ASOCIAŢIA EGOMUNDI CĂLĂRAŞI

PROGRAMUL DE FORMARE
MANAGEMENT MOTIVAȚIONAL ȘI
PARTICIPATIV
ÎN EDUCAȚIE

Bariere de comunicare și optimizarea comunicării

Motto: Obstacolele nu mă pot strivi; fiecare obstacol produce o rezolvare riguroasă.

Leonardo da Vinci

Obiective:
1. Prezentarea barierelor de comunicare de natură organizațională
2. Identificarea barierelor de comunicare de natură individuală
3. Descrierea modalităților de optimizare a comunicării

1. Barierele de comunicare de natură organizațională

Atingerea obiectivelor organizaționale poate eșua dintr-o multitudine de motive; un câmp de
relații extrem de productiv în direcția apariției unor asemenea motive îl reprezintă barierele
comunicaționale.
Conform lui Longnecker, fiecare grup – managementul, respectiv forța de muncă – „tinde să
recepteze cu coloratura propriului punct de vedere situațiile organizaționale”. După Buchanan,
managerii și forța de muncă se consideră în tabere opuse, competitive și în „încercarea fiecărui
grup de a influența celălalt grup de a influența celălalt grup tendința va fi de creștere a implicării
în grupul propriu și de intensificare a rejectării celorlalți”. Până la un anumit punct este de înțeles
această atitudine de opoziție între cele două categorii.
De multe ori, managerii au mai multe informații formale despre proiecte ale organizației.
Subordonații, pe de altă parte, nu dețin informații privitoare la motivațiile în urma cărora se
realizează acestea, iar, în plus, ei pot înlocui informațiile obiective lipsă cu informații incorecte,
zvonuri, informații care sunt denaturate într-o proporție mare. Astfel, rolurile pe care le deținem
în organizație ne pot conduce la distorsionări în comunicare și percepția faptelor din organizație
pentru că indivizii interpretează informațiile în funcție de propria lor poziție în organizație.
Poziția și rolul în organizație furnizează cadrul de referință în interpretarea mesajelor primite.
Studiile de specialitate au descoperit în timp patru bariere de comunicare foarte răspândite
în organizaţii.
 Barierele de limbaj

Bariere de
Barierele determinate de poziţia

emiţătorului şi receptorului

Blocajele de comunicare sau

comunicare distorsiunea informaţiei

arierele de concepție

Barierele de concepție sunt reprezentate de presupunerile pe care le fac oamenii din

companie – bănuielile şi concluziile pripite, dar şi exprimarea greşită a mesajelor. Spre exemplu,
în multe companii unele departamente consideră că importanţa lor pentru buna desfăşurare a
activităţii generale este mai mare decât cea a altor departamente.
Dacă departamentul de resurse umane consideră că este mai important decât cel de
marketing, atunci comunicarea dintre acestea va fi deficitară, lipsită de interes şi automat efectele
asupra organizaţiei nu vor fi unele pozitive.
Foarte des întâlnite sunt barierele de mediu. Acestea ţin de climatul de muncă
necorespunzător unde sunt prezenţi mulţi factori perturbatori, precum zgomotul sau frigul. Tot la
categoria barierelor de mediu se înscriu şi diferenţele de pregătire profesională dintre membrii
organizaţiei.
Barierele de limbaj apar în momentul în care exprimarea diferită conduce la neînţelegeri,
confuzii sau transmiterea unor sensuri greşite ale informaţiilor. Dacă doi angajaţi vorbesc despre
un anumit subiect dar limbajul folosit nu este unul comun, atunci în comunicare se pot strecura
mesaje greu de înţeles care vor crea confuzii.
 În cele din urmă, barierele determinate de poziţia emiţătorului şi receptorului sunt cele
care intervin atunci când unul dintre cei doi are o imagine denaturată despre sine şi despre
interlocutor. Cu alte cuvinte, situaţiile în care unul dintre participanţii la discuţie îl consideră
inferior pe celălalt şi-l tratează ca atare. De asemenea, alte bariere de comunicare organizaţională
pot fi existenţa unei politici mult prea birocratice în ceea ce priveşte accesul angajaţilor către
conducerea companiei şi lipsa unei reţele de comunicare intranet sau a unor panouri de informare.

Blocajele de comunicare sau distorsiunea informaţiei se pot produce atunci când: • emiţătorul nu

stăpâneşte conţinutul mesajului transmis;

• acesta nu este expus clar, inteligibil şi sistematizat;

• emiţătorul vorbeşte prea încet, prea tare sau prea repede;

• nu prezintă la început scopul mesajului şi nu creează motivaţii pentru a trezi interesul

pentru comunicare;

• emiţătorul nu sincronizează diferitele tipuri de comunicare (verbală, paraverbală,

nonverbală, vizuală etc.);

• mesajul transmis nu corespunde cu interesele receptorului sau cu problemele pe care acesta

le are de rezolvat;

• mesajul este prea cunoscut sau prea abstract şi nu trezeşte interes, producând plictiseală; •

comunicarea este numai unidirecţională, producând pasivitate;

• rezentorul nu sunt angajat în comunicare prin dialog sau prin întrebări retorice; • eficienţa

comunicării este blocată și de fondul stresant creat de emiţător (plictiseală, oboseală,

nerăbdare, teama de a nu greşi în expunere etc.);

• receptorul nu are cunoştinţele necesare pentru a înţelege mesajul sau acestea nu au fost
fixate temeinic şi, ca urmare, se produc interferenţe.
Ideal ar fi ca toate aceste bariere să nu existe în organizaţii, iar procesul comunicării să se
desfăşoare fluent şi fără imperfecţiuni. În realitate, organizațiile sunt nevoite să facă mari eforturi
pentru a diminua efectele negative produse de barierele comunicării organizaţionale.

2. Barierele de comunicare de natură individuală

În calea unei comunicări eficiente se interpun o serie de obstacole ce trebuie depăşite cu
abilitate pentru a nu se ajunge la blocaje. Ele sunt rezultatul factorilor generali, ce impun bariere
comune pe care oamenii le aşază în calea comunicării sau al factorilor specifici procesului de
management.
 Cele mai frecvente obstacole sunt de natură:

➢ personală – fiecare individ are o personalitate unică, generată de moştenirea genetică, de

mediu şi de experienţă, care îi conferă o manieră proprie de comunicare;

➢ fizică – legate de caracteristicile individului, de starea lui fizică, dar şi mediul în care are
loc comunicarea;

➢ socială – referitoare la obiceiuri, tradiţii, model social (rural, urban), religie, statut social
(mesajul unui manager de rang înalt este considerat real, corect, chiar dacă uneori este
incomplet, fals);

➢ culturală – vizează nivelul de pregătire, limbajul şi vocabularul;

➢ semantică – apariţia unor neînţelegeri generate de folosirea unor cuvinte în moduri diferite
sau a unor cuvinte diferite în acelaşi mod, a neologismelor, a jargonului şi a expresiilor
strict tehnice;

➢ cognitivă – apariţia conflictelor interne datorate unor informaţii incompatibile cu sistemul

de valori al individului şi cu deciziile anterioare;

➢ psihologică – legate de particularităţi ale comportamentului uman: emotivitate, timiditate,

agresivitate şi afectivitate. Percepţia proprie a fiecărui individ este considerată cea mai
importantă barieră în interpretarea mesajului primit, pentru că oamenii folosesc propriile
repere şi concepte în judecarea altora;

➢ ambientală – contextul în care are loc comunicarea;

➢ managerială – obstacolele sunt generate atât de manageri, cât şi de

subordonaţi. ,,Problemele“ de comunicare între şefi şi subordonaţi sunt provocate de:
capacitatea insuficientă de transmitere a informaţiilor şi de ascultare a managerilor,
rezerva subordonaţilor de exprimare a părerilor, neobişnuinţa în comunicare,
neconcordanţa dintre cerinţele comunicării şi posibilităţile subordonaţilor, frecvenţa
modificărilor în sistemul de comunicare;

➢ organizatorică – provoacă deficienţe în circuitul ierarhic.

Comunicarea informală, filtrarea (tendinţa de a dilua sau de a opri la un moment dat un

mesaj aflat în curs de transmitere) şi lipsa timpului conduc la apariţia canalelor de comunicare în
afara celor rezultate din ordinea ierarhică. Toate aceste obstacole provoacă perturbaţii în cadrul
procesului de comunicare, din momentul emiterii mesajului şi până la receptarea acestuia.
Anumiţi factori (atât de natură organizaţională, cât şi de natură individuală) pot produce
blocaje în comunicare. R. Steers ne propune următoarele modalităţi prin care comunicarea poate
fi îmbunătățită:
- prezentarea sarcinilor de muncă într-un mod clar fiecărui angajat, astfel încât să se înţeleagă
precis ce se aşteaptă de la el;
- explicarea motivelor care au determinat cererea contribuţiei angajatului, astfel încât persoana să
înţeleagă sensul efortului său;
- furnizarea frecventă a feedback-ului cu privire la calitatea performanţelor realizate pentru a
motiva angajatul în vederea atingerii obiectivelor;
- multiplicarea canalelor de comunicare în vederea creşterii probabilităţii de recepţie a mesajului;
- repetarea mesajelor importante pentru a permite integrarea lor.
Tot Steers ne mai propune însă și alte modalităţi de eficientizare, dintre care le enumerăm
pe următoarele:
- existenţa unui climat favorabil în organizaţie, care să permită subordonaţilor exprimarea
mesajelor negative sau pozitive, fără teamă de penalizare;
- apariţia unor disfuncţii este mai repede resimţită de colaboratori, iar managerul trebuie să
cunoască acest lucru;
- diminuarea barierelor sociale şi de statut la diferite niveluri ale organizaţiei favorizează
exprimarea spontană a angajaţilor;
- luarea în calcul a informaţiilor ce pot contribui la formularea deciziilor; - selectarea
mesajelor astfel încât doar cele relevante să ajungă la managementul de vârf.

3. Modalitățile de optimizare a comunicării

În comunicarea managerială intervin, determinând-o sau numai influențând-o, factori
multipli care pot fi grupați în următoarele categorii: caracteristicile managerului, caracteristicile
colectivului de profesori, caracteristicile canalului de transmitere și ale contextului în care se
desfășoară actul comunicativ. Din perspectiva managerului contează stilul managerial, strategiile
de comunicare abordate, competențele de exprimare clară, precisă, argumentată, accesibilă,
implicarea profesională, formele de motivare utilizate.
Din perspectiva profesorului, ca manager al clasei, deosebit de importante sunt și
caracteristicile elevului: acuitatea senzorială (vizuală și auditivă), nivelul dezvoltării intelectuale,
experiența cognitivă și lingvistică, motivația învățării, nivelul competențelor de comunicare,
gradul de cultură, ritmul de lucru, atitudinile cognitive și sociale, trăirile emoționale, individuale
și de grup (anterioare și simultane actului de comunicare).
Comunicarea poate să întrețină relații de tipuri diferite: unidirecționale, bidirecționale și
multidirecționale. Accentul tinde să se pună pe dezvoltarea comunicării multidirecționale, ce
favorizează interacțiunea, interactivitatea, confruntarea diverselor cunoștințe. Este recunoscut
faptul că relațiile dintre cadrele didactice și elevi sunt multiple, iar modul de manifestare
comportamentală e resimțit de ceilalți în maniere diferite generând două tipuri de sentimente: de
respingere sau de acceptare. Acest lucru este influențat de individ, dar și de obstacole apărute în
calea comunicării. De multe ori, atunci când dorim să modificăm comportamentul unui elev,
încercăm să modificăm mediul sau să intervenim asupra propriului mod de manifestare. Nu
reușim însă întotdeauna „să-i ascultăm pe elevi” cu tact, răbdare și atenție, lucru ce duce la
instalarea unor obstacole în calea comunicării. Spre exemplu, în cazul unui elev care se plânge că
întâmpină dificultăți în efectuarea unei teme, cadrul didactic poate riposta pe un ton :
- de avertizare: „Dacă vrei note mari, muncește!”;
- de comandă: „Lucrează și nu te mai plânge atât!”;
- de ridiculizare: „ Vai de mine … chiar așa?”
Ca proces, comunicarea presupune o serie de caracteristici, și anume:
- este un proces uman;
- este un proces conștient;
- este procesul prin care se creează o anumită semnificație;
- este un proces continuu;
- este procesul prin care se construiește sensul atitudinilor și comportamentul oamenilor; -
se naște în context;
- este un proces simbolic;
- este un proces in care feedbackul are un rol crucial;
- este un proces complex;
- este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care l-a
receptat).
Regulile unei comunicări eficiente sunt:
- orientare pozitivă a comunicării (pe fapte plăcute, stimulative);
- comunicarea trebuie să fie bilaterală(permite schimbul de mesaje, punere de întrebări); -
comunicarea să fie securizată (nu un prilej de abuz afectiv, emoțional al unuia asupra
celorlalți);
- concordanța comunicării verbale cu cea mimico – gestuală;
- evitarea ambiguităților (subînțelegerilor, incertitudinilor);
- evitarea suprapunerilor mesajelor (intervenția peste cuvântul celuilalt); -
constituirea de mesaje clare, concise (exprimate cu cuvinte și expresii uzuale).
Particularități ale comunicării:
- comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătura unii cu ceilalți, în mediul în care
evoluează;
- în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor
scopuri și transmiterea anumitor semnificații;
- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune:comunicarea exteriorizată (acțiunile
verbale și nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se
înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ
 în forul său interior, la nivelul sinelui);
- orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anume spațiu
psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, într-o strânsă interdependență;
- procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, o
dată inițiată , are o anumită evoluție, se schimbă și schimba persoanele implicate în proces; -
procesul de comunicare are un caracter ireversibil , în sensul că odată transmis un mesaj, el
nu mai poate fi oprit în drumul lui către destinatar.
Inteligenţa emoţională are legătură cu capacitatea de a rezolva probleme, cu gândirea
critică, cu înţelegerea şi interpretarea lucrurilor abstracte, dar, mai ales, cu modul în care
individul alege limbajul comunicării potrivit fiecărui context.
O dimensiune a inteligenţei emoţionale în cadrul comunicării este reprezentată de limbajul
nonverbal. Dacă ne gândim la persoanele care au o puternică capacitate de a procesa semnalele
nonverbale cu care interacţionează, care ştiu să folosească acest tip de limbaj în folosul propriu,
pentru a exprima dincolo de cuvinte, o stare, o idee, o poziţie, etc., putem observa tipologii
interesante de oameni.
Omul inteligent emoţional ştie să folosească tehnicile comunicării paraverbale, cunoaşte
moduri de a-şi sincroniza mesajul în concordanţă cu intenţia sa, prin elementele vocii: volum, ton,
ritm, accent, pauză, dicţie. Vocea este asociată trăirilor sufletești și emoţiilor. De exemplu, cei
entuziaşti sau furioşi vorbesc tare; cei lipsiţi de încredere sau siguranţă, au volumul scăzut. Vocea
cu tonalitate joasă este atractivă (voce de radio) şi creează impresia de autoritate, siguranţă şi
control, cea cu tonalitate înaltă, de emoţie sau de nesiguranţă. Scăderea volumului vocii în acelaşi
timp cu încetinirea ritmului vorbirii, pot capta atenţia sau pot ameninţa.
Competența de a comunica eficient necesită mult mai mult decat abilitățile verbale și
capacitatea de gestionare a stresului. De multe ori, ceea ce spui este mult mai puțin important în
comparație cu modul în care o spui. Gesturile pe care le faci, postura corporală, cât de repede sau
cât de tare vorbești, cât de aproape stai sau modul în care privești în ochi persoana căreia-i
vorbești cântăresc mult mai mult în comparație cu ceea ce spui. Pentru a le menține atenția celor
din jurul tău si de a te conecta cu aceștia este necesar să fi conștient de importanța comunicării
nonverbale și să răspunzi la indiciile nonverbale oferite de interlocutorii tăi.
Aceste mesaje nu se opresc în momentul în care cineva se oprește din vorbit. Chiar și
atunci când ești tăcut, o formă de comunicare există în continuare. Gândește-te la ceea ce
transmiți și dacă ceea ce transmiți se află în concordanță cu ceea ce simți în interior. Mesajele
tale nonverbale pot produce un sentiment de interes, încredere, entuziasm sau pot genera frica,
confuzie, neîncredere și dezinteres.
Comunicarea nonverbală de succes depinde de capacitatea de a vă gestiona stresul, de a vă
recunoaște propriile emoții și de a înțelege sentimentele pe care le trimiți și pe care le primești.
Atunci când comunici concentrează-ți atenția asupra persoanei în cauză. Dacă îți planifici ceea ce
urmează să-i spui sau dacă visezi cu ochii deschiși, cu siguranță veți neglija toate celelalte aspecte
nonverbale ale conversației și toate celelalte subtilități.
Comunicarea glumeață ajută la extinderea inteligenței emoționale și vă ajută să: 1)
Depășiți mult mai ușor dificultățile. Permițându-vă să vizualizați frustrările și dezamăgirile
dintr-o nouă perspectivă veți supraviețui mult mai ușor situațiilor dificile.
2) Treceți mai ușor peste diferențe. Folosindu-vă de umor, adesea puteți spune anumite lucruri
pe care altfel nu le puteați spune.
3) Te relaxezi și te energizezi în același timp. Comunicarea glumeață ameliorează oboseala și vă
relaxează organismul. Astfel, veți deveni mai creativi, vă veți elibera de modul de gândire
rigidă și veți putea observa lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Inteligenţa emoţională a devenit foarte importantă, atât în viaţa privată, cât şi în mediul de
afaceri. În primul rând, este importantă datorită gradului de dezvoltare a abilităţilor de
comunicare şi datorită necesităţii de a crea relaţii bune cu colegii. Scopul este de a avea o
comunicare calitativă şi deschisă, în care ambii interlocutori să îşi poată exprima liber propriile
păreri şi sentimente. De asemenea, pe lângă o comunicare bună, este important să înţelegem
propriile sentimente şi pe cele ale altor persoane. Dacă nu ne cunoaştem bine pe noi înşine, nu
vom putea să ne stăpânim emoţiile. Pe de altă parte, este important să înţelegem şi cum se simt
persoanele din jurul nostru, cu care locuim şi lucrăm, cum am putea să le ajutăm, dacă trebuie,
sau să înţelegem pur şi simplu diferite perspective de analizare a anumitor situaţii.
Inteligența emoțională este formată din patru atribute:

• Conștiința de Sine: Îți recunoști propriile emoții și recunoști modul în care acestea îți
afectează gândurile și comportamentul, îți cunoști punctele slabe și punctele forte și ai
încredere în tine.

• Managementul Sinelui: Ai capacitatea de a-ți controla sentimentele impulsive și

comportamentele de genul acesta, îți poti gestiona emoțiile într-o manieră sănătoasă,
preiei inițiativa, îți menții propriile angajamente și ai capacitatea de a te adapta noilor
circumstanțe.

• Conștientizarea Socială: Poți înțelege emoțiile, nevoile și preocupările celorlalte persoane,

ai capacitatea de a citi foarte bine limbajul nonverbal al celorlalte persoane, te simți
confortabil din punct de vedere social și recunoști dinamica de putere într-un grup sau într
o organizație.

• Managementul Relațiilor: Dispui de abilitățile necesare pentru a construi și a menține

relațiile din viața ta, comunici într-un mod clar, ai puterea de a-i inspira și de a-i influența pe
ceilalți, lucrezi foarte bine în echipă și dispui de abilitatea de a gestiona conflicte. Înţelegerea
psihologiei celuilalt, ca indicator al adaptării în diverse contexte sociale, este
 este facilitată de empatie ce presupune un anumit grad de comunicare emoţională și este o
caracteristica esenţiala a unui manager. În plus, empatia presupune o convergenţă a emoţiilor şi
gândurilor în direcţia modelului cu care empatizăm, mecanism care, în epoca informatizată din
lumea contemporană, este tot mai greu de realizat datorită distanţelor sociale şi virtuale.
Empatia este o cale de pătrundere în cadrul intern de referință al interlocutorului, putând
contracara manifestarea agresivă, ceea ce va permite apariția unei atitudini tolerante, de ascultare
și de luare în considerare a argumentelor furnizate de partener ca o condiție atât de necesară
comunicării interpersonale.
Cercetările moderne asupra empatiei surprind o serie de funcții ale fenomenului empatic
prin care se justifică implicațiile sale benefice, însă nu eludează ambivalența fenomenului
empatic în sensul că anumite „contexte” ale personalității circumscrise, în special de anumite
trăsături caracteriale ale individului, pot să apară și consecințe malefice.
Stroe Marcus distinge următoarele funcții ale empatiei, cu consecințe benefice în
adaptarea individului:

Funcția de
comunicare
Funcția

Funcțiile Funcția
anticipativă

empatiei
Funcția de
contagiune afectivă

cogniti Fucția
vă performanțială

1. Funcția cognitivă este aceea care decurge din transpunerea

psihologică în sistemul de referință al altuia, permițând cunoașterea empirică a partenerului,
act utilizat cu sau fără intenție de orice persoană în relația interpersonală. În
ceea ce privește conținutul acestei cunoașteri trebuie menționat, așa cum
observa Davis N.H. că „principala informație ce oferă empatia este starea
emoțională”. Noi nu aflăm sau aflăm mult mai puțin prin empatie despre inteligența, istoria
persoanei sau modul de organizare a gândirii acestuia, în schimb, „aflăm cât de prietenos sau
de ostil, tensionat sau relaxat, interesat sau plictisit, deschis sau defensiv, optimist sau
pesimist, cât de mult îi place viata sau e descurajat.” Autorul consideră că empatia este
 procesul simțirii a ceea ce simte o altă persoană, este intuiție sau, mai exact, un proces de
cunoaștere tacită. Consecința imediată a manifestării cunoașterii empatice o constituie
fenomenul înțelegerii, de cele mai multe ori nediscursiv, ci instinctiv, în maniera
„scurtcircuitată”, ca posibilitate de surprindere promptă, dar nu mai puțin profundă a
caracteristicilor de personalitate ale celui investigat.
2. Funcția anticipativă decurge din cea cognitivă și constă în efectuarea unei predicții corecte a
posibilului comportament al partenerului și, implicit, a strategiei comportamentale a celui ce
empatizează. Această funcție nu se manifestă numai în comunicarea interpersonală, ci se
implică eficient și în transpunerea de tip artistic ca o condiție internă a realizării actului
creator. Pe aceasta se și bazează valorizarea empatiei ca trăsătură de personalitate implicată
în mod nemijlocit în creația scenică sau în creația literară.
3. Funcția de comunicare rezultă din nevoia de empatie coroborată de cele mai multe ori cu
nevoia de dialog, cu schimbarea temporară a propriei perspective cu a celuilalt, ca o condiție
a unei benefice comunicări interpersonale. Francis Held și Janine Maucorps, considera că,
dacă nu există empatie nu poate să existe nici comunicare, celălalt neexistând pentru mine
nici în bine, nici în rău, nici ca dușman. Empatia nu este supusa caracteristicilor pozitive sau
negative ale reacțiilor cu celălalt, ea le precede, le depășește, le conține. Nu întâmplător, în
unele dicționare de specialitate empatia este definită ca o modalitate de comunicare implicită,
care, fără a înlocui comunicarea explicită, o completează și o valorizează. Comunicarea de
timp empatic desfășoară o relație cu caracter interactiv, favorizând un comportament
cooperant, de înțelegere reciprocă între parteneri, fiind apt să declanșeze acele armonii
sociale caracteristice contactelor interpersonale.
4. Functia de contagiune afectivă rezultă din implicațiile nivelului de apropiere a eului cu
partenerul prin care procesul de punere temporară în situația celuilalt atrage după sine, fie
chiar și prin apelarea la simpatie, un proces de contaminare a stării celuilalt. Balansul pe care
empatia îl realizează pe axa de identificare - detașare favorizează aceasta funcție. Este deja
un fapt cunoscut că cineva este mai empatic cu un partener simpatic decât cu unul antipatic,
or simpatia manifestată față de altul poate potența nivelul empatiei, apropiindu-l de polul
identificării ca premisă al unei posibile contagiuni de tip afectiv. Această funcție a empatiei,
este, însă, în mare măsură condiționată de împrejurări de viață.
5. Funcția performanțială rezultă din faptul că în anumite împrejurări de viață sau profesiuni
empatia preia ipostaza de însușire psihică, devenind acea abilitate de a favoriza realizarea cu
succes, la nivel supramediu a unei activități ce implică relații interpersonale. În această
ipostază, empatia însăși dezvoltă un nivel superior de manifestare asigurând un nivel de
retrăire acurată a stărilor, gândurilor și acțiunilor altora, și, astfel, mijlocind atingerea unor
performanțe înalte în profesiuni ce reclamă relații interpersonale. Cercetările românești
asupra empatiei au făcut dovada funcției performanțiale, situând această însușire psihică în
rândul aptitudinilor
 generale, dar cu anumite particularități specifice în cazul unor activități ca cele dramatice,
literare, didactice, psihoterapeutice sau de negociere, reprezentând acel instrument operațional
al psihicului uman necesar asigurării unei eficiențe profesionale maxime.
În concluzie, funcțiile empatiei au o valoare adaptativă, având un rol major în întreținerea
relațiilor interpersonale, în abordarea unor atitudini tolerante, de ascultare și înțelegere a
motivelor și stărilor partenerilor, ca o condiție necesară a unei benefice comunicări
interpersonale și manageriale.
O altă farmă de optimizare a comunicarii în cadrul unei organizații școale este
persuasiunea, care se referă la crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor
ca urmare a utilizării simbolurilor. Persuasiunea se concretizează printr-un discurs construit
premeditat pe două planuri: raţional şi emoţional; va fi asumată, astfel includerea contextului şi a
receptorului ca factori constitutivi ai discursului; în consecinţă, discursul are un pronunţat
caracter dialogic, impus de orientarea spre receptor şi de principiul cooperării; receptorul este
unul „particular”, caracteristicile îi sunt identificate şi condiţionează decisiv elaborarea
discursului.
Persuasiunea reprezintă o formă de influenţare. Aceasta este modalitatea de argumentare
prin intermediul căreia o persoană încearcă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane
să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea este un proces de ghidare al oamenilor pentru
a adopta atitudini, idei sau acţiuni (raţionale sau mai puţin raţionale). Ea se bazează pe discuţii şi
„atractivitatea prezentării” în locul folosirii mijloacelor de forţă. La o privire mai atentă, este
vorba chiar de societatea în care convieţuim.
Ca și argumentarea, persuasiunea este o formă de comunicare instrumentală. Cei care
argumentează sunt, în egală măsură, persoane care încearcă să ne convingă de ceva.
Persuasiunea se deosebește de argumentare prin aceea că aceasta operează atât la nivelul afectiv,
cât și la nivelul rațional, în timp ce, argumentarea operează numai la nivel rațional.
Persuasiunea se realizează în condițiile în care se ține cont de caracteristicile de receptivitate și
reactivitate ale persoanelor influențate. Este o activitate de convingere bazată pe o astfel de
organizare a influențelor, încât să ducă la adoptarea personală a schimbării așteptate, fiind opusul
impunerii sau forțării unei opțiuni.
Persuasiunea, ca formă de comportament uman, conține întotdeauna potențiale probleme
morale și etice, deoarece:
1) Implică o persoana sau un grup de persoane ce încearcă să îi influențeze pe alții modificându
le convingerile, atitudinile, valorile și acțiunile publice.
2) Presupune alegeri conștiente dintre obiectivele urmărite și mijloacele retorice folosite pentru a
le atinge.
3) Implică, în mod necesar, un judecător potențial (unul sau toți receptorii, agentul persuasiv sau
un observator independent).
Întrebuințarea morală a tehnicilor persuasive, a responsabilității etice, sunt cuprinse în
standardele persuasiunii etice, mai ales, cele care au în vedere persuasiunea publică. Sunt propuse
standarde ce vizează comunicarea interpersonală, în grupuri, în special, în grupuri mici și în
public. De exemplu, standardele etice pentru discuțiile în grupuri mici, cu sarcină bine precizată,
într-o formă rezumativă, ar putea fi gândite astfel:
1) Trebuie să li se permită participanților să ia o hotărâre fără a fi constrânși, înșelați ori
manipulați.
2) Participanții trebuie încurajați să își mărească și să își dezvolte potențialul. 3) Trebuie încurajat
raționamentul valid și judecata de valoare relevantă. 4) Conflictele și dezacordurile care au în
centru persoane, și nu idei sau informații, trebuie evitate.
5) Nu este recomandabil ca participanții să îi manipuleze pe membrii grupurilor, urmărindu-și
propriile scopuri egoiste.
6) Când își asumă rolul de consilieri, participanții ar trebui să prezinte informațiile onest, exact și
corect. Ar trebui să își precizeze sursele, să îngăduie și altora cercetarea dovezilor și
argumentelor pe care le dețin. Nu le este permis să mintă, deoarece minciuna conduce la
pierderea încrederii necesare participanților pentru evaluarea informației.
7) Referitor la grupurile sau indivizii din exterior, participanții incluși în grup ar trebui să se
oblige să apere aserțiunile factuale corecte, promovând pe cele ce exprimă valori dezirabile și
sfaturi competente.
8) Participanții ar trebui să comunice cu ceilalți așa cum ar dori ca aceștia să comunice la rândul
lor cu ei.
9) Exercițiul comunicării în grup se cuvine judecat în contextul valorilor relevante și al criteriilor
etice, nu exclusiv, ori, în primul rând, prin prisma obiectivelor urmărite.
În concluzie, persuasiunea este arta de a influența, ținând seama de anumite reguli, de
norme și de o etică a grupului. Influențarea reprezintă modalitatea de a schimba felul în care alții
văd un anumit subiect sau o acțiune, precum și reacția lor până la a ajunge ca cel influențat să se
comporte în unele privințe ca tine. Regula de aur a persuasiunii este să nu se transforme în
manipulare.