Cursul 10 – Politici macroeconomice

Prin politicile macroeconomice statul poate influența economia (prin măsurile adoptate).
De exemplu, pe termen scurt asupra prețurilor se exercită influene diverse, generate de factori interni
și externi, care ce influențeayă cererea și oferta agregată. Însă, pe termen mediu sau lung, stabilitatea
prețurilor este asigurată de politca monetară.
Banca Națională are la dispoziție mai multe canale (sau mecanismele specifice) de transmisie
a acesteia, printre care: ratele dobânzilor practicate de instituţiile financiare; creditele; cursul de
schimb; anticipările pe care le au agenții economici referitoare la inflaţia.

Teorii privind politicile macroeconomice

Economiştii clasici au evidenţiat faptul că ştiinţa economică se bazează mai mult pe ipoteze derivate
din legile observabile ale producţiei decât dintr-un proces introspectiv, analitic.
Printre economiștii clasici se numără:
1. Adam Smith (1723-1790) – Cercetări asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţionale (1776) –
folosește metafora mâinii invizibile pentru a explica modul în care se realizează bunăstarea generală
atunci când fiecare individ își urmărește propriul interes.
2. David Ricardo (1772-1823) – Principiile economiei politice şi ale impozitării (1817), Theory
of Profit
În perioada 1500 - 1750, majoritatea economiștilor au susținut mercantilismul, promovând
ideea comerțului internațional pentru a obține lingouri de aur prin administrarea unui excedent
comercial cu alte țări. Ricardo a contestat această ideea, potrivit căreia scopul comerțului îl reprezenta
acumularea de aur sau argint. Bazându-se pe principiul „avantajului comparativ”, Ricardo a
argumentat în favoarea specializării industriei și a comerțului liber. El a sugerat că specializarea
industriei combinată cu comerțul internațional liber produce întotdeauna rezultate pozitive.
O altă idee promovată de Ricardo se referea la creşterea salariilor reale ce atrag o scădere a
profitului real.
La fel ca şi Adam Smith şi David Ricardo a fost un oponent al ideii de protecţionism al
economiilor naţionale, mai ales în cazul agriculturii.
3. Thomas Robert Malthus (1776-1834) – Eseu asupra populaţiei (1787) – a elaborat modelul
de creştere a populaţiei.
4. John Stuart Mill (1806-1873) – Principii de economie politică, a reformulat teoria lui Ricardo
5. Jean-Baptiste Say (1787-1832) – Tratat de economie politică (1802), Curs complet de
economie politică (1828)
 Economia neoclasică (1870) a fost axată în special pe analize în domeniul microeconomiei, iar
cele mai importante rezultate sunt elaborarea modelului concurenţei perfecte şi a revoluţiei
marginaliste.
O altă contribuţie esenţială a neoclasicilor o reprezintă dezvoltarea analizei statice
comparative (comparate), în care evoluţia proceselor economice nu este analizată ca variaţie
permanentă în timp, ci doar ca analiză la două momente de timp diferite. Acest tip de analiză a fost
utilizat cu succes şi în macroeconomie până în anii ’70, după care s-a trecut la mijloace şi metode mai
sofisticate de analiză
Principalii exponenţi ai şcolii neoclasice au fost:
1. Leon Walras (1834-1910) – a dezvoltat teoria echilibrului general
2. Edgeworth (1845-1926) a dezvoltat conjunctura Edgeworth: pe măsură ce numărul agenților
dintr-o economie crește, gradul de nedeterminare se reduce. În cazul limită a unui număr infinit de
agenți (concurență perfectă), contractul devine pe deplin determinat și coincide cu punctul de
echilibru. Edgeworth a introdus în economie funcția de utilitate generalizată, U (x, y, z, ...) și a trasat
prima „curbă de indiferență” . A evidenţiat, de asemenea, paradoxul taxării: pe măsură ce se aplică o
taxă asupra consumului unui bun, preţul acestuia poate să se reducă.
3. Alfred Marshall (1842-1924) a dezvoltat concepte precum: utilitate marginală, legea
cererii, legea ofertei, cost marginal, elasticitate.
4. Vilfredo Pareto (1848-1923) a introdus noţiunea de optim Pareto (nu poae fi crescută
bunăstarea unui agent fără a fi în detrimentul altui agent)
5. W.S. Jevons (1835-1882),
6. Wicksell (1851-1926),
7. C. Menger (1840-1926) etc.

Revoluţia keynesiană a marcat sfârşitul definitiv al doctrinei “laissez-faire-ului” şi promovarea

intervenţiei statului în economie. Statul poate interveni în economie prin intermediul cheltuielilor
publice, a impozitării dar şi a măsurilor monetare.
Modelul veniturilor şi impozitărilor (IS – LM) a fost elaborat de Hicks şi Hansen (1937) şi
reprezintă esenţa economiei keynesiene. În abordarea keynesiană fiecare componentă din cadrul
venitului este “explicată” prin intermediul altor variabile. De exemplu, consumul depinde de venitul
disponibil, masa monetară depinde de venit şi de rata dobânzii, investițiile de rata dobânzii, taxele de
venit, etc. În acest sistem veniturile, producţia, preţurile şi şomajul sunt puternic influenţate de politica
fiscală a guvernului. Hansen a inclus mai târziu în model şi piaţa forţei de muncă; de aici a rezultat un
model care analizează simultan cele trei pieţe: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară şi piaţa
forţei de muncă.
Clasicii considerau că salariile şi preţurile sunt flexibile, iar rata dobânzii poate restabili
echilibrul pe piaţa monetară. În opinia keynesienilor salariul este complet flexibil, şi de aici posibilitatea
atingerii nivelului ocupării complete a muncii prin intermediul fluctuaţiilor salariului. În viziunea
neoclasică în schimb, apare posibilitatea existenţei şomajului care nu mai poate fi reglementat, iar de
aici rezultă că ocuparea deplină nu poate fi atinsă (datorită efectului Pigou: scad prețurile, crește
consumul, scad economiile, iar curba IS se va deplasa la dreapta). În ultima jumătate a secolului XX au
apărut şi alte concepte care au influenţat decisiv dezvoltarea teorie economice.

Teoria aşteptărilor raţionale a apărut pentru prima dată într-un articol al lui J.E. Muth (1961)
despre piaţa asigurărilor şi piaţa bunurilor și serviciile. Politicile keynesiene tradiţionale de după anii
’70 s-au dovedit ineficiente în rezolvarea problemelor economiei Statelor Unite ale Americii. Astfel,
economişti ca R.E. Lucas, T. Sargent sau N. Wallace au dezvoltat ideile lui Muth prin care se afirmă că,
datorită evoluţiei imprevizibile a preţurilor, agenţii economici îşi formează anumite aşteptări cu privire
la dinamica acestora în viitor (își formează așteptări).

Monetarismul. Debutul teoriei monetariste este marcat de publicarea de către Milton

Friedman (1956) a teoriei cantitative a banilor. Cel mai important rezultate obţinut de Friedman şi
Şcoala de la Chicago a fost acela că masa monetară nu este influenţată de rata dobânzii, deci este o
variabilă exogenă care poate fi folosită în politicile de relansare economică.

Ultimul sfert de secol a fost dominat de disputa dintre teoriile monetariste şi cele fiscale. Pe
de o parte sunt adepţii lui Milton Friedman, care afirmă că cel mai important factor prin care se poate
reglementa dinamica economiei este masa monetară. De cealaltă parte sunt economiştii keynesieni şi
neokeynesieni care afirmă că veniturile sunt afectate în special de măsurile care influenţează
componentele cererii agregate (consum, cheltuieli publice, taxe şi impozite). Primii neagă puterea de
intervenţie a politicii fiscale în economie, în timp ce ultimii susţin prioritatea politicii fiscale în raport
cu cea monetară. În timp ce monetariştii analizează măsurile de politică economică pe termen lung,
keynesienii efectuează analize predominante pe termen scurt.
 Politici macroeconomice într-o economie închisă (folosim modelul IS-LM)

În continuare presupunem că rata dobânzii rămâne constantă, ceea ce va avea ca efect

modificarea venitului din Y0 în Y’’. Încorporând efectele monetare ale creşterii cheltuielilor, atunci
datorită sporirii nivelului producţiei/outputului (Y’’ > Y0) va avea loc creşterea ratei dobânzii, şi ca
urmare nivelul producţiei/outputului va scădea din Y’’ în Y’. Creşterea ratei dobânzii, va „elimina”
anumite cheltuieli private, iar creşterea nivelului producţiei/outputului va fi mai mică decât aceea
corespunzătoare cazului în care rata dobânzii rămâne constantă. Acest efect se mai numeşte efect de
compensare şi va reduce valoarea multiplicatorului.

Rata r LM
dobân
zii

r
’

r I
0 S
I

IS

0 Y
’’
Yo Y’ Y

Creşterea ratei dobânzii poate rezulta ca urmare a:

• necesității de a oferi rate mari ale dobânzii pentru certificatele de depozit emise de
autoritatea publică (în vederea acoperirii cheltuielilor), astfel încât acestea să devină atractive
pentru agenţi;
• creşterii cererii de bani pentru tranzacţii, datorată creşterii nivelului producţiei
naţionale.
Acest efectul de compensare apare atunci când o politică fiscală/bugetară expansionistă duce
la creşterea ratei dobânzii, ce va avea drept consecință reducerea cheltuielile private şi a investiţiilor
private. Ca urmare a creşterii ofertei de bani scade rata dobânzii şi crește outputul. Banca Naţională
controlează politica monetară prin intermediul operaţiunilor deschise (tranzacționarea certificatelor
de depozite) pe piaţă.
 Dacă masa monetară crește, atunci curba LM se va deplasa la dreapta. Deoarece piaţa activelor
reacţionează imediat, rata dobânzii se va modifica de la E la E1, ducând la creșterea investiţiilor, ce va
avea ca efect creșterea venitului la punct de echilibru E1, pentru care rata dobânzii este r’. Cu cât curba
LM este mai aproape de orizontală, cu atât mai mari vor fi modificările în venit.
Atunci când cererea reală de bani este mai puțin sensibilă la modificarea ratei dobânzii, o
creştere a ofertei de monedă va determina o modificare semnificativă a ratei dobânzii şi cu un efect
accentuat asupra cererii de investiţii.

Rata
dobâ
nzii LM
r

I
E LM
r
0

1
r E
1

IS

0 Y
1
Yo Y