Aplicatii Practice Modul I

2)I.5.1. Aplicații practice 1. Prezentați tipurile de comunicare din cadrul organizației școlare în care
activați. 2. Prezentați câteva propuneri ( dacă este cazul) de îmbunătățire a comunicării în cadrul
organizației școlare în care activați.

Fiind cadru didactic, am putut observa felul în care are loc comunicarea în unitatea
şcolară în care lucrez şi toate elementele teoretice studiate îşi pot găsi exemplificările în situaţii
concrete surprinse în activitatea de zi cu zi, atât în relaţia cu elevii şi părinţii, dar mai ales în
relaţia cu ceilalţi profesori şi cu conducerea şcolii.
     În realizarea acestei acestui sumar am pornit de la ipoteza conform căreia comunicarea
în cadrul organizaţiei şcolare este un proces complex ce presupune nenumărate aspecte pe care
un cadru didactic trebuie să le cunoască pentru a fi capabil să medieze şi să rezolve diferite
situaţii delicate conflictuale ce pot apărea la un moment dat în relaţia cu colegii, cu directorii sau
cu elevii.
     Comunicarea organizaţională nu este un proces spontan şi natural, ea este proiectată în
aşa fel încât să permită coordonarea, proces ce are în vedere atingerea unui obiectiv prestabilit,
necesar pentru realizarea scopului final al organizaţiei, precum si armonizarea, activitate ce are
drept scop definirea unui obiectiv comun.
      Forme ale comunicării
     La nivelul organizaţiei noatre , comunicarea poate fi analizată din mai multe perspective
şi pot fi întâlnite mai multe forme de comunicare :
-  comunicare interpersonală (între membrii organizaţiei școlare ) şi comunicare
organizaţională (între diferite structuri, compartimente sau departamente ale organizaţiei);
-  comunicare formală şi comunicare informală;
-  comunicare pe orizontală, comunicare pe verticală şi comunicare pe diagonală (oblică);
-  comunicare verbală (însoţită de componenta paraverbală cu rol esenţial în nuanţarea
sensului unui mesaj);
- comunicare scrisă;
 comunicare nonverbală.
    Comunicarea interpersonală care la rândul ei are mai multe forme: orală, scrisă,
nonverbală
Comunicarea orală utilizează ca vector cuvântul rostit, este întâlnită cel mai frecvent şi
poate lua forma conversaţiilor directe între două persoane, a discuţiilor cu mai multe persoane în
cadrul unor şedinţe sau grupuri de lucru, a conversaţiilor telefonice etc. Avantajele acestui tip de
comunicare sunt: rapiditatea circulaţiei informaţiei, siguranţa, feedbackul rapid, confortul în
realizarea comunicării, posibilitatea de a activa membrii organizaţiei, faptul că le oferă
angajaţilor sentimentul de consideraţie şi participare la adoptarea deciziilor. Are ca dezavantaj
faptul că nu asigură păstrarea în timp a informaţiei. De aceea pot apărea erori sau confuzii. Are,
de asemenea, o mare încărcătură subiectivă, iar transmiterea succesivă este dificilă, cu pierderi
de substanţă informaţională.
      Comunicarea scrisă se utilizează în rapoarte, memorii, note interne, planuri de
activitate, scrisori, mesaje prin fax sau e-mail etc. În acest caz, nota de subiectivitate dispare. În
plus, acest tip de comunicare asigură păstrarea în timp a informaţiei şi coerenţa mesajului şi
permite o elaborare prealabilă. Prezintă însă şi câteva dezavantaje: necesită efort şi timp mare de
realizare (mai mare decât în cazul comunicării orale), nu asigură un feedback rapid şi are un
caracter impersonal.
      Comunicarea nonverbală permite transmiterea unei informaţii fără cuvinte sau, în
cazul utilizării cuvintelor, acestora li se adaugă la înţelesul semantic şi alte influenţe, în special
elemente de limbaj ale corpului: gesturi, distanţa fizică, mimica etc.
     Comunicarea internă se referă la schimbul de mesaje ce se realizează în interiorul
organizaţiei șclare, atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Comunicarea este formală atunci când
mesajele sunt transmise pe canale prestabilite. Atunci când informaţiile circulă prin canale ce nu
se înscriu în sfera relaţiilor de subordonare, este vorba de o comunicare neformală.
     Comunicarea formală presupune crearea în mod deliberat a unor canale formale de
comunicare, prin stabilirea unui sistem formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică
a organizaţiei școlare. Ele sunt proiectate şi gestionate pentru a permite transferul de informaţii
între niveluri (pe verticală) şi departamente (pe orizontală). Direcţiile formale de comunicare
respectă cu fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în general, pe
trei direcţii principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta este situaţia ideală de
comunicare. De cele mai multe ori, în cazul organizaţiilor aflate în plin proces de schimbare,
comunicarea orizontală lipseşte cu desăvârşire sau este foarte lentă şi ineficientă. De cele mai
multe ori, comunicarea pe orizontală respectă exclusiv canalele informale, ceea ce duce în mod
inevitabil la scăderea exactităţii informaţiilor. Această situaţie se datorează în mare parte faptului
că, pe de o parte, nu se conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor între
departamente, ca fiind vitală pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi pe de
altă parte faptului că în organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru specialişti
în comunicare.
      Comunicarea de sus în jos este iniţiată de către director şi este îndreptată către
eşaloanele subordonate. De obicei, este folosită pentru transmiterea de dispoziţii şi directive,
pentru explicarea regulamentelor şi practicilor specifice organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea
responsabilităţilor membrilor corpului profesoral și are ca scop şi motivarea angajaţilor ca şi
punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi strategia aleasă de organizaţie. Ideea de
periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o anume permanenţă şi fluiditate a
comunicării.
Principalele elemente implicate în procesul de comunicare din cadrul organizaţiei noastre
sunt cele binecunoscute pentru toate organizațiile care oferă servicii educaţionale dupa cum
urmeazâ:

● emiţătorul- iniţiatorul mesajului (directorul în cele mai multe cazuri);

● mesajul- care poate fi comunicat în forme verbale, nonverbale şi paraverbale;

● codul- sistemul de semne şi simboluri utilizat în redactarea mesajului (literele

unui alfabet, simboluri specifice, softuri lingvistice etc.);

● canalul de transmitere a mesajului - căile utilizate pentru transmiterea

mesajului, care în cadrul unei organizaţii pot fi:
 - canale formale sau oficiale;

- canale informale sau neoficiale.

Canalele de comunicare cele mai uzuale sunt: rapoarte, referate, rezoluţii, circulare, note
interne, scrisori, şedinţe, întâlniri personale, convorbiri telefonice, teleconferinţe etc.

● mijloace de comunicare - suportul tehnic al procesului de comunicare (telefon,

fax, reţeaua internet, reţele audio-video, etc.);

● receptorul - destinatarul mesajului;

● sursele de bruiaj/ factorii perturbatori - reprezintă factorii care intervin în

transmiterea mesajului şi care pot constitui obstacole sau surse de distorsiune în
înţelegerea acestuia. Astfel, putem întâlni factori obiectivi (calitatea funcţională
a mijloacelor de comunicare, timp insuficient pentru transmiterea oportună a
mesajului, lipsa de experienţă în utilizarea unor mijloace moderne de
comunicare, etc.) şi factori subiectivi (capacitatea persoanei de a formula şi
înţelege un mesaj, anumite interese personale, oboseala, stresul etc.).
Barierele contextuale depind în cea mai mare măsură de:
-factori externi- zgomot, interferența mesajelor, distanța prea mare sau prezența unor obstacole
între interlocutori etc.;
-statutul interlocutorilor (de exemplu, diferența mare de ranguri în ierarhie sau diferența între
nivelurile de pregătire).