, de perfidie, de ilicitate ş.a.m.d.
Să nu uităm formula celebră a lui Montesquieu, prin care acesta a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat: „Pentru a
nu se abuza de putere, trebuie ca puterea să oprească puterea”. (L’esprit de lois 1748).
Totuşi, în principiu, cum se realizează acest transpunerea acestui deziderat în fapt? Prin dol (viclenie)?, prin iliceitate?, prin
abuz de drept?, prin fraudă?…
Nu, bineînţeles că nu, ci prin intenţie dreaptă, licitate, diligenţă şi abţinere de la prejudiciere.
Deci, regula este că acest control permanent între cele trei puteri egale ale statlui de drept (executivă, judecătorească şi
legislativă) nu se realizează aşa oricum, la latitudinea oricărui om politic, ci numai pe baza legii în limitele deontologice ale
bunei credinţe. Pentru că altfel echilibrul societăţii civile ar fi grav afectat, prin înfrângerea legii, de chiar reprezentanţii
acestor puteri care au obligaţia primordială de a garanta asigurarea legalităţii şi promovarea ordinei de drept (iar nu să o
încalce ei înşişi prin implicarea iresponsabilă în luptele declanşate de tot felul de interese meschine (de grup) ale
reprezentanţilor unei puteri în contra altei puteri statale).
Pentru că Jus, lex şi bona fides trebuie să prevaleze în faţa oricăror considerente subiective iscate de ideologiile de partid,
vehiculate în viaţa politică de zi cu zi, iar manipularea şi reaua credinţă manifestă trebuie să apună în faţa preceptelor
peremptorii ale dreptului.
Modelul bunei credinţe ne apare cu mult mai indispensabil dacă se ia în consideraţie şi baza contractuală pe care se
structurează organizarea societăţii moderne a statului de drept.
Este deja un truism. Să reamintesc faptul că însuşi Kant (sub influenţa lui Rousseau) privea organizarea statului de drept ca
având o bază contractuală în care trebuie să se presupună consensul şi acordul liber al componenţilor săi. El exprima cu
claritate, înlăturând orice echivoc, că „statul trebuie să fie (nu că a fost) constituit conform ideii unui contract social”.
Contractul este baza juridică ideală a statului, acesta trebuind să se organizeze bazându-se pe recunoaşterea drepturilor
persoanei ca sinteză a libertăţii umane.
Kant vedea statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, dar această multitudine de oameni trebuie
concepută ca asociată în virtutea unui contract prin voinţa tuturor – În acest sens contractul devine un principiu regulativ, un
criteriu de evaluare a legităţii unui stat (del Vecchio – op. cit. p. 114-115).
O expresie a acestei teorii a contractului social îl reprezintă referendumul naţional ca instituţie foarte cunoscută în ziua de
astăzi; contractul social (teoria în sine) devenind din ceva abstract o realitate cotidiană şi coerentă în multe state (inclusiv la
noi) sub influenţa pragmatismului acestui secol.
Este deci evident că paradigma universală a bunei credinţe ne descrie acest fenomen juridic ca modul cel mai firesc de a fiinţa
al moralităţii şi imoralităţii socio-juridice de la nivelul psihismului uman şi care produce efecte concrete şi distincte, deloc
neglijabile.
Dincolo de obiecţiunile frivole care s-ar putea ridica împotriva edificării unui model universal valabil al bunei credinţe, afirm

5
cu pertinenţă că este mult mai important de a scoate acest principiu din nelucrare şi de a-l aşeza pe locul pe care-l merită în
ştiinţa dreptului – acela de veritabilă instituţie juridică. Dezideratul primordial pe care-l susţine paradigma bunei credinţe
este acea necesitate inexorabilă de probitate în relaţiile juridice, înţeleasă sub forma elementelor intrinseci ale bunei
credinţe (intenţie dreaptă, diligenţă, licitate şi abţinere de la prejudiciere).
Acest deziderat este un imperativ, este aşa cum ar fi spus Kant, acel imperativ categoric* al voinţei noastre autonome* pe
care o constatăm în noi ca o realitate care nu depinde de nimeni şi de nimic, cu rădăcini adânci în viaţa şi în inima noastră.
Este acea realitate potrivit căreia legea morală este garanţia ultimă şi fundamentală a libertăţii umane.
Însăşi marele Kant mărturisea explicit schimbarea de esenţă a propriei sale viziuni axiologice: „A fost o vreme când am crezut
că cea mai mare valoare constă în inteligenţă şi că scopul suprem al vieţii este conştiinţa. Rousseau m-a lămurit şi m-a
convins că există ceva superior: libartatea şi moralitatea” .
Aşa a apărut mutaţia de gândire a marelui filosof, aşa a evoluat doctrina kantiană către primatul raţiunii practice asupra celei
teoretice, transformând imperativul categoric* (legea morală) din forma sa iniţială „lucrează în aşa fel ca maxima acţiunii tale
să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale”, în criteriul absolut al justului* „lucrează în aşa fel încât libera
folosire a voinţei tale să poată coexista cu libertatea tuturor în baza unei legi universale”, şi nu în ultimul rând, acea maximă
coexistenţă* pe care Kant a aşezat-o la baza definirii dreptului; ca idee de libertate („dreptul este totalitatea condiţiilor în
care viaţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora în conformitate ca o lege universală a libertăţii”).
Capitolul 2 Rolul psihologiei judiciare în permanetizarea paradigmei bunei credinţe in statul de drept
Este deja recunoscut că buna credinţă este un fenomen juridic foarte complet care ţine de resortul conştiinţei umane.
Ea este o realitate incontestabilă a bogăţiei şi plasticităţii psihice inepuizabile a omului, a capacităţii sale de a se raporta
la sine şi la semenii săi, de a se compara atât cu probitate, cât şi de a-şi disimula adevăratele intenţii.
Din punct de vedere psihologic, buna credinţă poate fi definită în mod polar ca – acea atitudine psihică comună tuturor
oamenilor, întemeiată fie pe bona fides, fie pe malus fides, prin care se respectă sau se eludează condiţiile perfecţionării unui
raport juridic determinat.
Această atitudine internă, intimă a persoanei poate fi consecinţa erorii sau a corectei reprezentări a realităţii la care se
repartizează subiectul de drept.
Astfel, buna credinţă (in stricto senso) poate fi descrisă ca acea intimă atitudine, psihică a unui subiect de drept întemeiată pe
intenţia dreaptă, diligenţă, licitate şi abţinere de la lezare a altuia (bona fides) prin care acesta crede cu convingere (corectă
sau eronată) că respectă condiţiile perfecţionării unui raport juridic determinat.
Reaua credinţă, situată la antipodul bunei credinţe, devine aşadar, acea intimă atitudine psihică a unui subiect de drept
întemeiată pe rea intenţie, imprudenţă gravă, ilicitate şi tendinţa de prejudiciere (malus fides) prin care se eludează condiţiile
perfecţionării unui raport juridic determinat.
Fundamentele psihologice ale acestei definiţii polare se regăsesc în faptul că buna credinţă cuprinde concepte psihologice de
intenţie şi de credinţă şi mai mult decât atât ea îşi are izvorul într-un complex de fapte psihologice componente ale
Onestităţii (honestum) – loialitatea sinonimă cu probitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa – sinonimă cu probitatea,
prudenţa, ordinea şi temperanţa – care se convertesc în valori juridice ori de câte ori intră sub incidenţa unui raport juridic,
însă fără a-şi pierde sub nici o formă caracterul intern, psihic de fapte psihologice (intenţie, prudenţă, ordine, temperanţă)
colorându-se în schimb în valori juridice care pot fi utilizate ca atare de către subiecţii de drept şi de către ştiinţa şi practica
judiciară.
În orice acţiune umană, ca o componentă de bază a activităţii omului, rolul faptelor psihologice care caracterizează buna
credinţă ca noţiune polară este incontestabil.
Şi aceasta deoarece toate activităţile umane se organizează în principiu după aceeaşi schemă psihologică, incluzând
următoarele verigi (secvenţe):
motivul scopul mijlocul  efectul evaluarea  conexiunea inversă
Analizând întotdeauna acţiunile omului prin intermediul acestui criteriu al bunei credinţe, vom putea distinge (după caz)
raţiunile care au stat la baza efectuării voluntare a acestor acţiuni (adevărata intenţie).
Acţiunile omului au întotdeauna două aspecte esenţiale: un aspect exterior, concret şi un aspect interior, psihic, care
probează raţiunea ultimă al unui act concret, determinat.
Astfel, faptele individului se prezintă sub două aspecte:
a) faptul psihologic, cu aspect intern, exprimat prin una dintre categoriile psihologice cunoscute: intenţia, culpă, prudenţă,
voinţă etc – numită şi perioada internă a actului
b) faptul concret cu aspect exterior, fizic, palpabil prin mijloacele obişnuite de investigare – numită şi perioada externă a
actului.
Analizând orice act de conduită umană prin intermediul acestui criteriu vom distinge secvenţele principale ale perioadei
interne a actului respectiv:
În conştiinţă va apărea ideea de a acţiona onest sau nu, conform sau nu cu preceptele morale şi ale dreptului şi tot în
conştiinţă apare reprezentarea urmărilor acestei atitudini. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra tuturor
motivelor care pot determina luarea unei hotărâri (intima convingere) şi tot conştiinţa este cea care va decide dacă modul de
acţiune, conduita asupra căreia s-a purtat deliberarea, urmează a fi săvârşită (decizia).
Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri se produce o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de

6
voinţă care conduce ulterior spre concretizarea conduitei prin fapte fizice externe (acte materiale), palpabile prin mijloacele
obişnuite de investigare.
Nu este nici un secret faptul că atât buna credinţă, cât şi reaua credinţă, ca atitudini psihice, intime ale omului deconspiră
forma specifică de organizare volitivă a acţiunii individuale care impregnează implacabil şi actul exterior de conduită al
acestuia, lucru de altfel uşor decelabil prin mijloacele obişnuite de investigare.
Şi aceasta deoarece, mai devreme sau mai târziu, atitudinea psihică internă „trădează” în cele din urmă, poziţia unui subiect
faţă de faptele sale şi urmările lor.
Este o realitate incontestabilă a naturii psihologice a speciei umane. Această „trădare” se poate întâmpla oricând: înaintea, în
timpul sau posterior realizării acţiunii externe, deoarece omul trebuie să se raporteze totdeauna la nişte norme morale şi
juridice, cunoscute mai mult sau mai puţin de către sine cât şi de semenii săi.
Toate actele subiecţilor de drept sunt puse în raport direct cu normativul etic şi juridic care reglementează o relaţie juridică
concretă.
Spre exemplu, dacă acţiunea sau inacţiunea subiectului de drept este licită şi morală, vom putea constata o atitudine bazată
pe buna credinţă corespunzătoare din punct de vedere normativ faţă de fapta sa şi de urmările ei.
Dacă, dimpotrivă, acţiunea subiectului este ilicită sau imorală, caracter pe care subiectul îl cunoştea sau ar fi trebuit să-l
cunoască, se va putea constata o atitudine psihică negativă, în vădită discordanţă cu cadrul normativ în limitele căruia putea
să acţioneze (poate fi vorba de dol (viclenie), omisiune intenţionată, fraudă, violenţă etc) care are ca efect înfrângerea
regulilor de drept şi de morală, prin fapta săvârşită cât şi prin urmările ei, toate acestea fiind consecinţa directă a relei
intenţii, imprudenţei grave, a ilicităţii, a tendinţei de lezionare (reaua credinţă).
Este evident că rolul psihologiei generale şi a psihologiei judiciare în special, în această materie a bunei credinţe, ne apare ca
absolut necesar întrucât aceste două ştiinţe sunt implicate decisiv în explicarea categoriilor privind sfera subiectivului
(intenţia, dolul, prudenţa, imprudenţa, voinţa, culpa etc) oferindu-ne date concrete şi nuanţate despre legităţile proceselor
psihice care-i sunt caracteristice fiinţei umane.
Strict psihologic, buna credinţă este o atitudine iniţială, pus psihologică, comună tuturor oamenilor, care ţine de atributele
personalităţii umane, înţelegându-se aici prin personalitate acel concept de bază cu care operează psihologia generală, adică
ansamblul structural stabil de componente psihice interne (cognitive, afective, motivaţionale şi atitudinale) şi alte tipuri de
răspunsuri (comportamente) fundamentale, constituie în cadrul interacţiunii individului cu realitatea socio-culturală
exterioară .
Prin atitudine, se înţelege acea manieră a unei persoane de a se comporta într-o situaţie dată potrivit cu trăsăturile
dominante la acel moment ale caracterului ce formează personalitatea acestuia.
Adesea întâlnim prejudecata potrivit căreia onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea, temperanţa) şi în speţă buna credinţă
(intenţia dreaptă, diligenţa, licitatea şi abţinerea de la prejudiciere) ar fi numai apanajul sau caracteristica personalităţilor de
înaltă ţinută morală. Nimic mai fals şi mai eronat
Aceasta deoarece însăşi complexitatea vieţii psihice, bogăţia şi plasticitatea inepuizabilă a psihicului uman, coroborate cu
complexitatea valorilor sociale la care trebuie să se raporteze individul, infirmă din start această îngustime de vedere.
Mai mult, conceptul juridic al bunei credinţe vine să evidenţieze nu numai complexitatea personalităţii, ci şi
contradictorialitatea ei.
Iar această caracteristică antagonistă a activităţii psihice a omului nu a fost niciodată ignorată în drept.
Abordarea proceselor gândirii şi distincţiunile fenomenelor psihice făcute pentru dezvăluirea elementelor conştiinţei juridice
(intenţia, dolul, voinţa) s-au impus şi se vor impune dintotdeauna mai ales cu cât dreptul progresează mai mult.
În această ordine de idei, ţin să citez aici consideraţiunile profesorului italian Giorgio del Vecchio care, deşi analiza spusele
sale vin să completeze imaginea clară a raporturilor dintre procesele psihice şi drept. „Aceia care susţin (…) că dreptul nu s-ar
ocupa deloc de actele «interne» sau de gândire recurg deseori la maxima formulată de Ulpian: «Cogitationis poenam nemo
punitur» (nimeni nu poate fi pedepsit pentru o gândire). Dar oare pedepsirea înseamnă, pentru drept, indiferenţă sau
inexistenţă?
Desigur că nu. Pedeapsa nu e decât o sancţiune particulară care în anumite cazuri urmează unei interziceri; actele de gândire
nu pot fi oprite, cu atât mai puţin pot fi pedepsite. Ceea ce nu este oprit, este licit din punct de vedere juridic, o activitate
conformă dreptului şi nu ceva indiferent sau străin de drept. De aceea, actele gândirii formează obiectul unui adevărat drept
de libertate, care se traduc în cerinţa respectului faţă de alţii şi a protecţiei în cazul ameninţării sau a producerii unei lezări
(…)” (del Vecchio, op. cit. p. 191)
Tocmai de aceea buna credinţă polară, ca atitudine pur psihologică poate fi apreciată etic şi legal în baza căreia plecându-se
de la o normă juridică, să se poată declanşa efecte juridice (vezi supra p. 10 – C. Oprişan).
Efectele juridice interesează în primul rând domeniul responsabilităţii faţă de actele de conduită ale subiecţilor de drept. Aşa
cum spunea şi R. Vouin – trebuie văzut în ce măsură buna credinţă poate fonda sau invers, poate restrânge sau suprima
responsabilitatea şi care este natura sa, în diferenţele ipoteze în care se manifestă în acest rol; iar pe de altă parte în ce
măsură buna credinţă poate acoperi în tot sau în parte, iregularitatea unui act juridic (…)” (vezi supra p.5).
Antagonismul juridic dintre buna credinţă şi reaua în drept este atât de marcant, încât dreptul, ca ştiinţă a conduitelor
exterioare, împarte pur şi simplu în două lumi opuse efectele pe care le produc aceste două atitudini psihice ale fiinţei
umane.
Este relevant faptul că atitudinea psihică negativă (reaua credinţă) este pedepsită volens nolens prin pedepsirea faptelor

7
externe ale conduitei umane care poartă această amprentă atât în dreptul civil cât şi în penal, atât în dreptul privat cât şi în
dreptul public, atât în dreptul material cât şi în cel procedural.
2.1. Contribuţii ale psihologiei judiciare
Psihologia judiciară, prin însăşi prezenţa ei în sistemul judiciar contribuie la o mai bună administrare a actului de justiţie,
dezvăluind legităţile proceselor psihice caracteristice fiinţei umane, oferindu-ne cu această ocazie date şi criterii ştiinţifice
esenţiale în evaluarea conduitelor subiecţilor de drept, orientând profesioniştii dreptului către o justă apreciere a laturii
interne (psihice) a acţiunii umane cu consecinţe etice şi deontologice demne de remarcat.
Expun aici câteva dintre consideraţiunile dlui profesor Nicolae Mitrofan pe această temă. Citez: „Prezenţa psihologiei în
sistemul juridic fundamentează următoarele deziderate etice şi deontologice:
– umanizează norma juridică, dându-i viaţă şi umplând-o de conţinut;
– dezvăluie magistratului pe omul real, concret, fiecare unic şi irepetabil în individualitatea sa biotipologică şi
psihocomportamentală;
– orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenţie, simulare, dol, culpă,
mărturisire, disimulare, recunoaştere, regret, responsabilitate, provocare, consimţământ, stare emoţională etc), traducându-i
cele mai intime resorturi motivaţionale ale săvârşirii faptei incriminate de lege, cu scopul relevării în întregime a adevărului, a
unei corecte dozări a pedepsei şi a unei soluţionări sub just temei a cauzei;
– orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi de expresie a
integrităţii psiho morale şi fizice, a liberului consimţământ, al dreptului la protecţie şi apărare ale fiinţei umane implicate în
drama judiciară;
– oferă justiţiei date profunde şi nuanţate capabile să ajute orientările pozitive cu privire la reinserţia socială şi terapia fiinţei
umane private de libertate, recomandând respectarea suferinţei celui aflat în labirintul dramei judiciare şi al blamului public;
– avertizează asupra minusurilor general umane, şi de care nici magistratul nu este scutit, recomandându-i acestuia o
conduită autocontrolată, profesionistă şi imparţială în raport cu individul aflat sub incidenţa legii ”.
Cu toate că psihologia judiciară nu tratează în mod special acest fenomen juridic, totuşi consider că se pot utiliza cu succes
câteva dintre datele şi acumulările ştiinţifice legate de criteriul bunei credinţe, pe care această ştiinţă conexă dreptului ni le
oferă cu generozitate.
Buna credinţă nu este tratată exhaustiv în economia acestei discipline, dar importanţa juridică a ei a făcut ca autorii
consacraţi din domeniu să-i acorde atenţia cuvenită, înfăţişându-ne în mod explicit sau mai atenuat efectele pe care le poate
avea în relaţiile juridice interpersonale analizate de această ştiinţă.
Ea este tratată cu toată rigoarea ştiinţifică, din perspectiva psihologiei aplicate, în legătură cu câteva domenii de interes
major privind cercetarea psiho-judiciară, cum ar fi de exemplu:
A. PROBLMATICA TESTĂRII COMPORTAMENTELOR SIMULATE
– biodetecţia judiciară cu ajutorul POLIGRAFULUI (sistemul „lie detector”) (vezi aici consideraţiunile legate de relevarea acelei
entităţi morale transcedentale de la nivelul psihicului speciei umane – acea lege morală pozitivă denumită de autor ca fiind
MATRICEA MORALĂ a speciei umane prezentă la nivelul fiecărui individ al speciei umane, matrice morală care face parte
integrantă a MODELULUI GENETIC AL INVESTIGĂRII COMPORTAMENTULUI SIMULAT, model în care aceşti autori au subliniat
că biodetecţia judiciară (sistemul „lie detector”) este posibilă tocmai datorită consonanţei dintre MATRICEA MORALĂ a
fiecărui individ şi SINDROMUL RELEVANT prezent în timpul analizei).
Forţa metodei, subliniază autorii, rezidă în conflictul dintre MATRICEA MORALĂ şi MATRICEA INFRACŢIONALĂ a persoanei
testate, ambele dispunându-şi supremaţia în raport cu răspunderea faţă de fapta a cărei investigaţie face obiectul
investigaţiei biodetecţiei judiciare.
În acest sens citez aici şi acum câteva din consideraţiunile profesorilor T. Butoi şi V. Zdrenghea privind expunerea acestui
concept, din lucrarea amintită:
„Înainte de a fi concept matricea morală este o realitate uşor identificabilă în fiecare individ al speciei umane normal din
punct de vedere biopsihic. Credem că premisele demersului se pot constitui din definirea moralei. Iată ce susţine în acest
sens Ştefan Odobleja: «Morala poate fi definită din diferite puncte de vedere; ea poate fi comparată şi echivalentă cu diferite
alte noţiuni. Ea poate fi definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii. Morala este ştiinţa profilaxiei şi terapeuticii răului.
Ea este filosofia şi igiena fizică şi psihică a vieţii sociale, Conştiinţa echilibrului social. Ştiinţa moralităţii şi imoralităţii, a
drepturilor, a îndatoririlor, a viciilor şi a virtuţilor.
Morala este ştiinţa moravurilor, e ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre oameni. (P. Sollier).
Ea este ştiinţa acordului sau a consonanţei între interesele indivizilor sau între interesele individului şi interesele societăţii.
Ştiinţa armoniei şi a echilibrului între sine şi societate. Ştiinţa reacţiilor între indivizi şi arta de a le emite; Ştiinţa prudenţei şi a
prevederii. Ştiinţa estimării propriei slăbiciuni (actuale sau viitoare, apropiate sau depărtate».
Şi iată p altă definiţie a aceluiaşi autor din perspectivă psihocibernetică: «Morala este ultimul capăt al unei oscilaţi alternative
între acţiune şi reacţiune, între rău şi răspundere, între căinţă şi consolare. Există o morală pozitivă (morala binelui –
injuncţiuni pozitive, comandamente pozitive, ceea ce trebuie făcut) alături de o morală a răului (prohibiţii, comandamente
negative, ce trebuie să omitem sau să ne abţinem de a face)» .
Morala pozitivă, constantă şi actuală în fiecare din noi, este matricea noastră morală, spaţiul moral-psihologic, forul interior
de decizie sau, mai spune Kant „liberul arbitru”.
Matricea morală cuprinde legea morală inatacabilă, ce nu poate fi modificată, tocmai pentru că este lege.

8
Legea morală cunoaşte şi răul şi binele şi nu poate transforma răul î bine şi nici binele în rău, ea este infailibilă, categorică, se
supune unui singur comandament şi cel al imperativului categoric (Sollen).
Ei bine, biodetecţia este posibilă în virtutea realităţii şi caracterului nemodificabil al matricei morale a speciei umane, pentru
că biodetecţia judiciară se adresează unui comandament moral şi anume, comandamentului adevărului şi sincerităţii;
coordonate ale personalităţii morale a omului.
Toate experienţele de biodetecţie judiciară, la unison, confirmă că SINDROMUL RELEVANT se află în consonanţă cu legea
morală pe planul decelării răului de bine, în timp ce comportamentul simulat se află în contradicţie cu legea morală ”.
Autorii susţin în continuare că: „Nici un individ al speciei umane nu se poate sustrage matricei sale morale” şi faptul că:
„Concluzia cu privire la această constantă a biodetecţiei judiciare este că legea morală are o existenţă obiectivă, nu poate fi
eludată şi, tocmai prin prisma acestui magnific adevăr, metoda este morală şi dacă este morală, în mod evident, că este şi
legală ”.

B. PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A MĂRTURIEI JUDICIARE

Criteriul bunei credinţe în evaluarea mărturiei (mărturia de bună credinţă, mărturia de rea credinţă, martorul mincinos).
În linii mari problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului, potrivit reputatului profesor A. Ciopraga se pot
descrie astfel: „Critica ştiinţifică a mărturiei impune cunoaşterea celui de la care emană mărturia, în lumina contradictorie a
personalităţii: principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia şi generozitatea în faţa necinstei, nesincerităţii,
egoismului, laşităţii şi egocentrismului, iar pe de altă parte, cunoaşterea subiectului sub raportul condiţiilor fizico-psihice, a
raportului acestuia cu ambianţa adică cu pricina judiciară şi cu participanţii la proces ”.
Aşadar nu mai puţin important este faptul că martorul este supus întotdeauna unei vigilente analize din perspectiva
interpelării atitudinii sale intime, de conştiinţă, deoarece de evaluarea acestei stări psihologice (existenţa bunei sau a relei
credinţe) poate să depindă însăşi validarea sau invalidarea probei testimoniale.
Această analiză este esenţială deoarece, spre exemplu, este posibil ca însăşi mărturia de bună credinţă (sinceră) să devină la
fel de nocivă ca şi mărturia mincinoasă, datorită unor factori psiho-fiziologici care concură la deformarea ei, independent de
prezenţa bunei credinţe (eroarea sau disfuncţiile recepţiei senzoriale sal ale prelucrării – corelarea – memorare – stocarea – şi
reactivarea informaţiilor primite).
Totuşi mărturia de bună credinţă, adică acea mărturie depusă sub prestare de jurământ (art. 193 C. proc. civ. şi art. 85 C.
proc. civ.) nu este nici mincinoasă şi nu izvorăşte din reaua credinţă a martorului şi prin urmarea ea nu intră niciodată sub
incidenţa legii penale.
Pornind de la periculozitatea socială a mărturiei mincinoase, legiuitorul a incriminat ca infracţiune (art. 260 C.pen.).
Stabilind un sistem de garanţii pentru atenuarea impactului distructiv pe care-l produce atitudinea de rea credinţă a
martorului mincinos.
Este evident că legea penală se fundamentează pe procesele psihologice care au loc în conştiinţa celui care depune mărturie.
Martorului i se oferă „şansa psihologică” de a reflecta asupra consecinţelor mărturiilor sale. În caz că acesta este suspicionat
ca fiind nesincer, i se pune în vedere că poate să retracteze cele afirmate sau, după caz, poate fi cercetat pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art. 260 C. pen., beneficiind de prezumţia de nevinovăţie (art. 66 C. pen.) .
„Modul de reglementare permite martorului să-şi menţină depoziţia dacă este convins că aceasta reflectă adevărul. Este de
menţionat că uneori plângerile penale pentru mărturie mincinoasă sunt tendenţioase, fiind introduse la organele judiciare de
partea sau părţile care doresc să creeze confuzie în cauze.
Rezultate excepţionale în clarificarea unor situaţii ambigue, create în mod deliberat de către părţi, a dat biodetecţia judiciară
carea a triat selectiv şi indubitabil «inocenţii» de mincinoşi” .
Criteriile de verificare a veridicităţii mărturiei judiciare suspicionate de rea credinţă, se bazează pe conceptul de – împrejurări
esenţiale – pentru că obiectul mărturiei mincinoase este constituit din aceste „împrejurări esenţiale” pe care martorul nu le-a
declarat sau a făcut afirmaţii neadevărate cu privire la acestea.
Deci, întotdeauna împrejurările esenţiale vor fi analizate în mod concret pentru că elementul psihologic al intenţiunii de a
declara mincinos poartă asupra unei împrejurări esenţiale de care depinde existenţa sau inexistenţa culpabilităţii, existenţa
sau inexistenţa unor agravante sau atenuante, existenţa sau inexistenţa unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei
ş.a.m.d. De menţionat că în tehnica şi metodica de biodetecţie, în formarea întrebărilor incriminatorii, în cazul mărturiei
mincinoase se porneşte tot de la grupul întrebărilor esenţiale pentru că altfel testarea nu ar prezenta nici o relevanţă.
CRITERIUL BUNEI CREDINŢE ÎN EVALUAREA MĂRTURIEI
Buna credinţă sau lipsa ei este una dintre cele mai studiate aspecte în raporturile interpersonale care caracterizează procesul
judiciar.
„Datorită caracterului nemijlocit al magistratului cu participanţii în procesul judiciar, acesta poate şi trebuie să interpreteze
datele pe care i le oferă conduita, fizionomia şi reacţiile exterioare ale celor cu care se află în intercomunicare psihologică în
ancheta judiciară. Aceste interpretări sunt obligatorii deoarece îi vor oferi datele necesare cu privire la gândurile şi
sentimentele pe care le încearcă martorii, atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că cele ce le relatează sunt
exacte sau atunci când afirmă că nu-şi mai amintesc ceva.
„Încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu o depoziţie imaginară sau falsă este însoţită întotdeauna de
modificări fiziologice, reflexe care se declanşează automat şi scapă posibilităţilor de cenzurare ale subiectului”.
Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoţional inaparent sporirea ritmului cardiac şi a presiunii sanguine,

9
schimbarea temperaturii ţesutului, modificări electrice ale pielii, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, schimbarea
ritmului respiraţiei, dereglarea fonaţiei, reducerea salivaţiei etc (A. Ciopraga). „Practica a scos în evidenţă faptul că în ciuda
unor rare excepţii (întâlnite în cazul persoanelor care au avut contacte repetate cu poliţia sau a mitomanilor), atitudinea
francă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări, regretul martorului de a nu putea să dea unele răspunsuri, motivarea
potrivit căreia, dacă ar fi ştiut că astfel de împrejurări interesează justiţia, s-ar fi străduit să le reţină, expunerea riguroasă,
precisă, însoţită de o mimică şi gestică ce se armonizează cu conţinutul spuselor, caracterul rezonant al amintirilor, constituie
de regulă notele unei conduite sincere, nesimulate. Dimpotrivă (cu excepţiile unor persoane emotive, fără experienţa
contactului cu autorităţile şi a persoanelor complexate), atitudinea de prudenţă exagerată, rezervată, expunerea şovăielnică,
sinuoasă, contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea activităţilor glandelor sudoripare, gestica forţată
lipsită de naturaleţe, imprecizia în răspunsuri, vocea coborâtă, ezitările, solicitarea salvatorului pahar cu apă etc, constituie,
de regulă, indici probabili ai unei conduite nesincere, simulate. Nu trebuie pierdut din vedere, însă, faptul că toate aceste
constatări deprinse din observarea atitudinii şi comportamentului expresiv al martorului aflat în faţa organelor judiciare, au
valoare unor indici psihologici orientativi care trebuie apreciaţi cu mare prudenţă oricât de puternică impresia ar crea,
deoarece aparenţele nu concordă întotdeauna cu realitatea, iar observatorul neexperimentat poate greşi.
Iată de ce, trebuie avut în vedere că omului îi este propriu capacitatea de disimulare, de contrafacere, de mascare a
adevăratelor sentimente, a relaţiilor emoţionale trăite şi că martorul, în mod prefăcut, îşi poate controla stările emoţionale
sau, dimpotrivă, îşi poate însoţi expunerea cu un acompaniament de false stări emoţionale (simulate) ce nu concordă cu
adevăratele stări psihice.
În asemenea situaţii, magistratul va putea verifica empiric suspiciunile apărute în legătură cu depozitele martorilor.
Aceasta este posibilă în temeiul nemijlocirii care guvernează activitatea autorităţilor judiciare.
Literatura psihologică de specialitate recomandă magistratului şi organului judiciar să adreseze întrebări metodice pentru a
se convinge de (…) buna sau reaua credinţă a martorului. Atunci când însă magistratul rămâne nesigur cu privire la cele
verificate empiric, nemijlocit, iar depoziţia martorului este hotărâtoare în cauză, va trebui să apeleze la examinarea
psihologică a martorului prin testarea capacităţilor direct implicate (capacitatea de concentrare şi distribuţie a atenţiei,
capacitatea de memorare, coeficientul de inteligenţă, acuitate vizuală, discriminarea auditivă etc), iar în cazul suspicionării
martorului pentru lipsa bunei credinţe să apeleze la expertiza acestuia prin biodetecţia judiciară.
Utilizarea cumulată a criteriilor de verificare a veridicităţii mărturiei, din perspectiva bunei sau relei credinţe a martorului, are
ca finalitate formarea intimei convingeri a magistratului care, aşa cm s-a menţionat, fundamentează în ultimă analiză
hotărârea sa. Este acea „amini sentenţia” despre care vorbea Hegel, arătând că aceasta este garanţia soluţiei, în timp ce
pentru martor, tot în concepţia lui Hegel, garanţia ultimă este jurământul său. Judecătorul însă, respectând instituţia
jurământului, nu este ţinut să accepte orice declaraţie cu motivarea că martorul se află sub puterea jurământului (…)
Subiectivităţii martorului i se opune subiectivitatea magistratului. În această luptă va trebui să triumfe adevărul, căruia i se
consacră şi problematica psihologiei judiciară a mărturiei şi a martorului ei” .

C. RELAŢIA INTERPERSONALĂ DINTRE JUSTIŢIABILI ŞI PERSOANELE RESPONSABILE CU APLICAREA LEGII

Psihologia judiciară tratează acest aspect al relaţiei interpersonale din punct de vedere deontologic care priveşte
activitatea organelor judiciare şi ideea de justiţie din perspectiva analizei psihologice a anchetei judiciare.
Autorii precizează sub just cuvânt – „Anchetatorul şi magistratul trebuie să fie profesionişti de bună credinţă”.
„Cum se caracterizează aceste elemente în activitatea anchetatorului şi magistratului, vom încerca să răspundem, pornind de
la datele pe care le furnizează practica anchetei şi a instanţelor penale:
– intenţia dreaptă: subordonarea activităţii autorităţilor judiciare obiectivului aflării adevărului, respectării legii şi ordinei de
drept, respingerea oricăror ingerinţe în actul de justiţie, soluţionarea cauzelor numai pe probe certe;
– diligenţă: circumscrierea eforturilor de soluţionare a cauzelor judiciare în limitele admise de procedurilor legale, evitarea
abuzurilor de orice fel:
– licitatea: utilizarea în ancheta judiciară numai a procedurilor admise de legislaţia penală şi procedurală civilă, respectarea
garanţiilor procesuale, a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la apărare, precum şi a drepturilor omului stipulate în actele
de drept internaţional, fără nici un fel de discriminare;
– abţinerea de la producerea prejudiciilor: observarea posibilelor vicii în activitatea de urmărire penală sau de judecată,
sesizarea şi înlăturarea acestora, receptivitate la cererile apărării faţă de posibilele prejudicii.
Buna credinţă va trebui să conducă la soluţii temeinice şi legale atât în activitatea de urmărire penală, cât şi în cea a
instanţelor judiciare.
În antiteză cu buna credinţă, „reaua credinţă” se va fonda întotdeauna pe fapte psihologice situate exact la antipodul celor
menţionate, adică intenţie răufăcătoare, imprudenţă, ilicitate şi vătămare, toate ca rezultat al lipsei de onestitate”
Având în vedere aceste consideraţiuni absolut pertinente şi foarte edificatoare privind impactul bunei credinţe în sfera
activităţilor judiciare, consider că acest mod de abordare a bunei credinţe se poate extinde asupra întregului ansamblu de
raporturi interpersonale dintre membrii societăţii şi persoanele responsabile cu aplicarea legii, bineînţeles, din perspectiva şi
cu distincţiunile de rigoare asupra fiecărei relaţii juridice. concrete.
Ba, mai mult, această modalitate pragmatică de abordare a faptelor psihologice care caracterizează conceptul de onestitate
cât şi ale elementelor intrinseci ale bunei credinţe, poate constitui, în viziunea mea, spiritul ştiinţific în care se poate
fundamenta edificarea unei noi ştiinţe ce ar putea fi denumită Deontologia Universală (derivată din Sociologie) – ca ştiinţă

10
socială interdisciplinară ce va avea ca obiect de studiu şi care va descrie modul antagonic de relaţionare a anticului şi
gnoseologicului caracteristic speciei Hommo Sapiens,. ale cărei principii epistemologice să fie o sursă de veridicitate nebănuit
de utilă pentru cunoaşterea umană în scopul evitării greşelilor istorice în care cade, de fiecare dată, „animalul social” (zoon-
politikon Aristotel) (Deontologia – ştiinţa a ceea ce trebuie să fie – del Vecchio, op. cit. p. 30).
Dincolo de această mică digresiune, dincolo de exagerările privind această perspectivă deloc utopică, amintesc aici şi acum
faptul că acest mod de abordare a elementelor intrinseci ale bunei credinţe este cu atât mai necesar în ziua de astăzi cu cât
există deja o serie de norme ale deontologiei profesionale distincte fiecărui domeniu de activitate umană, dar care sunt
deseori minimalizate sau uneori chiar neaplicate.
Şi aceasta este cu mult mai grav, cu cât se are în vedere că marea majoritate a cazurilor, persoanele responsabile cu aplicarea
legii sunt ţinute să-şi respecte jurământul depus la învestirea lor în funcţie, însă indulgenţa culpabilă a „bestiei sociale” ignoră
de cele mai multe ori aceste aspecte deloc neglijabile.
Pentru că ignorarea acestor norme deontologice şi, implicit, a jurământului profesional, sunt rezultatul unor atitudini intime
pur psihologice de eludare a acestor obligaţii minime, indiferent de faptul că inteligenţa concretă care caracterizează omul de
la brută până la geniu, se va pune în situaţia de a ne descrie cu abilitate exact contrariul.
Acesta este pur şi simplu un adevăr inefabil.
Ori toate acestea înseamnă un set de argumente în plus şi pentru edificarea paradigmei bunei credinţe, ca model ideatic
pentru ştiinţa modernă în general, a recunoaşterii şi aplicării pragmatice a bunei credinţe ca instituţie fundamentală şi
indispensabilă în ştiinţa dreptului, în particular.
D. PROBLEMATICA JURĂMÂNTULUI
Consider că problematica jurământului se află în strânsă interdependenţă cu fenomenul psiho-juridic al bunei credinţe, bună
credinţă pe care trebuie să se întemeieze conduita ulterioară a oricărui subiect de drept care depune un jurământ concret.
Aici mă refer la noţiunea de jurământ în accepţiunea sa largă, ca obligaţie morală şi juridică în acelaşi timp, prin care anumite
persoane îşi asumă de bună voie şi în cunoştinţă de cauză anumite îndatoriri şi răspunderi concrete precizate în chiar textul
solemn al jurământului.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni pe care psihologia juridică ni le oferă cu
generozitate :
a) – o funcţiune informaţional cognitivă, în sensul că persoanei care jură i se transmit limpede obligaţiile morale şi juridice pe
care şi le asumă atrăgându-i-se atenţia asupra conduitei pe care trebuie să o presteze şi care de cele mai multe ori se poate
reduce la noţiunea extrem de cuprinzătoare a bunei credinţe (bona fides);
b) – o funcţiune de avertizare prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiilor asumate va atrage după caz oprobiul moral şi
sancţiunile legale potrivit cu fapta pe care a săvârşit-o, care îmbracă adesea haina bunei credinţe;
c) – o funcţiune axiologică, în sensul că prin jurământ se cere de obicei respectarea şi apărarea unor valori fundamentale care
intră în zona de aplicaţie imediată a conduitei persoanei care depune;
d) – o funcţiune juridică, în sensul că jurământul leagă pe depunătorul acestuia cu o obligaţie juridică şi nu numai morală,
ceea ce înseamnă că în cazul nerespectării cu rea credinţă a acestor obligaţii se va putea atrage răspunderea civilă,
disciplinară, administrativă, penală, după caz.
Motto – FUNDAMENTUM IUSTITIAE EST FIDES (CICERO)

E. BUNA CREDINŢĂ, VECTOR PRINCIPAL ÎN FORMAREA INTIMEI CONVINGERI a MAGISTRAŢILOR ŞI SOLUŢIONAREA SUB JUST
TEMEI A CAUZELOR JUDICIARE.
Voi începe analiza acestor aspecte prin a reproduce câteva din consideraţiunile expuse de T. BUTOI şi V. ZDRENGHEA
privind definirea intimei convingeri:
“Intima convingere este o stare psihologică comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit despre
anumite fenomene, evenimente, situaţii, etc.
În drept intima convingere este starea psihologică a persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna credinţă,
care sunt împăcate cu propria lor conştiinţă morală, care i-a călăuzit în aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale
consecutive stărilor de fapt stabilite.”
Autorii au pornit în examinarea acestui concept de la descrierea pe care a făcut-o Hegel “ultimul cuvânt în decizie îl constituie
convingerea subiectivă şi conştiinţa (animi sententia), aşa cum, în ce priveşte dovada care se sprijină pe declaraţii şi mărturii
ale altora, jurământul rămâne garanţia ultimă, deşi subiectivă.”
Este evidenţiat prin aceste precizări subiectivismul deciziilor pe care le ia magistratul dar mai ales componenta psihologică
firească pe care o are instituţia deliberării relevată cel mai adesea printr-un adevărat drept la intimă convingere a celui care
pronunţă o hotărâre judecătorească.
Însă cele mai importante concluzii care se pot trage din examinarea instituţiei deliberării şi al dreptului la intimă convingere
ne-o oferă autorii prin următoarele precizări edificatoare:
“Prin urmare şi instituţia deliberării are o componentă psihologică mai puţin relevată în literatura de specialitate.
Oricum, procesele psihologice ale deliberării pot fi surprinse în motivarea hotărârilor judecătoreşti care sunt opera gândirii
magistraţilor şi care volens-nolens, încorporează şi psihologia lor.”71
Această componentă psihologică a instituţiei deliberării şi a intimei convingeri a magistratului este piatra de încercare a
întregii justiţii, fiind foarte importantă din punct de vedere al practicii judiciare.

11
Pentru faptul că buna credinţă a magistraţilor poate fi surprinsă în economia considerentelor conţinute în hotărârea
judecătorească, fie în forma probităţii profesionale, fie în forma erorii, care poartă numele în această materie de eroare
judiciară.
Tocmai de aceea motivarea hotărârii judecătoreşti este de o importanţă egală cu celelalte părţi ale ei, respectiv practica şi
dispozitivul.
De exemplu lipsa motivării hotărârii judecătoreşti atrage casarea ei cu trimitere spre rejudecare . (Tm, s III civ. dec. nr.
1172/1991).
Nu interesează aici efectele pe care le poate produce o hotărâre judecătorească care prezintă vicii, cât ne interesează, faţă de
tema în discuţie, buna credinţă şi principiul aflării adevărului, doi factori, pe lângă mulţi alţii, de care este ţinut magistratul în
exercitarea prerogativelor legale.
Reprezentantul concret al puterii judecătoreşti nu are dreptul şi nici interesul să se lase purtat de fluviul psihologic al
aproximaţiilor, al contradicţiilor, al satisfacţiilor trecătoare şi al erorilor. Pentru că altfel se poate ajunge la adevărate drame
judiciare cu efecte deosebit de marcante pentru sănătatea psihică şi morală a întregii societăţi civile, de care nici magistratul
nu este scutit.
Principiul aflării adevărului este unul dintre cele mai importante fundamente ale ideii de justiţie în genere şi al dreptului
procesual, în special, iar erorile judiciare sunt consecinţa ignorării şi chiar a eludării a acestor două valori fundamentale ale
justiţiei oricărei naţiuni – buna credinţă şi adevărul. În dreptul procesual civil, principiul aflării adevărului este consacrat la
art. 130, alin. 3, care obligă pe judecător “să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice
greşeală în cunoaşterea faptelor”.
În dreptul procesual penal îl regăsim la art. 3 care spune astfel: “în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire la persoana făptuitorului.” Acest articol este
coroborat în practica judiciară cu art. 1 C.proc.pen. ce defineşte scopul procesului penal, citez: ”constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.”
Ori, profesioniştii dreptului cunosc foarte bine cât de sinuos poate fi drumul spre adevăr.
El, adevărul, există întotdeauna. Odată cu săvârşirea unor fapte concrete se poate afirma cu siguranţă că există o realitate
obiectivă cu privire la aceste fapte şi la urmările lor, deci un adevăr obiectiv, care există indiferent de consideraţiunile
subiective ulterioare care se fac spre a ascunde sau a exagera acest aspect (alea iacta est).
Adevărul, în practica şi teoria juridică, cunoaşte două forme:
adevărul obiectiv, adică existenţa unei corespondenţe fidele între realitatea faptelor şi demersul judiciar către cunoaşterea
acestor fapte;
adevărul judiciar, adică este adevărat ceea ce a fost stabilit prin instrumentele probatorii legal obţinute.
Tocmai de aceea este şi scopul în care legiuitorul a stabilit un veritabil sistem de garanţii şi drepturi procesuale care are ca
obiectiv principal realizarea egalităţii părţilor în faţa intimei convingeri a judecătorului cu rolul firesc de a se realiza aflarea
adevărului în cauză şi orientarea justă a actului de justiţie.
De ce aceste precizări aici? Deoarece confuzia de la nivelul cunoaşterii comune a formelor de adevăr nu trebuie să impieteze
asupra desfăşurării actelor judiciare.
Este inadmisibilă potrivit criteriului bunei credinţe practicarea artei patologice a jumătăţilor de adevăr şi a logicii
indestructibile a manipulării cu rea credinţă a conştiinţelor umane.
Aceste ştiinţe malefice creează acea “bestie socială” care devine un 2specialist în teoria haosului”. Aceste tare primitive ale
totalitarismului şi alienării sociale trebuiesc reprimate fără scrupule, cu atât mai mult cu cât ele vin să vicieze actul de justiţie.
Pentru că afirm aici şi acum – mai multe feluri de adevăr înseamnă nici un adevăr. Aceasta este valabilă şi în cadrul practicii
judiciare concrete, fără a se ajunge la vreun paradox terminologic. Deoarece explicaţia este foarte simplă şi mai ales de bun
simţ semantic. Totdeauna există posibilitatea ca fiecare parte implicată în duelul judiciar să aibă propria sa opinie subiectivă
cu privire la adevărul în cauză, în pricină, dar aceasta înseamnă, până la proba contrarie, că afirmă un adevăr subiectiv cu
privire la partea sa de dreptate subiectivă pe care doreşte cu insistenţă să şi-o aproprie, însă în finalul dezbaterilor judiciare
vom putea vorbi despre un adevăr judiciar, care poate sau nu să reprezinte adevărul obiectiv.
Ori, în căutarea adevărului obiectiv în desfăşurarea faptelor este peremptorie. pentru că de aici se va porni în calificarea
juridică a faptelor şi în individualizarea retribuirii lor potrivit principiului moştenit de la romani – sum jus cuique tribuere (a
da fiecăruia ce este al lui), adică în definitiv, de a se face DREPTATE.
Pentru că drept este să pedepseşti o conduită frauduloasă bazată pe reaua credinţă şi drept este să-i aperi drepturile şi
interesele celui de bună credinţă, pentru că just este să aplici sancţiuni bine individualizate potrivit cu faptele reprobabile pe
care le-au săvârşit părţile din proces, iar nu să se ignore retribuirea fiecărei fapte (sum jus) potrivit cu conformitatea sau
dimpotrivă cu eludarea ei faţă de normele în vigoare (cuique tribuere).
Acest aspect reprezintă cheia de boltă a actului de justiţie.
Deoarece, în orice speţă concretă, DREPTATEA nu poate fi decât unică la fel cu adevărul obiectiv – două feluri de dreptăţi
înseamnă nici un fel de dreptate, ci dimpotrivă.
Sau aşa cum spuneau părinţii dreptului, „summum jus, summa injuria” (câte dreptăţi, atâtea nedreptăţi).
Justiţia modernă trebuie să urmărească DREPTATEA OBIECTIVĂ şi nepărtinitoare pe temeiurile legale şi ale statului de drept,
iar nu dreptatea subiectivă aşa cum o înţelege fiecare, iar faţă de acest obiectiv generos şi deloc utopic, buna credinţă

12
reprezintă puterea divină cu care sunt investiţi magistraţii ca să alunge din forul justiţiei mentalitatea primitivă a “bestiei
sociale”, indiferent că ea se află de o parte sau alta a barei.
Buna credinţă este puterea virtuală care mijloceşte actul de justiţie , este dreptul imprescriptibil al puterii judecătoreşti
de a ţine cont de buna credinţă a justiţiabililor dar este şi obligaţia slujitorilor ei, de a crede în ea şi de a o aplica.
Buna credinţă este sabia cu două tăişuri, cu care justiţia retează “lanţul slăbiciunilor” umane şi cu care împarte dreptatea de
zi cu zi, este instinctul ancestral de conservare al omului social privit sub specie juris şi este prin urmare singura cale către
DREPTATE.
DREPTATEA – o valoare inestimabilă pe care nu pot să o înţeleagă spiritele meschine şi egoiste.
Ori, dreptatea este perfect posibilă în România, dacă se are în vedere în primul rând matricea morală a poporului de pe
aceste plaiuri mioritice, şi nu în ultimul rând, cu atât mai mult cu cât DREPTATEA este o valoare constituţională (art. 1, alin. 3
Const) şi ea nu trebuie să rămână un simplu ideal, ci trebuie să fie în mod real garantată de către puterile statului român în
general, cât mai ales de către puterea judecătorească, în special.
Aceasta este o chestiune vitală pentru naţiunea noastră, deoarece românii au crezut dintotdeauna în această valoare, chiar
dacă în viaţă le-a fost dat de puţine ori să o afle.
Aşa cum menţiona distinsul profesor M. T. Oroveanu, dreptatea înseamnă totul pentru români, citez:
“Termenii menţionaţi în documentele istorice – drieptul sau drept înseamnă dreptate, adică judecată după conştiinţă şi după
echitate, nu numai după lege(…). În concepţia poporului român dreptatea este superioară legii.
Românii au sacrificat totul pentru a obţine dreptate. Simţul nostru de dreptate este dacic, iar de la romani am moştenit
simţul legii şi al dreptului.
Romanii fac distincţie între dreptate şi legalitate, adică respectarea legii. ei sunt adversari ai magiei profesionale şi ai
abstracţiunilor.
Pentru români dreptatea este viaţă şi adevăr. Dreptatea este frământarea omului şi se confundă cu realitatea.”
În finalul acestei disertaţii interdisciplinare doresc să mai fac o ultimă remarcă: afirmarea adevărului şi a dreptăţii nu este
ceva imposibil şi abstract, ci este ceva absolut concret, o realitate palpabilă, pentru că de acolo de unde vine minciuna şi
nedreptatea, de acolo poate veni, prin forţa de catharsis a bunei credinţe, insasi adevărul şi dreptatea, pe care oamenii le
caută cu precădere în orice altă parte şi în oricare alt loc, din păcate, numai în conştiinţa şi în labirintul personalităţii lor nu.
ANGHELUS ION GABRIEL

“PARADIGMA PSIHOLOGICA A BUNEI CREDINTE IN STATUL DE DREPT” - © 1996 ANGHELUS

ION GABRIEL Facultatea de Drept, Univesitatea Bucuresti

https://avocatanghelus.wordpress.com/2012/02/27/paradigma-bunei-credinte-in-statul-de-drept/

13
 https://avocatanghelus.wordpress.com/2012/03/22/buna-credinta-este-sabia-cu-doua-taisuri-cu-care-justitiareteaza-
lantul-slabiciunilor-umane-si-cu-care-imparte-dreptatea-zi-de-zi-este-instinctul-ancestral-de-conservare-al-omul/
© Copyright avocat ANGHELUS. ION GABRIEL (Toate drepturile rezervate* Tel 0721736034
DEONTICA BONA FIDES Paradigma psihologica a bunei credinte in statul de drept

CIBERNETICA si CUANTICA BONA FIDES

Cuprins:
A .II –METAFIZICA DINAMICII FUNCTIONALE BONA – FIDES
( CIBERNETICA STRUCTURALA A BUNEI CREDINTE )
B . III – STRUCTURILE APLICATIVE ALE DEONTICII B O N A – F I D E S

DEONTOLOGIA BONA – FIDES – metateorii si pragmatism socio – juridic

– CRITERIUL DEONTIC BONAFIDES
– ETIOLOGIA CONFLICTULUI PRIMAR „ BONA FIDES versus ABUSUS „
- DEONTOLOGIA LEGALA SI SOCIO-PROFESIONALA
A.II CIBERNETICA STRUCTURALA BONA FIDES
Nota Bene:
Cibernetica- definitio: ” stiinta studiului matematic al legaturilor, comenzilor si controlului in sistemele tehnice si in
organismele vii d.p.d.v. al analogiilor formale”
Descifrarea intimitatii functionale a bunei credinte in toata complexitatea sa dinamica implica exprimarea ei intr-o noua
paradigma a stiintei moderne care sa surprinda toate dimensiunile sale de interrelationare cu stiinta juridica, psihologia, morala
( etica, deontologia ) axiologia, teologia, sociologia.
Studiile statice, unilaterale ale bunei credinte ne releva ingustimea metodologiei desuete care s-a dovedit lipsita de suplete
si plina de ineficienta in legitimarea unor teorii pozitive privind EXPLICAREA CONDUITEI UMANE din perspectiva pragmatismului
solutiilor tehnice in stiinta si practica juridica moderna .
Impactul psiho – moral in mediul juridic al bunei credinte a fost intuit inca din vechime de insusi Cicero.
Acesta definea buna credinta sub forma a doua conformitati: VERITAS ( sinceritatea in cuvinte ) si CONSTANTIA ( fidelitatea in
angajamente) adica pur si simplu existenta a doua stari de concordanta – conformitatea intre ceea ce omul gandeste si ceea ce
el afirma ( veritas) si conformitatea intre cuvintele si faptele sale (constantia ).
Tot Marcus Tullius Cicero a fost acela care a dezvaluit pentru prima data substratul psihologic al bunei credinte printr-o reflectie
juridica ramasa nepieritoare :
„ ADEVARATA BUNA CREDINTA se bazeaza pe INTENTIE , nu pe VORBE „
( semper autem in fide quid senseris, non quid dixeris cogitandum).
Efectul miraculos al acestei maxime juridice emisa de acest geniu intuitiv il regasim intact in chiar Codul nostru Civil.
Art.970 alin.1 rap. la art.977 Cod civil :„ Conventiile trebuie executate cu buna credinta „ – „ Interpretarea contractelor se
face dupa intentia comuna a partilor iar nu dupa sensul literal al termenilor”.
Este limpede ca buna credinta este o matrice genetica a constiintei sociale, o a perenitatii adevarurilor cunoasterii umane din
toate timpurile.
Ca institutie juridica, dinamica trebuie privita ca un concept bipolar cu doua fatete antitetice – buna si reaua credinta.
Definitio :
Lato sensu , buna credinta este acea atitudine psihica, comuna tuturor oamenilor, intemeiata fie pe bona fides, fie pe mala
fides, prin care un subiect de drept respecta sau, dimpotriva eludeaza conditiile perfectionarii unui raport juridic determinat, in
diferitele sale secvente de desfasurare.
Stricto- sensu , bona fides este acea intima atitudine psihica a unui subiect de drept intemeiata pe INTENTIA DREAPTA,
DILIGENTA, LICEITATE, ABTINEREA DE LA LEZARE prin care acesta CREDE CU CONVINGERE ( corecta sau eronata) ca respecta
conditiile perfectionarii unui raport juridic determinat.
Reversul bunei credinte – reaua credinta ( mala fides ) – devine acea intima atitudine, psihica a unui subiect de drept intemeiata
pe REA INTENTIE, IMPRUDENTA GRAVA, ILICEITATE, TENDINTA DE PREJUDICIERE, prin care se eludeaza conditiile normale ale
perfectionarii unui raport.
Buna credinta cuprinde concepte psihologice de intentie si de credinta si isi are izvorul intr-un complex de fapte psihologice
exteriorizate ulterior, prin valorile morale ale onestitatii – honestum – care se convertesc in valori juridice – bona fides – ori de
cate ori intra sub incidenta unui raport juridic, consecinta fireasca a concentrivitatii dinamice a matricelor lor , Dreptul si Morala
(vezi B entham).

14
 Ansamblul dinamic de fapte psihologice intrinseci bunei credinte valorizeaza axiologic preceptele morale in care isi au
originea sunt urmatoarele :
Sfera moralei –
ONESTITATEA- honestum.
Adica fapte psihologice cu impact moral ( conduita morala):
1. LOIALITATEA – sinonima cu probitatea, ca fapt psihologic de constiinta care se refera la observarea riguroasa a
indatoririlor morale, respectarea unei conduite drepte, conducand la increderea reciproca intre membrii societatii.
2. PRUDENTA – fapt psihologic de constiinta care determina persoana umana de a prevedea greselile si pericolele.
3. ORDINEA – fapt psihologic ce presupune canalizarea faptelor omului in limitele normelor stabilite in viata sociala.
4. TEMPERANTA – fapt psihologic care pondereaza dorintele si pasiunile limitandu-le la ceea ce este permis de principiile eticii.

Sfera dreptului
BUNA CREDINTA -bona fides.
Adica, fapte psihologice cu impact juridic ( conduita juridica)
1. INTENTIA DREAPTA – fapt psihologic corespondent loialitatii; implica probitatea, adica absenta dualului, fraudei,
violentei, precum si fidelitatea in angajamente. Atentie – ignoranta corecta, justificata poarta numele de eroare scuzabila in
drept si nu exclude intentia dreapta adica buna credinta a subiectului de drept cu conditia sa fie o eroare fara culpa.
2. DILIGENTA – corespondenta a prudentei determina savarsirea la timp de acte sau fapte cu prevederea rezultatului
circumscris in limitele legii.
3. LICEITATEA – fateta juridica a faptului psihologic al ordinii ca valoare morala.
4.ABTINEREA DE LA LEZARE sau de la PREJUDICIEREA ALTUIA – cu ocazia instrumentarii actului juridic sau cu ocazia
perfectionarii unui raport juridic. Este corespondentul faptului psihologic al temperantei si isi are originea in preceptul juridic
roman „ Alterum non laedere „.
Sintetic,
bipolaritatea antitetica a fatetelor psihologice poate fi descrisa astfel:
ONESTITATEA / NEONESTITATEA :
loialitatea / neloialitatea …
prudenta / imprudenta …
ordinea / dezordinea …
temperanta / exaltarea .
BUNA CREDINTA / REAUA CREDINTA :
intentia dreapta / rea intentie …
diligenta / imprudenta grava …
liceitatea / iliceitatea …
abtinerea de la prejudiciere / tendinta de lezare, prejudicierea.
Esential este ca in anumite raporturi juridice buna credinta constituie chiar „ mobilul justificativ” al actelor, al acestei relatii
juridice ( principiile oficialitatii, consensualismului, etc.)
Louis Josserand, pe la 1928 afirma urmatoarele : „ mobilele justificative ale actelor juridice se rezuma la aceasta notiune de
buna credinta in care ele se topesc pana cand isi pierd individualitatea „.
Este limpede ca atitudinea concreta a omului este data pana la urma de faptul psihologic al vietii sale interioare , ceea ce
impregneaza implacabil si actul exterior de conduita al acestuia, lucru de altfel usor decelabil prin mijloace obisnuite de
investigare .
Este deja un truism pentru practicienii dreptului.
Iesirea din tautologie a stiintei juridice implica recunoasterea urmatorului adevar simplu : atat buna cat si reaua credinta, ca
atitudini intime ( psihice ) ale omului desconspira forma psihica de organizare volitiva a subiectului „investigat”.
Aceasta atitudine psihica si secventiala, mai devreme sau mai tarziu „ tradeaza „ pur si simplu subiectul si pozitia acestuia fata
de faptele sale si urmarile acestora.
Este o realitate incontestabila a naturii psihologice umane pe care psihologia judiciara si psihanaliza le-a clarificat demult,
deceland aceste constante psihice indiferent de natura bogatiei si plasticitatii psihice inepuizabile a individului uman.
Aceasta TRADARE PSIHOLOGICA a subiectului judiciar se poate intampla oricand: –ANTERIOR, IN TIMPUL sau POSTERIOR
realizarii faptei sau actului respectiv, deoarece omul ca fiinta sociala trebuie sa se raporteze implacabil la niste norme axiologice,
morale mai ales juridice (aplicabile in speta), indiferent ca sunt cunoscute mai mult sau mai putin de catre sine sau chiar de
catre semenii sai.
Aceasta „TRADARE SIMPTOMATICA „ poate fi usor verificata la nivelul schemei bio-feedback a determinismului secvential pe
scala actiunii umane.
Feedback-ul secvential ne indica urmatorii itemi* scalari in interiorul perioadei INTERNE si ulterior a
perioadei EXTERNE a actiunii umane :

15
 A- actiunea /perioada interna: * LATURA SUBIECTIVA A ACTIUNII UMANE
( intima convingere*- deliberarea; decizia)
B-actiunea exterioara:**/perioada externa:** LATURA OBIECTIVA A ACTIUNII UMANE
Actiunea efectuata>efectul**>deliberarea efect** si verificare efect motiv**> evaluare
mijloc**>evaluare efect
SCHEMA ACTIUNII UMANE IN CELE DOUA LATURI SUBIECTIVE SI OBIECTIVA
/>>/deliberarea,* decizia > motiv* >scop*> mijloc* // decizia // >efectul**>deliberarea efect**> verificare efect
motiv**> evaluare mijloc**>evaluare efect*>decizia** >> conexiune inversa/>>/
Este de retinut ca perioada „interna”, are anumite determinari secventiale ale actului de conduita distingandu-se chiar „
secvente interne”, psihice ale actului respectiv :
A –” in constiinta va apare ideea de a actiona onest sau nu, conform sau nu cu preceptele morale si juridice si tot in constiinta
apare reprezentarea urmarilor acestei atitudini ( intima convingere). Constiinta DELIBEREAZA asupra savarsirii faptei si asupra
tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotarari si tot constiinta este cea care va decide daca modul de actiune,
conduita asupra careia s-a purtat deliberarea urmeaza a fi savarsita (DECIZIA).
B- Odata terminat procesul de luare a unei hotarari, se produce o trecere de la manifestare de vointa spre concretizarea
conduitei prin efectuarea de fapte fizice externe – acte materiale, palpabile prin mijloacele obisnuite de investigare .
In fond,
in aplicarea cotidiana a dreptului juristii traiesc zilnic aceasta experienta rutiniera si verifica empiric aceste categorii juridice
subiective( intentie, culpa, vointa, rea credinta,etc.)
Faptul psihologic- ( ca moment al vietii constiente ce implica o selectare rationala a fenomenelor) – a fost dintotdeauna un
instrument de calificare juridica si de individualizare a faptelor umane.

Dinamica intimitatii functionale a bunei credinte

implica dezvaluirea cibernetica a structurilor functionale pe doua mari tronsoane distincte:
I. Primo :
TRONSONUL CIBERNETIC AL” BIO-FEEDBEACK-ului determinismului secvential „–
( schema dinamica a feedbeack-ului intern ).
II. Secundo :
TRONSONUL CIBERNETIC „ANTAGONIST -(bona / mala fides)”
Nu paradoxurile conceptuale intereseaza…
Potrivit
LEGII LOGICULUI DINAMICULUI CONTRADICTORIU
(lege care explica cel mai bine dinamica sistemelor antagoniste.
( vezi teoria sistemica antagonista – Stephane Lupasco ).
Juristii si psihologii trebuie sa urmareasca functionarea consonantista a acestui sistem viu, complex, pe toate interfatele
sale determinante de la nivelul psihismului uman.
Rezultatele vor fi pe masura asteptarilor. Va fi acea implinire a DEZIDERATULUI MIRCEA DJUVARA. Acea „necesitate inexorabila
de psihologie judiciara” in scopul gasirii in practica a unor .
Acest ideal al „ solutiilor complet exacte” in cauzele judiciare trebuie sa fie miza pentru care … chiar si… juristii trebuie sa se
sacrifice atat in cercetare cat si in aplicarea cotidiana a dreptului.
Mai mult functionarea cibernetica a acestor doua tronsoane ale bunei credinte este chiar verificata in practica de catre
psihologia judiciara moderna.
Este chiar conexiunea stiintifica a „SINDROMULUI RELEVANT” din biodetectia judiciara ( vezi tehnica investigarii conduitelor
simulate – sistemul „ lie detector”).
Este visul de aur al tuturor generatiilor de juristi.
Functionarea cibernetica a bunei credinte psihologice este explicata in clar prin dinamismele antagoniste echilibrate si prin
aceasta se deschide o noua perspectiva asupraCONPREHENSIBILITATII CONDUITEI interne umane, raportata la faptele sale
exterioare.
Potrivit legilor LOGICII DINAMICULUI CONTRADICTORIU pe structura analitica a functionarii Bona Fides *** conduita „
devianta” apare drept consecinta unui „dezechilibru” ce consta in primejdia precumpanirii unor forte psihice, morale,
axiologice, fata de celelalte, antagonice, in dezvoltarea despotica a pulsiunii unora negative in detrimentul celorlalte pozitive.
Ca sistem viu, antagonist, buna credinte are capacitatea de naturala autoreglare, ca orice sistem bio-psihic normal.
Sistemul va fi supus la randul sau legitatii raportului dintre fortele de „ actualizare” si „potentializare”.
Va capta si accepta in interior valorizarea sau va respinge si elimina pulsiunea negativa.

16
 Analiza secventiala a bio-feedbeack-ului indus pe scala itemilor va indica tensiunile din sistem.
Sistemul va fi cu atat mai rezistent cu atat cu cat le este mai greu fortelor psihologice antagoniste de a scapa din
echilibrul care determina intensitatea lor egala, pulsionala, antagonista; De a „scapa” prin „actualizarea unei forte psihice” pe
seama „potentializarii” celeilalte.
Vectorul buna sau reaua credinta va rezulta aproape matematic din compunerea si selectarea fortelor intrinseci
rezultante.
Buna credinta este un tot unitar care dezvaluie cel mai bine marile oscilatii umane intre cele doua extreme, intre
conduita inscrisa in limitele largi ale normalitatii si conduita devianta, intre intre alegere psihologica a determinarii
(mobilului) actiunii subiectului uman cat si in raportarea sa la rezultatul conduitei sale externe ca raspuns la stimulii
exterioritatii.- (ANGHELUS ION GABRIEL)
Functionarea interfatelor psihologice nu este completa fara a lua in calcul si dinamica dimensiunilor morale axiologice
juridice care la randul lor sunt diferite in anumite perioade istorice.
Marea „nevoie de normalitate sociala” a psihicului uman.
Obligat sa se raporteze la altii si la complexitatea valorilor morale si juridice si ca atare sa-si selecteze motivatiile, sa decida, sa
actioneze, sa-si evalueze continuu rezultatele, intr-o alerta oscilatorie repetitiva in scopul alegerii conduitelor de urmat.
Parafrazand-ul pe Stefan Odobleja ( intemeietorul psihologiei consonantiste in Romania ) –
buna credinta este stiinta armoniei si echilibrului intre sine si societate.
Stiinta reactiilor intre indivizi si arta de a le emite.
Oscilatia alternativa intre actiune si reactiune, intre rau si raspundere, intre cainta si consolare.
Buna credinta este chiar indicele nivelului prestantei sociale.

Daca bazele teoretice ale deonticii bunei credinte sunt surprinse in „modelul interpretarii cibernetice a bunei credinte”,
deontologia tipica a bunei este expresia aplicarii pragmatice a acumularilor stiintifice din metafizica bona fides si vizeaza
dezideratul transpunerii eficiente in practica de zi cu zi a dreptului a acumularilor din domeniul acestei institutii juridice
fundamentale.
Un excelent exemplu al utilizarii criteriului bunei-credinte in deontologia profesionala este oferit chiar de psihologia
judiciara din perspectiva analizei activitatilor judiciare ale autoritatii cu atributii specifice in sfera penala :
(vezi „Psihologie judiciara”,Ed. Sansa SRL,Bucuresti 1992- N.Mitrofan,T.B.Butoi,V.Zdrenghea).
Citez:
In acest plan al decelarii „Binelui de rau”
singurul „antidot” recomandabil este reprezentat de o „formula foarte veche de alchimie juridica” pe care societatea
moderna se straduieste din rasputeri sa o impuna in practica cotidiana :
” JUS – LEX – BONA FIDES-.”
Realitatile juridice romanesti demonstreaza zilnic ca omul este totdeauna „ suspectul „ posibil al unei vulnerabilitati
(adesea contagioase) in fata incoerentei aplicarii legilor care reglementeaza jocul intereselor din mediul social.
Atitudini si mentalitati.!
Tot in practica romaneasca se demonstreaza permanent ca in anumite circumstante „ingredientul „ fundamental al acestei
formule (honestum-bona fides) devine extrem de ” volatil” in raport cu celelalte doua (jus, lex).
Societatea nu poate cere moralitate si buna credinta daca nu este capabila sa o cultive si sa o ocroteasca.

– va urma –
III – Aplicatiile pragmatice ale deonticii bunei credinte).
DEONTICA SI DEONTOLOGIA BUNEI CREDINTE – de la metastiinta la pragmatism socio-juridic;
B) STRUCTURILE APLICATIVE ALE DEONTICII BUNEI CREDINTE:
CRITERIUL DEONTIC BUNA CREDINTA - scanner universal al actiunilor umane MATRICEA MORALA IMUABILA SPECIFICA
FIINTEI UMANE

– ETIOLOGIA CONFLICTULUI PRIMAR :

(- teza „BONA FIDES VERUS ABUSUS”)
– DEONTOLOGIA LEGALA si socio-profesionala
Odata inteles in profunzime talcul functionarii sociale a acestei institutii juridice in recostructia dezvoltarii nationale,
efectele benefice ale aplicarii energice si consecvente ale politicilor pozitive specifice bunei credinte nu vor intarzia sa apara.
Mai devreme, sau mai tarziu, instinctiv se va intelege ca la nivelul actual de primitivism al prestantei sociale, evolutia
jocurilor de interese socio-economice va atinge o plafonare vexanta, cu impact negativ asupra intregii societati, efectul de
bumerang izbind in plin marea masa sociala, intorcandu-se cu efecte previzibile chiar si impotriva celor care isi conserva si care
chiar incearca sa-si dezvolte egoist privilegiile asezate pe aceste speculatii de conjunctura de care au profitat.
Alegerea apartine constiintei sociale, ca sumum al constiintei membrilor societatii, unici si umili, fiecare in singuratatea sa
subiectiva :

17
 conservatorism, duplicitarism feroce, coruptie, anarhie protejata
ori
– libera initiativa, demnitate individuala, intronarea legii, stat de drept, justitie, dreptate si protectie sociala.
Tocmai lipsa unei deontologii socio-juridice, ca politica de stat ne arata la orice pas indolenta si duplicitarismul feroce prin
care frivolitatea romaneasca se simte la ea acasa intr-o dulce „ complicitate” patriarhala tipic romaneasca.
Faptele psihologice anterior analizate ne indica explicit utilizarea CRITERIULUI DEONTIC AL BUNEI CREDINTE ca instrument
juridic prin intermediul caruia se pot construi seturi de norme deontologice imperative specifice mai multor activitati
profesionale, in scopul reformarii si reabilitarii functionarii institutionale eficiente a structurilor statului de drept.
De asemenea CRITERIUL DEONTIC BONA FIDES poate fi utilizat cu succes in „radiografierea” disfunctionalitatilor
institutionale din societatea romaneasca actuala .
NB: DEONTICA – „STIINTA a ceea ce ar trebui sa fie”.
Solutiile tehnice nu vor intirzia sa apara.
Trebuie , mai intai sa existe intelepciunea ca sa se recunoasca prioritatea explicita a faptului ca deontica bunei credinte nu este
o teorie abstracta si complicata, ci este un veritabil
SISTEM DE GANDIRE SI ACTIUNE PRAGMATICA ce poate fi aplicat in viata de zi cu zi, fara a fi necesara o logistica
extraordinara, nedepinzand de alocarea vreunui buget exagerat.
Este chiar punctul de pornire in reformarea mentalitatilor romanesti si este constanta necesara a filozofiei spiritului de aplicare
a unei strategii coerente, dinamice si articulate de dezvoltare a natiunii romane.
Mai mult, poate fi si este modul de recuperare a „ratacirilor post decembriste” si este poate, singura sansa de „ardere a
etapelor” prin care Romania trebuie sa-si recastige locul in randul tarilor civilizate si dezvoltate economic, printr-o exploatare
eficienta a potentialului national pe care –l detinem.
Un adevar simplu, demonstrat istoric, potrivit caruia spiritul precede si determina dezvoltarea economica:

Prin anul 1910, marele nostru savant SPIRU HARET in „ MECANICA SOCIALA” distingea trei mari categorii de cauze ale
determinarii sociale ale unei natiuni:
1.CAUZE ALE DETERMINARII ECONOMICE ( grad de fertilitate al solului, clima, bogatii naturale, comunicatii, infrastructura,
aptitudinile populatiei pentru comert si industrie, vigoarea ei fizica, modul de distributie al avutiei nationale, inventiile,
cresterea sau descresterea populatiei, etc.).
2.CAUZE DE NATURA INTELECTUALA ( grad de inteligenta – medie, maxima, natura aptitudinilor intelectuale, grad de
instructie si educatie, dezvoltarea stiintelor, a artelor si a tuturor ramurilor culturii, a valorilor sociale, frecventa ivirii geniilor
nationale si a oamenilor de vocatie ).
3.CAUZE DE FACTURA MORALA* ( DEONTICA BUNA FIDES ) ( reactiile atitudinale in familie si fata de ceilalti membrii ai
societatii temperamentale individuale si de grup, relatiile interetnice, temperamentul natiunilor, normele morale nationale,
principiile legislatiei interne, caracterele oamenilor politici si a functionarilor din structurile statului).
Este limpede ca indiferent de imprejurarile faste sau nefaste in care se afla la un moment dat o natiune, cauzele cele mai
importante ale determinarii sociale sunt cele DE FACTURA MORALA, acestea fiind singurele care pot inclina decisiv balanta
dezvoltarii sociale indiferent de dimensiunea valorica a celor economice si intelectuale ale natiunii respective.
Aceste CAUZE MORALE GENERICE , pot conduce in societatea eterogena la:
1. fie la INVOLUTIE ( criza morala si sociala, conflicte interne, chiar razboi civil,
2. fie la STAGNARE ( tranzitia subdezvoltarii)
fie la PROGRES SOCIAL ( democratie, economie de piata, stat de drept, dezvoltare economica, pace si protectie sociala.
Ori, natiunea romana dispune inca de foarte mari premize in realizarea nazuintelor sale, indeplinind la criteriul
determinarii „intelectuale” si „economice”, standarde pe care alte tari nu le au, dar care sunt, cu mult mai dezvoltate economic
si social, tocmai pentru ca „determinarea morala” este mult mai bine reprezentata istoric, genetic in cultura acestora si, mai
mult, continua sa fie mult mai coerenta social si moral daca este incurajata dezvoltarea deonticii bona fides . Cu rezultate
economice pe masura care se vor vedea imediat cand vor fi descatusate energiile pozitive de libertate in creativitate
inventica, munca si dreptul la rezultatele muncii si acumulatilor personale si societale comune romanesti.

Chiar din acest punct de vedere DEONTICA BUNEI CREDINTE indica explicit enormul potential de redresare a determinarii
moral- generice nationale, in efortul iesirii din actuala subdezvoltare postdecembrista. De inlaturare a „neputintelor puterilor
statului ” in asigurarea progresului economic si social. De restabilire a increderii in institutiile statului nostru de drept.
BUNA CREDINTA ca institutie juridica va fi singurul „catalizator” al reformarii mentalitatii perimate, de tip feudal de
frauda .
Prin aceasta reconsiderare a principiului juridic al bunei credinte se va asigura cu siguranta remontarea atitudinii psihice,
sociale si mai ales remontarea atitudiini , juridice, LEGALE in mediul romanesc, fata de obiectivul precis al unui progres social si
economic constant.
Si daca „Mecanica sociala romaneasca” refuza sa functioneze normal, se datoreaza in primul rand faptului ca instrumentele
politice, economice si juridice folosite pana acum sunt inca neviabile tocmai pentru ca le lipseste acea energie a spiritului
deontic.

18
 Se pot schita cu titlu de exemplu cateva domenii prioritare de aplicabilitate imediata in care deontica BONA FIDES trebuie
sa-si puna amprenta:
a. LEGISLATIE
obiectivul elaborarii unor legi clare, simple care sa respecte logica juridica, potrivit deonticii psihologice de impact al
aplicarii legii respective; eliminarea anarhiei si hatisului legal , declansarea codificarii moderne, adaptarea si modernizarea
legislatiei romane la standardele internationale.
– obiectivul impunerii in legislatia romaneasca ( sfera normelor imperative si onesative) a obligatiei respectarii anumitor
drepturi si interese legitime pe baza conduitei de buna credinta ( discriminare pozitiva, negativa, sanctiuni ).
– Obiectivul ridicarii pe un nou prag discriminator a raspunderii juridice potrivit deonticii bunei credinte ( raspunderea civila,
disciplinara, administrativa, penala).
Individualizarea judiciara potrivit criteriului BONA FIDES in zonele in care exista un criteriu obiectiv (prin punerea accentului
pe latura subiectiva a actiunii umane):
– categoriile juridice : intentie, culpa, rea credinta – vezi modelul scalar de interpretare BONA FIDES a conduitelor umane.
Pornindu-se de la latura obiectiva a actiunii agentului ( palpabila prin mijloacele obisnuite de investigare) parcurgandu-se itemii
scalari de individualizare potrivit deonticii BONA FIDES.
– Seturi de norme privind refacerea procedurilor perimate romanesti. Excluderea normelor perimate, reconstruirea procedurilor
in scopul celeritatii solutionarii cauzelor judiciare, urmandu-se deontica sansei de afirmare a drepturilor si intereselor legitime
ale justitiabililor cu respectarea egalitatii de tratament si de acces in fata justitiei si a autoritatilor.
Norme juridice privind autoritatile publice inclusiv magistratii prin care , pe de o parte sa se evite posibilitatea sa fie mai presus
de lege, evitarea deontica a traficului de influenta si a coruptiei, iar pe de alta parte asigurarea demnitatii si protectiei
profesionale a scestor functii publice, protectie procedurala, profesionala, salarizare corespunzatoare, recompense publice
pentru merite deosebite. De asemenea, sanctiuni severe pentru cei care trateaza cu dispret deontologia si sunt gasiti vinovati –
proceduri.
b. – SFERA EXECUTIVULUI –
STATUL SI DEONTOLOGIA FUNCTIEI PUBLICE
– norme clare ale relationarii functionarului public cu beneficiarul actului din sfera serviciilor publice centrale si locale.
– Deontica organizarii eficiente a serviciilor publice.
– KNOW-HOW DEONTIC BONA FIDES privind simplificarea procedurilor birocratice sufocante, eliminarea „formelor fara fond”, a
mentalitatii „ de ce simplu cand se poate complicat”, stoparea proliferarii absurditatilor birocratice, evitarea surselor etiologice
de coruptie si de trafic de influenta specifica „ birocratiei patologice „. Cadru de lucru civilizat in sfera serviciilor publice centrale
si locale, eliminarea surselor de umilire si de hartuire birocratica a cetateanului.. De asemenea norme clare de deontologie
profesionala pe fiecare „ fisa de post public”, raspunderi si sanctiuni, recompense.
– Obligativitatea respectarii juramantului functionarului public – (deontica bona fides).
c. SFERA JUSTITIEI
1. Problematica administrarii eficiente a actului de justitie – norme active specifice deonticii BONA FIDES prin care trebuie
evitat ca justitia sa nu fie un instrument de „ tortura” si de „ macinat destine umane”, stiindu-se ca principalul scop al justitiei
este de a infaptui ACTUL DE DREPTATE si nu doar de aplicare rutiniera la gramada a legii, doar in litera ei, justitiabililor si
cauzelor deduse judecatii.
2. Statuarea pe insemnele justitiei a cuvintelor : „JUS”;” LEX „; „BONA FIDES”
3. Preocuparea pentru elaborarea legislativa a unor seturi de norme active in scopul eficientizarii actului de justitie:
3./1 EXCEPTIA DE REA CREDINTA
– procedura exceptiei MALA FIDES , efecte juridice, sanctiuni transante.
3./2 INSTITUTIA BUNEI CREDINTE in dreptul material si procedural romanesc ( reconsiderarea principiului juridic al BUNEI
CREDINTE ).
3./3 CRITERIUL DEONTIC BONA FIDES ca instrument metodologic de reconstruire a functionarii moderne a justitiei ( vezi norme
juridice privind activitatea magistratilor ).
3./4 CRITERIUL DEONTIC PRIVIND CONSTRUIREA UNOR SISTEME MODERNE CIBERNTTICE SI DE TEHNOLOGIE IT provenite
din deontica BONA FIDES ( exemplu : deontica institutiei individualizarii raspunderii si a pedepsei – metodologia juridica si
tacticile judiciare deontice de penetrare a conduitei simulate sau a relei credinte a infractorului – elaborarea SISTEMELOR
INTELEGERILOR JUDICIARE SUPRAVEGHEATE in scopul aflarii intregului adevar in cauza, a descoperirii tuturor consecintelor
infractiunii, solutionarea sub just temei a cauzelor judiciare).
4. Elaborarea altor sisteme printr-o deontica conferita de BONA FIDES unor sisteme sau proceduri eficiente cum ar fi : –
SISTEMUL DE REINSERTIE A INFRACTORILOR PRIMARI; SISTEMUL DE PROTECTIE AL MARTORILOR IMPORTANTI; SISTEMUL
DEONTIC AL PROBATIUNII; SISTEMUL RECORD- ului ( antecedente pozitive si negative), etc.
De asemenea deontica BONA FIDES trebuie sa conduca la institutionalizarea unei deontologii profesionale tipice BONA
FIDES absolut necesara in organizarea INTREGULUI Stat de Drept:
– CODUL DE CONDUITA AL FUNCTIONARULUI PUBLIC;
– CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECATORULUI;
– CODUL DEONTOLOGIC AL PROCURORULUI;
– STATUTUL SI CODUL DEONTOLOGIC AL POLITISTULUI;

19
– DEONTOLOGIA PERSOANELOR CARE ADMINISTREAZA BANUL PUBLIC;
– STATUTUL SI DEONTOLOGIA CADRELOR MEDICALE;
– STATUTUL SI DEONTOLOGIA CADRELOR DIDACTICE;
– DEONTOLOGIA PROFESIONISTULUI MASS-MEDIA;
– DEONTOLOGIA PARLAMENTARA;
– DEONTOLOGIA FUNCTIEI EXECUTIVE;
Toate acestea trebuie sa conduca la niste concluzii nebanuit de utile fata de forta acestei institutii juridice in mediul social
romanesc.
Nu este o probleme de metastiinta, cat este o problema de aplicare in practica de zi cu zi a solutiilor pragmatice ce pot rezulta
din acest domeniu miraculos.
Societatea romaneasca are dreptul sa renasca prin calea cea mai fireasca :
BONA FIDES, vs. ABUSUS .
De retinut , acestea nu reprezinta decat cateva exemple minimale dintre cele mai diverse sfere de aplicare pragmatica a
deonticii bunei credinte in scopul reformarii functionarii institutionale a structurilor statului de drept.
In organizarea institutionala a statului de drept regulile jocului democratic sunt foarte precis delimitate, fiind necesar ca
individul uman sa aiba sentimentul certitudinii ca regulile de drept vor fi respectate in mod egal de catre toti membrii
comunitatii in care traieste si pe cale de consecinta faptul ca cei care isi asuma riscul incalcarii deliberate a acestor reguli, vor fi
depistati si pedepsiti in timp util.
Orice membru al societatii trebuie sa aiba siguranta respectului absolut al drepturilor si a demnitatii sale umane, inclusiv a
libertatii de actiune, din moment ce recunoaste si aplica cu buna credinta aceste reguli obligatorii generale si impersonale care
reglementeaza conduita exterioara si interioara a subiectilor de drept intr-un cadru social dat.
Motivatia inclinarii catre deontica bunei credinte, va trebui sa creeze acel mediu in care orice om, in timp util, sa poata fi
ferit de fondul complex al sicanelor la care este posibil sa fie expus in exercitarea deplina si cu buna credinta a drepturilor si
libertatilor sale, altfel fiind spus, sa existe posibilitatea practica si usor de utilizat de a fi protejat de atitudinea manifesta de rea
credinta sau de eroare in care se afla indivizi izolati ori chiar o colectivitate care tinde sa-l agreseze sau sa-i compromita sansele
in mod nejustificat.
Aceasta motivatie catre buna credinta este esentiala deoarece, orice discriminare grosiera, abuzurile, frauda, coruptia,
perfidia, in genere incalcarea arbitrara a drepturilor si libertatilor umane conduce in final la oprimarea demnitatii si libertatii
umane , ajungandu-se chiar la negarea lor iar in cele mai nefericite cazuri, la extrema, la suprimarea vietii, cu consecinte
iremediabile pentru conditia societatii umane.
„ Unicitatea in diversitate a fiintei umane „ ne arata caracterul monstruos al oricarei crime, tocmai pentru ca prin aceasta se
elimina din existenta o unicitate irepetabila „ – sublinia acad. Stefan Milcu.
Fiecare om recunoaste.. ca astazi, buna credinta pare cea mai neinsemnata dintre legi , dar, in acelasi timp, ca BUNA
CREDINTA este totusi este cea mai respectata lege imuabila.
Aceasta simpla constatare sociala ubicua, nu este insa si suficienta pentru asigurarea echilibrelor sociale, daca nu se
aplica pe un suport stabil.
Buna credinta trebuie sa reprezinte legea primordiala care trebuie respectata la nivelul conduitei interne, exact asa cum
dreptul obiectiv este cel care prevaleaza la nivelul conduitei externe.

Abia atunci DREPTUL, in cele trei sensuri ale sale, dreptul subiectiv * ; stiinta dreprului*, Buna credinta* ar putea deveni
cel mai puternic factor de echilibru si de progres al civilizatiei umane, iar JUSTITIA va putea dispune de o arma de temut in
planul decelarii binelui social, de raul agresiv, care impresoara cateodata societatea umana pana la inabusire.
„ Somnul ratiunii naste monstrii „ – Goya.
Nu este doar un dicton celebru, dar in Justitia statului de drept si in democratie, monstruozitatile si aberatiile legilor
absurde, ori a procedurilor care impiedica aflarea adevarului si incalcarea demnitatii umane nu au ce cauta. In acelasi timp nici
faptele psihologice de rea-credinta de la nivelul anumitor functionari abuzivi ai autoritatii judiciare nu isi mai pot gasi locul.
Lipsa bunei credinte ca atitudine psihologica cu implicatii strict juridice, ne arata gravitatea oricarui delict premeditat, a
relei intentii, a perfidiei, a abuzului, fie el si abuz de drept, a coruptiei, deoarece prin aceste manopere ignobile se elimina din
competitia fireasca ce trebuie sa existe intre membrii societatii , sansele egale ca o oarecare personalitate irepetabila sa aiba
acces atat la dezvoltarea si afirmarea legitima a propriei sale valori cat mai ales sansele irepetabile ca aceasta personalitate,
irepetabila , sa promoveze si sa produca anumite noutati inestimabile in viata cotidiana concreta – valori materiale ori spirituale,
artistice sau culturale, tehnice sau stiintifice care pot si vor putea sa propulseze in mod nebanuit de surprinzator progresul
civilizatiei umane.
Metaforic, este vorba de obligatoria legitimare si asigurare a unei mentalitati sanatoase in „ traficul” intereselor legitime si
sociale pe marile” autostrazi” ale economiei de piata si a statului de drept in mediul social, fiind vorba de punctele esentiale care
vor avea impact major in reformarea mentalitatilor si a moravurilor vremii, eliberarea de prejudecati si, pe cale de consecinta,
odata cu instalarea bunei credinte si a probitatii in relatiile socio-juridice se va ajunge cu siguranta la declansarea uriaselor
energii pozitive, care se afla in stare de latenta in fiecare personalitate umana unica si irepetabila care se afla in directa
consonanta cu unitatea in diversitate a poporului roman.

20
Este vorba de o provocare pe care o adresez celor care intuiesc iminenta emulatie privind acest domeniu miraculos in mediul
social romanesc.
Chiar intre ideeile fundamentale care au condus la edificarea UNESCO converg si se regaseste imperativ si analiza si
raspunsul la principiul combaterii factorilor care stau la baza „conflictului originar” :
In chiar preambulul actului de constituire a Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie ,Stiinta si Cultura ( UNESCO –
4.nov.1946 ) se proclama cu titlul de indemn:
„ razboaiele luand nastere in spiritul oamenilor, in spiritul oamenilor trebuie ridicate conceptiile despre apararea pacii”.
Nu este o intamplare ….
Fiindca teza analizei „conflictului originar” are la baza deontica bona fides:
*”pentru ca abuzul provine din reaua credinta manifesta , trebuie ca buna-credinta sa stopeze
abuzul”,* …stiut fiind, ca orice conflict primar sau litigiu este intretinut, in mod artificial, numai prin
reaua-credinta manifesta … tinzandu-se ( prin lipsa de onestitate ) la exercitarea abuziva a drepturilor si
obligatiilor partilor litigante, creandu-se in timp un cerc vicios din care nu se poate iesi decat prin
onestitate ori buna-credinta exercitata ca atare ***.- ( loialitate, ordine,prudenta, temperanta, …
intentie dreapta, diligenta, liceitate, abtinere de la lezare ).”
***(Legile deontice ale ” Tezei conflictului originar” – copy right ANGHELUS ION GABRIEL )

„Quod erat demonstrandum”

Sfanta treime juridica :
JUS – LEX – BONA FIDES
(Dreptul, Legea, Buna-credinta)
Motto :
„ Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri, aproape nimic” M.Eminescu
„ Istoria ne invata ca oamenii ….nu au invatat nimic din istorie”
– PRO MEMORIA –
(articol jurnalistic)
by John Angel
Morala Biblica:
„ Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma; de ucidere, de cearta,
de inselaciune, de porniri rautacioase; sunt soptitori, barfitori; uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nesocotitori de
rele , neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neanduplecati, fara mila. Si, macar ca
stiu hotararea lui Dumnezeu, caci cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totusi, ei nu numai ca le fac, dar si gasesc
de buni cei ce le fac.”
( ROMANI 1:29:32)
„ Cel ce raspunde la vorba inainte de a o fi ascultat, este nebun si incurcat la minte”
( PILDE 12:17-19 )
„ Inaintea prabusirii vine trufia inimii, iar inaintea maririi merge umilinta „
( PILDE 12:17-19 )
„ Si pandindu-l , i-au trimis iscoade care se prefaceau ca sunt drepti ca sa-l prinda in cuvant si sa-l dea stapanirii si
dregatorului.” El insa, privind la ei, a zis : – ce inseamna, deci scriptura aceasta: „Piatra pe care n-au luat-o in seama ziditorii,
aceasta a ajuns in capul unghiului”. Oricine va cadea pe aceasta piatra va fi sfaramat, iar pe cine va cadea ea , il va zdrobi „.
( LUCA 20:18-17 )
„ Nu stiti ca voi sunteti Templul Lui si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi ?”
( CORINTENI : 3:16)
„ Si ce alta cere Domnul de la tine, decat sa faci Dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau”
„ Cel fara de pacat sa arunce cel dintai piatra”. Cel ce arunca piatra, de piatra va pieri.”
( IOAN 8:7 )
„ Omul aprig la manie trebuie sa fie pedepsit. Daca il cruti odata, trebuie sa incepi din nou.” ( PILDE 19:12 )
PRO DOMO
„Quod erat demonstrandum„
„ De aceea le vorbesc in pilde , pentru ca ei macar ca vad, si macar ca aud, dar nu aud, nici nu inteleg. Caci inima acestui
popor s-a impietrit, au ajuns tari de urechi, si-au inchis ochii,.. ca nu cumva sa nu auda..”
(MATEI 13:13:15 )
FARA SA O STIE sau sa INTELEAGA
DEONTICA BUNEI CREDINTE, fiecare ROMAN isi UMILESTE zilnic SINELE, contribuind subconstient si CULPABIL la intretinerea
„LANTULUI TROFIC” din „BIOTOPUL DEMOCRATIEI PROST INTELESE DIN STATUL DE DREPT, retraind perpetuu tragica
RASTIGNIRE a HRISTOSULUI, cautand cu DISPERARE acea DREPTATE divina…
Dar acea divina dreptate pe acest pamant, nu o poate afla,….

21
 DREPTATEA romanului ratacind aiurea CU CAPUL SPART izbita de „PIETRELE” aruncate cu URA de FARISEI si ORICE neavenit
imPILAT de pretutindeni…..
MAGISTRII DREPTULUI stiu foarte bine cat de sinuos este drumul spre ADEVAR si DREPTATE IN LIPSA ONESTITATII si Bunei-
credinte.
Odata cu savarsirea unor fapte si acte concrete apare un ADEVAR OBIECTIV ce exista indiferent de consideratiunile
subiective ulterioare care se fac in scopul ascunderii sau exagerarii acestei realitati obiective privind existenta faptelor si a
urmarilor lor . –ALEA IACTA EST-
Practica si teoria juridica cunoaste doar doua forme de adevar : ADEVARUL OBIECTIV – adica fiintarea unei existente fidele
intre realitatea faptelor si demersul judiciar catre cunoasterea acestor fapte si ADEVARUL JUDICIAR , adica adevarat este ceea ce
a fost stabilit prin instrumentele probatorii legal obtinute.
ADEVARUL SI DREPTATEA NU SUNT RELATIVE. si NICI ADEVARUL, NICI DREPTATEA NU SE AFLA UNDEVA LA „mijloc”.
Numai profanii, din ignoranta, sustin asemenea aberatii.
Confuzia de la nivelul cunoasterii comune a formelor de adevar si dreptate nu trebuie sa impieteze asupra infaptuirii actului de
justitie.
Potrivit CRITERIULUI DEONTIC BONA FIDES, practicarea artei patologice a stiintei jumatatilor de adevar si a logicii
indestructibile de manipulare cu rea-credinta a constiintelor umane este inadmisibila.
Aceste stiinte malefice creaza acea bestie umanoida perversa care, usor de-a lungul timpului, iertat de confratii
sai devine lider…un adevarat „ om de bine”… acel zoon politicon, UN POLITRUC ordinar –„specialist in teoria haosului si
anarhiei”. Antidotul la aceste mentalitati (care viruseaza din plin mediul psiho-social romanesc) este reprezentat de forta divina
a ONESTITATII si BUNEI-CREDINTE de la nivelul constiintei umane :
Faptele psihologice relvante :
(honestum) :
Loialitate/ neloialitate/
prudenta/ imprudenta
ordine/dezordine
temperanta/exaltare
(bona fides):
Intentie dreapta/rea intentie
diligenta/imprudenta grava
liceitate/iliceitate
abtinere de la prejudiciere/tendinta de prejudiciere
Abia atunci, se vor elimina confuziile mentale si paradoxurile culturale ce blocheaza normalitatea romaneasca.
Pentru ca afirm aici si acum : MAI MULTE FELURI DE ADEVAR INSEAMNA NICI UN ADEVAR in JUSTITIE si mai ales in Justitia
Romana
(Sumum jus summa injuria)
Fiecare parte implicata intr-un conflict sau intr-un duel judiciar, poate si are propria sa OPINIE SUBIECTIVA cu privire la
adevarul in cauza, in pricina, dar aceasta inseamna pana la proba contrarie ca afirma un adevar subiectiv (…) cu privire la
PAREREA SA DE DREPTATE SUBIECTIVA, pe care tine mortis sa si-o apropie, insa in finalul dezbaterilor judiciare vom putea vorbi
despre un ADEVAR JUDICIAR, care poate sau nu , sa reprezinte ADEVARUL OBIECTIV.
Ori, cautarea adevarului obiectiv este peremptorie. De aici se porneste totdeauna in calificarea juridica a faptelor si
individualizarea retribuirii lor ( – sum jus cuique tribuere – ( a da fiecaruia ce este al lui), adica in definitiv, de a se face dreptate.
Pentru ca drept este sa pedepsesti o conduita frauduloasa si just este sa-i aperi drepturile si interesele celui de buna-
credinta potrivit faptelor reprobabile sau corecte pe care le-au savarsit partile aflate in litigiu.
Iar nu sa se ignore retribuirea fiecarei fapte (sum jus) potrivit cu conformitatea sau dimpotriva cu eludarea ei fata de normele in
vigoare ( cuique tribuere) – respectiv,
corelativul din pilda Hristotelica : „ da Cezarului ce este al cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” – Cheia de
bolta a Justitiei- forma transcedentala de dreptate.
Dreptatea, in orice speta, nu poate fi decat unica, la fel ca adevarul obiectiv –
” DOUA FELURI DE DREPTATI, INSEAMNA NICI UN FEL DE DREPTATE”
Sau asa cum spuneau parintii dreptului : „ summum jus, summa injuria” – ( ” cate dreptati, atatea nedreptati „).
JUSTITIA MODERNA trebuie sa urmareasca DREPTATEA OBIECTIVA si nepartinitoare pe temeiurile Legale si ale statului de
drept,iar nu dreptatea subiectiva asa cum o intelege fiecare profan, iar fata de acest obiectiv generos si deloc utopic , buna-
credinta reprezinta puterea divina cu care sunt investiti magistratii ca sa alunge din forul justitiei mentalitatea primitiva a
„bestiei sociale” indiferent ca se afla de o parte sau de alta a „barei”.
Buna credinta este puterea virtuala care mijloceste actul de justitie, este dreptul imprescriptibil al puterii judecatoresti de a
tine cont de buna-credinta a justitiabililor, dar este si obligatia slujitorilor ei de a crede in ea si de a o aplica zi de zi , ceas de
ceas.
Buna-credinta este „sabia cu doua taisuri”, cu care justitia”reteaza” „lantul slabiciunilor umane” si cu care imparte dreptatea
zi de zi, este „instinctul ancestral de conservare al omului privit sub specie juris” si prin urmare, ramane singura cale sigura
catre DREPTATE.

22
 Din pacate astazi, in FORUL SACRU AL JUSTITIEI continua acea lupta acerba dominata de primitivismul mentalitatii lui „
Homo homini lupus”, iar „cohortele de parasi” se „plesnesc” rusinos in salile de judecata.
„ Setea de Dreptate” : Obiectiva !
Locul bolnavilor a fost luat de argumentele relevante. De CUVATUL DETERMINANT ; sub care cei slabi, de cele mai multe ori,
sfarsesc strabatuti de fiorul nedreptatii Hristosului sacrificat.
Ori, FIUL DOMNULUI a fost martirizat tocmai pentru ca noi sa fim mai buni; pentru iertarea pacatelor noastre. Sa fim de
(buna ) CREDINTA in LUCRARILE NOASTRE PE FATA PAMANTULUI.
Astazi nefericitii Il invoca tot mai des pe Dumnezeu in salile de judecata.
El exista in sufletul si spiritul fiecaruia dintre noi. In sufletul magistratilor, justitiabililor, avocatilor, a intregului personal care
desavarseste actul de dreptate, sau cel putin asa ar trebui sa fie…
Nu cautati DREPTATEA LUI DUMNEZEU in lucrarile lumesti; cand o cereti de la oameni. Mai ales cand o cereti de la cei ce
nu-l au in suflet.
Cheia de bolta a JUSTITIEI Divine a fost zamislita de Dumnezeu in afara comandamentelor omenesti.
Inca de la PRIMUL PACAT BIBLIC, „Sentinta” divina a ramas terifianta pentru urmasii lui ADAM si EVA – „ Evacuarea”
omului din Eden.
Textele biblice nu precizeaza daca cei doi „au recunoscut si regretat savarsirea faptelor”, insa efectele se cunosc … si de multe
ori urmasii lor le retraiesc … atunci cand se asteapta mai putin.
Pentru ca Omul a incalcat porunca si s-a INFRUPTAT din rodul CUNOASTERII BINELUI SI RAULUI.
Si a facut-o cu vinovatie ; in forma relei credinte – a vrut sa fie seamanul lui Dumnezeu. Si,… a ramas … un biet muritor de
rand. Un invatacel etern repetent la portile universului cunoasterii. Binelui si raului.
Decaderea din PARADIS a fost PRIMA executare de PEDEAPSA din istoria omenirii.
De atunci binele si raul salasluieste in sufletul omului.
In forma duplicitara de a fi, in fiinta noastra, in spiritul si constiinta noastra buna sau reaua credinta.
Si, fiindca oamenii, in pornirea lor egocentrica, au uitat talcurile pildelor lui Hristos si parabolele judecatilor lui Dumnezeu,
continua sa-si traiasca martiriul pe acest pamant, intretinand vesnic jocul rolurilor de judecati si judecatori, zilnic fiecare
schimband scena si rolul la randul sau, primindu-si cuvenita pedeapsa de-a lungul vietii, pentru fiecare fapta.
Desi poporul acesta mioritic poate fi alesul lui Dumnezeu in „ tara formelor fara fond„, in aceste timpuri de RECONSTRUCTIE
NATIONALA „ziditorii”(politicienii vremelnici si nevrednici) se fac ca uita mereu de FENOMENUL si impactul BUNEI-CREDITE in
societatea romaneasca! -DE 22 DE ANI.., stiindu-se ca romanii se trag din DACI ..adica din strabunii nostrii care ERAU CEI MAI
MARI IUBITORI DE DREPTATE dintre TRACI , iar nu iubitori de legi !, ….pentru ca stiau ca orice prost poate emite o lege, si
daca erau lipsite de intelepciune.. legile puteau fi si strambe si nedrepte. TOCMAI SI DIN CAUZA LEGILOR
PROASTE stagnam O TARA INTREAGA - Romania !

ESTE NEVOIE DE LEGISLATIE SIMPLA SI INTELEAPTA CARE SA RESPIRE DIN PLIN BUNA-CREDINTA.
Da este nevoie si de mai mult … de Buna credinta si Dreptatea in forul administratiei Tarii si in justitie . Adica, de
acea piatra unghiulara cu numeroase fatete slefuite ca un diamant indestructibil- fatetele psihologice dinamice si secventiale
ale onestitatii si bunei – credinte pe care orice om le poarta in suflet, mijlocind exterioritatea prin constiinta sa proprie.
Efemerii „ ziditori politici” omit mereu aceasta nestemata divina, neglijand faptul ca dincolo de lege si de aplicarea ei,
constiinta umana determina si precede aplicarea in fapt a legii, a rezultatelor scontate, stiindu-se ca fiecare dintre semenii
nostrii poate contribui la aglutinarea unei adevarate „ lespezi” gigantice a bunei-credinte socio-juridice.
Ca normalitate sociala, ca politica de stat, ca premisa esentiala a unui NEW-DEAL romanesc.
Tocmai , pentru ca moravurile grele ale parasilor si potrivnicilor vostri sa fie strivite in orice eventual litigiu ..de zidul de
diamant al bunei-credinte.- potrivit tezei BONA FIDES versus ABUSUS !.-. Aici si acum.! Tocmai…”pentru ca abuzul provine
din reaua credinta manifesta , trebuie ca buna-credinta sa stopeze abuzul”,….Stiut fiind ca orice conflict sau litigiu este
intretinut in mod artificial prin reaua-credinta manifesta … tinzandu-se ( prin lipsa de onestitate ) la exercitarea abuziva a
drepturilor si obligatiilor partilor litigante, creandu-se in timp un cerc vicios din care nu se poate iesi decat prin onestitate ori
buna-credinta exercitata ca atare *.- ( loialitate, ordine,prudenta, temperanta, … intentie dreapta, diligenta, liceitate,
abtinere de la lezare ).”
***(Legile deontice ale ” Tezei conflictului originar” -author John Angel)
Sta in PUTEREA JURISTILOR ROMANI de a se intoarce cu fata spre DUMNEZEU si catre BUNA CREDINTA.
LASATI LUMINA DIVINA SA PATRUNDA IN TEMPLUL JUSTITIEI !!! iar RAZELE EI vor fi REFLECTATE PE FATETELE NESTEMATEI
DIVINE si vor LUMINA PE TOTI TRUDITORII RENASTERII JUSTITIEI ROMANE.
Abia atunci, vom intelege cu totii ca PACEA SOCIALA nu este posibila atata timp cat ATITUDINEA RELEI CREDINTE (
manifestata in acte exterioare ) NU VA FI CALIFICATA in Justitie… drept … „CRIMA DE NEIERTAT”.
„ Cine de piatra nu se teme,… de piatra va pieri ! „
(Cine de buna-credinta nu se teme …. de reaua sa credinta va pieri !)

– NIHIL SINE DEO ! –

© 2000 Copyright avocat ANGHELUS ION GABRIEL

23
24