Suport de Curs Promovarea Sanatatii

Ministerul Sănătăţii, Muncii și Protecţiei Sociale al Republicii Moldova
Centrul de excelenţă în medicină şi farmacie „Raisa Pacalo”
PROMOVAREA
SĂNĂTĂŢII
Suport de curs
pentru elevii colegiilor de medicină
Chişinău 2017
Suportul de curs pentru formarea iniţială a specialiştilor medicali cu studii postsecundare şi
postsecundare nonterţiare la unitatea de curs Promovarea sănătăţii a fost elaborat de către cadrele
didactice ale Centrului de excelenţă în medicină şi farmacie „Raisa Pacalo”.
Materialul este editat cu suportul Proiectului Moldo-Elveţian Regionalizarea Serviciilor
Pediatrice de Urgenţă şi Terapie Intensivă din Republica Moldova (REPEMOL), proiect finanțat de
Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare și implementat de Fundația Centrul pentru Politici
și Servicii de Sănătate.
Suportul de curs a fost aprobat la şedinţa Consiliului metodico-ştiinţific,

Proces-verbal nr. 6 din 29 iunie 2017
Autori:
Tatiana CRIŢCAIA,
şef catedră Discipline paraclinice, igienice şi epidemiologie,
profesor Discipline igienice, grad didactic superior
Svetlana BODIU,
profesor Discipline igienice, grad didactic întâi
Svetlana COBÎLEANSCHI,
director adjunct pentru activitatea educaţională, didactică şi metodică,
profesor disciplina Boli infecţioase, grad didactic superior
Recenzenţi:
Angela Cazacu-Stratu,
doctor în ştiinţe medicale, conferenţiar universitar, catedra Igienă,
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”
Mariana Gîncu,
medic în promovarea sănătăţii,
Centrul Naţional de Sănătate Publică
„Oamenii se roagă zeilor să le dea sănătate, fără să ştie că stă în puterea lor s-o
menţină şi că luptând împotriva ei prin lipsa de măsură, o trădează prin goana lor
după plăceri.”
(Democrit)
CUVÂNT ÎNAINTE
Când se vorbeşte despre sănătate frecvent se înţeleg serviciile de sănătate acordate, iar sănătatea
în sensul prevenire rămâne în umbră. Adesea sănătatea nu este pusă în valoare până în momentul în
care este afectată şi apare o maladie. Deşi sloganul „Este mai ieftin să previi boala decât să o tratezi”
pare a fi învechit, actualmente este mai adevărat decât oricând, ţinând cont de creşterea impactului
bolilor asupra întregii omeniri.
Medicina contemporană are ca scop promovarea sănătăţii. Activitatea de informare şi educare
sanitară a publicului trebuie să incite oamenii să-şi dorească sănătatea, să caute mijloacele pentru a o
obţine şi pentru a o păstra. Fluxul informaţional difuzat prin intermediul diferitelor forme de mas-
media a ridicat nivelul de înţelegere asupra bolilor, asupra mijloacelor terapeutice de ameliorare şi
vindecare, şi a dus la creşterea exigenţelor faţă de problemele de sănătate individuală şi comunitară.
Oamenii trebuie informaţi cu privire la sănatate şi modul lor de viaţă, având ca obiectiv preve-
nirea îmbolnăvirilor, înainte ca procesele de deteriorare a sănătăţii sa înceapă. În domeniul sanătăţii
oamenii aşteaptă de la cadrele medicale informaţii cu privire la promovarea sănătăţii.
Promovarea sănătăţii este o unitate de curs de specialitate care se studiază în cadrul formării
profesionale iniţiale în învăţământul medical postsecundar şi postsecundar nonterţiar, care are ca
scop iniţierea viitorilor medicinişti cu standardele generale de sănătate în comunitate, prin îmbu-
nătăţirea cunoştinţelor despre factorii de risc cu influenţă asupra sănătăţii şi educarea abilităţilor de
încurajare a populaţiei să adopte comportamente şi stiluri de viaţă sănătoase.
Suportul de curs constituie o sinteză a materialelor selectate din surse bibliografice actuale, care
include informaţii cu referire la elemente principale ale sănătăţii publice, factorii care pot altera modul
şi stilul de viaţă sănătos, programe de educaţie pentru sănătate etc. O atenţie sporită se acordă pla-
nificării corecte a măsurilor sanogene, identificării problemelor de sănătate, stabilirii grupurilor de
populaţie cu risc înalt de îmbolnăvire. Formarea la elevi a cunoştinţelor şi deprinderilor de informare
a grupurilor de risc în scopul reducerii unor maladii generale, promovării modului şi stilului sănătos
de viaţă, va permite viitorilor lucrători medicali să planifice şi să îndeplinească corect măsurile de
profilaxie a maladiilor, să determine cauzele îmbolnăvirii, să planifice şi să aplice metode şi tehnici de
educaţie pentru sănătate. Elevii vor fi pregătiţi să descrie sănătatea populaţională sub toate aspectele,
să recunoască factorii ce condiţionează sănătatea, să evalueze modul de viaţă şi să promoveze modul
şi stilul sănătos de viaţă.
Grupul de autori nu şi-a propus ca obiectiv elucidarea exhaustivă a tuturor aspectelor curricu-
lare, dar se anunţă deschis să opereze completări ulterioare în funcţie de obiecţiile şi sugestiile ce vor
parveni.
X. Cuprins
I. Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate – elemente

principale ale sănătăţii publice�� 8
Definiţiile sănătăţii: sănătatea individuală, sănătatea grupului uman��8
Conceptul de sănătate, conceptul de boală��9
Piramida Maslov��10
Dimensiunile stării de sănătate��11
Determinanţii sănătăţii��13
Rolul personalului medical în promovarea sănătăţii��16
Educaţia pentru sănătate��17
Educaţia sanitară��19
Promovarea sănătăţii��19
Promovarea sănătăţii şi reforma sistemelor de sănătate��22
Marketingul social şi promovarea sănătăţii��23
Strategia „Sănătate globală în secolul XXI” ��24
Advocacy şi dezvoltare de parteneriate.��27
Şcoli care promovează sănătatea��32
Spitale care promovează sănătatea��35
Promovarea sănătăţii în spitale – element de bază în sistemul de management al calităţii��37
II. Caracteristicile sănătăţii populaţiei în funcţie de nivelul şi

calitatea vieţii�� 38
Modul sănătos de viaţă. Componentele principale ale modului de viaţă��38
Stilul de viaţă. Elementele stilului de viaţă�� 40
Elementele sanogene şi patogene ale stilului de viaţă �� 43
Indicatori de evaluare a stării de sănătate��45
III. Formele şi mijloacele educaţiei pentru sănătate�� 47

Clasificarea mijloacelor de educaţie pentru sănătate�� 48
Mijloacele de educaţie pentru sănătate în funcţie de adresabilitate ��49
Clasificarea mijloacelor educaţiei pentru sănătate după criteriul relaţiei emiţător-receptor��50
Mijloacele de educaţie pentru sănătate în funcţie de calea de tansmitere ��51
IV. Factorii care influenţează modul şi stilul de viaţă sănătos�� 60

Modele de schimbare de comportament. Prevenirea/reducerea comportamentelor riscante��61
Alimentaţia sănătoasă �� 68
6 Promovarea sănătăţii. Suport de curs
Principiile de bază ale alimentaţiei sănătoase�� 68
Tipuri de alimentaţie ��69
Modele de consum��70
Consumul alimentar��70
Modelul de consum alimentar din mediul urban versus cel din mediul rural��71
Educaţia pentru sănătate în promovarea unei alimentaţii raţionale��72
Aspecte etice ale promovării sănătăţii la persoanele obeze ��73
Influenţa aditivilor alimentari asupra sănătăţii organismului uman��74
Educaţia pentru sănătate în prevenirea şi combaterea consumului de alcool��75
Aspecte etice ale promovării sănătăţii la persoanele dependente de consumul de alcool.
Profilaxia consumului de alcool�� 80
Educaţia pentru sănătate în prevenirea şi combaterea fumatulului. Aspecte etice ale
promovării sănătăţii la fumători�� 80
Educaţia pentru sănătate în prevenirea şi combaterea consumului de droguri ilicite�� 84
Combaterea toxicomaniei��88
Combaterea abuzului de medicamente��88
Prevenirea accidentelor ��89
V. Planificarea activităţilor de educaţie pentru sănătate a

populaţiei şi de promovare a modului sănătos de viaţă�� 90
Tipuri de planificare a măsurilor de educaţie pentru sănătate�� 90
Metodologia planificării în domeniul serviciilor pentru sănătate��91
Modele utilizate în procesul de elaborare a planurilor��91
Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate��92
Strategii de intervenţie. Strategii preventive��95
Caracteristici socio-demografice. Indicatori utilizaţi pentru evaluarea stării de sănătate ��96
Strategii globale de promovare a sănătăţii��98
VI. Comunicarea în educaţia pentru sănătate�� 99

Comunicarea şi competenţa de comunicare�� 99
Prevenirea situaţiilor conflictuale��100
Comunicarea interpersonală. Definiţiile comunicării ��100
Componentele comunicării��101
Modalităţi de transmitere a mesajelor��102
Barierele în comunicare. Modalităţi de depăşire a barierelor ��103
Comunicarea verbală��104
Comunicarea nonverbală şi paraverbală��104
Promovarea sănătăţii prin comunicare��104
Cuprins 7
VII. Educaţia pentru sănătate a diferitelor grupe de populaţie�� 108
Promovarea sănătăţii în comunitate ��108
Promovarea sănătăţii în familie��111
Activităţi de educaţie pentru sănătate a copiilor de diverse vârste��112
Educaţia pentru sănătate a vârstnicilor��115
Educaţia pentru sănătate în bolile netransmisibile (cronice)��117
Educaţia pentru sănătate în bolile cardiovasculare�� 122
Educaţia pentru sănătate în diabet zaharat�� 122
Educaţia pentru sănătate în bolile transmisibile ��123
Educaţia pentru sănătate în combaterea tuberculozei��125
Educaţia pentru sănătate în mediul rural��125
Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate a migranţilor��127
VIII. Programe de educatie pentru sănătate�� 130

Clasificarea programelor/proiectelor��130
Etapele elaborării unui proiect��130
Structura unui proiect/program de sănătate��133
Managementul proiectelor de sănătate �� 134
IX. Evidenţa şi evaluarea activităţilor de educaţie pentru

sănătate şi promovare a sănătăţii �� 135
Evidenţa activităţilor de educaţie pentru sănătate��135
Evaluarea educaţiei pentru sănătate şi a promovării sănătăţii��137
Indicatorii cantitativi de educaţia pentru sănătate ��138
Etapele evaluării în promovarea sănătăţii��140
Glosar �� 143
Resurse bibliografice�� 147

I. Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru
sănătate – elemente principale ale sănătăţii publice
Sănătatea este un drept uman fundamental, esenţial pentru dezvoltarea socială şi economică.
Promovarea sănătăţii reprezintă procesul prin care oamenii îşi pot creşte controlul asupra determi-
nanţilor propriei sănătăţi şi, prin aceasta, să-şi îmbunătăţească sănătatea (OMS). Promovarea sănă-
tăţii, prin investiţii şi activităţi, acţionează asupra determinanţilor stării de sănătate pentru a crea
cele mai mari câştiguri pentru sănătatea oamenilor, pentru a contribui la reducerea semnificativă a
inechităţilor în sănătate, pentru asigurarea respectarii drepturilor umane. Scopul principal este de a
creşte durata medie a vieţii şi de a micşora diferenţele din acest domeniu dintre diferite ţări.
Promovarea sănătăţii implică acţiuni politice şi de mediu, sub formă de politici de sănătate şi
acţiuni concrete.
Evoluţia de la educaţia pentru sănătate la promovarea sănătăţii a avut un parcurs de durată mă-
surat în secole, care a fost strâns legată de realităţile istorice, dar şi de evoluţia şi dezvoltarea ştiinţelor
medicale. Adesea educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii sunt percepute ca fiind similare,
dar în esenţă reprezintă noţiuni distincte.
Educaţia pentru sănătate reprezintă furnizarea de cunoştinţe către indivizi sau grupuri de indi-
vizi, astfel încât aceştea să-şi poată modifica, în mod voluntar anumite comportamente de risc.
Promovarea sănătăţii este un concept definit prima dată în anul 1986 de către Organizaţia
Mondială a Sănătăţii, ca fiind procesul care permite oamenilor să exercite controlul asupra deter-
minanţilor sănătăţii şi să-şi îmbunătăţească astfel starea de sănătate. Promovarea sănătăţii implică
acţiuni politice şi de mediu, sub formă de politici de sănătate şi acţiuni concrete.
Educaţia pentru sănătate este un termen folosit pentru a desemna ocazii de învăţare create pen-
tru a facilita schimbări de comportamente care au fost identificate ca fiind factori de risc pentru anu-
mite boli. Educaţia pentru sănătate nu este interesată numai de individ, ci şi de comportamente, fie
ele sănătoase sau la risc. În contextul promovării sănătăţii, sunt necesare diferite forme de educaţie
pentru sănătate destinate grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor. În acest fel, educaţia pentru să-
nătate şi promovarea sănătăţii sunt strâns legate între ele.
Definiţiile sănătăţii: sănătatea individuală,

sănătatea grupului uman
Omul este o parte a viului, a naturii şi înseamnă viaţă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
defineşte sănătatea individuală ca: o stare de bine, completă din punct de vedere fizic, mintal şi social
şi nu numai absenţa bolii sau a infirmităţii.
Caracteristicile acestei definiţii sunt:
–– acceptată de toată lumea ca o aspiraţie;
–– realizarea ei presupune responsabilitatea societăţii;
–– subliniază caracterul pozitiv şi multiaxial al sănătăţii.
Sănătatea este o resursă pentru viaţa de zi cu zi, nu obiectivul vieţii; este un concept pozitiv, care
evidenţiază disponibilităţile sociale şi personale alăturate celor fizice.
Sănătatea poate fi privită ca o stare de echilibru între oameni şi factorii fizici, biologici şi sociali
ai mediului de viaţă, compatibilă cu o perfectă funcţionalitate a fiinţei umane. Se apreciază că o per-
soană este sănătoasă, în măsura în care ea este capabilă să activeze fizic, emoţional şi social fără ajutor
din partea sistemului de asistenţă a sănătăţii.
Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate – elemente principale ale sănătăţii publice 9
Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul dintre
drepturile fundamentale ale omului.
Astăzi, nu există o definiţie unică a sănătăţii individuale, ci o pluralitate de definiţii, ce ţin de
cunoştinţele acumulate, de dinamica şi specificul valorilor culturale şi pentru că sănătatea are un
caracter procesual, evolutiv, rezultă şi tentativa de a defini sănătatea în mai multe moduri şi de a fi
măsurată în funcţie de diferite criterii de referinţă. În lista foarte largă a definiţiilor date sănătăţii se
folosesc mai multe criterii pentru definirea ei, fiecare şcoală adoptând unul, două sau toate cele trei
criterii utilizate cel mai frecvent.
Aceste criterii sunt:
✓✓ bunăstarea funcţională;
✓✓ capacitatea organismului de a se adapta la condiţiile variate de viaţă şi muncă;
✓✓ condiţia umană care îl face pe individ creativ (criteriu utilizat frecvent de francezi).
Astfel sănătatea individuală este:
✓✓ rezultatul interacţiunii optimale dintre dotaţia biologică, genetică a omului şi condiţiile me-
diului său de viaţă şi de activitate naturală şi socială;
✓✓ unitatea armonioasă a calităţilor biologice şi sociale care influenţează favorabil viaţa şi acti-
vitatea individului şi lipsa bolii;
✓✓ starea care permite individului de a petrece o viaţă nelimitată în libertatea sa, de a-şi exercita
funcţiile umane şi de a respecta un mod sănătos de viaţă;
✓✓ o stare în procesul de adaptare care trebuie să garanteze funcţionarea organismului uman şi
participarea lui la procesul de socializare.
Sănătatea grupurilor umane ar putea fi definită ca fiind o sinteză a sănătăţii individuale apreciată
într-o viziune sistemică, globală (ecosistemica).
Sănătatea publică reprezintă ansamblul cunoştinţelor, deprinderilor şi atitudinilor populaţiei
orientate spre menţinerea şi îmbunătăţirea ei.
Din experienţa cercetărilor în sănătatea publică se deosebesc următoarele niveluri ale sănătăţii:
I. Sănătatea individuală.
II. Sănătatea grupurilor sociale sau etnice mici.
III. Sănătatea populaţiei unei unităţi administrativ-teritoriale.
IV. Sănătatea publică – a societăţii, populaţiei în întregime.
Conceptul de sănătate, conceptul de boală
Conceptele de sănătate şi boală sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de dezvoltarea cu-
noaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul axiologic al societăţii.
Astfel vor exista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul bolnavului şi natura stării, consi-
derată normală sau patologică, în funcţie de tipul de societate şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns
aceasta.
Sănătatea şi boala nu pot fi, deci, definite decât prin raportare la fiinţa umană privită ca entitate
biologică, psihică şi socială în acelaşi timp.
Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală unul plurisemantic, semnificaţia sa înregis-
trând nuanţări în funcţie de grupuri, clase sociale sau populaţii.
În domeniul medical, sănătatea este privită de către patologi ca o stare de integritate, de către
clinicieni ca lipsa de simptome şi de bolnavi ca o stare de bien-etre.
Sănătatea presupune mai multe dimensiuni (C. Herzlich):
–– absenţa bolii
–– o constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic înnăscut
–– o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individului la mediul de viaţă.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism neatins
de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie).
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre comportamentul
cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentând starea organismului în
care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate este optimă.
Din punct de vedere social, sănătatea este starea organismului în care capacităţile individuale
sunt optime pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod optim rolurile sociale (de prieten, vecin,
cetăţean, soţ, părinte etc.).
Parsons defineşte sănătatea drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolu-
rile şi sarcinile pentru care a fost socializat.
Sănătatea pozitivă are două componente (Downie, 1992):
1. Bunăstarea fizică, psihică şi socială.
2. Fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză):
–– strenght – forţa fizică;
–– stamina – vigoare (rezistenţa fizică);
–– suppleness – supleţe fizică;
–– skills – îndemânare (abilitate) fizică.
Conceptul de boală are şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic, boala este o
stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate de
factori interni sau externi.
Din perspectiva plurifactorială, boala poate fi definită drept o stare finală, rezultat al unei com-
binaţii a factorilor ecologici şi comportamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care
plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dez-
echilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii
sau altor factori (R. Fitzpatrick, 1986).
Boala reprezintă, mai mult decât o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă nu condu-
ce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca o reacţie la
boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui comportament structurat
în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă
durată.
Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi implicit afectând
starea sa psihică prin:
–– restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice;
–– limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale;
–– suprimarea unor activităţi extraprofesionale;
–– modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi;
–– dereglarea raporturilor familiale sau conjugale;
–– pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi implicit, a posibilităţilor asigurării existenţei;
–– dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.
Starea de boală depăşeste astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi de nedorit.
Prin devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de existenţă.
Piramida Maslov
Abraham Maslow, psiholog şi umanist american, este cunoscut prin crearea teoriei ierarhiei ne-
voilor umane. Modelul creat de Abraham Maslow postulează că oamenii au nevoi care trebuie satisfă-
cute. Acest model a fost numit de Maslow – „Ierarhia nevoilor”. În urma cercetărilor efectuate, Maslow
a ajuns la concluzia că există nevoi stringente ce pot fi clasificate în funcţie de importanţa lor pentru
fiinţa umană, ele reprezentând totodată, anumite nivele. Odată ce individul a atins un anumit nivel de
satisfacere ale nevoilor umane, trece la altul şi tot aşa avansează spre perfecţiune.
Conform piramidei lui Maslow, omul are 5 nevoi mari pentru a duce o viaţă fericită şi împlinită.
Ele sunt împărţite astfel:
Nevoi de bază:
• Nevoi fiziologice – aer, apă, hrană, somn, igienă şi sex.
• Nevoi de securitate – locuinţă, siguranţă economică, siguranţă fizică, apărare, echilibru
emoţional.
Nevoi de ordin superior:
• Nevoi sociale – apartenenţă, acceptare, dragoste, familie, prietenie.
• Nevoi de stimă – statut social, respect de sine, prestigiu, recunoaştere, putere.
• Realizarea personală – utilizarea potenţialului creativ, dezvoltare, împlinirea sinelui, împli-
nirea visurilor.
Auto-
realizare
Nevoi de stimă
Nevoi sociale
Nevoi de securitate
Nevoi fiziologice
Piramida Maslow
Dacă facem o mică analiză a oamenilor din jurul nostru, observăm cu uşurinţă că majoritatea
duc un trai decent, au unde să locuiască, se bucură de salarii bune, unii chiar sunt căsătoriţi, au copii
şi par oameni împliniţi. Însă, adevărul este că sunt nefericiţi. De ce? Pentru că familia, casa şi jobul
stabil n-au nimic de-a face cu realizarea personală. Au nişte realizări, însă ele nu ţin de împlinirea
emoţională, intelectuală şi/sau profesională.
Un om este fericit cu adevărat numai atunci când pe lângă casă, masă, serviciu, nevastă şi copii,
realizează ceva. Ceva măreţ, ceva mai mult decât pot realiza majoritatea oamenilor. Când vorbim de
realizarea personală, facem referire la îndeplinirea acelor proiecte provocatoare, la împlinirea visuri-
lor personale. Atunci când un om este realizat, asta înseamnă că a învăţat, a profitat de oportunităţi şi
a dat curs creativităţii pentru a obţine acele rezultate mult râvnite. Nevoile de auto-împlinire sunt cele
mai greu de satisfăcut. Pentru a ajunge în vârful piramidei Maslow şi pentru a simţi acea satisfacţie
supremă, sunt necesare nişte calităţi.
Cine ajunge în vârful piramidei Maslow? Cei care vor întotdeauna mai mult de la viaţă. Cei pu-
ternici, hotărâţi, ambiţioşi, îndrăzneţi, cinstiţi, perseverenţi, muncitori, creativi, curajoşi, asumaţi etc.
Dimensiunile stării de sănătate
Sănătatea include mai mult decât funcţionarea fără piedici a organismului, dar şi implicarea re-
laţiilor mental-emoţionale, intelectuale, sociale cât şi valorile spirituale. Pentru o mai bună înţelegere
a sănătăţii este necesar să se examineze în profunzime fiecare dintre aceste dimensiuni, care luate
impreună constituie sănătate şi bunăstare în ansamblu.
O stare bună a sănătăţii este extrem de importantă pentru fiecare persoană. Dar în momentul
în care vorbim de sănătate, cei mai mulţi consideră ca sănătatea înseamnă doar integritatea fizică. În
starea de sănătate, sunt implicate trei dimensiunii ale sănătăţii precum:
• Biologică (fizică);
• Socială;
• Psihologică.
Sănătatea fizică se referă la starea organismului şi la răspunsurile acestuia în faţa vătămărilor şi
a bolii. Pentru menţinerea unei condiţii fizice bune, a unei sănătăţi fizice este important să adoptăm
acele conduite ce ne conferă o bunăstare fizică. De exemplu, evitarea ţigărilor, a consumului de alcool,
alimentaţia moderată sunt doar câteva obiceiuri ce asigură o bună sănătate fizică. Exerciţiile fizice
adecvate, un efort cât şi un repaos echilibrat, menţinerea unei greutăţi normale şi alegerea inteligentă
a bucatelor, evitarea abuzului de alimente în timpul sărbătorilor şi a evenimentelor familiale, ajută de
asemenea să ne menţinem starea de sănătate a organismului. O stare bună de sănătate fizică necesită
ca o persoană să acorde atenţie mesajelor trimise prin simţurile organismului asupra a ceea ce el are
nevoie – mai multă odihnă sau diferite alimente, să răspundă la aceste mesaje într-un mod adecvat,
coerent. Aptitudinile fundamentale de auto-îngrijire pot ajuta persoanele să-şi soluţioneze micile pro-
bleme de sănătate. Este important acceptarea responsabilităţilor pentru trecerea unor verificări medi-
cale în instituţiile şi serviciile de sănătate atunci când apar probleme serioase medicale.
Sănătatea socială se referă la capacitatea de realizare a rolului din viaţă, cum ar fi rolul de fiu
sau fiică, părinte, soţ, prieten, apropiat sau cetăţean, într-un mod eficient şi confortabil, cu plăcere,
fără a tulbura climatul de ecologie socială, de protecţie a altor persoane. Fiecare dintre aceste roluri
presupune diferite responsabilităţi şi riscuri. Toate necesită o comunicare eficientă de genul oferă, căci
relaţionările sănătoase niciodată nu se derulează într-un singur sens. Împlinirea trebuinţelor uma-
ne pentru dragoste, intimitate, de apartenenţă, constituie un factor important în realizarea sănătăţii
sociale. Persoanele care sunt private de aceste trebuinţe pot dezvolta comportamente ce pot aduce
ameninţare la starea lor de sănătate şi de bună dispoziţie, intrând astfel în sfera anomiei, devianţei şi
patologiei sociale.
Sănătatea socială presupune o viaţă socială activă. Dacă suntem retraşi din punct de vedere soci-
al, nu avem relaţii sociale înseamnă că nu suntem pe deplin sănătoşi. Trebuie să creştem abilitatea de
interacţionare cu alte persoane şi să fim receptivi la ideile lor, să acceptăm şi înţelegem, să construim
relaţii, conexiuni cu diverse persoane, să comunicăm, iar mai ales să avem o imagine de sine pozitivă.
Sănătatea psihologică cuprinde patru mari dimensiuni:
• Emoţională (acceptarea sentimentelor unei persoane).
• Intelectuală (încurajarea activităţilor creative care stimulează activitatea mentală).
• Spirituală (căutarea sensului şi scopului existenţei umane).
• Ocupaţională (pregătirea pentru munca în care o persoană poate dobândi satisfacţie perso-
nală şi bunăstare, atitudinea faţă de munca pe care o prestează).
Sănătatea emoţională. Luat per ansamblu, calitatea sănătăţii unei persoane reflectează emoţiile
unei persoane, sentimentele acesteia faţă de sine, situaţii cât şi faţă de alte persoane. Sănătatea emoţi-
onală include întelegerea emoţiilor şi cunoaşterea modului de soluţionare a problemelor cotidiene, a
stresului cât şi capacitatea de a studia, de a lucra sau de a îndeplini actvităţi eficiente şi cu bună dis-
poziţie. În timp ce ele sunt importante în sine, emoţiile influenţează de asemenea sănătatea fizică. De
exemplu, un individ cu o bună stare emoţională manifestă o rată scăzută la boli legate de stres, cum
ar fi ulcere, migrene şi astm. Atunci când stresul sau tulburarea emoţională continuă pentru o lungă
perioadă de timp, sistemul imunitar cedează, accentuându-se riscul de dezvoltare a diferitelor boli.
Unii cercetători au argumentat că trăsătura de personalitate denumită forţa de caracter poate
ajuta la întărirea sistemului imunitar împotriva efectelor vătămătoare ale stresului. Această forţă este
definită ca deţinerea unui mod optimist şi de asumare în abordarea vieţii, în vizionarea problemelor,
incluzând boala ca o provocare ce poate fi manipulată.
Sănătatea intelectuală. Intelectul, aspect important al planului mental care contribuie la luarea
deciziilor importante, joacă un rol crucial în starea de sănătate şi de bunăstare a individului. Chiar
dacă capacitatea intelectuală variază de la individ la individ, toţi indivizii sunt capabili să înveţe cum
să dobândească şi să-şi evalueze informaţiile, cum să aleagă între alternative şi cum să ia deciziile
asupra diferitor probleme, inclusiv sănătatea. Sănătatea intelectuală este uneori inclusă în sănătatea
emoţională ca parte a sănătăţii mentale. Totuşi, deşi strâns intrepătrunsă cu emoţiile, gândirea in-
telectuală se distinge de aceasta. Emoţiile pot altera capacitatea de a gândi a persoanei, iar gândirea
confuză poate accentua şi mai mult problemele de sănătate. Totuşi relaţia dintre emoţional şi intelect
nu se suprapun.
Sănătatea spirituală sentimente, trăiri, după care comportamentul şi valorile fundamentale ale
unei persoane sunt în armonie. Anumiţi specialişti în sănătate susţin că forţele spirituale afectează
şi sunt afectate de sănătate pe ansamblu. Sănătatea spirituală poate include sentimentul de veneraţie,
profundă credinţă religioasă sau sentimentul de pace lăuntrică referitor la viaţa cuiva. Aceasta se dez-
voltă prin efortul de dezvoltare a semnificaţiei relaţiei cu universul şi cu viaţa însăşi. Numeroase studii
au arătat o asociere între afiliaţia religioasă şi rata scazută de boli cronice şi a mortalităţii. Unii oameni
atribuie aceste efecte regulilor religioase, afirmând că religia descurajează conduitele ce pot conduce
la probleme severe de sănătate. Alte persoane au declarat că afilierea religioasă poate contribui în mod
direct asupra stării de sănătate şi a bunei dispoziţii în general.
Lagache D., medic francez, psihoanalitic şi psiholog, sintetizând datele obţinute de unii cercetă-
tori descrie următoarele caracteristici principale ale sănătăţii mentale:
–– capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le reduce într-o formă
satisfăcătoare pentru individ;
–– capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la cele ale grupului;
–– capacitatea de adaptare a conduitei proprii la diferite tipuri de relaţii cu ceilalţi indivizi;
–– capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare, cât si cu cele novatoare ale societăţii.
Sănătatea mentală – spune Constantin Gorgos, medic psihiatru român, apare drept o vastă
sinteză, rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echili-
bru dinamic, ce se proiectează pe modelul funcţional sau morfologic în istoria sa vitală. Manifestarea
acestor stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii, du-
blate de existenţa unei discipline psihologice şi sociale a muncii, bazate pe autocontrolul voliţional,
acordat la normele sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi a echilibrului introversie-extroversie.
Dimensiunile sănătăţii sunt exact piesele care împreună formează întregul, fără de care nu pu-
tem sub nici o formă să funcţionăm.
Determinanţii sănătăţii
Corelarea indicilor care caracterizează starea de sănătate a populaţiei cu factorii complecşi ai

mediului ambiant, cu gradul de dezvoltare a serviciilor de sănătate şi cu eficienţa şi eficacitatea acti-
vităţii acestora asigură cunoaşterea şi interpretarea corectă a nivelului stării de sănătate a populaţiei
şi permite stabilirea de măsuri şi soluţii care trebuie adoptate de factorii de decizie ai sistemului de
asigurare a sănătăţii publice. De aceea în 1998 OMS a clasificat determinanţii stării de sănătate în
patru grupe:
• factori macroeconomici
• factori de mediu
• factori socio-economici
• factori educaţionali
Fiecare grup include determinanţi direcţi şi indirecţi.
Determinanţii direcţi de importanţă majoră:
–– stilul de viaţă (fumatul, tipul de alimentaţie, alcoolul, utilizarea de droguri);
–– condiţii de mediu fizic şi social (accesul la apă potabilă, sanitaţia, habitatul);
–– comportamente de grup social (violenţa în mediul familial, accesul la serviciile de sănătate).
Determinanţii indirecţi sunt reprezentaţi de:
–– produsul intern brut;
–– sărăcia;
–– poluarea mediului;
–– modificările de climă;
–– migraţia;
–– modificări socio-demografice în structura populaţiei;
–– situaţii de criză (dezastrele naturale, conflicte armate etc.).
Pentru înţelegerea relaţiilor diferitelor categorii de factori cu starea de sănătate, în documentul
„O nouă perspectivă asupra sănătăţii canadienilor” (1974), cunoscut ca Raportul Lalonde (după nume-
le ministrului canadian al sănătăţii de la acea vreme), un nou model conceptual a propus clasificarea
determinanţilor sănătăţii în patru categorii: comportamente, mediu, biologia umană şi îngrijiri de
sănătate.
Comportamente
Starea de
Mediu sănătate Biologia umană
Îngrijiri de sănătate
Modelul celor patru categorii de determinanţi ai stării de sănătate

Modelul celor patru categorii de factori determinanţi a reprezentat un evident progres în înţele-
gerea relaţiilor care influenţează sănătatea şi în fundamentarea unor noi tipuri de intervenţii medicale
şi nemedicale.
Maturizare şi Sisteme Moştenire

îmbătrânire interne genetică
complexe
Social Biologia Preventive

umană
Psihic Mediul Servicii de Curative

Starea de
sănătate
sănătate
Fizic Recuperare
Comportamente
Riscuri Obiceiuri Riscuri în

profesionale alimentare şi timpul
de consum liber
Dever G. E., în 1976, a descris modelul epidemiologic al factorilor care determină starea de să-
nătate într-o abordare modernă. Conform modelului epidemiologic propus de Dever, factorii care
condiţionează starea de sănătate sunt grupaţi în:
• factorii biologici (ereditate, caracteristici demografice ale populaţiei);
• factori ambientali (de mediu – factorii mediului fizic şi social);
• factorii comportamentali, atitudine, obiceiuri, stilul de viaţă depinde de comportamente care,
la rândul lor sunt condiţionate de factori sociali;
• serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii).
Modelul epidemiologic al factorilor care determină starea de sănătate

Tendinţa actuală este de a prezenta un nou model al stării de sănătate care să sprijine identifica-
rea priorităţilor, dar care să includă atât determinanţii stării de sănătate cât şi alţi factori care influ-
enţează rezultatele în sănătate.
Modelul actual grupează diferit determinanţii sănătăţii. Se adaugă conceptul esenţial de răspuns
individual (al gazdei), care include înţelesul epidemiologic clasic, dar reprezintă mai mult decât acesta.
Comportamentul nu mai este văzut în acest model ca un factor independent, care ar ţine doar
de libera alegere a individului, caz în care individul ar putea fi blamat şi făcut responsabil pentru ale-
gerea unor comportamente nesănătoase. Comportamentul este considerat un răspuns individual la
factori de mediu, în special de natură socio-economică. Presiunea grupului social din care face parte
individul sau mijloacele economice de care dispune, pot condiţiona în mare măsură „alegerile indi-
viduale” în privinţa comportamentelor. De asemenea, modelul propune o reinterpretare a categoriei
„factori biologici” ca răspuns biologic individual la factorii de mediu social şi fizic pe un anumit fond
de receptivitate determinată genetic.
Este demonstrată influenţa evenimentelor din mediul social, procesate de sistemul nervos, asu-
pra funcţionării sistemului imun sau endocrin, care la rândul lor fac individul mai vulnerabil sau mai
rezistent la agenţii declanşatori ai multor boli.
Acest model sugerează şi mecanismele care ar putea explica creşterea spectaculoasă a speranţei
de viaţă în unele societăţi contemporane, chiar dacă ele cheltuiesc relativ puţin pentru servicii de să-
nătate (Iglehart, 1988). În cazul Japoniei de exemplu, există un înalt nivel de autoapreciere şi încredere
la nivel individual şi colectiv, bazate pe o creştere economică susţinută, însoţită de o creştere a veni-
turilor individuale, distribuite relativ echitabil marii majorităţi a membrilor societăţii, care au astfel
posibilitatea unei existenţe aducătoare de tot mai multe satisfacţii.
Factorii importanţi care influenţează sănătatea rămân: sărăcia, factorii sociali, stilul de viaţă,
şomajul, locuinţele nesănătoase, poluarea mediului, nivelul de educaţie. Aceşti factori necesită o abor-
dare la nivel naţional cu intervenţii la nivelul comunităţii, care ar trebui să dezvolte proiecte cu impli-
carea unor resurse publice şi private din comunitatea respectivă. Este util ca indivizii şi familia să-şi
recunoască responsabilitatea pentru menţinerea şi ameliorarea sănătăţii.
Din experienţa altor ţări reiese că în determinarea unui anumit nivel al stării de sănătate a po-
pulaţiei, stilul de viaţă intervine cu o pondere de 40%, în mediu cu 20%, factorii biologici cu 30%, iar
serviciile de sănătate intervin direct doar cu 10%.
Factori externi
Îmbunătățirea
Îmbunătățirea O predicție
îngrijirilor de
sănătății inteligentă sănătate
Influențele asupra
Determinanții îngrijirilor de sănătate
sănătății: - starea de sănătate
- genetici - bolile
- de mediu - tratamentele
- stil de viață - abilitățile
- socio-economici - facilitățile
- servicii de sănătate Modificați prin:
Modificați prin: - diagnostic precoce /
- protecție screening
- prevenție - reabilitare
- promovarea sănătății - implicarea pacientului
- implicare publică - parteneri cheie
- parteneri cheie
REZULTATE
Educație Cercetare
Condiții etice de lucru
Modelul integrat al stării de sănătate

Acest model integrează determinanţii stării de sănătate şi îngrijiri de sănătate în modelele de eva-
luare a rezultatelor din diferitele intervenţii aplicate. Rezultatele pot merge de la îmbunătăţirea stării
de sănătate, reducerea mortalităţii, morbidităţii/incapacităţii, la vindecare sau modificări în calitatea
vieţii. Un rol important îl are cercetarea şi educaţia, precum şi un cadru de lucru în condiţii de etică.
Corelarea indicilor care caracterizează starea de sănătate a populaţiei cu factorii complecşi ai
mediului ambiant, cu gradul de dezvoltare al serviciilor de sănătate şi cu eficienţa şi eficacitatea acti-
vităţii acestora, asigură cunoaşterea şi interpretarea corecta a nivelului stării de sănătate a populaţiei
şi permite stabilirea de măsuri şi soluţii care trebuie adoptate de factorii de decizie al sistemului de
asigurare a sănătăţii publice.
Rolul personalului medical în promovarea sănătăţii
Medicina trebuie să se adreseze persoanei şi nu unui corp viu. Numai cunoaşterea profundă
a personalităţii bolnavului, a contextului său socio-cultural, poate asigura succesul actului medical
terapeutic sau recuperator, integrarea socio-profesională a acestuia. Scopul medicinii contemporane
este promovarea sănătăţii. Activitatea de informare şi educare sanitară a publicului trebuie să incite
oamenii să dorească sănătatea, să caute mijloacele pentru a o obţine şi pentru a o păstra. Fluxul infor-
maţional difuzat prin intermediul diferitelor forme de mas-media a ridicat nivelul de înţelegere asu-
pra bolilor, asupra mijloacelor terapeutice de ameliorare şi vindecare şi a dus la creşterea exigentelor
faţă de problemele de sănătate individuală şi comunitară.
Personalul medical este responsabil să promoveze sănătatea, prevină boala, reinstaureze sănă-
tatea, aline suferinţa. Relaţia dintre cadrele medicale şi pacient nu trebuie să fie una pur formală, ea
trebuie să se transforme într-un parteneriat constructiv.
Personalul medical reprezintă o „piesă” importantă în promovarea sănătăţii, prin activitatea pro-
filactică pe care o desfăşoară, a cărei componentă este şi educaţia pentru sănătate.
Rolul personalului medical este, din acest punct de vedere, important deoarece vine în contact
direct cu cele mai diverse categorii de populaţie, în ceea ce priveşte grupa de vârstă, sexul, mediul de
provenienţă, gradul de instruire etc.
Personalul medical este acela care ia contact cu populaţia şi în afara cabinetului de consultaţii,
reuşind să-i cunoască pe pacienţi în mediul lor de muncă sau de familie. Aceasta determină o apropi-
ere şi o încredere mai mare acordată, ceea ce bineînţeles îi uşurează munca.
Pătrunzând în mediul familial, personalul medical intră în contact şi cu populaţia sănătoasă, a
cărei educare este chiar mai importantă decât a celei bolnave.
Ţinând cont de direcţiile de orientare, de obiectivele educaţiei pentru sănătate şi de poziţia pe
care o are personalul medical în societate, rolul acestuia este primordial în creşterea nivelului de cul-
tură sanitară a populaţiei şi implicit în promovarea sănătăţii.
Asta nu înseamnă că el trebuie să facă totul singur, ci trebuie să fie sprijinit de toţi factorii res-
ponsabili şi decizionali din societate.
Educaţia pentru sănătate
Educaţia pentru sănătate este un sistem care include: conştiinţa stării de sănătate, procesul de
predare/învăţare, participare. Educaţia sanitară se referă la dobândirea de cunoştinţe şi deprinderi de
igienă personală şi a colectivităţii, cu scopul de a preveni apariţia bolilor, fiind orientată strict asupra
individului şi având un caracter prescriptiv.
Educaţia pentru sănătate are ca scop:
• ridicarea nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei
mediului şi prevenţiei bolilor;
• formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;
• crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii pu-
blice, în sensul atragerii şi captării maselor la participarea activă în realizarea consolidării
sănătăţii.
Educaţia pentru sănătate este diferită de educaţia sanitară care vizează igiena personală.
Educaţia pentru sănătate Educaţia sanitară
Nici un comportament nu este lipsit de sens. Atitudine prescriptivă, uneori culpabilizantă şi
manipulatoare.
Promovarea unui stil de viaţă sănătos. Prioritate acordată prevenirii îmbolnăvirilor şi dobân-
dirii unor principii igienice.
Abordare integrată, coordonată şi progresivă Activităţi punctuale, neorganizate
Prioritate prevenirii primare în cadrul unei Prevenirea primară, secundară şi terţiară – folosite nu-
concepţii globale. mai ca şi concepte medicalizate şi individualizate.
Individul considerat activ (autonomie) şi Individul e considerat pasiv (determinare externă) şi
iraţional. raţional.
Strategie indirectă (motivare). Strategie directă (cunoştinţe).
Educaţia pentru sănătate constă în programe planificate pentru ca oamenii să inveţe despre pro-
blemele legate de sănătate cu scopul de a favoriza asumarea unor modificări voluntare ale comporta-
mentelor. Elementul fundamental al educaţiei pentru sănătate este comunicarea.
Astfel de programe pot include: oferirea de informaţii, analizarea unor valori şi atitudini, luarea
unor decizii în problemele legate de sănătate, dobândirea unor abilităţi cu ajutorul cărora persoanele
să poată să-şi modifice comportamentele.
Toate acestea presupun promovarea încrederii în sine şi împuternicirea, astfel încât oamenii să
fie capabili să acţioneze în tot ce priveşte sănătatea lor.
Educaţia pentru sănătate studiază nivelul de cultură sanitară (cunoştinţe, deprinderi, atitudini,
comportamente), mijloacele şi procedeele educaţionale necesare formării şi dezvoltării unui compor-
tament sanogen, igienic.
Obiectivele educaţiei pentru sănătate:
• dezvoltarea cunoştinţelor;
• dezvoltarea de aptitudini (îndemânări);
• dezvoltarea atitudinilor, convingerilor ce vizează sănătatea.
Tipurile de educaţie pentru sănătate
1. Educaţia pentru sănătate nonformală (comportamente formate prin experienţă sau imitaţie).
Educaţia pentru sănătate nonformală vizează acele componente din conduita indivizilor care se for-
mează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului). Nu necesită efort cu caracter
de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor.
2. Educaţia pentru sănătate formală (proces planificat de transmitere, de cunoaştere, experien-
ţe). Educaţia pentru sănătate formală este rezultatul unui proces planificat de transmitere de experi-
enţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a individului, cu efort de predare/
învăţare). Necesită educatori.
În cadrul educaţiei pentru sănătate comportamentale se disting:
–– o educaţie pentru sănătate comportamentală conform normelor sociale (considerate ca vala-
bile) pentru sănătate;
–– o educaţie pentru sănătate comportamentală care vizează dezvoltarea sănătăţii, care să in-
fluenţeze sănătatea, defavorizând comportamentele nefavorabile şi promovând pe cele favo-
rabile sănătăţii.
Acţiunile de educaţie pentru sănătate se pot desfăşura într-un mod personal (faţă în faţă), în gru-
puri sau se pot adresa unei audienţe de masă (mesajele sunt transmise prin mass-media).
Abordările în educaţia pentru sănătate:
• Abordarea medicală. Medicul este cel ce pune diagnosticul de boală sau incapacitate, deci el
este cel ce prescrie măsuri cu caracter preventiv sau de control şi le realizează prin persuasiune sau
prin autoritatea de care dispune faţă de bolnav. Personalul medical urmăreşte formarea la pacient a
unor atitudini, comportamente conforme cu principiile sale pentru sănătate.
Avantaje:
–– personalul medical are mai multe cunoştinte decât bolnavul;
–– personalul medical răspunde de decizia luată atât faţă de bolnav cât şi în faţa legii;
–– bolnavul este liber să aplice sau nu recomandarea personalului medical.
Limite:
–– ţine de opinia personalului medical: pot exista mai multe opinii în aceeaşi problemă;
–– personalul medical işi impune până la urmă punctul de vedere, pacientul este ignorant, e pus
să aleagă într-un domeniu în care nu se pricepe;
–– bolnavul este de vină;
–– pot să apară reacţii adverse.
• Abordarea educaţională. Transmite cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile sănă-
tăţii sau defavorabile sănătăţii. Cel ce primeşte informaţii este liber să să decidă, să aleagă. Facilitează
adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament. Această abordare
ţine însă de condiţiile socio-economice care favorizează un anumit comportament.
• Abordarea orientată spre individual (personalizare). Rolul personalului medical (educatorului)
este de a explica, de a transmite persoanei care doreşte să ştie, pentru a adopta o anumită decizie.
• Abordarea ce necesită o schimbare de mediu. Personalul medical transmite cunoştinţe, indivi-
dul înţelege, dar societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea comportamentului.
Elementul esenţial în comunicare este de a te convinge că cei ce te ascultă înţeleg mesajul trans-
mis. În acţiunile de educaţie pentru sănătate este important de ţinut cont de următoarele: mesaj clar,
mesaj care poate fi înţeles, mesaj adaptat mediului (fond şi formă), evitarea mesajelor care folosesc
frica, judecă comportamente, sublinierea aspectelor pozitive, comunicarea în dublu sens, participarea
grupului ţintă, un singur mesaj nu este suficient, el trebuie repetat în forme diferite. Educaţia pentru
sănătate este modalitatea de comunicare a promovării sănătăţii. Prin urmare, comunicarea reprezintă
elementul fundamental în educaţia pentru sănătate.
Funcţiile majore ale educaţiei pentru sănătate.
Educaţia pentru sănătate realizează două funcţii majore: funcţia sanogenică şi funcţia
prevenţională.
Funcţia sanogenică are ca scop optimizarea sănătăţii individuale şi comunitare, pentru atingerea
idealului de sănătate. Ea se adresează populaţiei sănătoase, educaţia sanogenică constituind o parte
integrantă a medicinii omului sănătos.
Funcţia prevenţională vizează atingerea obiectivelor prevenţiei primare, secundare şi terţiare.
Educaţia sanitară
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră educaţia sanitară „arma cea mai puternică a
sănătăţii publice”. Educaţia sanitară urmăreşte nu numai prevenirea şi promovarea sănătăţii în pre-
zent, ci şi pregătirea omului, sub raportul sănătăţii, de-a lungul întregii vieţi, pentru a se putea adapta
neîncetat permanentelor mutaţii care au loc în viaţă, pentru a fi înarmat împotriva agresiunilor bio-
logice şi emoţionale ale mediului care se ivesc în procesul evolutiv al vieţii. Educaţia este, în ultima
instanţă, pârghia care contribuie la menţinerea şi promovarea sănătăţii. „Educaţia sanitară singură,
spunea marele istoric, Nicolae Iorga (1871–1940), ar face mai mult decât toate spitalele împreună”.
Promovarea sănătăţii
Strategia de mediere între persoane şi mediul lor (ecosistem), care sintetizează alegerea personală
şi responsabilitatea societăţii faţă de sănătate, reprezintă punerea în practică bazată pe informaţie a
intervenţiilor desemnate să promoveze sănătatea. Promovarea sănătăţii este procesul care oferă indi-
vidului şi colectivităţilor posibilitatea de a-şi creşte controlul asupra determinanţilor sănătăţii şi, prin
aceasta, de a-şi îmbunătăţi starea de sănătate. Promovarea sănătăţii este un concept multidisciplinar
care include câteva componente.
Educația
pentru
sănătate
Protejare
Prevenția a
sănătății
Acest model prezintă trei sfere de activitate distincte dar care, în acelaşi timp, se suprapun.
Diferitele zone din figura de mai sus au următoarea semnificaţie:
✓✓ Servicii preventive. Ex.: imunizări, măsurarea tensiunii arteriale, folosirea gumei de mestecat
cu nicotină pentru abandonarea fumatului.
✓✓ Educaţie în medicina preventivă. Ex.: informaţii şi sfaturi legate de renunţarea la fumat.
✓✓ Protejarea sănătăţii prin metode preventive. Ex.: fluorizarea apei.
✓✓ Educaţie pentru protejarea stării de sănătate prin metode preventive. Ex.: adoptarea legii de
obligativitatea purtării centurii de siguranţă.
✓✓ Educaţie pentru sănătate pozitivă. Ex.: dobândirea unor abilităţi de viaţă/ comportamente
sănătoase în rândul tinerilor.
✓✓ Mesaje pozitive pentru protejarea sănătăţii. Ex.: politica legată de fumat la locurile de muncă.
✓✓ Educaţia pentru sănătate orientată pe sănătatea pozitivă. Ex.: adoptarea unei legi de interzi-
cere a publicităţii produselor din tutun.
Exista trei modele posibile de abordare a promovării sănătăţii şi prevenirii bolilor:
1. Modelul bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor.
2. Modelul epidemiologic.
3. Modelul etapelor vieţii.
Modelul bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor. Acest model include factorii etiologici şi factorii
de risc. Bolile au fost grupate în patru grupe mari:
a) Bolile prenatale determinate la fecundare. Aici sunt incluse defecte şi afecţiuni ale unei sin-
gure gene ce produc aberaţii cromozomiale, independente de mediul ambiental şi compor-
tament. Aceste boli nu pot fi în mod practic influenţate. Deşi numărul entităţilor acestor
afecţiuni nu este mic, frecvenţa lor este însă rară, de unde faptul că nu prezintă o preocupare
majoră din punct de vedere al sănătăţii publice. Ele nu pot fi prevenite ci doar interceptate.
b) Bolile prenatale determinate după fecundare, apar în perioada intranatală (nidarea oului şi
primele faze de multiplicare) prin interferarea acestor faze cu unii factori infecţioşi, toxici,
fizici (rubeola, iradiere, fumat, unele droguri, carenţa de iod care este tot mai frecvent citată
în literatură etc.). Rezultă că unele afecţiuni din această grupă pot fi controlate.
c) Bolile determinate postnatal, ca urmare a unor carenţe sau agresiuni a factorilor de risc din
mediu. Aici se regăsesc cele mai multe afecţiuni ce domină modelul de morbiditate din tările
în curs de dezvoltare şi în ţările în care nivelul de dezvoltare socio-economic şi cel al servici-
ilor sanitare tind să ajungă la modelul ţărilor dezvoltate. La ele se referă:
–– bolile nutriţionale-malnutriţia
–– bolile infecto-parazitare
–– bolile legate de carenţe igienice
Controlul bolilor determinate postnatal se poate realiza prin două categorii de măsuri care ne-
cesită intervenţia statului:
măsuri cu caracter socio-economic
măsuri de sanitaţie
d) Boli postnatale determinate de defecte de adaptare a organismului, a populaţiei la modelul
de viaţă nou, caracteristic ţărilor dezvoltate, model de viaţă determinat de tehnologia nouă,
cerinţe sociale noi, incapacitatea adaptării organismului la viteza cu care societatea absoarbe
tehnologii noi. Apar modificări de comportament şi bolile legate de stilul de viaţă.
În modelul actual al morbidităţii din ţara noastră se reântâlnesc toate cele patru grupe de boli.
Modelul epidemiologic este modelul tradiţional al bolilor transmisibile (agent cauză-efect).
Măsurile de intervenţie se vor adresa fie receptorului prin creşterea rezistenţei specifice şi/sau nespe-
cifice, fie vectorului, prin întreruperea căilor de transmitere.
Acest model este valabil pentru un numar limitat de boli. Modelul valabil pentru cea mai mare
parte a bolilor care domină tabloul morbidităţii actuale este modelul epidemiologic multifactorial.
Acestă abordare are în vedere frecvenţa bolilor şi factorii care condiţionează fiecare clasă de boli (fac-
tori biologici, de mediu, stil de viaţă, servicii de sănătate).
Măsurile de intervenţie vor fi luate în funcţie de aceşti factori. Se poate admite ipoteza unor acţi-
uni orientate asupra mai multor factori de risc comuni mai multor boli.
Modelul etapelor vieţii este modelul la care se face tot mai mult apel, fiind adaptat problema-
ticii actuale a stării de sănătate şi nu celei tradiţionale. Ideea de la care s-a pornit a fost următoarea:
elementele nefavorabile apar aleator, dar cu o probabilitate diferită în diferitele momente ale vieţii, în
funcţie de condiţiile biologice, ocupaţionale, medicale etc. Această abordare permite elaborarea unor
pachete de servicii preventive specifice diferitelor grupe de vârstă.
Necesităţile de bază pentru sănătate sunt: pacea, locuinţa, hrana, căldura, educaţia şi venitul.
Promovarea sănătăţii recunoaşte în mod expicit contribuţia pe care o au guvernele la realizarea aces-
tor condiţii de bază. Sistemele de sănătate pun mai mult accentul pe asistenţa curativă, cu toate aces-
tea, impactul asupra populaţiei este relativ redus şi frecvent pot apărea chiar îmbolnăviri.
Sistemele de sănătate se preocupă mai mult de modelele biomedicale de boala şi de modelele
populaţionale ale stării de boală, funcţiile sociale şi psihologice fiind frecvent neglijate. Există decese
evitabile şi condiţii (stări) de morbiditate care pot fi prevenite.
Serviciile curative sunt costisitoare în timp ce intervenţiile preventive au, în general, un cost mai
mic şi sunt accesibile.
Conform Charte de la Ottawa de promovare a sănătăţii, promovarea sănătăţii este procesul care
permite oamenilor să-şi crească controlul şi să-şi îmbunătăţească propria stare de sănătate. Pentru a
atinge o bunăstare fizică, mentală şi socială, indivizii sau grupurile populaţionale trebuie să fie capabi-
le să-şi realizeze aspiraţiile, să-şi satisfacă nevoile şi să schimbe sau să facă faţă mediului. Prin urmare,
sănătatea este privită ca o resursă pentru viaţă şi nu un obiect al vieţii. Sănătatea este un concept po-
zitiv care pune accentul pe resursele sociale şi personale, precum şi pe capacităţile fizice. Promovarea
sănătăţii nu este numai responsabilitatea sectorului sanitar, ci ea merge mai departe, de la un stil de
viaţă sănătos la o stare de bine.
Principiile promovării sănătăţii.
Experienţa specialiştilor din domeniu, începând cu anul 1974, a permis identificarea a cinci prin-
cipii care stau la baza promovării sănătăţii (Ashton, 1988):
1. Implică populaţia ca un întreg, ceea ce impune necesitatea ca populaţia să fie informată.
Acesta înseamnă, de fapt, folosirea strategiilor preventive populaţionale ecologice, care încearcă să
scadă incidenţa bolilor prin modificarea distribuţiei factorilor de risc în populaţie. Avantajul principal
este că potenţialul metodei este mare, iar dezavantajul major al acestei metode este că oferă beneficii
mari pentru populaţia generală, dar beneficii mici pentru indivizii cu risc înalt, aşa numitul „paradox
al prevenirii” (Enăchescu, 1994).
2. Este orientată asupra determinanţilor sănătăţii (factori care influenţează sănătatea: biologici,
ambientali, mod de viaţă, servicii de sănătate).
3. Foloseşte metode/abordări diferite, complementare, deoarece sectorul sanitar nu poate singur
să promoveze sănătatea. Acestea includ informarea şi educarea, dezvoltarea comunităţii, organizarea,
pledoaria pentru sănătate şi legislaţia. Prin toate acestea, promovarea sănătăţii este multisectorială şi
implică mai multe discipline, nu numai sectorul de sănătate în demersurile sale.
4. Urmăreşte asigurarea participării publice, deoarece promovarea sănătăţii este posibilă numai
dacă indivizii îşi transformă cunoştinţele dobândite în comportamente, contribuind astfel toţi la pro-
movarea sănătăţii.
5. Implicarea cadrelor medico-sanitare în promovarea sănătăţii, mai ales la nivelul serviciilor
primare.
Domenii de interes:
1. Accesul la sănătate.
2. Dezvoltarea unui mediu sanogenetic: ţările din vestul Europei au elaborat politici în care
starea de sănătate este o componentă, iar procesul general de dezvoltare economico-socială
include şi sănătatea sau este subordonat intereselor care vizează sănătatea; acest model obligă
ca atunci când celelalte sectoare economico-sociale îşi proiectează dezvoltarea, ele trebuie să
favorizeze sănătatea.
3. Întărirea reţelelor sociale şi a sprijinului social.
4. Promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii.
5. Dezvoltarea cunoştinţelor privind sănătatea.
Măsuri posibile pentru promovarea sănătăţii:
1. Dezvoltarea serviciilor personale: persoanele trebuie informate, convinse de eficacitatea anu-
mitor metode de promovare a sănătăţii.
2. Dezvoltarea resurselor comunităţii: astfel încât celelalte resurse ale comunităţii (agricultura,
comerţul, învăţământul) să susţină şi să potenţeze un program de alimentaţie raţională.
3. Dezvoltarea structurilor organizatorice favorabile sănătăţii:
✓✓ ţările din vestul Europei au dezvoltat comisii parlamentare menite să promoveze sănătatea;
✓✓ stimularea coparticipării factorilor de răspundere şi a populaţiei (structuri de stat, grupuri
sociale formale);
✓✓ dezvoltarea reţelei de „oraşe sanătoase” cu rol în a deveni structuri demonstrative pentru
promovarea sănătăţii prin cooperare intersectorială;
✓✓ dezvoltarea reţelei de „şcoli sănătoase”: în care componente de igienă personală, igiena scola-
ră şi a procesului de învăţământ, comportament sanogenetic şi cunoştinţe favorabile sănătă-
ţii sunt integrate într-un efort comun al elevilor, părinţilor, şcolii şi comunităţii.
4. Reglementări de ordin socio-economic, legislativ.
În promovarea sănătăţii există patru sfere de acţiune:
1. Educaţia pentru sănătate.
2. Intervenţiile de politici publice (legale şi fiscale).
3. Dezvoltarea şi împuternicirea comunităţii.
4. Intervenţii clinice (screening).
Promovarea sănătăţii şi reforma sistemelor de sănătate
Obiectivul principal al reformelor sistemelor de sănătate constă în ameliorarea stării de sănătate,

obiectiv care se traduce prin creşterea rolului promovarii sănătăţii. Strategiile naţionale pentru să-
nătate pun în evidenţă faptul că sănătatea reprezintă o resursă foarte importantă pentru dezvoltarea
personală, socială şi economică şi o dimensiune esenţială a calităţii vieţii. Sănătatea trece prin dezvol-
tarea şi întegrarea a trei elemente:
• Condiţii favorabile: ecosistem stabil şi resurse viabile. Locuinţe sigure şi salubre, alimentaţie
sănătoasă, nivel de instruire adecvat, venituri suficiente, justiţie şi echitate socială.
• Măsuri în toate sectoarele societăţii în vederea promovării sănătăţii.
• Conceperea şi punerea în practică a reformelor, sistemelor de sănătate în sensul ameliorării
stării de sănătate şi reducerii efectelor nocive asupra sănătăţii.
Reforma sistemelor de sănătate se confruntă cu cinci probleme majore: metodele de finanţare,
limitarea cheltuielilor, descentralizarea, opinia şi dreptul cetăţenilor de a alege, ameliorarea stării de
sănătate şi menţinerea acestei ameliorări.
Activităţile care contribuie cel mai mult la promovarea sănătăţii sunt:
–– Orientarea politicilor din toate sectoarele sociale spre ameliorarea sănătăţii.
–– Crearea de condiţii de viaţă şi de muncă favorabile unei stări de sănătate mai bune.
–– Creşterea capacităţilor colectivităţilor locale în ceea ce priveşte asigurarea unei stări bune
de sănătate populaţiei lor (Ex.: ajutor acordat în definirea propriilor priorităţi, conceperea şi
punerea în practică a unor strategii eficace).
–– Dezvoltarea aptitudinilor fiecărui individ de a avea grijă de sănătatea proprie.
–– Orientarea sistemelor de îngrijiri de sănătate şi al serviciilor individuale spre promovarea
unei mai bune stări de sănătate.
–– Crearea şi susţinerea unuia sau mai multor centre de promovare a sănătăţii cu rol în efectuare
de analize, acţiuni, programe naţionale/regionale, locale.
–– Crearea şi susţinerea de competenţe locale în domeniul promovării sănătăţii şi a unor dispo-
zitive organizatorice adecvate care, pe plan local, joaca un rol de motivaţie intersectorială, de
susţinere şi acţiune.
–– Definirea calificărilor şi compeţentelor necesare, organizarea de programe de instruire
adecvate.
–– Ameliorarea posibilităţilor în disciplinele şi sistemele de informare.
Marketingul social şi promovarea sănătăţii
Marketingul este activitatea umana îndreptată către satisfacerea nevoilor şi dorinţelor printr-un
proces de schimb. În domeniul sănătăţii, marketingul se referă la satisfacerea nevoilor şi dorinţelor
legate de sănătate, promovând sau facilitând schimbarea la nivelul individului sau/şi schimbul de pro-
grame sociale şi politici la nivelul societăţii.
Marketingul social reprezintă adaptarea principiilor şi metodologiilor moderne la promovarea
unui concept, a unui produs sau a unui gest cu semnificaţie socială. Marketingul social se defineş-
te prin aplicarea tehnicilor de marketing comercial la analiza, planificarea şi evaluarea programelor
destinate influienţării comportamentului diverselor categorii de public ţintă în scopul ameliorării
bunăstării personale şi a colectivităţii.
În mod tradiţional, companiile de educaţie pentru sănătate s-au bazat pe consideraţia că oamenii
care primesc informaţii îşi vor îmbunătăţii cunoştintele, prin urmare atitudinile şi, apoi, comporta-
mentul. Marketingul social a apărut ca urmare a concluziei că frecvent campaniile de informare a
populaţiei nu au avut succes, pe când campaniile de publicitate a produselor comerciale sunt foarte
frecvent încununate de succes.
De la aceste concluzii s-a extins marketingul social:
✓✓ Un grup de persoane care nu ştiu nimic nu pot fi influenţate numai prin campanii publicitare.
✓✓ Probabilitatea de a obţine un răspuns individual creşte dacă subiectul companiei prezintă
interes pentru individ. Dacă sunt interesate puţine persoane, puţini vor răspunde.
✓✓ Receptivitatea la informaţii noi depinde de atitudinile existente în prealabil. Oamenii evită
informaţiile dezagreabile.
✓✓ Oamenii înţeleg diferit informaţia pe care o primesc în funcţie de valorile lor personale şi
de credinţele pe care le au. Oamenii diferiţi reacţioneaza diferit la acelaşi tip de informaţie.
Marketingul social nu are drept scop obţinerea uni profit financiar. Mecanismul schimbării nu
este financiar. Produsul în marketingul social poate fi o idee, o practică, sau un obiect tangibil.
1. Ideea se referă la:
✓✓ valoare – o ideie generală despre ceea ce este bine şi ceea ce este rău (Ex.: drepturile
pacientului);
✓✓ credinţa – percepţia unui aspect practic (Ex.: folosirea prezervativului previne transmi-
terea HIV);
✓✓ atitudine – evaluare pozitivă sau negativă a unor oameni, obiecte, idei sau evenimente
(ex.: fumatul este dăunător).
2. Practica se referă la:
✓✓ o acţiune (Ex.: vaccinarea);
✓✓ un comportament (Ex.: folosirea prezervativului).
3. Obiect tangibil (Ex.: adezivele cu nicotina).
Marketingul social în promovarea sănătăţii:
✓✓ nu este rapid şi nici ieftin;
✓✓ este limitat de calitatea cercetării pieţei;
✓✓ cercetarea trebuie făcuta de persoane specializate în domeniul promovării sănătăţii;
✓✓ procesul este limitat de nivelul cunoştinţelor privind un comportament sănătos;
✓✓ specialiştii în promovarea sănătăţii trebuie să fie conştienţi de limitele cunoştinţelor sale;
✓✓ campaniile trebuie amplasate în locurile unde se găseşte audienţa ţintă şi nu să se aştepte
că audienţa să vină la specialiştii în promovarea sănătăţii;
✓✓ implică munca coordonată cu o varietate de instituţii şi sectoare;
✓✓ cercetarea permanentă a eficienţei campaniei;
✓✓ materialele educative trebuie să fie adecvate grupului ţintă, acelaşi mesaj putând fi trans-
mis în diferite forme.
Strategia „Sănătate globală în secolul XXI”
Comunitatea Mondială a adoptat în mai 1998 Politica „Sănătate pentru toţi în secolul XXI”, care
are ca scop realizarea aspiraţiei sănătăţii pentru toţi prin eliminarea disparităţilor şi inechităţilor în
accesul la sănătate a populaţiei mondiale.
Această politică stabileşte priorităţile globale pentru primele două decade ale secolului XXI pre-
cum şi cele 10 scopuri ce vizează crearea de condiţii necesare pentru ca oamenii de pretutindeni să
realizeze şi să menţină cel mai înalt nivel de sănătate.
Este necesară susţinerea ştiinţifică a dezvoltării sănătăţii şi realizarea unui proces ce să conducă
la o îmbunătăţire progresivă a sănătăţii publice, realizarea acestui deziderat depinzând de conştienti-
zarea şi considerarea sănătăţii ca un drept fundamental al omului.
Sănătatea globală pentru siguranţa tuturor, ca politică a XXI, ar trebui să aibă rezultate datorită
strategiilor şi politicilor naţionale şi regionale coroborate, iar Health XXI este răspunsul Regiunii
Europene a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii la acest deziderat
21 obiective care stau la baza Politicilor de Sănătate în toate ţările Europei pe următorii 20 de ani.
Ele vor fi folosite la evaluarea anuală a progreselor realizate de fiecare ţară în îmbunătăţirea şi proteja-
rea sănătăţii tuturor cetăţenilor alături de reducerea riscurilor de îmbolnăvire:
1. Solidaritate în favoarea sănătăţii în Regiunea Europeană, care cuprinde:
–– dreptate, echitate şi solidaritate puternică pentru dezvoltarea sănătăţii internaţionale prin co-
laborare eficientă a statelor membre a Regiunii Europene şi realizarea unei echităţi în accesul
la sănătate pentru grupurile defavorizate din fiecare ţară;
–– micşorarea diferenţelor de sănătate între ţări.
Sărăcia este o cauză majoră de îmbolnăvire şi de apartenenţă socială. O treime a populaţiei din
partea de est a Regiunii, 120 milioane de oameni, trăiesc în extremă sărăcie.
Sănătatea a avut mult de suferit acolo unde dezvoltarea economică a fost incapabilă să asigure
venituri adecvate pentru toţi, unde sistemul social este în colaps şi unde resursele naturale au fost
prost folosite.
Aceste diferenţe sunt clar demonstrate de discrepanţa marcată în starea de sănătate a populaţiei
între ţările din Vestul şi Estul Europei.
Pentru a reduce aceste diferenţe este nevoie de un mare efort comun al instituţiilor internaţionale
donatoare de fonduri destinate şi îmbunătăţirii stării de sănătate în ţările defavorizate, care au mai
multe nevoi. 20% din asistenţa totală de dezvoltare trebuie alocată activităţilor din sectorul social,
iar suportul extern trebuie mai bine integrat în programele guvernamentale naţionale de dezvoltare,
preconizându-se că 20% din P.I.B. trebuie destinat dezvoltării serviciilor sociale de bază.
2. Echitate în materie de sănătate. Sărăcia este factorul de risc cel mai important pentru sănă-
tate, a cărei extindere reprezintă o nedreptate, deprivarea financiară ducând la prejudicii şi excludere
socială, cu o creştere a ratei violenţei.
Există diferenţe şi în sănătatea bărbaţilor şi a femeilor, iar nivelul educaţional produce un gradi-
ent de risc pentru sănătate similar cu cel produs de clasa socială.
O strategie cheie ar fi îndepărtarea barierelor financiare, culturale şi de altă natură ce împiedică
accesul egal la educaţie. Aceasta să se aplice în special pentru femei, dar şi pentru copiii săraci şi alte
grupuri populaţionale defavorizate. Toate sectoarele societăţii trebuie să-şi asume responsabilitatea
pentru reducerea diferenţelor sociale şi îmbunătăţirea influenţei lor în starea de sănătate. Perioadele
de schimbare critică, copilăria, trecerea de la şcoala primară la un grad mai ridicat de educaţie, înce-
putul muncii, părăsirea nucleului familial cu formarea propriei familii, schimbarea locului de muncă
şi posibilele accidente au influenţă marcată în sănătate.
O bază importantă a sănătăţii adultului o reprezintă viaţa prenatală şi copilăria precoce.
3. Un început sănătos în viaţă. Consultul genetic şi alimentaţia echilibrată, o graviditate fără
fumat şi o îngrijire prenatală adecvată vor preveni naşterile cu feţi subponderali şi anomaliile congeni-
tale. Politica trebuie să creeze un suport adecvat familiilor cu copii doriţi şi facilităţi pentru creşterea
şi îngrijirea acestora într-un mediu social care să protejeze drepturile copiilor, iar serviciile de sănătate
şi cele sociale trebuie antrenate în cunoaşterea şi tratarea cazurilor de abuz asupra copiilor.
4. Sănătatea oamenilor tineri. Pe de o parte se tinde la reducerea accidentelor, efectului drogu-
rilor şi sarcinii nedorite, pe de altă parte politica de sănătate trebuie să ajute copiii şi oamenii tineri ca
alegerea pentru sănătate să fie o alegere uşoară.
Politica educaţională şi de muncă trebuie să facă posibil ca oamenii tineri să profite de cea mai
bună educaţie şi de cea mai productivă muncă. Educaţia pentru sănătate şi suportul acordat oame-
nilor tineri va reduce riscul de sarcini neplanificate şi al bolilor cu transmitere sexuală, incluzând
infecţia HIV. Trebuie luate măsuri hotărâte pentru a promova un mediu de lucru mai sănătos, prin
legislaţie şi tehnologizare mai bune.
Întreprinderile trebuie să adopte o campanie de sănătate, concept cu trei elemente: promovarea
sănătăţii prin săli special amenajate; produsele lor să nu dăuneze sănătăţii; să-şi asume responsabili-
tăţi sociale suportând programele comunitare pentru sănătate.
5. Îmbătrânire sănătoasă. Până în anul 2020 populaţia de peste 65 de ani să aibă posibilitatea
să-şi exercite întregul potenţial de sănătate şi să joace un rol social activ.
6. Îmbunătăţirea sănătăţii mentale: Până în 2020 populaţiei să i se ofere servicii complete şi
accesibilitate totală la acestea.
7. Reducerea bolilor transmisibile. Diversele efecte ale bolilor infecţioase să fie diminuate sub-
stanţial prin aplicarea programelor sistematice de eradicare, eliminare sau control al efectelor acestora
în sănătatea publică.
• Poliomielita, tetanosul neonatal, infecţia urliană să fie eradicate în toate ţările Regiunii
Europene.
• Se preconizează controlul, prin programe adecvate de imunizări, pentru rubeola congenitală,
hepatita virală B, tusea convulsivă, bolile cauzate de Haemophilus influenzae.
• Fiecare ţară să implementeze programe de prevenire şi tratament pentru tuberculoză, mala-
rie, infecţia cu HIV şi alte boli cu transmitere sexuală.
8. Reducerea bolilor netransmisibile. Până în 2020 morbiditatea, invaliditatea şi mortalita-
tea prematură datorate bolilor cronice majore trebuie să fie reduse cât mai mult posibil, în întreaga
Regiune.
Bolile cardio-vasculare, cancerul, diabetul, bolile obstructive cronice şi astmul bronşic creează
cele mai mari probleme de sănătate în Regiune. O mare parte din aceste probleme pot fi elimina-
te dacă se organizează, la nivel de ţară sau de comunitate, programe pentru reducerea factorilor de
risc comuni acestor boli, cum sunt: fumatul, nutriţia nesănătoasă, sedentarismul, folosirea alcoolului,
stresul.
9. Reducerea patologiei datorate violenţei şi accidentelor prin îmbunătăţirea serviciilor de ur-
genţă şi o mai bună cunoaştere a măsurilor de prevenire, inclusiv a accidentelor domestice şi a celor
datorate consumului de alcool.
10. Realizarea unui mediu ambiant sănătos şi sigur prin programe naţionale şi internaţionale
de evitare a poluărilor accidentale a apei, aerului şi solului.
11. Adoptarea unor moduri sănătoase de viaţă prin programe privind promovarea alimentaţi-
ei sănătoase, activitatea fizică, obiceiurile sexuale.
12. Reducerea efectului dăunător al alcoolului, drogurilor şi al fumatului prin reducerea con-
sumului cu 80% la populaţia adultă şi cu 100% la copii.
13. Asigurarea unui cadru favorabil sănătăţii prin crearea oportunităţilor de a trăi într-un me-
diu fizic şi social sănătos acasă, la şcoală, la locul de muncă şi în locuri publice, inclusiv prin educaţie
pentru sănătate adecvată.
14. Responsabilitate multisectorială pentru sănătate. Până în 2020 toate sectoarele trebuie să
recunoască şi să accepte responsabilitatea lor pentru asigurarea sănătăţii. Statele membre trebuie să
dezvolte mecanisme de evaluare a impactului în starea de sănătate, a diverselor sectoare, şi a efectelor
politicilor şi acţiunilor acestora.
15. Integrarea sectorului de sănătate. Să crească accesul întregii populaţii la îngrijirile primare
de sănătate orientate spre familie şi comunitate, susţinute de un sistem de îngrijiri secundare şi ter-
ţiare flexibil şi responsabil. Echipele multidisciplinare de sănătate şi asistenţă socială vor fi implicate
activ în realizarea sănătăţii comunitare.
16. Management axat pe îngrijiri de calitate. Statele membre ale Regiunii vor asigura un ma-
nagement al sectorului de sănătate prin programe bazate pe nevoile comunitare şi individuale, ţinând
cont de satisfacţia pacienţilor faţă de serviciile oferite, de măsurarea impactului în starea de sănătate
şi de cost-eficacitate, cost-eficienţă.
17. Finanţarea serviciilor de sănătate şi alocarea resurselor. Toate statele vor dezvolta meca-
nisme de finanţare şi de alocare a resurselor pentru sănătate bazate pe principiile echităţii în accesul
la serviciile de îngrijiri de sănătate, ale costurilor adecvate eficienţei şi eficacităţii, ale solidarităţii şi
ale calităţii optime.
18. Dezvoltarea resurselor umane pentru sănătate. Toate statele membre să aibă asiguraţi pro-
fesionişti în sănătate şi în alte sectoare, care să deţină cunoştinţe, atitudini şi aptitudini specifice pro-
tecţiei şi promovării sănătăţii.
19. Cercetarea şi cunoştinţele pentru sănătate. Toate statele vor avea cercetare în sănătate, sis-
teme de informare şi comunicare ca suport efectiv al utilizării şi difuzării cunoştinţelor de suport ale
sănătăţii pentru toţi.
20. Recrutarea şi mobilizarea partenerilor pentru sănătate. Se vor implementa politicile pen-
tru sănătate pentru angajarea individuală, de grup şi a organizaţiilor din sectoarele private şi publice,
şi a societăţii civile, în alianţe şi parteneriate pentru sănătate cu identificarea şi evaluarea beneficiilor
mutuale ale investiţiilor în acest domeniu.
21. Politici şi strategii pentru „Sănătate pentru toţi”. Toate statele membre ale Regiunii
Europene a OMS vor avea şi vor implementa politici pentru sănătate în toate ţările, la nivel regional şi
local, susţinute de infrastructuri instituţionale, de procese manageriale şi conducere novatoare.
În Sănătatea Publică, prin accentul deosebit care se pune pe îngrijirile primare de sănătate, în co-
relaţie cu realizarea unui mod de viaţă sănătos şi cu creşterea calităţii vieţii se consideră că obiectivele
„Sănătate pentru toţi” sunt realizabile.
Lupta concentrată împotriva tabagismului, a consumului de alcool, de droguri, promovarea unei
alimentaţii sănătoase, activitate fizică, combaterea factorilor de risc datoraţi modului de viaţă, este
posibilă în cadrul politicilor intersectoriale, naţionale şi internaţionale, de putere publică angajată în
favoarea sănătăţii.
Reţineţi!
➢➢ Oamenii trebuie informaţi cu privire la sănătate şi modul lor de viaţă, având ca obiectiv pre-
venirea îmbolnăvirilor înainte ca procesele de deteriorare a sănătăţii să înceapă.
➢➢ Promovarea sănătăţii reprezintă punerea în practică bazată pe informaţie a intervenţiilor
desemnate să promoveze sănătatea.
➢➢ Principiile promovării sănătăţii: implică populaţia ca un întreg; este orientată asupra deter-
minanţilor sănătăţii; foloseşte metode/abordări diferite, complementare; urmăreşte asigura-
rea participării publice; implicarea cadrelor medico-sanitare.
➢➢ Prevenţia este cel mai eficace tratament.
➢➢ Educaţia pentru sănătate constă în programe planificate pentru ca oamenii să înveţe despre
problemele legate de sănătate cu scopul de a favoriza asumarea unor modificări voluntare ale
comportamentelor.
Advocacy şi dezvoltare de parteneriate.
Nimeni nu poate schimba lumea peste noapte. Pentru orice schimbare este nevoie de un şir în-
treg de activităţi care presupun implicarea celor pentru care se va produce schimbarea (grupul ţintă),
identificarea unor mesaje cheie de transmis, precum şi stabilirea unor strategii de abordare a schim-
bării şi punere în practică a unor planuri de lucru. Toate acestea înseamnă, de fapt, pledoarie.
Pledoarie (advocacy): activitatea de atragere a atenţiei comunităţii la o problemă importantă şi
direcţionarea decidenţilor către găsirea unei soluţii pentru problema respectivă.
Pledoarie înseamnă atragerea mai multor persoane pentru realizarea unei schimbări pozitive.
Persoana care face advocacy pledează pentru o cauză, este un suporter, un activist (cu o conotaţie
pozitivă).
Pledoaria are mai multe componente:
1. Formarea persoanelor, găsirea conducătorilor de grup (formali sau informali);
2. Convingerea decidenţilor sau a politicienilor (activitate de lobby) să schimbe politicile;
3. Folosirea mass-media;
4. Realizarea unor alianţe,
5. Mobilizarea comunităţii pentru realizarea schimbării;
6. Generarea resurselor necesare punerii în practică a schimbării sau a menţinerii acesteia
(fundraising).
1. Găsirea/formarea conducătorilor de grup
a) Definirea elementelor cheie (se face prin răspunsul la următoarele întrebări):
–– Care sunt cele mai importante bariere ale grupului ţintă (Ex.: ale femeilor, tinerilor etc.) din
comunitate? Ce se încearcă să se schimbe? Cu ce ar trebui să se înceapă?
–– Care sunt obiectivele imediate, specifice, ale campaniei de advocacy? Ex.: crearea unei pre-
siuni publice asupra politicienilor pentru schimbarea unei politici, schimbul de informaţii
şi experienţă pentru găsirea unor elemente comune între indivizi şi organizaţii cu aceleaşi
interese?
–– Care sunt obiectivele pe termen lung ale campaniei? Ex.: schimbarea priorităţilor unei anu-
mite instituţii sau politici, crearea unui mandat pentru susţinerea unui anumit proiect.
–– Cum se va proceda? Există deja un sprijin public puternic pentru poziţia aleasă sau este nevo-
ie să se înceapă realizarea unei coaliţii şi alianţe pentru atragerea atenţiei publicului?
–– Care sunt cele mai adecvate mesaje ale campaniei? Pot fi antrenaţi şi alţi membri importanţi
ai comunităţii în acest demers?
–– Folosirea unor persoane care fac mărturisiri personale va fi folositoare?
b) Elaborarea mesajului:
–– Se evaluează cunoştinţele publicului despre problema care se doreşte a fi abordată. Se poartă
discuţii cu diverse persoane din comunitate pentru a se verifica dacă opinia exprimată este
reprezentativă sau dacă este nevoie de convingerea acestora.
–– Nu se pleacă de la ideea că oamenii înţeleg punctele de vedere exprimate sau au aceeaşi ex-
perienţă cu a celui care face advocacy. Se vor oferi explicaţii suplimentare, dacă este nevoie.
–– Mesajul trebuie să fie scurt şi simplu; concret şi „umanizat” (Ex.: mărturii personale). Sunt
explicate beneficiile schimbării propuse. Dacă se folosesc cifre, date statistice, acestea nu tre-
buie complicate, ci dimpotrivă, se încearcă „traducerea” lor într-un limbaj cât mai accesibil.
–– Întotdeauna se încorporează în mesaj elemente de acţiune. Dacă un ascultător este convins,
trebuie să i se dea acestuia şi sugestii pentru o anumită acţiune. (Ex.: scrierea unei scrisori,
oferirea de muncă voluntară sau, pur şi simplu, să spună prietenilor despre ce s-a discutat).
c) Adaptarea mesajul în funcţie de audienţă.
–– Dacă se vorbeşte unei persoane în particular, mesajul trebuie să fiecât mai „umanizat”.
–– Dacă se vorbeşte unei persoane în calitate oficială, este eficient să se vorbească despre impli-
caţiile politice ale lipsei de acţiune, ca şi despre beneficiile pe termen lung ale unei anumite
acţiuni.
–– Dacă se vorbeşte cu conducătorul unei organizaţii potenţial aliate, pot fi subliniate punctele
comune de acţiune şi viziunile comune. Dacă se vorbeşte cu mass-media, programul se pre-
zintă simplu şi direct. Se oferă jurnaliştilor surse de informare sau legături cu persoane care
pot face mărturii.
d) Transmiterea mesajului către public
Întâi este bine să se afle cât de multe ştie publicul despre subiectul care urmează a fi abordat. Apoi
se determină care sunt cele mai eficiente activităţi pentru transmiterea mesajului:
–– Este util să se organizeze o sesiune pro/ contra?
–– Este folositor să fie invitat un oficial pentru a-i afla părerea în faţa diferitelor grupuri interesate?
–– Activitatea ar fi mai folositoare dacă este invitat şi un grup de cetăţeni care să-şi împărtăşeas-
că părerile cu oficialii?
–– Se poate organiza un eveniment public care să apară în presă şi să atragă atenţia decidenţilor?
–– Poate fi organizată o expoziţie de fotografii care să ateste magnitudinea sau gravitatea pro-
blemei expuse?
–– Poate fi organizat un eveniment cultural care să ajute la transmiterea mesajului?
–– Se pot realiza pliante, broşuri afişe, insigne, tricouri sau alte materiale promoţionale care să
ajute în campanie?
2. Convingerea decidenţilor sau a politicienilor (lobby) să schimbe politicile
a) Convingerea decidenţilor să schimbe politicile. Decidenţii reprezintă unul din grupele cheie
care trebuie influenţate în cadrul unei campanii de advocacy, pentru a sprijini schimbarea
politicilor. Pentru a le atrage atenţia, aceştia trebuie să afle despre problema în cauză, fie di-
rect în cadrul unei discuţii, fie indirect prin telefon sau scrisori. Se pot folosi şi toate aceste
metode combinate.
b) Recomandări pentru lucrul cu decidenţii. Reprezentarea eficientă a cauzei:
–– Se începe prin a afla care este strategia curentă a decidenţilor în domeniul în care se lucrează.
–– Se încearcă o cunoaştere cât mai bună a decidenţilor care vor fi abordaţi, a cunoştinţelor pe
care le au despre problema expusă, elaborându-se astfel o strategie de abordare a lor.
–– Mesajul trebuie să fie simplu şi cât mai direct. Pentru a fi cât mai convingători se folosesc
unele persoane care să aducă mărturii şi se foloseşte cât mai mult timp pentru adaptarea
mesajului pentru ca acesta să fie cât mai adecvat.
–– Comunicarea trebuie să fie un eveniment plăcut. Confruntările pot fi uneori utile dar, de obi-
cei, nu reprezintă cea mai bună modalitate de debut a unei campanii. Forţarea unei instituţii
să răspundă nu are efecte bune pe termen lung.
–– Se încearcă găsirea unor elemente comune. Ne se începe cu subiectele cele mai sensibile, se
vede dacă se poate cădea de acord cu elementelede bază ale problemei, apoi, după ce partici-
panţii au dobândit încredere între ei, se abordează şi subiecte mai delicate.
–– Sinceritatea – dacă se spune cuiva să facă o declaraţie neoficială, trebuie păstrată confidenţi-
alitatea sursei, fără a face public numele acesteia în presă.
–– Se cere tot ce este necesar. Dacă se cere numai o schimbare minoră de politică, asta se va şi
obţine. Dacă se cere însă o schimbare majoră, poate se va obţine mai puţin decât iniţial dar,
oricum, se obţine o schimbare semnificativă.
–– Este necesară susţinerea eforturilor decidenţilor pentru schimbare. Se vor organiza eveni-
mente publice pentru a se face cunoscute schimbările pe care aceştia le fac şi, în acelaşi timp,
aceştia pot fi convinşi să facă şi altele în continuare.
–– Dacă au fost realizate coaliţii sau alianţe cu alte grupuri, se fac cunoscute informaţiile asupra
tehnicilor de comunicare considerate cele mai eficiente.
c) Lobby (lucrul cu politicienii).
Aceasta înseamnă lucrul de convingere a politicienilor, care presupune atât contact direct cu
ei, cât şi indirect. Nevoia de lobby apare pentru că, în mod evident, există mai multe opinii despre
o problemă. Este nevoie de lobby pentru adoptarea unei legi dar şi pentru a avertiza asupra efectelor
adoptării unei legi. (Ex.: impactul asupra sănătăţii a unei legi care favorizează producătorii de tutun).
Se ţine cont de următoarele aspecte, când se realizează activităţi de lobby:
–– Nu trebuie să existe implicare în activităţi individuale, dacă acestea sunt de domeniul sindi-
catelor sau în cadrul unor coaliţii şi alianţe.
–– Atenţia trebuie să fie îndreptată asupra parlamentarilor care pot răspunde uşor la cerinţe, fie
pentru că au un interes, fie pentru că reprezintă comisia care se ocupă de probleme similare
cu cea în cauză.
–– Materialele speciale elaborate pentru parlamentari şi autorităţile guvernamentale trebuie să
fie cât mai scurte. Se includ fapte, iar aspectele expuse trebuie să fie realiste.
–– Pentru planuri mai ample, adoptarea unei legi, nu se foloseşte lobby-ul izolat, ci în cadrul
unei campanii care să implice obligatoriu mass-media.
Pregătirea cu atenţie pentru întâlniri.
• În planificarea unei întâlniri cu oficialii, se anticipează nevoile şi întrebările, şi se iau infor-
maţiile sau materialele adecvate, precum şi colegii cei mai potriviţi.
• Dacă este posibil, se invită decidenţii la sediul unde se desfăşoară activitatea. Astfel, aceştia
îşi pot forma o părere mai realistă despre profesionalismul celor implicaţi.
• Dacă există un scop foarte bine definit, se pregăteşte cea mai bună metodă de prezentare – un
copil, un bătrân, un specialist, pentru a cere ceea ce se doreşte.
• Se începe cu elementele cele mai importante, s-ar putea să existe întreruperi pe parcurs sau
timpul să fie insuficient.
• Dacă nu se cunosc anumite aspecte abordate, se recunoaşte acest lucru şi se află mai multe
informaţii după întâlnire.
• Se revine cu un telefon, dacă decidentul a făcut vreo promisiune sau doar pentru a întreţine
relaţiile.
3. Folosirea mass-media.
Comunicarea este elementul cheie al oricărei campanii de advocacy. Ea poate lua mai multe
forme, de la comunicarea interpersonală unu-la-unu, până la interviurile acordate jurnaliştilor. Cu
excepţia mitingurilor, mass-media poate oferi cea mai sigură metodă de a atrage mase mari de oameni
în demersul propus.
Primul pas este să se cunoască toate mijloacele de comunicare în masă din comunitate şi ce fel de
trăsături au. Nu trebuie să existe o teamă în a lucra cu mass-media. Munca depusă este importantă şi
merită să fie cunoscută de cât mai multă lume. Este, însă, esenţial să se elaboreze mesajul într-o mani-
eră care să-i atragă pe jurnalişti. Este important, de asemenea, să se stabilească relaţii pe termen lung
cu reprezentanţii mass-media. Un prim pas este să existe punctualitate şi, mai mult, să existe timpul
necesar pentru a fi la dispoziţia lor, să fie cunoscut termenul limită pentru predarea unui articol sau
a unei emisiuni.
Cel care face advocacy trebuie să fie expert în domeniul de lucru şi mass-media are nevoie de
experţi pentru a fi credibilă.
Recomandări în relaţia cu mass-media:
Cunoaşterea mass-media cu care se lucrează:
–– se afişează numele reporterilor din domeniul sănătăţii sau socialului, se includ nu numai
jurnalişti locali, dar şi reprezentanţi ai agenţiilor de presă;
–– se menţine o relaţie continuă cu jurnaliştii în lansarea de noi programe, în comentarea diferi-
telor iniţiative ale altor grupuri sau organizaţii din comunitate, în lansarea rezultatelor unor
studii, cercetări de interes (atenţie la formularea rezultatelor), când o persoană doreşte să facă
o mărturisire în public.
Astfel se ajunge în situaţia de a fi o „sursă” de informaţii pentru mass-media şi reprezentanţii
acesteia nu vor ezita să dobândească încredere, să răspundă la invitaţii.
4. Realizarea unor parteneriate.
O campanie de advocacy de succes înseamnă şi realizarea unor alianţe între diverse organizaţii.
Mai mult, în activitatea întreprinsă, indiferent de natura acesteia – activităţi de teren, pledoarie pen-
tru un anumit comportament, cei implicaţi nu pot, sub nici o formă, asigura acoperirea georgrafică
necesară, pentru simplul motiv că nu pot fi în mai multe locuri simultan. Abordarea logică, ce asigură
în acelaşi timp eficientizarea rezultatelor, evită duplicarea eforturilor şi, în acelaşi timp, plasează pe
cel ce face advocacy în rolul de coordonator al activităţilor de promovare a sănătăţii într-o localitate.
De ce? Pentru că schimbarea are mai multe şanse să se producă dacă mai multe persoane, din
diferite domenii, sunt în favoarea sa. O coaliţie alcătuită din persoane cu diferite pregătiri poate câş-
tiga credibilitatea pe care o singură organizaţie sau un individ nu le pot avea. Alianţele pot include
organizaţii guvernamentale şi particulare, specialişti, finanţatori sau donatori, politicieni, decidenţi,
grupuri religioase şi altele.
Prin realizarea acestor alianţe care promovează un scop comun, acesta este mai repede şi cu mai
mari şanse pus în practică; în plus, fiecare din organizaţiile componente îşi întăreşte autoritatea şi
devine mai cunoscută.
Astfel de parteneriate presupun existenţa unor relaţii pe termen lung, nu întotdeauna uşor de
realizat. Să lucrezi într-o coaliţie poate fi deseori dificil şi chiar frustrant, pentru că diferite persoane
şi organizaţii au diferite valori şi scopuri. Dar aceste momente trebuie depăşite atunci când accentul
se pune pe o problemă care trebuie rezolvată în comun, de toţi membrii coaliţiei.
Aceasta presupune, de fapt, găsirea unor compromisuri şi situaţii care convin tuturor membrilor
coaliţiei.
Recomandări pentru realizarea parteneriatelor.
1) Identificarea potenţialilor aliaţi:
–– Se întocmeşte o listă cu potenţialii aliaţi: cluburi, organizaţii, asociaţii profesionale, grupuri
religioase etc. Lista trebuie să fie cât mai largă, pentru că nu se ştie niciodată de unde vine
sprijinul.
–– Se elaborează un set de informaţii despre problema abordată, despre organizaţie şi activităţi-
ile sale. Se includ, eventual, articole din presă, detalii despre scopul organizaţiei.
–– Se trimite la toată lumea de pe lista făcută anterior acest set, împreună cu o scrisoare de în-
soţire. Cei de pe listă sunt rugaţi să trimită, la rândul lor, o prezentare despre cine sunt, ce
activităţi fac şi poziţia pe care o au în ceea ce priveşte problema abordată.
–– Se continuă relaţiile cu organizaţiile care au răspuns prin organizarea unei întâlniri, pentru
a se determina domeniile de interes comun.
–– Se mai fac încercări de continuare a relaţiilor şi cu organizaţiile care nu răspund. Uneori,
informaţia este pur şi simplu prost amplasată.
–– Se stabileşte o întâlnire dacă apar domenii de interes comun.
2) Pregătirea pentru întâlnirea cu partenerii potenţiali:
–– Când există posibilitatea de a întâlni potenţialii parteneri de coaliţie se prezintă acestora
programul întâlnirii clar şi simplu.
–– Vor fi implicate şi alte personae.
–– Se explică ce fel de implicare se doreşte din partea lor.
–– Se exprimă clar de la început şi pe tot parcursul întâlnirii, tipul de implicare care se doreşte
de la potenţialii aliaţi.
3) Clădirea de parteneriate solide şi durabile:
–– Nu trebuie uitat că s-ar putea să se lucreze cu persoane sau organizaţii care nu sunt cunoscuţi
de la început prea bine. Este indicat să nu se facă presupuneri şi să nu existe prejudecăţi.
–– Se definesc prin consens, în cadrul coaliţiei, atât obiectivele pe termen scurt, cât şi cele pe
termen lung. Se stabilesc obiective realiste şi rezonabile, ţinând cont de experienţa, interesul
şi abilităţile diverşilor membrii ai coaliţiei.
–– Se planifică evenimente care apropie membrii coaliţiei.
–– Fiecare membru al coaliţiei este rugat să facă ce ştie cel mai bine. Ex.: cineva ştie să atragă
fonduri, ştie să lucreze bine cu factorii de decizie etc.
–– Este necesar să ne asigurăm că fiecare membru al coaliţiei are nişte roluri şi responsabilităţi
clare dar ştie şi ce trebuie să facă ceilalţi.
–– Nu se evită problemele dificile şi conflictele potenţiale. Acestea sunt abordate şi se încearcă să
se găsească concluzii şi/sau căi de rezolvare comune.
–– Fiecare membru al coaliţiei trebuie ţinut la curent asupra progresului şi a schimbărilor.
Confuziile sau lipsa informaţiilor pot fi distructive sau pot da sentimente neplăcute. S-ar putea
să se mai colaboreze în viitor şi menţinerea unor bune relaţii este crucială.
5. Mobilizarea comunităţii pentru realizarea schimbării.
Seva oricărei schimbări sociale este reprezentată de oameni. Un bun conducător al unei campa-
nii de advocacy ascultă înainte de a acţiona. Ea/el îi convinge pe oameni că părerea lor contează, că
pot contribui la schimbare. Oamenii se vor lupta când sunt convinşi că vor fi luaţi în seamă. Pentru
a-i îndruma pe oameni în sensul anterior menţionat, trebuie ca nevoile acestora să fie cunoscute, să
se lucreze cu ei şi pentru ei, în cadrul unor termeni stabiliţi de ei. Advocacy înseamnă să schimbi
climatul social în care oamenii lucrează şi trăiesc, nu să obligi oamenii să se schimbe.
Întâi de toate este necesară construirea unor relaţii interpersonale. Dacă la început există o mo-
bilizare extrinsecă, pentru ca schimbarea să dureze în timp este nevoie de o motivaţie intrinsecă a
oamenilor. Dacă aceştia sunt convinşi, participă la elaborarea şi punerea în practică a
schimbării. Evident că aceasta are mult mai multe şanse de reuşită şi de menţinere în timp.
Trebuie căutaţi conducătorii, în special cei informali din comunitate, şi convinşi să fie aliaţi.
Recomandări în relaţia cu populaţia.
Cum se ajunge la membrii comunităţii?
–– Şcolile, grupurile sociale, organizaţiile comunitare, instituţiile religioaseşi asociaţiile profe-
sionale sunt potenţiale surse de „aur” pentru o campanie. Nu se ratează nici o ocazie de a le
vorbi şi de a fi atraşi.
–– Este importantă participarea la diversele întâlniri, dar şi organizarea de evenimente proprii.
–– Informaţiile vor fi puse în locuri publice pentru a mobiliza oamenii să se alăture. Informaţia
gratuită, simplă, poate atrage oamenii.
–– Se organizează sesiuni de pregătire pe subiecte de interes pentru oameni, ocazie cu care se
face cunoscută şi campania care se doreşte a fi realizată.
–– Se publică şi distribuie cărţi, pliante, fluturaşi şi alte materiale informative.
–– Se cere ajutor din orice sursă posibilă, chiar de la alte grupuri care nu sunt direct vizate de
campanie.
–– Se menţin legăturile cu persoanele care au ajuns în funcţii de decizie sau în alte organizaţii
pentru a le cere părerea.
–– Li se spune grupurilor implicate ce se întâmplă.
–– Se identifică, se pregătesc şi vor fi promovaţi şi alţi conducători de grup.
–– Se stabilesc termene limită pentru acţiunile întreprinse.
6. Generarea resurselor necesare punerii în practică a unei schimbări de durată – fundraising.
Indiferent de cât de nobilă este cauza, nu se pot pune în practică idealurile, nu se poate negocia
cu decidenţii şi nu se poate ajunge la membrii comunităţii, dacă nu există sprijin material şi financiar
adecvat. Adevărul este că nu se poate realiza şi susţine nici o schimbare socială, dacă nu există sprijin
financiar.
Resursele financiare pot avea diferite origini: guvernamentală, particulară, internaţională, non-
guvernamentală, individuală. Toate aceste surse odată identificate trebuie cultivate cu grijă pentru
întreţinerea unor relaţii pe termen lung.
Fiecare donator are propriile sale reguli şi este nevoie să se cunoască în detaliu şi în totalitate.
Primul pas este, şi în acest caz, cunoaşterea potenţialilor donatori interesaţi de domeniul în care se
lucrează. Atenţie însă, priorităţile lor se pot modifica în timp!
Există mai multe metode de abordare a unui potenţial donator – scrisori, telefon sau aranjarea
unei întâlniri. În general, cu cât se doreşte o cantitate mai mare de bani, cu atât este mai important să
se stabilească o întâlnire cu donatorul. Se iau în considerare următoarele:
✓✓ Care sunt procedeele finanţatorului? Acceptă numai propuneri scrise sau trebuie să se în-
tâlnească cu potenţialii beneficiari? Este nevoie de un anumit format pentru propunerea de
finanţare?
✓✓ Dacă se pot aranja întâlniri, se întâlnesc cu un singur reprezentant sau este permis să se vină
în grup (aşa se poate susţine mai puternic „cazul” în cauză).
✓✓ Vor trimite un reprezentant dacă se organizează o întâlnire, un eveniment?
Şcoli care promovează sănătatea
Reţeaua Europeană de Şcoli care Promovează Sănătatea (RESPS), proiect lansat în parteneriat
de către OMS-EURO, Consiliul Europei şi Comisia Europeană, a permis gruparea unor şcoli model
care demonstrează impactul promovării sănătăţii în cadrul şcolilor. Aceste şcoli pilot vor extinde
experienţa dobândită sectoarelor de sănătate şi de educaţie, influenţând astfel, politica şi practica în
domeniul promovării sănătăţii în şcoli atât la nivel naţional, cât şi international.
Conceptul de „Şcoală care promovează sănătatea” (SPS) s-a dezvoltat în Europa începând cu anii
80 şi a debutat în 1991 în Ungaria, Cehia, Slovacia şi Polonia. Inaugurarea oficială a proiectului tri-
partit s-a făcut în 1992, numărul ţărilor participate crescând rapid, în aşa fel încât în prezent peste 40
de ţări din Europa fac parte din proiect. Mai mult decât atât, iniţiativa s-a extins şi la celelalte birouri
regionale OMS, astfel încât acum se poate discuta despre o iniţiativă globală de sănătate în şcoală.
Sistemul de educaţie reprezintă o posibilitate de a îmbunătăţi starea de sănătate atât a elevilor,
cât şi a profesorilor şi părinţilor lor. Esenţială este colaborare între cele două sisteme, ca şi colaborarea
cu comunitatea. De asemenea, o abordare integrată, astfel încât promovarea sănătăţii să fie prezen-
tă în toate aspectele de rutină ale activităţii din şcoală, este extrem de importantă pentru succesul
proiectului. În acest sens, elaborarea unei programe şcolare de educaţie pentru sănătate este doar o
componentă.
Ce este o şcoală care promovează sănătatea? (SPS)
O SPS este o şcoală care îşi îmbunătăţeşte permanent capacitatea sa de a fi o aşezare sănătoasă
pentru viaţă, învăţătură şi muncă (OMS, 1994).
O astfel de școală trebuie să acţioneze în cel puţin patru direcţii de acţiune, pentru a deveni o
aşezare care promovează sănătatea:
1. Crearea unui mediu care promovează sănătatea.
2. Promovarea sănătăţii elevilor.
3. Promovarea sănătăţii personalului din şcoală.
4. Îmbunătăţirea relaţiilor de lucru în cadrul şcolii şi dintre şcoală şi comunitate.
O SPS asigură un mediu care promovează sănătatea pentru muncă, condiţii de viaţă, învăţătură,
atât din punct de vedere al structurii fizice – clădiri, locuri de joacă, iluminare, încălzire, ventilaţie,
alimentare cu apă, cât şi al structurii organizatorice – măsuri de siguranţă, administraţie.
Promovarea sănătăţii elevilor

O SPS promovează sănătatea elevilor prin planificarea şi utilizarea unei programe (curriculum)
de curs inovatoare, care are o viziune globală asupra sănătăţii, oferă profesorilor timp suficient pentru
a acoperi subiectele legate de sănătate, încurajează un stil de viaţă sănătos şi foloseşte tehnici de pre-
dare adecvate. Mai mult, o SPS permite elevilor să atingă întregul lor potenţial fizic, psihologic şi de
sănătate socială, le dă puterea de a acţiona şi promovează respectul de sine. Există mai multe elemente
componente ale promovării sănătăţii elevilor în SPS. Programa va avea un conţinut diferit, în funcţie
de nevoile tinerilor din diferite ţări sau medii, sunt sugerate însă următoarele teme comune pentru
toţi tinerii:
–– Sănătatea – concept pozitiv;
–– Sănătatea mediului social;
–– Educaţia pentru prevenirea violenţei şi primul ajutor;
–– Relaţiile interumane, educaţia sexuală şi sarcina nedorită;
–– Infecţia cu HIV şi alte boli cu transmitere sexuală (BTS);
–– Educaţia consumatorilor;
–– Sănătatea mintală;
–– Forma fizică.
Tehnicile de predare a programei de învăţământ sunt la fel de importante ca şi conţinutul său.
Într-o SPS, programa şcolară se bazează pe folosirea unor metode de predare participative (joc de ro-
luri, discuţii în grup mic, studiu de caz, lucrul în grup, proiecte de acţiune comunitară).
Implicarea activă a tinerilor este esenţială pentru a-i încuraja să înveţe unul de la celălalt şi să
folosească activ limbajul în moduri care le influenţează pozitiv organizarea şi dezvoltarea gândirii
lor. Trebuie subliniată permanent necesitatea formării unor deprinderi, cum ar fi, procesul de luare a
deciziilor, negocierea şi rezolvarea conflictelor, care este bine să constituie o parte importantă a pro-
gramei şcolare din clasele cele mai mici. Scopul pe care îl are o SPS este de a-i face pe tineri capabili să
facă faţă situaţiilor existente în viaţă şi să-i facă indivizi activi, integraţi funcţional în societate.
Promovarea sănătăţii personalului din şcoală

O SPS nu are în vedere doar tinerii, acest concept se referă la toată lumea implicată în şcoală,
incluzând profesorii şi alte categorii de personal. Prin asigurarea unor condiţii sănătoase de muncă,
prin servicii specifice şi prin programe, şcoala permite personalului să atingă un potenţial maxim de
sănătate fizică, psihologică şi socială şi încurajează un stil de viaţă sănătos.
Îmbunătăţirea relaţiilor de lucru în cadrul

şcolii şi între şcoală şi comunitate
O SPS are relaţii sănătoase, de cooperare, între membrii comunităţii şcolare, elevi, părinţi, pro-
fesori, restul personalului, ca şi bune relaţii între şcoală şi comunitatea în care aceasta este localizată.
Această legătură strânsă dintre şcoală, casă şi comunitate asigură pe de o parte o reţea care sprijină
tinerii, iar pe de altă parte, SPS poate deveni un centru important pentru beneficiul şi sănătatea tu-
turor membrilor comunităţii, pentru că persoanele decidente din comunitate, instituţiile religioase,
oamenii de afaceri şi părinţii sunt implicaţi în diferite programe de promovare a sănătăţii în şcoală.
Şcolile care acţionează eficient pentru realizarea unei comunităţi şcolare sănătoase cooperează
cu alte sectoare şi membri ai comunităţii mai largi. SPS foloseşte resursele comunitare pentru promo-
varea sănătăţii, dezvoltă şi face pledoarie pentru o filosofie de promovare a sănătăţii în faţa autorităţi-
lor locale, regionale, naţionale sau pentru instituţii ce interacţionează cu şcoala. O SPS este privită ca
o parte integrantă şi ca un partener activ în comunitatea care promovează sănătatea.
Reţeaua Europeană de Şcoli care Promovează Sănătatea (RESPS)

În ultimii 10 ani s-a pus la punct şi motivaţia realizării unei Reţele Europene de Şcoli care
Promovează Sănătatea (RESPS). La realizarea acestui proiect participă Biroul Regional pentru Europa
al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS-EURO), Consiliul Europei (CE) şi Comisia Comunităţilor
Europene (CCE).
Peste 40 de ţări sunt membre ale RESPS. Fiecare ţară şi-a ales un grup de şcoli pilot în funcţie
de criteriile recomandate pe plan internaţional. Peste 500 de şcoli, cu aproximativ 400 000 de elevi şi
între 8 000–10 000 de profesori sunt cuprinşi în programele pilot de promovare a sănătăţii. Peste 2 000
de şcoli sunt legate de aceste şcoli pilot prin schimburi de idei şi de experienţă.
Scopul RESPS
Scopul general al acestui proiect este de a creşte capacitatea şcolilor de a deveni nişte aşezări
sănătoase pentru viaţă, învăţătură şi muncă, printr-un proces de orientare către îmbunătăţirea stării
de sănătate.
Rezultatele RESPS
–– integrarea principiilor şi metodelor de promovare a sănătăţii în procesul de învăţare/predare
în şcoli;
–– condiţii de lucru, programe şi caracteristici fizice ale clădirilor şi terenurilor aferente din
şcoli, care le transformă pe acestea în aşezări care promovează sănătatea;
–– relaţii sănătoase între membrii comunităţii şcolare;
–– interacţiuni puternice între şcoli şi comunităţile mai largi.
Succesele RESPS
–– şcolile au dobândit o reputaţie bună fiind considerate o investiţie solidă pentru apărarea să-
nătăţii tinerilor;
–– a permis aplicarea unui stil de administrare şi predare mai democratic în şcoli;
–– a inspirat profesorii să găsească noi metode de predare care să reflecte spiritul democratic;
–– a permis elaborarea unor agende de lucru în domeniul promovării sănătăţii şi al educaţiei
pentru sănătate;
–– a ajutat la realizarea unui consens şi al unei reale colaborări pe plan european (realizarea
unui sentiment de unitate);
–– a permis, pe plan internaţional, facilitarea unor schimburi de experienţă între şcoli şi între
ţări.
Limitele RESPS
–– necesitatea existenţei unui cadru solid de măsurare a succesului şi a impactului (există scep-
ticism legat de impactul proiectului);
–– în unele ţări este nevoie de o colaborare mai strânsă între sectorul de sănătate şi cel de
educaţie;
–– în multe cazuri, programa este orientată spre abordarea clasică a problemelor de sănătate,
adică pe subiecte, ca de exemplu: tutun, alcool, droguri; este nevoie să se includă în această
program şcolară şi subiecte legate de autorespect, dezvoltarea abilităţilor, care permit oame-
nilor să-şi îmbunătăţească propria stare de sănătate;
–– lipsa sprijinului tehnic şi financiar.
Organizarea RESPS
RESPS se caracterizează prin existenţa unor reţele la trei nivele diferite: internaţional, naţional,
local.
Este bine ca aceste reţele să fie cât mai descentralizate. Există nişte criterii recomandate la nivelul
fiecărui nivel:
–– local: selecţionarea unui număr de aproximativ, 10 şcoli în fiecare unitate teritorială partici-
pantă, identificarea unor coordonatori şcolari şi a unei echipe şcolare la nivelul fiecărei şcoli;
–– naţional: identificarea Centrului naţional de sprijin a proiectului şi a coordonatorului
naţional;
–– internaţional: stabilirea unui Comitet Internaţional de Planificare.
Reţeaua RESPS la nivel internaţional.
–– acest proiect este realizat în egală măsură de OMS-EURO, CE şi CCE; când proiectul are
puncte comune cu alte organizaţii guvernamentale internaţionale, acestea sunt invitate să
participe ca partener;
–– proiectul presupune realizarea unor centre internaţionale de sprijin şi susţinere;
–– finanţarea se face pe baze ad-hoc. Până acum fondurile sunt aşteptate din partea celor trei
parteneri internaţionali, din resurse proprii sau din alte resurse (folosind strategiile de colec-
tare de fonduri).
Reţeaua RESPS la nivel naţional.
Este piatra de temelie a reţelei europene. Scopul constă în existenţa în fiecare ţară a unei ast-
fel de reţele, alcătuite, conform descrierii anterioare, din cele aproximativ 10 şcoli pilot cu câte un
Coordonator Şcolar, un Coordonator naţional şi un Centru naţional de sprijin.
RESPS la nivelul şcolilor.
–– Fiecare şcoală alege un Coordonator şcolar care coordonează activitatea la nivelul şcolii re-
spective pentru ca aceasta să devină o SPS. Alegerea se face cu sprijinul administraţiei şcolii
şi a personalului. Coordonatorul lucrează cu sprijinul unui grup care include reprezentanţi
ai administraţiei şcolare, părinţi, profesori, elevi, politicieni locali.
–– Există 12 criterii internaţionale care stau la baza proiectelor fiecărei şcoli. Fiecare şcoală face
o analiză pentru evaluarea situaţiei existente, pentru identificarea punctelor slabe şi a puncte-
lor tari (analiza SWOT). Din analiza acestora, rezultă o descriere a situaţiei şcolii, cu identifi-
carea zonelor unde şcoala merge bine şi poate fi folosită ca model şi zone unde este necesară
îmbunătăţirea.
Acestea din urmă devin baza pentru stabilirea priorităţilor de acţiune prin programe bine struc-
turate. Proiecte pentru astfel de programe vor fi folosite pentru a cere astfel integrarea oficială a şcolii
în reţeaua de SPS.
Spitale care promovează sănătatea
Dacă promovarea sănătăţii este definită ca „procesul prin care devine posibil ca oamenii să îşi
controleze şi îmbunătăţească sănătatea” (Carta de la Ottawa privind Promovarea Sănătăţii) în cele ce
urmează, se utilizează acest termen în domeniul spitalicesc pentru a acoperi conceptele de educaţie
pentru sănătate, prevenirea bolilor şi servicii de reabilitare. De asemenea, acoperă întărirea sănătăţii
prin includerea pacienţilor, rudelor şi angajaţilor în procesul de îmbunătăţire a bunăstării lor legate de
sănătatea fizică, mentală şi socială.
Spitalele joacă un rol important în promovarea sănătăţii, prevenirea bolilor şi oferirea de servicii
de reabilitare. Unele dintre aceste activităţi reprezintă o parte esenţială a activităţii spitalelor. Cu toate
acestea, prevalenţa în creşterea afecţiunilor legate de stilul de viaţă şi a bolilor cronice necesită o fur-
nizare mai extinsă şi sistematică a unor asemenea activităţi cum ar fi educaţia privind tratamentul,
strategii de comunicare eficientă pentru a permite pacienţilor să aibă un rol activ în managementul
bolilor cronice sau pentru consiliere motivaţională.
De ce sistem de promovare a sănătăţii în spitale?
Modificarea aşteptărilor publicului, un număr în creştere al pacienţilor cronici care necesită su-
port continuu, precum şi expunerea frecventă a personalului din spitale unui stres emoţional şi fizic
duc la nevoia spitalelor de a încorpora abordarea promovării sănătăţii ca un serviciu cheie pentru
pacienţi şi personal. În plus, spitalele au un rol asupra sănătăţii nu numai prin faptul că oferă servicii
de prevenţie, tratament şi reabilitare de calitate, ci şi prin impactul lor asupra mediului local.
La ora actuală se poate considera că spitalele funcţionează în unele ţări pe baza sau în cadrul
unor structuri învechite care sunt obligate să reacţioneze într-un mediu devenit tot mai complex şi di-
namic. Problema lor centrală devine astfel, reforma şi modificarea propriilor lor structuri interne care
să poată face faţă presiunilor venite din mediul extern, de a se transforma dintr-o organizaţie statică,
birocratică întruna flexibilă şi adaptabilă noilor solicitări ale societăţii.
Ce conţine promovarea sănătăţii în spitale?
Preluând din asistenţa primară o serie de elemente de promovare a sănătăţii, spitalele ar putea
la rândul lor să joace un rol important prin introducerea sistematică a unor elemente de promovarea
sănătăţii ca de exemplu:
• Promovarea renunţării la fumat înainte de operaţii;
• Evaluarea factorilor de risc la nivelul fiecărui pacient;
• Informarea pacienţilor asupra nevoilor şi posibilităţilor rezultate din noua lor condiţie de
pacienţi;
• Evaluarea factorilor de risc ai pacienţilor
• Satisfacerea nevoilor pacienţilor pentru informaţii suplimentare despre afecţiunea pe care o
au
• Informarea pacienţilor despre afecţiuni uzuale sau cronice care sunt mai des tratate în spitale
• Discutarea cu pacienţii despre stresul psihologic produs de spitalizare şi ajutarea pacienţilor
să facă faţă acestui stres
• Realizarea legăturii între nivelele primar, secundar şi terţiar de îngrijiri prin jucarea rolului
propriu în oferirea de îngrijiri continue, pe termen lung (care necesită un tip special de pre-
venire a îmbolnăvirilor şi promovare a sănătăţii)
• Rezolvarea nevoilor speciale ale personalului din domeniul sănătăţii.
Până acum, instrumentele existente pentru managementul calităţii în spitale nu au inclus pro-
movarea sănătăţii. Un angajament pentru promovarea sănătăţii în spitale va îmbunătăţi calitatea în-
grijirilor oferite precum şi sănătatea şi siguranţa, atât a pacienţilor, cât şi a personalului.
Promovarea sănătăţii în spitale trebuie considerată ca o dimensiune de bază a calităţii serviciilor
spitaliceşti precum şi a eficienţei clinice şi a siguranţei pacientului. Pe de altă parte, promovarea sănă-
tăţii şi în spitale poate contribui ca un factor important în prevenirea incidenţei bolilor cronice şi ca
un factor ce susţine calitatea vieţii.
Curentul de introducere a promovării sănătăţii şi la nivelul spitalelor are ca intenţie reorientarea
acestor instituţii prin integrarea educaţiei pentru sănătate, promovarea sănătăţii, prevenirea bolilor şi
serviciile de reabilitare cu asistenţa curativă. În acest fel, un spital care promovează sănătatea încearcă
să încorporeze concepte şi valori, strategii şi standarde ale promovării sănătăţii în structura organi-
zaţională şi cultura spitalului. Scopul este de a creşte calitatea serviciilor de sănătate, de a îmbunătăţi
relaţia dintre spitale şi comunitate, de a asigura continuitatea serviciilor în afara mediului spitalicesc.
Totodată, introducerea conceptelor de promovare a sănătăţii la nivelul spitalelor contribuie la îmbu-
nătăţirea comunicării între spital şi serviciile de asistenţă ambulatorie ceea ce va duce atât la creşterea
nivelului stării de sănătate a populaţiei, dar mai ales la creşterea satisfacţiei pacienţilor şi a persona-
lului medical.
Argumente pentru întroducerea sistemului de promovare a sănătăţii în cadrul spitalelor:
• Spitalele deţin în continuare un rol central în cadrul sistemului de sănătate.
• Spitalele sunt instituţii prin care trece un număr mare de oameni putând astfel aborda un
segment important al populaţiei.
• Spitalele reprezintă un loc de expunere la diferiţi agenţi toxici, chimici şi infecţioşi, dar şi la o
mare cantitate de stres atât pentru personal, cât şi pentru pacienţi.
• Spitalele produc o mare cantitate de deşeuri, fapt care poate contribui la poluare.
• Spitalele oferă o gamă largă de servicii diagnostice şi terapeutice ca răspuns la boli acute şi
cronice fapt care le face să se orienteze cu precădere asupra bolii şi nu asupra sănătăţii.
• Spitalele au avut până acum un rol marginal în promovarea sănătăţii şi prevenirea bolilor în
ciuda unui potenţial enorm.
Promovarea sănătăţii în spitale – element de bază

în sistemul de management al calităţii
Rolul spitalelor în promovarea sănătăţii se schimbă. Spitalele nu mai trebuie să îşi limiteze edu-
carea pacientului şi informaţiile date acestuia doar la stilul de viaţă necesar în continuarea procedu-
rilor clinice o dată încheiate.
Este de notorietate faptul că din spitale pacientul pleacă cel mult cu indicaţiile de „a ţine regim”
sau „de a renunţa la fumat” aproape indiferent de condiţia patologică pe care o are. Restul indicaţii-
lor ţin strict de tratamentul medicamentos sau de eventuale proceduri medicale de recuperare. Prea
puţin se face în sensul promovării sănătăţii sau dacă se face ceva, atunci se întâmplă izolat şi în mod
nestructurat. O dată cu mărirea ariei de acţiune a promovării sănătăţii în cadrul spitalelor se atinge
domeniul asigurării calităţii şi îmbunătăţirii calităţii serviciilor.
Abordarea principală a managementului calităţii în spitale este realizată prin stabilirea unor
standarde pentru servicii. Promovarea sănătăţii este un element de bază pentru îmbunătăţirea sănă-
tăţii şi susţinerea calităţii vieţii. Cu toate acestea, o trecere în revistă a standardelor pentru calitatea
îngrijirilor de sănătate a produs puţine rezultate. Standardele pentru promovarea sănătăţii în spitale
sunt necesare pentru a asigura calitatea serviciilor furnizate în acest domeniu.
Mai mult decât atât, sistemele de rambursare nu facilitează încă încorporarea sistematică a pro-
movării sănătăţii ca parte integrantă a activităţilor spitalului. Pentru beneficiile pe termen lung, atât
pentru pacienţi, cât şi pentru sistemul de sănătate, activităţile de promovare a sănătăţii din spitale ar
trebui să fie incluse în politicile locale şi naţionale de sănătate. Standardele vor facilita atât implemen-
tarea promovării sănătăţii, cât şi evaluarea şi monitorizarea continuă a îmbunătăţirii calităţii.
II. Caracteristicile sănătăţii populaţiei în funcţie
de nivelul şi calitatea vieţii
Modul sănătos de viaţă. Componentele principale ale modului de viaţă
Modul de viaţă desemnează totalitatea activităţilor care compun viaţa unei persoane, a unui
grup, a unei colectivităţi, organizarea vieţii lor pentru satisfacerea trebuinţelor lor materiale şi spiritu-
ale. Un studiu al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) concluzionează că modul de viaţă
se referă la felul în care se defăşoară viaţa unor grupuri sociale, ce strategii de viaţă, ce comportamen-
te şi atitudini dezvoltă la un moment dat un grup social într-un context socio-economic particular.
Modul de viaţă este produsul unei culturi, unor tradiţii specifice, unei istorii. Fiecare individ, grup
familial, grup profesional şi societate în întregime se caracterizează printr-un mod specific de viaţă.
Trebuie de luat în considerare că toate activităţile vitale de acest mod sunt orientate spre asigurarea
binelui pentru omul concret şi pentru cei care îl înconjoară.
Modul de viaţă cuprinde o totalitate de aspecte care se includ în două componente:
1. Activitatea de muncă.
2. Totul ce este în afara activităţii de muncă.
Modul de viaţă este caracterizat de un sistem de indicatori calitativi (caracteristica conţinutului
muncii, inter-relaţiile în colectiv, satisfacerea prin muncă, condiţiile de trai, necesităţile spirituale şi
valorile morale produse şi utilizate în procesul activităţii culturale) şi cantitativi (nivelul salariului,
venitul mediu şi suprafaţa locativă ce revine unui membru al familiei, durata timpului de muncă şi
ponderea lui în volumul total de timp, consumul de timp pentru satisfacerea necesităţilor spirituale).
Modul de viaţă definit ca un caracter de activitate a populaţiei, determinat de procesele obiecti-
ve ale dezvoltării societăţii şi formaţiunii economice din societate, este în acelaş timp un anumit fel
de activitate pe parcursul istoriei în sfera materială şi spirituală a vieţii populaţiei. Nivelul de trai (al
vieţii) este nivelul bunăstării oamenilor, ce caracterizează volumul şi structura necesităţilor materiale
şi spirituale.
Nivelul de viaţă prezintă un indice integral, care caracterizează utilizarea de către populaţie a
bunurilor materiale şi spirituale şi gradul de satisfacere a necesităţilor în aceste bunuri la un anumit
moment de dezvoltare a societăţii. Nivelul de viaţă reflectă starea materială a societăţii, în genere, şi a
fiecărui individ în parte. El se caracterizează printr-un sistem de indici cantitativi şi calitativi: produ-
sul intern brut per capita, nivelul şi structura produselor alimentare, mărfurilor şi serviciilor utilizate,
nivelul şi dinamica preţurilor, nivelul plăţilor pentru apartament şi serviciile comunale, impozitelor,
cheltuielile pentru transport, condiţiile habituale, posibilităţile de odihnă, nivelul de asistenţă medi-
cală, studii, longevitatea etc. Drept valoare medie a nivelului de viaţă serveşte coşul de consum. La
ora actuală noţiunea de „nivel de viaţă” este inclusă într-o noţiune mai largă „calitatea vieţii”. Prin
conceptul de calitate a vieţii se subînţelege „totalitatea posibilităţilor oferite individului de către socie-
tate de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a folosi serviciile pentru a-şi organiza
existenţa individuală după necesităţile, cerinţele şi dorinţele sale proprii”.
Astfel modul de viaţă se referă la elemente obiective ale traiului, la condiţiile mateiale, economice
şi sociale ale vieţii oamenilor. Principalii indicatori ai modului de viaţă sunt:
–– natura muncii (ocupaţiei, profesiei) şi durata ei;
–– învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea formelor acestora;
–– rezidenţa şi circulaţia (timpul cheltuit şi mijloacele de transport disponibile şi utilizate);
Caracteristicile sănătăţii populaţiei în funcţie de nivelul şi calitatea vieţii 39
–– locuinţa (m²/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort);
–– condiţii de igienă şi asistenţa sanitară (accesibilitatea acestora);
–– mijloace de comunicare, telecomunicare;
–– informaţie şi cultură;
–– timpul liber (durata şi folosirea acestuia).
La aceşti indicatori se adaugă sistemul de tradiţii, obiceiuri, morala şi cultura societăţii. Toţi
aceşti factori contribuie la formarea profilului psihologic al populaţiei, la formarea personalităţii indi-
vizilor şi structurarea relaţiilor sociale. Orice mod de viaţă este produsul unei istorii, reflectarea unei
culturi şi a unor tradiţii specifice. Fiecare societate are un mod aparte de viaţă. Se poate distinge astfel,
un mod de viaţă specific societăţii tradiţionale, agrare, rurale, un mod de viaţă specific societăţii in-
dustriale, de tip urban şi modul de viaţă caracteristic societăţii postindustriale. În fiecare din ele toţi
indicatorii enumeraţi mai sus sunt diferiţi.
Sănătatea omului se formează sub influenţa factorilor interdependeţi naturali şi social-econo-
mici. Aceştia sunt: apa, aer, solul, factorii climaterici, precum şi condiţiile de muncă, alimentari, de
trai etc.
Influenţa factorilor naturali şi sociali este interconexă, adica dezvoltarea industriei, transportu-
lui, dezvoltarea oraşelor influenţează asupra componenţei naturale a apei, aerului, solului, iar factorii
naturali se răsfrâng asupra caracterului alimentării şi condiţiilor de viaţă ale populaţiei, asupra dez-
voltării industriei, alegerii locului de trai etc.
Factorii esenţiali ce determină sănătatea omului constituie un regim corect de muncă şi odihnă,
alimentaţia raţională, menţinerea la un nivel cuvenit a activităţii fizice, călirea, respectarea regulilor
de igienă individuală, renunţarea la deprinderile cotidiene dăunatoare, priceperea de a menţine echi-
librul neuro-emoţional în situaţii neconflictuale.
Modul sănătos de viaţă este o noţiune ce caracterizează particularităţile vieţii de fiecare zi a
oamenilor, care cuprind: munca, traiul, formele de folosire a timpului liber, satisfacţia necesităţilor
morale şi spirituale, participarea la viaţa politică şi cea publică, norme şi reguli de conduită, abilităţi
şi deprinderi în domeniul fortificării sănătatii. Se consideră că termenul mod de viaţă descrie un mod
general de a trăi, bazat pe interacţiunea dintre condiţiile de viaţă, în sensul larg al cuvântului şi tipu-
rile de comportament, determinate de anumiţi factori socioculturali şi de caracteristicile personale şi
educaţionale.
Actualmente sunt cunoscute trei aspecte ale conţinutului modului sănătos de viaţă:
1. Modul sănătos de viaţă reprezintă componentul de bază al modului obişnuit de viaţă, el in-
clude condiţii normale de muncă, alimentaţie, trai, odihnă, relaţii psihologice normale între
oameni, atitudinea corectă faţă de sănătatea persoanlă şi a celor din jur.
2. Modul sănătos de viaţă presupune sporirea nivelului culturii în muncă, odihnă, trai, relaţii şi
comportamente adecvate pentru a fi totdeauna de folos societăţii.
3. Modul sănătos de viaţă reprezintă un model de activitate care are scopul de a păstra şi îmbu-
nătăţi starea sănănătăţii, care este condiţia de bază pentru ameliorarea altor părţi componen-
te ale modului obişnuit de viaţă.
Formarea modului sănătos de viaţă nu se limitează doar la o propagandă sau la anumite forme
de activitate medico-socială. Modul sănătos de viaţă este determinat de toate aspectele şi maifestările
societăţii. Pentru consolidarea lui sunt necesare concentrarea eforturilor asupra depăşirii factorilor de
risc ai diferitor boli, lupta cu alcoolismul, fumatul, hipodinamia, alimentarea neraţională şi relaţiile
conflictuale.
Modul sănătos de viaţă este baza profilaxiei morbiditătii şi fortificării sănătăţii, realizează cel
mai preţios mod de profilaxie – profilaxie iniţială a bolilor ce preîntâmpină apariţia lor, extinde di-
apazonul posibilităţilor de adaptare a omului. Copilul sănătos poate fi educat mai uşor, este un lu-
cru cunoscut. Lui i se formează mai repede toate priceperile şi deprinderile necesare, el se adaptează
mai uşor la schimbul condiţiilor şi percepe toate cerinţele care sunt înaintate. Sănătatea este cea mai
importantă premisă a formării corecte a caracterului, iniţiativei, a voinţei puternice, capacităţilor şi
aptitudinilor naturale. Unii oameni efectuează activităţi şi procedee pozitive sau negative, care influ-
enţează favorabil sau nefavorabil nu numai asupra organismului lor, dar şi asupra oamenilor din jur.
Aceste aspecte ţin de stilul de viaţă cu conţinut subiectiv al modului de viaţă.
Stilul de viaţă. Elementele stilului de viaţă
Suma obiceiurilor noastre se reflectă în starea sănătăţii pe care o avem. Starea de spirit este tot
rezultatul propriului stil de viaţă. Atât sănătatea fizică, cât şi cea psihică depinde, în mare măsură,
de obiceiurile zilnice pe care le avem şi de modul în care trăim. Contează ce mâncăm, dacă facem
mişcare, dacă consumăm alcool sau dacă fumăm. Calitatea relaţiilor noastre sociale la fel contribu-
ie la starea de bine. Stilul de viată se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă. El reprezintă o
strategie de viaţă pentru care individul optează şi care orienteză toate manifestările sale particulare,
exprimă modul său general de a trăi, raportul dintre condiţiile în care el îşi duce traiul şi condiţiile
de activitate, de asemenea, şi modelele individuale de comportament determinate în anumită măsură
de factorii socio-culturali, caracteristicile personale şi educaţionale. Stilul de viaţă se referă la decizii,
acţiuni şi condiţii de viaţă.
Stilul de viaţă este personal şi social (grupal) în acelaş timp. Opţiunile pe care persoana le face şi
în funcţie de care îşi structurează stilul de viaţă sunt individuale, dar în valorile, reprezentările, ţeluri-
le şi inspiraţiile în virtutea cărora face alegerile au o determinare socială. Deşi nu toate componentele
stilului de viaţă se situează sub controlul individului, toţi oamenii abordează tipuri de stiluri de viaţă
care le afectează în mod direct sănătatea şi bunăstarea. Stilul de viaţă include câteva componente prin
care oamenii îşi desfăşoară aspectele majore ale vieţii lor, componente cum ar fi: munca, recreerea,
alimentaţia, soluţionarea problemelor şi altele. Conceptul „stil” implică mai degrabă o structură decât
un eveniment izolat. Componentele stilului de viaţă constau astfel în tipologii generale de comporta-
ment. De exemplu, ieşirea în mod frecvent cu prietenii indică un stil de viaţă înalt, din punct de vedere
social.
Fiecare individ îşi dezvoltă un stil de viaţă în mare parte prin încercare şi eroare. Oamenii în-
cearcă diferite acţiuni şi adoptă ca obiceiuri acele comportamente care conferă cea mai mare reuşită
şi satisfacţie. Aceste comportamente pot fi grupate într-un număr de structuri întrepătrunse, ceea
ce crează componentele stilului de viaţă. Fiecare componentă poate declanşa un anume efect asupra
câtorva dimensiuni ale sănătăţii persoanei.
Stilul de lucru. Modalităţile prin care individul produce, crează şi studiază, se constituie în stilul
de lucru. Unii indivizi sunt perfecţionişti, ei luptându-se pentru ca fiecare aspect al muncii sale să
fie perfect. Alţii sunt mult mai preocupaţi de volumul muncii produse decât de calitate. Se consideră
că munca fizică tradiţională stă la baza longevităţii şi sănătăţii. Astfel, cea mai mare parte a longe-
vivilor sănătoşi trăiesc la ţară. Alte tipuri de efort stimulează mintea şi ajută la menţinerea sănătăţii
intelectuale.
Stilul recreaţional. Modul în care indivizii îşi alocă şi îşi consumă timpul liber – stilul recreaţio-
nal afectează de asemenea multe dimensiuni ale sănătăţii şi bunei dispoziţii. Oamenii se pot angaja în
activităţi recreaţionale care le asigură exerciţii fizice, îi stimulează mental şi, îi ajută în întreţinerea re-
laţiilor cu ceilalţi. Totuşi, unele stiluri recreaţionale pot fi vătămătoare, chiar periculoase. De exemplu,
accentuarea în mare măsură pe competiţie şi agresiune poate deteriora relaţiile sociale sau să conducă
la stres. Persoanele care îşi petrec timpul liber consumând alcool sau droguri, vor întâmpina probleme
severe de sănătatate fizică şi socială.
Stilul de reacţie la plăcere. În ce mod se bucură o persoană de apariţia unei personalităţi în viaţa
sa? Cum aşteaptă o aceeaşi persoană să fie încântată de către semeni? Lucrurile sunt făcute pentru a-i
face pe oameni să se simtă bine, iar modurile în care ei percep plăcerea le definesc ceea ce sociologii
numesc, stilul de încântare. Unii sunt foarte darnici cu alţii pe când unii sunt foarte egoişti, fiind
motivaţi doar faţă de sine. Modul în care oamenii acordă sau primesc o încântare, le poate influenţa
sănătatea, pe toate aspectele sale.
Stilul de soluţionare. Stresul este fără îndoială o parte din viaţă. El poate fi pozitiv, atunci când
este asociat cu dezvoltarea umană (căsătoria, promovarea în funcţie) sau, poate fi negativ, atunci când
este asociat unei pierderi (devalorizare financiară, dezacorduri cu rudele, etc).
Modul în care persoanele îşi soluţionează evenimentele stresante ale vieţii, le poate afecta sănă-
tatea. O persoană poate prelucra conflictul într-o familie, descătuşându-şi furia. Este foarte cunoscut
exemplul în care o persoană soseşte acasă, nervos ţipă la soţie, aceasta ţipă şi ea la copil, copilul loveşte
căţelul iar căţelul muşcă poştasul care tocmai intra în curte. Alte persoane încearcă să medieze con-
flictul în mod calm şi să caute soluţia satisfăcătoare a fiecăruia. Pe acest din urma mod de soluţionare
s-au structurat şi mariajele bunicilor şi părinţilor noştri şi, nu este de mirare că ele nu s-au destrămat
după ani de coexistenţă, familia reprezentând încă, o valoare fundamentală pentru populaţia din
Republica Moldova.
Stilul de cunoastere. Acest stil se referă la modalităţile în care oamenii gândesc, caută cunoaşterea
şi iau decizii. Unii oameni sunt foarte meticuloşi, în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor. Aceştia,
i-au în consideraţie toate alternativele şi, cu atenţie, îşi fundamentează deciziile pe cât mai multe in-
formaţii posibile. Unii indivizi, merg mai mult pe intuiţie şi tind să ia rapid deciziile, sub forţa împre-
jurărilor (sub forţa impulsului), pe baza sentimentelor iar alţii se tem să decidă aşteptând ca alţii să le
spună ce să facă. Cu siguranţă, aceste stiluri de abordare a deciziilor necesită şi implică mecanismele
cognitive, tonusul energetic, temperamentul, alte aptitudini. Stilul cognitiv poate fi asociat condiţiei
sociale a persoanei şi stării sale de sănătate. De asemenea, reflectă sănătatea intelectuală.
Stilul de alimentaţie. Atitudinea unei persoane către şi faţă de abordarea alimentelor şi hrănirii,
constituie stilul nutriţional al unei persoane. Pentru unele persoane, hrana reprezintă o sursă majoră
de satisfacţie, de plăcere; pentru alţii este doar substanţa necesară organismului. Sănătatea fizică a
unei persoane depinde în mare măsură de ceea ce mânâncă acea persoana. De asemenea, alimentele
au impact asupra sănătăţii intelectuale iar felul în care se mănâncă, maniera relaxată sau tensionată,
în singurătate sau alături de alte persoane, poate afecta buna dispoziţie.
Stilul de consum. O altă componentă a stilului de viaţă cuprinde modalităţile în care oamenii îşi
selectează şi se folosesc de produse şi servicii, şi este denumită stil de consum. Atunci când o persoa-
nă face cumpărărturi pentru acasă, ea devine mult mai preocupată de confort sau de aspect. Cât de
relaxant este căminul, este un fapt ce afectează starea fizică iar imaginea casei poate avea un impact
asupra relaţiei sociale şi satisfacţiei emoţionale.
Stilul ecologic. Deciziile luate de un consumator, îi poate afecta stilul ecologic – modul în care o
persoană interacţionează cu mediul fizic. Stilul ecologic al unei personae reflectă nivelul preocupării
acestuia pentru păstrarea, menţinerea unui mediu sănătos. Aceasta implică deciziile referitoare, fie la
maşini, alimente, fie la autobuz, biciclete, cât foloseşte aerul condiţionat sau aeroterma, cât de activ se
implică în reciclarea unor deşeuri.
Categoriile de variabile pe care se bazează analiza (segmentarea) stilului de viaţă sunt:
✓✓ Sexul. Segmentarea practicată în unele studii dupa variabila „sex” a fost mult timp utilizată
pentru diferenţiere.
✓✓ Venitul. O altă practică des utilizată în structurarea procentelor psihosociale o constituie seg-
mentarea populaţiei în funcţie de venit. În studiile actuale există distincţii între categoriile
reticente şi receptive ale fiecărei clase sociale. Nu cei cu adevărat săraci răspund la cele mai
ieftine mesaje, ci, acei care se consideră săraci în raport cu aspiraţiile şi trebuinţele lor pentru
o anumită prioritate. În anumite situaţii există tendinţa ca mesajele complicate, intelectua-
liste să fie „achiziţionate”, receptate şi de personae aparţinând categoriilor supraprivilegiate
ale fiecărei clase sociale.
✓✓ Segmentarea demografică multifactorială. Analizele de tip psihologic şi sociologic recurg ade-
sea la segmentarea populaţiei, în funcţie de venit şi vârsta indivizilor. Grupele de vârstă pot fi
mai mici, ajungând să fie structurate chiar pe intervale de 3–5 ani. De asemenea, potenţialul,
echilibrul psihologic al fiecărui individ depinde detoate resursele pe care acesta le deţine.
Stilul de viaţă include:
–– obiceiuri alimentare şi consum (abuz) de alcool, de droguri;
–– fumatul;
–– stresul;
–– violenţa socială;
–– sedentarismul;
–– odihna;
–– comportamentul sexual;
–– comportamentul rutier;
–– riscuri în timpul liber, riscuri profesionale.
Stilul de viaţă este influenţat de:
–– factorii de mediu fizic;
–– presiunea anturajului;
–– dezvoltarea socio-economică a unei ţări;
–– nivelul de educaţie al populaţiei în probleme de sănătate;
–– obiceiuri dăunătoare sănătăţii determinate de tradiţii, grad de instruire;
–– mijloacele financiare de care dispune un individ sau un grup populaţional;
–– publicitatea crescută la produse cu influenţă negativă asupra stării de sănătate a populaţiei
(Ex.: industria alcoolului);
–– politica economică şi socială a unei ţări ce încurajează producerea şi consumul de bunuri cu
influenţă negativă asupra stării de sănătate a populaţiei, precum şi publicitatea la astfel de
produse.
Dacă modul de viaţă se referă la aspectele exterioare ale vieţii, la condiţiile economice şi sociale,
stilul de viaţă priveşte modul în care persoanele şi grupurile sociale valorizează aceste condiţii, în
funcţie de anumite opţiuni valorico-normative. Fiecare individ este protagonistul unui anumit stil
de viaţă propriu şi constant, precum şi a altelor „subvariante” proprii fiecării etape de viaţă parcurse.
Programul OMS „Sănătatea pentru toţi” se bazează, în mare măsură pe capacitatea oamenilor
de a-şi optimiza stilul propriu de viaţă, de a corija deficienţele constant în structurarea lui, de a opera
modificări, remodelări, în sensul realizării unui stil de viaţă sănătos. Stilul de viaţă are o importanţă
majoră în determinarea stării de sănătate a oamenilor.
Această strategie are la bază anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre
lume şi viaţă, în virtutea cărora el alege, se comportă, acţioneză, face opţiuni care îl pot conduce la
reuşită sau la eşec.
Din acest punct de vedere, stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afec-
tează sănătatea persoanelor. Este vorba de riscuri autoasumate, cum ar fi: tabagismul, abuz de alcool,
consum de droguri, alimentaţia excesivă, dezechilibrată sau subnutriţie, promiscuitatea sexuală, prac-
ticile sexuale riscante, stilul de conducere auto imprudent, sedentarismul, lipsa timpului liber, insu-
ficienţa odihnei/somnului, incapacitatea de a face faţă stresului cotidian şi profesional într-un mod
adecvat. Toate acestea sunt riscuri imputabile persoanei care pune în pericol sănătatea proprie. Uneori
aceste riscuri sunt impuse de condiţiile social-economice, cum ar fi: sărăcia, şomajul, discriminarea
socială, sexuală, etnică, inegalităţile şi conflictele sociale. În acelaş timp, stilul de viaţă este responsabil
de mai mult de jumătate din anii de viaţă prematur pierduţi de către oameni.
Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi comportamentale, con-
diţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de antecedente familiale, condiţiile culturale şi
socio-economice ale persoanei. În esenţă, stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitu-
al, condiţionat de nivelul de cultură şi nivelul de trai; este modul de viaţă bazat pe interacţiunea din-
tre condiţiile de viaţă în sens larg şi tipurile caracteristice de comportament, determinate de factorii
socio-culturali şi de caracteristicile personale. Modificarea stilului de viaţă implică deci schimbarea
concomitentă a comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă.
Dacă la un copil nu se poate vorbi încă de un stil de viaţă propriu-zis, odată cu adolescenţa, cu
procesul de cristalizare a personalităţii, începe să se contureze şi un stil de viaţă propriu, pe care ti-
nereţea şi maturitatea îl vor desăvârşi. În structurarea lui, influenţa familiei, a şcolii, a altor instituţii
educative se interferează cu influenţa celor apropiaţi, cu influenţa literaturii, televiziunii, mass-mediei
în general, care pot oferi tipologii diferite al stilurilor de viaţă şi care pot fi copiate, refuzate, prelucrate
critic şi valorizate de către individ.
Alături de stilul de viaţă defavorabil pentru sănătatea, care cuprinde factorii de risc menţionaţi
anterior, există şi pot fi modelate prin acţiuni de educaţie stiluri de viaţă favorabile sănătăţii: practi-
carea sistematică a exerciţiior fizice şi evitarea sedentarismului, alimentaţia echilibrată şi variată (bo-
gată în legume şi fructe proaspete, săracă în grăsimi), evitarea fumatului şi a consumului de droguri,
consumului moderat de alcool, igiena personală şi sexuală, prudenţa în alegerea partenerilor sexuali
şi utilizarea mijloacelor de protecţie pentru evitarea bolilor cu transmiterea sexuală, inclusiv SIDA,
efectuarea de controale medicale periodice, folosirea strategiilor adecvate de ajustare la stresul cotidi-
an, profesional.
În faţa fluxului de transformări apărute în ecosistemul uman, omul şi-a modificat comporta-
mentele faţă de sine, faţă de semenii săi şi faţă de comportamentele ambientale naturale şi sociale.
Reţineţi!
➢➢ Factorii stilului de viaţă sunt din multe privinţe factorii cei mai influenţi asupra sănătăţii pe
ansamblu. De asemenea, ei sunt factorii care pot fi cel mai bine ţinuţi sub control. Stilul de
viaţă include seturi de conduită ce afectează în mod diferit zona de acţiune sau viaţa unei
persoane.
➢➢ Componentele stilului de viaţă sunt stilul de lucru, stilul de recreere, stilul de distracţie, stilul
de comunicare, stilul de relaţionare, stilul de cunoaştere, stilul de consum, stilul de alimen-
taţie şi stilul de ecologie.
➢➢ Deşi stilul de viaţă este complex, totuşi acesta se situează sub controlul personal şi este dictat
de capacitatea de a alege în mod amplu, fapt care poate fi un beneficiu asuapra vieţii şi sănă-
tăţii persoanei.
Elementele sanogene şi patogene ale stilului de viaţă
Elementele stilului de viaţă pot fi:

• Sanogene, cele care promovează şi fortifică sănătatea.
• Patogene, cele care reprezintă factorii cauzali sau de risc pentru anumite îmbolnăviri.
Stilul de viaţă sanogen se cultivă încă din copilărie în cadrul familiei, ulterior la grădiniţe, şcoli,
societate. Prin stilul sănătos de viaţă se înţelege activitatea de toate zilele a omului, care îi permite
menţinerea sănătăţii la un nivel optimal cuvenit. Un stil de viaţă sănătos reprezintă totalitatea com-
portamentelor şi deciziilor care influenţează în sens pozitiv starea de sănătate.
Prin stilul sănătos de viaţă se înţelege respectarea unui regim zilnic corect, somnul la timp, ali-
mentaţie sănătoasă, excluderea deprinderilor vicioase (fumatul, folosirea alcoolului şi a altor droguri),
respectarea igienei personale şi publice, posedarea cunoştinţelor şi a deprinderilor ce permit preîn-
tâmpinarea diferitelor boli, cunoaşterea propriului organism şi a măsurilor de protejare a lui împotri-
va factorilor dăunători etc.
Stilul sănătos de viaţă mai cuprinde atât o activitate fizică adecvată (munca şi cultura fizică, spor-
tul, plimbările, turismul etc.), cât şi munca intelectuală corect organizată.
Sănătatea poate fi menţinută numai în cazul existenţei relaţiilor corecte între oameni (în familie,
grup, clasă, colectivul de muncă, echipă sportivă etc.).
O influenţă benefică asupra sănătăţii o are contactul cu natura (bazinele acvatice, pădurile, mun-
ţii etc.).
În scopul menţinerii sănătăţii, fiecare om, chiar de la cea mai fragedă vârstă, trebuie să cunoască
şi să:
respecte regulile igienei personale şi ale îngrijirii corpului;
• respecte efectuarea sistematică a curăţeniei umede a odăilor şi să le aerisească;
• respecte regulile de păstrare a produselor alimentare;
• respecte graficul vaccinărilor necesare şi să le efectueze în termenii stabiliţi;
• respecte cu stricteţe toate prescripţiile medicului;
• evite în perioadele izbucnirii unor boli contagioase, cum ar fi, de exemplu, gripa, locurile
publice aglomerate: la magazin, cinematograf, sau alte locuri, unde se adună multă lume.
• ajute activ personalul medical la descoperirea bolnavilor contagioşi şi la realizarea acţiunilor
necesare de ordin sanitaro-igienic indicat de ei.
Elementele patogene ale stilului de viaţă includ:
• fumatul;
• consumul abuziv de alcool;
• consumul de droguri şi alte substanţe toxice;
• huliganismul;
• alimentaţia excesivă sau carenţială;
• practicile sexuale „riscante” şi sex neprotejat;
• sedentarismul.
Practicarea elementelor enumerate ale stilului de viaţă patogen determină un larg segment al
patologiei umane: boli cardiovasculare, boli cronice pulmonare şi digestive, boli de nutriţie şi meta-
bolism, boli neoplazice, boli psihice, traumatisme, boli transmisibile sexual, alcoolismul, narcomania,
toxicomania.
Evoluţia omenirii a determinat serioase mutaţii ale valorilor morale, ale comportamentului so-
cial, politic, religios, familial, demografic etc. Pentru a ilustra influenţa modului şi stilului de viaţă
asupra sănătăţii, putem prezenta câteva aspecte ce reprezintă numai o parte infirmă a acestui fenomen
social. Astfel, după Sondik (1988), diferiţi factori de risc ai stilului de viaţă intervin în determinarea
deceselor prin cancer (avându-se în vedere diferitele lui localizări): tutunul în 25–40%, alimentaţia
dezechilibrată în 10–70%, alcoolul în 2–4%, factorii de mediu ambiant în 1–5%.
Printre factorii de risc ai hipertensiunii arteriale sunt consideraţi: excesul de sare în alimentaţie
(peste 8 gr/zi), obezitatea, cafeaua consumată în exces, tutunul, alcoolul, zgomotul comunal şi in-
dustrial, stresul psihic. Cardiopatia ischemică este cauzată de alimentaţia incorectă, regimul de viaţă
nesanogen, fumatul, alcoolul, cafea în exces, sedentarismul, stresul psihic. Accidentele (traumatisme,
arsuri, electrocutări, intoxicaţii acute etc.) constituie a treia sau a patra cauză de deces în ţările indus-
trializate şi prevenirea lor este posibilă, în cea mai mare parte, prin măsuri educaţionale, de modifica-
re favorabilă a unor comportamente.
Treptat atitudinile, obiceiurile, tradiţiile şi comportamentele umane au inclus „câştiguri ale civi-
lizaţiei”, reprezentate de relaţii interumane concurente, cu tensiuni psihice, de stres, nutriţia artifici-
alizată şi dezechilibrată, sedentarism, suprasolicitări nervoase, emoţii inhibate, impulsuri senzoriale
variate şi intense, schimbări ocupaţionale frecvente, responsabilitate individuală crescută, consum
abuziv de medicamente şi droguri nemedicamentoase etc.
Un asemenea stil de viaţă apare ca o veritabilă „sursă” de agenţi de agresiune pentru sănătate,
cu efect nociv pe termen lung, afectând, deseori, sanogeneza descendenţilor. În cadrul acţiunilor de
promovare a sănătăţii, modul şi stilul de viaţă au o importanţă majoră, mai ales prin potenţialul de
modificare de care dispun şi care se răsfrânge puternic asupra stării de sănătate a populaţiei. Există o
multitudine de factori care stimulează sau întârzie rata de răspândire a unui stil de viaţă sanogen în
populaţie. Aceşti factori trebuie incluşi în programele comunitare ca avantaje ce vor fi promovate sau
ca bariere. Unii dintre aceştia constituie factori naturali ai căror prezenţă nu poate fi evitată, dar se
poate atenua impactul lor.
Indicatori de evaluare a stării de sănătate
Elementul principal al societăţii este omul. Posibilităţile lui de a-şi desăvârşi rolul său în societate
sunt determinate de o serie de factori, dintre care starea de sănătate se situează pe primul loc.
Noţiunea de sănătate şi-a extins conţinutul faţă de trecut. Sănătatea constituie o calitate a vieţii
care presupune o interacţiune dinamică şi o interdependenţă între starea fizică a individului, mani-
festările sale mintale, reacţiile emoţionale şi ambianţa socială în care trăieşte. Această situaţie este
determinată din punct de vedere fizic de structura şi buna funcţionare a organismului, iar din punct
de vedere mintal şi social de aspectul comportamentului şi cel al personalităţii, adoptat şi integrat
armonios în relaţiile interpersonale şi cu societatea.
În funcţie de studierea stării sănătăţii – în mod individual ori a grupelor de populaţie – indi-
catorii stării de sănătate pot fi diferiţi. În aprecierea stării de sănătate a colectivelor pot fi utilizaţi
următorii indici:
Morbiditate, orice abatere subiectivă sau obiectivă de la o stare fiziologică de bine. Morbiditate,
sinonime boală, îmbolnavire, starea morbidă.
Deficienţa, semnifică orice pierdere sau anomalie a unei structuri sau funcţii, la nivel fiziologic,
psihologic sau anatomic.
Invaliditatea, desemnează orice limitare sau lipsă (rezultând dintr-o deficienţă) a capacităţii de a
efectua o activitate în modul sau la nivelul considerat normal pentru om.
Handicapul, constă într-un dezavantaj pentru un anumit individ, rezultând dintr-o deficienţă
sau dintr-o invaliditate, care limitează sau împedică realizarea unei funcţii normale.
Prevalenţa, este totalitatea cazurilor (de boală, naşteri, decese etc.) noi şi vechi înregistrate într-o
anumită perioadă de timp.
Incidenţa, măsoară rapiditatea cu care o boală apare în comunitate sau frecvenţa cazurilor noi,
adiţionale de boală.
Mortalitatea, reflectă decesele înregistrate într-o populaţie.
Mortalitatea infantilă, reprezintă decesele înregistrate la copii având vârsta sub un an, raportat la
totalul nou-nascuţilor vii timp de un an.
Speranţa de viaţă, indică numărul mediu de ani pe care îi va trăi locuitorul unei ţări. Ea este ri-
dicată dacă indivizii trăiesc mult şi e scăzută dacă mulţi copii mor la vârste mici. Ţările unde speranţa
de viaţă este cea mai scăzută, între 41 şi 55 de ani sunt situate mai ales pe continentul african. Speranţa
de viaţă între 56 şi 69 de ani este răspândită aproape peste tot în lume: America Latină, în nordul şi
sudul Africii, o mare parte din Asia, fosta Uniune Sovietică. Speranţa de viaţă este cuprinsă între 70 şi
75 de ani în ţările din America Latină, din Europa de Est şi a unei părţi din Asia. Ţările unde speranţa
de viaţă este superioară vârstei de 76 de ani: America de Nord, Europa de Vest, Japonia, Australia şi
Noua Zeelandă. Aceste diferenţe se explică prin nivelul diferit al dezvoltării economice a ţărilor lumii:
în ţările dezvoltate, indivizii beneficiază de o alimentaţie abundentă şi echilibrată. În ţările în curs de
dezvoltare, aceste condiţii sunt departe de a fi îndeplinite. Hrana e deseori insuficientă; se estimează
că o persoană din 5 (în special în Africa şi în Asia de Sud-Est) nu primeşte suficientă hrană pentru a fi
capabilă să muncească. Medicii sunt mai puţin numeroşi, iar spitalele sunt echipate nesatisfăcător etc.
Istoria naturală a unei stări de sănătate include toate stadiile acesteia:
• stadiul de deplină sănătate
• stadiul de debut al procesului patologic, secundar expunerii la agentul cauzal
• stadiul prodromal, premergător celui clinic manifest
• stadiul clinic manifest, în care evoluţia poate fi spre deces, recidivă, remisiune, ameliorare
sau vindecare
Evenimentele clinice de interes major sunt cele privind aspectele patologice posibile ale stării de
sănătate: sunt evenimente pe care personalul medical caută să le înţeleagă, să le prevadă, să le inter-
preteze şi să le modifice când îngrijesc un bolnav.
Neplăcere Stări emoţionale şi mintale: agitaţie, tristete, furie ş.a.
Disconfort, deranj Simptome care deranjează: durere, greaţă, ameţeală, oboseală etc.
Incapacitate, invaliditate Stare funcţională care permite individului să trăiască, realizându-şi activită-
ţile cotidiene acasă, la serviciu sau în concediu – altfel decât în mod normal.
Boala Combinaţie caracteristică de semne, simptome şi date de laborator.
Moarte Punct final al stării de sănătate, problema fiind cea a oportunităţii.
Îmbolnăvirile sunt aspecte ale stării de sănătate a individului şi a comunităţii, care însoţesc evo-
luţia întregii istorii a societăţii omeneşti. Evaluarea globală a stării de sănătate a comunităţii umane
se face folosind diferiţi indicatori, cel mai acceptat fiind mortalitatea. Deşi moartea trebuie să pre-
zinte sfârşitul fiziologic al vieţii, ea poate surveni prematur, ca un eveniment nedorit, adesea contrar
profesiei medicale de a proteja şi prelungi viaţa persoanei respective. Analiza mortalităţii generale şi
specifice a unei populaţii este extrem de utilă în cunoaşterea condiţionării stării de sănătate a acelei
populaţii. În plus, acest indicator poate fi apreciat cel mai obiectiv, datele primare fiind cel mai uşor şi
sigur de obţinut din comunitate (evidenţe medicale, demografice, de cult etc.).
Populaţia trebuie să fie direct implicată în asigurarea sănătăţii sale. În acest scop, populaţia tre-
buie să dispună de informaţii, de suport tehnic şi de posibilitatea de a emite decizii, astfel încât să se
implice în acţiunile ce vizează păstrarea şi promovarea propriei sănătăţi. Populaţia trebuie să fie con-
ştientă că starea de sănătate a fiecăruia şi a tuturor nu depinde primordial de personalul medical, ci
de fiecare şi de toţi cei care fac parte din colectivitatea în cauză. Eforturile profesionale ale reţelei me-
dico-sanitare vor fi ineficiente dacă populaţia nu va fi interesată de finalizarea lor, dacă nu va deveni
şi ea parte în executarea măsurilor de asistenţă primară a stării sale de sănătate. Pentru o coordonare
a activităţii, populaţia trebuie să-şi asigure prezenţa şi rolul activ al personalul medical, oferindu-i nu
numai ocazia de a activa profesional, ci şi condiţii în care să o facă şi care să îi aducă atât satisfacţia
morală, cât şi cea materială.
III. Formele şi mijloacele educaţiei pentru sănătate
Formele şi mijloacele de instruire şi educaţie pentru sănătate sunt foarte numeroase şi pot fi
clasificate în baza mai multor criterii. În mod obişnuit este utilizată clasificarea în funcţie de calea
de transmitere, de comunicare a mesajului educaţional, criteriu pe baza căruia ele pot fi împărţite în
următoarele categorii:
1. Forme auditive/orale.
2. Forme tipărite/tipărituri.
3. Forme imagistice/vizuale.
4. Forme audio-vizuale.
5. Forme complexe.
Formele şi mijloacele educaţiei pentru sănătate
FORME AUDITIVE (ORALE) TIPĂRITURI
Predominant Predominant
Convorbiri individuale, în grup textul imaginea
Conferinţe, simpozioane, expuneri
Lecţii la cursuri sanitare
Seminare Lozinci Afişe
Lecturi Pliante Grafice
Serii de întrebări şi răspunsuri Foi volante Scheme
Sfatul medicului, inclusiv înregis- Avertismente Diagrame
trat pe bandă de magnetofon Memorandum me- Planşe
dical Caricaturi
Articole presă Panouri
Broşuri Standuri etc.
Forme beletristice
FORME IMAGISTICE FORME FORME

AUDIOVIZUALE COMPLEXE
E
Plane În relief Colţul sănătăţii

Filme artistice
Albume Modele Filme cu desene Expoziţie
Diapozitive Mulaje animate Caravană
Diafilme Machete Programe TV Excursie
Panouri Preparate natu- Teatrul dramatic Stand
Postere rale Teatrul de păpuşi Serial artistic TV
Fotografii Casete video Practică cultural-
Fotogazete ştiinţifică
Flanelografe
Clasificarea mijloacelor de educaţie pentru sănătate
Mijloacele de educaţie pentru sănătate se clasifică în literatura de specialitate după variate criterii:
Criterii de clasificare a mijloacelor de

educație pentru sănătate
Criteriul
Criteriul Criteriul Criteriul căilor relației
didactic adresabilității de comunicare emițător-
receptor
Criteriul didactic delimitează metodica generală şi metodici specifice.

„Ansamblul metodelor şi mijloacelor de instruire şi educare sanitară a populaţiei, caracteristicile
generale ale acestora şi tehnicile de utilizare eficientă a lor constituie metodică generală”. Imperativul
diferenţierii acţiunilor de educaţie pentru sănătate în probleme de sănătate, sectoare de activitate, me-
dii de muncă şi viaţă – grupe de populaţie alcătuite pe criterii diverse, a impus „înmănuncherea într-
un tot a unor mijloace cu adresabilitate şi cu trăsături tehnico-metodologice şi de conţinut adecvate,
constituind, de obicei, sisteme complexe sau metodici specifice de educaţie pentru sănătate”.
Metodica generală şi metodicile specifice alcătuiesc metodologia educaţiei pentru sănătate, defi-
nită ca „disciplina, ştiinţa, arta de a folosi cu competenţă mijloacele educaţiei pentru sănătate”.
CRITERIUL DIDACTIC
Metodicile specifice
Metodica generală Înmănuncherea diferitelor forme ale
Ansamblul metodelor, mijloa- metodelor clasice de comunicare umană
celor și formelor de acțiune de în sisteme educaționale complexe cât
educație pentru sănătate, carac- mai adecvate variatelor grupe de
teristicile generale ale acestora și populație, stabilite pe criterii diverse,
tehnicile de utilizare eficientă a având drept scop optimizarea eficienței
lor. activităților de educație pentru sănă-
tate.
Metodologia educației pentru sănătate

Arta de a folosi competent complexul de mijloacelor privind transmiterea
informației, dezvoltarea cunoștințelor și cultivarea opiniilor corecte despre
sănătate și boală, formarea deprinderilor și obișnuințelor igienice,
comportamentului favorabil sănătății, educarea generețiilor în spiritul
concepției profilactice, sanogenetice a medicinii omului sănătos, de a adopta o
atitudine cooperantă, un mod de a trăi igienic, pentru atingerea unui nivel
superior în planul sănătății, tinzând spre împlinirea idealului de sănătate.
Formele şi mijloacele educaţiei pentru sănătate 49
Criteriul adresabilităţii delimitează mijloace de educaţie pentru sănătate în funcţie de adresabi-
litate. După criteriul adresabilităţii, deosebim: mijloace individuale, de grup (micro-grup) şi mijloace
de comunicare în masă (mass-media). Tematica diferă foarte mult de la o formă la alta, fiind strict
particularizată la formele individuale, mai largă la formele de grup şi foarte largă la formele de co-
municare în masă. Dacă formele individuale şi de grup abordează tematici specifice, adaptate strict
caracteristicilor persoanelor cărora li se adresează mesajul educaţional, în formele de masă, de largă
informare, adresate întregii populaţii, se abordează unele teme de interes comun.
În practica activităţilor educativ-sanitare pot fi utilizate o multitudine de forme şi mijloace. Chiar
pentru aceeaşi acţiune medicală (Ex.: organizarea unei acţiuni de dispensarizare) pot fi utilizate mai
multe forme şi metode (conferinţe, convorbiri în grup, lecţii, proiecţii de filme etc.).
Mijloacele individuale pot fi integrate în actele medicale adresate persoanelor bolnave, dar pot
fi aplicate atât indivizilor bolnavi, cât şi celor sănătoşi. Consilierea privind maladia HIV/SIDA, sfatul
genetic sau consultaţia pe care o solicită un individ la un cabinet de planificare familială constituie
astfel de mijloace de educaţie.
Discuţia în grup este o modalitate de lucru în care educatorul, liderul sau moderatorul dialo-
ghează cu participanţii sau participanţii conversează între ei. Liderul discuţiei îndeplineşte un rol
direct în continuitatea şi orientarea acesteia.
Mijloacele de educaţie pentru sănătate în funcţie de adresabilitate

(după Duma O., 1999)
Adresabilitate Mijloace de educaţie pentru sănătate

Individuală • Sfatul medicului
• Consilierea
• Serviciul de hotline
În grup • Convorbirea în grup
• Lecţia
• Instructajul
Cu un grup omogen în raport cu pregătirea generală • Elevi
• Muncitori
• Militari
Cu un grup omogen în raport cu interesul faţă de subiect • Bolnavi
• Gravide
• Mame
De largă informare • Conferinţa
• Filmul
• Emisiune de radioteleviziune
• Tipăriturile
Pentru crearea unui climat de încredere şi a unei apropieri între comunicator şi grup, se pot lua
în consideraţie câteva repere:
–– grupul este de preferat a fi sub 15 persoane;
–– grupul să fie cât mai omogen;
–– reuniunile se vor ţine acolo unde oamenii se simt bine, în siguranţă şi intimitate, fără riscul
de a fi întrerupţi;
–– aşezarea să se facă astfel încât fiecare membru al grupului să se simtă egal, să aibă contact
vizual cu ceilalţi şi să poată vorbi fără greutate (Ex.: în cerc);
–– să se pună întrebări deschise, care să stimuleze discuţia;
–– participarea la discuţii nu trebuie forţată, dacă membrii grupului nu o doresc;
–– se va încuraja punerea întrebărilor; nicio întrebare nu este „deplasată” şi toate merită un
răspuns;
–– dreptul fiecăruia de a avea o opinie trebuie respectat, chiar dacă apar puncte de vedere diferite;
–– asigurarea confidenţialităţii discuţiilor, dacă e cazul.
Criteriul relaţiei emiţător–receptor.
Mijloacele de educaţie pentru sănătate pot fi clasificate şi după modul de realizare a contactului
emiţător–receptor (E–R), după natura directă sau indirectă a comunicării, respectiv a transmiterii
mesajului. Aceste criterii oferă posibilitatea clasificării mijloacelor de educaţie pentru sănătate după
cum urmează: mijloace directe, care cuprind gama largă de forme ale comunicaţiei nemijlocite, şi mij-
loace indirecte, bazate, în general, pe tehnicile moderne ale comunicaţiei de masă.
Clasificarea mijloacelor educaţiei pentru sănătate

după criteriul relaţiei emiţător-receptor
CRITERIUL RELAŢIEI
EMIŢĂTOR – RECEPTOR
Directe Combinate Indirecte

Ansamblul Ansamblul mass -
mijloacelor orale mediei
1. Clubul
2. Săptămâna
Populație bolnavă sanogenetică
Populație 1. Filmul
sănătoasă 1. Sfatul medical. 3. Luna 2.Tele-emisiunea
2. Convorbiri pe teme sanogenetică 3.Radio-emisiunea
1. Cursuri sanitare 4. Cercul
2. Discuția de dietetică cu 4. Teatrul
stimulativă în grup demonstrații practice 5. Școala 5. Imprimatele de
3. Consfătuiri cu 3. Convorbiri privind mare tiraj
decizii deprinderile 6. Imprimările pe
dăunătoare casetă, disc
4. Concursuri.
4. Consultația 7. Internet
5. Manifestări cu
profilactică pe grup
largă audiență.
omogen de bolnavi.
Mijloacele de educaţie pentru sănătate

în funcţie de calea de tansmitere
(după Duma O., 1999)
Calea de transmitere Mijloace de educaţie pentru sănătate

Auditivă (verbală) • Convorbirea individuală
• Convorbirea în grup
• Conferinţa
• Radioemisiunea
• Lecţia
• Simpozionul educativ-sanitar
Vizuală Cu rol dominant textul • Lozinca
• Articolul
• Broşura
• Formele beletristice
• Timbrele
Cu rol dominant imaginea • Afişul
• Pliantul
• Diapozitivul
• Macheta
• Expoziţia
• Posterul
• Harta
Audio-vizuală • Filmul
• Emisiunea TV
• Teatrul
• Jocul de rol
• Demonstraţia practică
Forme auditive (verbale – metoda cuvântului vorbit)

Cunoscută şi sub numele de metoda orală sau verbală, este cea mai accesibilă şi mai răspândită
metodă a educaţiei pentru sănătate. Ea include: conferinţe, simpozioane, expuneri, lecţii, convorbiri
individuale şi în grup, lecţii la cursuri sanitare, seminare, lecturi, seri de întrebări şi răspunsuri, sfatul
medical pe disc sau pe memory stick, radioemisiunea.
Pentru a avea succesul scontat, trebuie ca tema prezentată să fie una de interes pentru auditoriu.
Apoi, conţinutul şi modul de prezentare a problemelor trebuie să fie de aşa manieră, încât să capteze
atenţia iar limbajul folosit va ţine seama de capacitatea de înţelegere a auditoriului.
Un element important îl reprezintă comunicatorul, atât prin aspectul fizic, cât şi prin atitudinea
din timpul comunicării: să aibă o ţinută decentă, să-i privească în faţă pe cei cărora le vorbeşte, să
zâmbească cât mai mult – mimica, gestica şi intonaţia vocii să capteze atenţia, să reziste la distragerea
atenţiei, să fie maleabil şi să ştie să fie şi un bun ascultător.
Realizarea acestor sarcini nu necesită un buget special, ceea ce permite utilizarea lor în toate
ocaziile. Prin cuvântul vorbit se oferă condiţii optime de individualizare a sfatului medical, în concor-
danţă cu starea celui care a solicitat consultaţia şi cu particularităţile morfofiziologice, neuropsihice,
de vârstă, sex sau profesie.
MIJLOACELE VERBALE
Larga
În grup Indirecte
informare
1. LECŢIA- la cursuri, 1. ACORDAT SĂNĂTOSULUI -

la şcoală integrat actului sanogenetic
1. CONFERINŢA-
conferinţa propriu-zisă, 2. CONVORBIREA profilactic primar, vizează
ciclul de conferinţe, ORGANIZATĂ aplicarea complexului
simpozionul, agitatorico-informativă, a) sanogen nivel de sănătate
consfătuirea, şezătoarea; focar de boală superior
2. RADIOEMISIUNEA- transmisibilă, purtătorii
b) profilactic primar - prevenirea
sfatul radiodifuzat, de germeni, la îmbolnăvirilor
interviul, dialogul, domiciliu, în locuinţe
colective: 2. ACORDAT BOLNAVULUI
sceneta; integrat actului:
3. IMPRIMĂRILE- a) cămine de nefamilişti
a) profilactic secundar
disc casetă, memory b) internate, în unităţi
stick. alimentare, în b) medical, vizează: aplicarea
întreprinderi, în complexului terapeutic,
4. INTERNET. recuperarea biologică
instituţii de învăţământ
etc. 3. ACORDAT
CONVALESCENTUL integrat
actului profilactic terţiar vizează:
a) parcurgerea intregului proces
recuprator
b) reâncadrarea profesională
c) reinserția socială
Metoda verbală permite lectorului modificarea conţinutului şi formei de expunere în raport cu

reacţia auditorului. Cea mai mare parte a mijloacelor verbale creează o legătură vie între lector şi
auditoriu, prin aceea că lectorul, având posibilitatea de a sesiza manifestările ascultătorului (interes,
plictiseală, nedumerire sau neînţelegerea problemei, reacţia pozitivă de acceptare şi convingere), poate
să-şi modifice maniera de a expune, intonaţia, limbajul folosit, conţinutul expunerii, argumentele etc.
Pe lângă toate aceste trăsături pozitive, metoda orală nu este însă lipsită de unele inconveniente,
în comparaţie cu celelalte metode ale educaţiei pentru sănătate. Astfel, contactul lectorului cu audito-
riul rămâne limitat la durata expunerii, pe când o broşură se poate reciti oricând, iar un afiş şi o ex-
poziţie pot fi revăzute. De asemenea, formele metodei orale au putere de cuprindere a publicului mai
redusă, în comparaţie cu cele tipărite, vizuale şi audiovizuale. De aceea, îmbinarea diferitelor mijloace
educaţionale, folosirea lor în cadrul unor acţiuni şi sisteme complexe de influenţare constituie un bun
mijloc de eliminare a dezavantajelor proprii fiecărei metode.
Indiferent de mijlocul folosit, trebuie să se ţină cont de câteva aspecte importante, pentru a rea-
liza o bună comunicare.
Educaţia pentru sănătate se poate diferenţia după mediul social (urban, rural); după vârsta şi
sexul participanţilor, după tipul de colectivitate (şcoală, grădiniţă de copii, întreprindere, şantier, in-
stituţie, cămin de nefamilişti, cultură, cartier, domiciliu), după nivelul de instruire şi interesele educa-
tiv-sanitare ale beneficiarilor. După categoria de persoane cărora li se adresează formele educaţionale,
mai deosebim educaţia pentru sănătate a persoanelor sănătoase şi cea a diferitor categorii de bolnavi
(de boli acute sau cronice, infecţioase sau neinfecţioase). Educaţia persoanelor sănătoase utilizează, de
regulă, mijloacele informării largi a populaţiei prin forme de masă, precum şi instruirea diferenţiată
a unor grupe populaţionale, categorii profesionale sau formaţiuni sanitare. În cadrul acestei forme,
deosebim educaţia pentru sănătate în învăţământul preşcolar, şcolar şi universitar, educaţia muncito-
rilor la locul de muncă ş.a.
Familia constituie un factor esenţial în asigurarea şi promovarea sănătăţii, de aceea ea trebuie
corect informată asupra problematicii sănătăţii, pentru a încorpora aceste informaţii în sistemele de
valori şi a le utiliza în comportamentul ei general. Fiecărei familii îi sunt proprii o serie de practici
şi de atitudini faţă de sănătate, de care fiecare membru este puternic influenţat în cursul întregii sale
existenţe.
Nivelul de cultură şi instruire al părinţilor are o mare importanţă şi influenţă asupra modelării
caracterului copilului, în formarea lui pentru viaţă şi societate. De asemenea, relaţiile dintre părinţi,
climatul familial au o însemnătate covârşitoare pentru dezvoltarea somatică şi neuropsihică a copilu-
lui, pentru formarea lui ca om şi cetăţean.
Presa, radioul, televiziunea şi celelalte mijloace de comunicare în masă joaca astăzi un rol esen-
ţial în modelarea unei gândiri şi a unei conştiinţe civice favorabile activităţilor medicale preventive.
Deosebit de utile sunt articolele, notele şi interviurile în care se abordează probleme educativ-sanitare
în cadrul unor ziare sau reviste.
În ceea ce priveşte educaţia pentru sănătate prin radio şi televiziune, menţionăm emisiunile cu
tematică medicală. În unele ţări se utilizează, cu mare eficienţă, serialele TV cu subiecte privind sănă-
tatea omului şi a familiei, rolurile fiind interpretate de cei mai populari actori.
Rolul instituţiilor şi al personalului medico-sanitar în cadrul educaţiei pentru sănătate este deo-
sebit de important, acestea integrându-se organic în activitatea medicală de zi cu zi.
Pentru realizarea unor acţiuni educativ-sanitare eficiente este necesar din partea personalului
medical o bună pregătire teoretică şi practică, pricepere, receptivitate, continuitate, pasiune, persua-
siune, simţ psiho-pedagogic, subtilitate, mobilitate în gândire, comprehensiune, imaginaţie, putere de
convingere, capacitate de discernământ în alegerea tematicii, utilizarea unor metodologii ştiinţifice.
Pedagogia medicală este arta de a transmite cunoştinţe, de a forma deprinderi şi obişnuinţe sanogene.
Fiecare unitate medico-sanitară trebuie să-şi formeze colective-ajutoare în cadrul populaţiei că-
reia îi asigură asistenţa medicală. Pentru sporirea eficienţei unor forme educativ-sanitare, acestea pot
fi realizate şi de cetăţeni instruiţi în prealabil. Este indicată utilizarea unor exemple concrete din
cadrul comunităţii respective, prezentandu-se unele greşeli mai frecvente privind atitudinea faţă de
sănătate şi în care acestea pot fi corectate.
Pentru transpunerea în viaţă a dictonului „Cine spune medic, spune educator” (P. Delore), tre-
buie acordată o importanţa deosebită pregătirii viitorilor lucrători medicali, ca viitori educatori pen-
tru sănătate, pregătire care trebuie începută încă din primii ani de studii, prin readaptarea structurii
procesului instructiv-educativ în sensul punerii în contact a studentului în medicină şi farmacie, ca şi
a elevului de la liceul sau de la colegiul de medicină, cu problematica socială concretă a viitoarei sale
profesii.
În domeniul sănătăţii, cu toate că repetarea acţiunii poate asigura întărirea şi, deci formarea
comportamentului sanogen, rezultatele favorabile ale modului de a acţiona nu se manifestă imediat.
Rezultatele activităţii educaţionale se observă în timp, în mod lent. Se consideră, pe bună dreptate, că
acţiunile educativ-sanitare reprezintă adevărate „investiţii în timp”. În concepţia OMS educaţia pen-
tru sănătate este „o armă cu bătaie lungă”. Numai prin înţelegerea acestui adevăr, poate fi evaluată în
mod corect eficienţa acţiunilor educativ-sanitare.
Scopul final al educaţiei pentru sănătate este reprezentat de îmbunătăţirea stării de sănătate a
populaţiei. Evaluarea eficienţei acţiunilor educativ-sanitare poate fi făcută pe plan cognitiv (prin me-
toda interviului sau chestionarului) şi pe plan comportamental (prin metoda observaţiei şi anchetei).
Au fost stabilite unele relaţii cuantificabile (numerice) între acţiunile întreprinse şi efectele lor asupra
unor metode de biostatistică. În concepţia modernă, educaţia pentru sănătate este considerată cea mai
ieftină formă de asistenţă medicală.
Educaţia pentru sănătate este încă lipsită de locul şi consideraţia pe care le merită, fiind o adevă-
rată „cenuşăreasă” a medicinei. Deşi s-ar părea că în ceea ce priveşte rolul educaţiei pentru sănătate,
această importantă armă profilactică, toate problemele ei sunt elucidate şi nu ar fi loc pentru discuţii
şi controverse, în realitate rezervele acestei importante arme din panoplia mijloacelor de apărare a
sănătăţii sunt numai parţial şi incomplet valorificate. Exista medici care ignoră, iar alţii care efectuea-
ză formal educaţia pentru sănătate, nereuşind să convingă populaţia, atâta timp cât nu sunt ei însuşi
convinşi. Însă, printre factorii care împiedică valorificarea deplină a metodelor şi formelor educativ-
sanitare sunt şi unii care ţin de populaţie. De exemplu, mulţi oameni se consideră sănătoşi, fiind în
realitate aparent sănătoşi sau încă sănătoşi. Combaterea acestei concepţii eronate constituie o sarcină
importantă a educaţiei pentru sănătate.
Strategia principală, pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pen-
tru a avea rezultate bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei,
este educaţia pentru sănătate.
Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare şi participare,
educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei în do-
meniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi
corecte care să promoveze sănătatea, precum şi crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individu-
ală şi de problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacităţii maselor la participarea activa în
vederea realizării şi consolidării sănătăţii.
După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în func-
ţie de scopul urmărit:
• preventiv – temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru preveni-
rea îmbolnăvirilor;
• constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;
• curativ – pentru educaţia şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale.
Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un fond mate-
rial, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea având viabilitate doar atunci când expri-
marea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate practică.
Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de
comunicare, ca element fundamental.
În cadrul comunicării există doi actori – educătorul (cel care transmite informaţia) şi ascultăto-
rul (receptorul sau cel care primeşte informaţia). În activităţile de comunicare cei doi trebuie să aibă
flexibilitatea de a schimba permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie să asculte. El trebuie
să accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a avea loc un dialog cu
individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi ţinând cont, permanent, de comunicaţia nonver-
bală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală.
În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în
care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare.
Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace) sau neomogene.
În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o serie de tehnici
în educaţia pentru sănătate:
✓✓ „tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii pen-
tru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;
✓✓ „tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte nevoile
educative într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la cunoş-
tinţa grupului;
✓✓ „tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură cu
o problemă, iar educatorul grupează ideile comune.
Cerinţele educaţiei pentru sănătate:
–– largă accesibilitate;
–– orientarea (spre prevenţie) profilactică;
–– participarea activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi;
–– caracterul optimist;
–– caracterul convingător;
–– exprimarea accesibilă;
–– caracterul ştiinţific;
–– tematica adecvată auditoriului.
Direcţiile de orientare a educaţiei pentru sănătate:
✓✓ dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei;
✓✓ antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi evitarea poluării;
✓✓ extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitării îmbolnăvirilor
profesionale;
✓✓ încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, cu accent pe bolile
sociale (tuberculoza, bolile cu transmitere sexuală, HIV/SIDA);
✓✓ susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor cronice;
✓✓ intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de prevenire a accidentelor şi instrui-
rea populaţiei în ceea ce priveşte acordarea primului ajutor;
✓✓ propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a bolnavilor, pentru respectarea indi-
catorilor de regim igieno-dietetic în vederea refacerii sănătăţii;
✓✓ popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale pentru populaţie;
✓✓ dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru folosirea factorilor naturali în
scopul călirii şi întăririi organismului şi a creşterii duratei medii de viaţă;
✓✓ dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi colectiva.
Abordarea oricărei direcţii din cele de mai sus impune respectarea unei anumite conduite fără
de care atingerea obiectivelor de bază ale educaţiei pentru sănătate rămâne un simplu deziderat.
Metodele de educaţie pentru sănătate:
1. Metode de cercetare – scopul cercetării fiind acela de a afla nivelul de educaţie pentru sănătate,
înainte şi după o campanie de informare, ca modalitate de control al eficienţei acţiunii. Metodele de
cercetare pot fi:
a) Cantitative:
–– analiza datelor statistice existente
–– anchete prin chestionare.
b) Calitative – metode rapide (R.A.R):
–– observaţia (directă sau participativă),
–– interviul (semistructurat, anamneză, în grup),
–– conversaţia (individuală, „focus grup”).
Anchetele sunt utile şi în alegerea canalelor de comunicaţie, care sunt preferate de grupurile-ţin-
tă şi care au cea mai mare audienţă.
2. Metode de acţiune – sensibilizarea populaţiei şi penetrarea informaţiei.
a) Sensibilizarea – se adresează unor mase largi de populaţie într-un interval scurt de timp şi
are ca scop creşterea receptivităţii populaţiei asupra unor probleme de sănătate. Substratul
acţiunii este informativ, fară să se asume responsabilitatea modului în care oamenii se decid
să folosească informaţiile transmise. Sensibilizarea pregăteşte terenul unor acţiuni ulterioare
şi se poate realiza prin mai multe modalităţi: postere, filme scurte, conferinţe, sloganuri etc.
Temele abordate sunt probleme de sănătate publică, precum: afecţiuni sezoniere (viroze), epi-
demii, tuberculoza, sifilisul, SIDA etc;
b) Penetrarea informaţiei – continuă sensibilizarea pe un interval de timp mai lung şi se adre-
sează unei populaţii-ţintă. În acest caz se are în vedere, pe lângă informare, educarea şi con-
silierea populaţiei sau individului în vederea schimbării stilului de viaţă;
c) să desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru sănătate: cadre didactice, sociologi,
psihologi etc.
Mijloacele de educaţie pentru sănătate se referă la modalităţile de transmitere a mesajului de la
comunicator la receptor. După calea de transmitere ele pot fi clasificate astfel:
a) Mijloace auditive: convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup cu decizii), lecţia,
conferinţa, emisiunea radiofonică.
• Convorbirea – constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări şi răspun-
suri asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se explicarea unor probleme puţin cunos-
cute sau neclare.
Cele mai frecvente forme de convorbiri:
• Convorbirea individuală, care se caracterizează prin sfaturi diferenţiate şi individualizate,
în raport cu starea de sănătate şi nivelul de cultură sanitară a individului, şi este ţinută de
educatorul sanitar la dispensar, la casa de naştere, la şcoală sau la locul de muncă, fie cu un
bolnav, cu un elev, cu o lăuză etc., cărora li se vorbeşte despre problemele medicale sau sanita-
re specifice lor şi li se oferă recomandările necesare pentru un comportament igienic adecvat.
• Convorbirea în grup se poate organiza în sala de aşteptare a instituţiei medico-sanitare publi-
ce, la domiciliul unei persoane, în staţionarul spitalului, în obiective alimentare, colectivităţi
de copii sau tineri şi în alte locuri.
Grupurile cărora li se adresează această formă de educaţie pot fi din cele mai variate: cu aceeaşi
afecţiune, cu aceleaşi preocupări la locul de muncă sau în timpul liber (asociaţii, ligi etc.), grupuri de
tineri sau de vârstnici, de femei sau de bărbaţi etc.
Un aspect particular îl constituie convorbirile realizate în focare de boli transmisibile ce nu ne-
cesită internare obligatorie în spital, sau în focare parazitare, unde este important ca familia să fie bine
informată asupra situaţiei respective şi să conştientizeze rolul care îi revine.
În sala de aşteptare a centrului medicilor de familie, dispensarului, convorbirea capătă un carac-
ter agitatoric-informativ printr-o scurtă discuţie. (Ex.: asupra începerii unei campanii de vaccinare,
comunicând celor prezenţi, în mod succint, data, tehnica şi importanţa vaccinării, mobilizându-i să
se prezinte pentru a fi vaccinaţi).
Discuţia stimulativă în grup are drept scop esenţial modificarea atitudinilor şi comportamentu-
lui prin înlocuirea părerilor şi obişnuinţelor greşite cu motivări corecte. Grupurile cărora li se adre-
sează această modalitate de lucru pot fi dintr-un loc de muncă comun (secţie, atelier), dintr-o asociaţie
sau un club (de femei, de tineret etc.), în general oamenii care au ceva în comun.
În timpul desfăşurării acestor discuţii, liderul grupului trebuie să aibă în vedere câteva reguli
importante:
–– fiecare participant să aibă posibilitatea să vorbească (chiar şi cei mai timizi);
–– să folosească metoda ascultării active şi întrebările deschise;
–– să stimuleze ideile noi;
–– să dea informaţii clare, relevante;
–– să axeze discuţia pe teme majore şi să ajute grupul să cadă de acord asupra priorităţilor;
–– să rezume şi să sublinieze concluziile discuţiilor.
• Convorbirile la domiciliu au o valoare deosebită, mai ales în mediul rural, oferind posibi-
litatea ca într-un moment psihologic propice să se fixeze o serie de elemente de amănunt
în stabilirea cu cetăţeanul a problemelor privind igiena în gospodărie, îngrijirea şi regimul
igienico-dietetic pentru un bolnav din familie, respectarea măsurilor de izolare în familie a
unui membru cu o boală transmisibilă, care nu trebuie internat în mod obligator în spital etc.
Deosebit de importante sunt convorbirile în focarele de parazitism şi cu purtătorii de bacili
de tifos şi dizenterie.
• Lecţia – constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-sanitare.
Se foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi folosită şi pentru alte grupuri)
şi se desfăşoară după următoarea structură:
–– recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5–10 minute);
–– expunerea noilor cunoştinţe (30–40 minute); Predarea noţiunilor teoretice va fi asociată cu
prezentarea unui bogat material didactico-demonstrativ (mulaje, planşe, diapozitive, schiţe),
eventual demonstraţii practice. Expunerea trebuie să fie accesibilă cursanţilor, în acest scop
se vor evita formulările prea tehnice, în care să abunde termenii medicali, greu de înţeles.
–– recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5–10 minute).
• Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi:
• conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi axate pe diverse teme
medicale;
• cicluri de conferinţe, ce constau în expuneri „în serial” cu abordarea aceleiaşi probleme me-
dicale în mai multe etape succesive;
• simpozion educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi medici;
• seară cultural-sanitară, axată pe o temă de sănătate publică, la care pot conferenţia şi alţi
specialişti (nu numai medici), finalizarea acţiunii făcându-se printr-un program artistic sau
prin alte manifestări culturale;
• cursuri diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului diferenţiat şi individualizat (in-
dicaţii privind regimul igieno-dietetic, tratamentul medicamentos, îngrijirea corectă a bol-
navului); convorbiri pe teme de dietetică; consultaţie profilactică pe grupuri omogene de
bolnavi.
Conferinţa de educaţie pentru sănătate depinde, în primul rând, de interesul publicului pentru
tema abordată, de noutatea problemei, de utilitatea ei practică, apoi de materialul demonstrativ pre-
zentat de conferenţiar şi de calitatea prezentării.
Pregătirea conferinţei cere multă atenţie şi seriozitate. Expunerea va ţine seamă de capacitatea de
înţelegere a auditoriului. Limbajul folosit trebuie să fie viu, cu o intonaţie adecvată, iar prin gesturi şi
mimică educatorul sanitar va trebui să menţină atenţia auditoriului.
Se cunosc diferite varietăţi de conferinţe:
a) Conferinţe de educaţie pentru sănătate, organizate în săli publice şi axate pe diverse teme
medicale. Expunerea trebuie să fie clară. Aceste conferinţe constau dintr-o expunere de apro-
ximativ 30 de minute, cu prezentarea materialului demonstrativ (diafilme, mulaje, scheme,
planşe) în faţa unui auditoriu, după care se pun întrebări, iar educatorul răspunde la ele.
b) Cicluri de conferinţe, care constau din expuneri „în serial”. Adică abordarea aceleiaşi proble-
me în mai multe etape succesive, expunerea în mod succesiv, în cadrul mai multor conferin-
ţe, a diferitelor teme ale uneia şi aceleiaşi probleme, Ex.: „Hipertensiunea arterială”, „Bolile
inimii” etc.
c) Seara cultural-sanitară, se axează pe o anumită temă de sănătate publică (Ex.: „Sănătatea şi
alcoolismul”, „Alimentaţia raţională” etc.). La aceste seri cultural-sanitare participă în mod
activ 2–3 medici şi alţi specialişti (profesori, ingineri, jurişti), fiecare dintre ei având la dispo-
ziţie 10–15 minute. Se pun întrebări, se răspunde; se proiectează filme cu caracter educativ-
sanitar sau se prezintă un program artistic, urmat de dans sau manifestări cu caracter sanitar
şi cultural.
b) Mijloace vizuale:
• cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul, pliantul, formele
beletristice;
• cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete, expoziţia.
Aceste mijloace se clasifică în:
a) forme plane: afişul, graficul, panoul, fotografia, planşa, diapozitivul, diafilmul, timbrele,
bilboardul;
b) tridimensionale: modelul, macheta, mulajul, preparatul natural, articole cu inscripţii (trico-
uri, fulare, sacoşe, cutii de chibrituri etc.);
c) forme combinate: colţul sănătăţii, expoziţia.
Proiectorul are o deosebită utilitate în cadrul lecţiilor şi conferinţelor, făcându-le mult mai
atractive.
În realizarea mijloacelor vizuale, trebuie să se ţină seama de câteva momente:
–– să nu fie prea încărcate;
–– să fie clare;
–– informaţia să fie corectă;
–– textul, dacă există, să fie scurt, concis, ţintit.
Unele mijloace, cum sunt diapozitivul educativ-sanitar, colţul sanitar şi expoziţia de educaţie
pentru sănătate – forme combinate şi complexe de educaţie a populaţiei, trebuie amplasate strategic în
şcoli, cluburi, săli de aşteptare ale centrelor medicilor de familie, centrelor de sănătate, dispensarelor
sau în alte locuri frecventate de un număr mare de persoane. Ele pot avea un caracter temporar sau
permanent, cu schimbarea şi reactualizarea unor părţi, pentru a capta în permanenţă atenţia.
Mijloacele vizuale, dacă sunt bine realizate, pot transmite mesajul mult mai uşor şi mai eficient
decât alte mijloace, mai ales spre categoria de populaţie cu un grad scăzut de şcolarizare.
c) Mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul.
În funcţie de adresabilitate se disting:
1. Mijloace individuale: sfatul medical.
2. Mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene sau
heterogene).
3. Mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică, filmul,
tipăriturile.
După modul de transmitere:
1. Mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie nemediată
(convorbire, conferinţă);
2. Mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o formă artistică.
În cadrul mijloacelor audiovizuale se disting: filmul, televiziunea, internetul şi reprezentările sce-
nice. Ele constituie mijloace pe cât de utile, pe atât de interesante în munca de difuzare a informaţiilor
şi mesajelor cu caracter educativ-sanitar către toate păturile sociale. Reprezintă totodată mijloace cu
mare audienţă şi receptivitate crescută la cea mai mare parte a populaţiei.
Reprezentările scenice, sub forma monologului, scenetei, scheciului satiric, pot fi folosite cu suc-
ces în ridicarea nivelului de cultură sanitară a populaţiei.
Pentru preşcolari şi şcolari, se poate folosi cu succes teatrul de păpuşi şi de marionete. Utilizarea
acestor mijloace este mai dificilă, deoarece implică colaborarea cu instituţiile respective şi este condi-
ţionată de receptivitatea acestora.
Filmul educativ-sanitar este o componentă importantă a muncii de educaţie din mai multe
motive:
–– folosind mijloace artistice şi tehnice de exprimare, este foarte agreat de public;
–– se poate difuza înaintea unor filme artistice, adresându-se unui număr mare de spectatori;
–– filmele înregistrate pe videocasete, discuri sau memory stickuri sunt mai uşor de prezentat şi
de mânuit, ele fiind extrem de utile în cadrul expunerilor;
–– prin film mesajul poate fi transmis mult mai uşor.
Televiziunea poate fi un factor decisiv în transmiterea unor mesaje, ţinând cont că este accesibilă
milioanelor de telespectatori. Modalităţile de folosire a televiziunii sunt multiple:
• difuzarea repetată a unor spoturi educative la orele de maximă audienţă; realizarea de emi-
siuni cu invitaţi (personalităţi) care să prezinte anumite probleme sau/şi să răspundă la în-
trebările telespectatorilor; emisiuni pentru copii cu scenete, teatru de păpuşi sau marionete,
desene animate;
• prezentarea de filme documentare cu un caracter instructiv-educativ.
Radioul, de asemenea, prin realizarea unor emisiuni de profil educativ-sanitar, difuzate la ore
de maximă audienţă, poate fi un factor esenţial în ridicarea nivelului de cultură sanitară a popula-
ţiei. Aceste emisiuni pot fi sub forma unor expuneri scurte, sfaturi medicale, răspunsuri la întrebări
pe teme medicale sau concursuri. Ele se pot adresa populaţiei sănătoase sau diferitelor categorii de
bolnavi.
Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate:
Instruirea igienică a angajaţilor. Desfăşurarea măsurilor profilactice nu este posibilă fără instru-
irea şi educaţia igienică a populaţiei, inclusiv a unor categorii de angajaţi. Scopul principal al instru-
irii sanitaro-igienice introductive este de a da persoanei angajate la serviciu cunoştinţe despre igiena
muncii, igiena produselor alimentare şi igiena personală, despre sănătatea publică, regulile sanitare
în raport cu profesia şi locul de muncă, cu acţiunile de menţinere a situaţiei sanitaro-epidemiologice
favorabile privind morbiditatea prin boli infecţioase şi neinfecţioase.
„Programul minim de instruire igienică”, organizat pe profiluri de activităţi (pentru personalul
unităţilor de industriale, piscinelor, băilor publice, unităţilor de înfrumuseţare, unităţilor alimentare
etc.), având ca scop pregătirea cursanţilor pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii lor şi a celor cu
care intră în contact sau îi deservesc în decursul acţiunilor pe care le desfăşoară.
„Şcoala mamei”, care se adresează atât viitoarelor mame cât şi tinerelor mame având drept scop
acumularea unui bagaj de cunoştinţe privind regimul de viaţă, igiena femeii în perioada gravidităţii
şi lăuziei, alimentaţia sugarului şi a copilului mic, baia şi înfăşarea sugarului, tulburările de digestie
ale sugarului, afecţiuni ale nou-născutului şi ale copilului mic, importanţa controlului medical, atât al
gravidei cât şi al copilului sănătos, sau la apariţia primelor semne de boală, importanţa vaccinării etc.;
Concursuri cu scop de informare şi educare a populaţiei prin participarea activă a acesteia. Ca
să fie cât mai atractive, să solicite interesul şi să beneficieze de o participare cât mai numeroasă, se
recomandă ca acestea să se finalizeze cu premierea câştigătorilor. Concursurile se pot organiza în
diferite moduri. De exemplu, se stabileşte o temă, un termen de înscriere, data şi locul desfăşurării (o
întreprindere, o şcoală, un club etc.), precum şi bibliografia. O altă formă este cea care foloseşte presa,
radioul sau televiziunea, prin care se lansează întrebări şi se aşteaptă – într-un termen bine stabilit –
răspunsurile populaţiei. După expirarea termenului stabilit, odată cu popularizarea şi premierea câş-
tigătorului, se oferă şi răspunsul corect. Premierea se poate face după fiecare întrebare sau după un şir
de întrebări, în funcţie de regula stabilită înainte de începerea concursului. Scopul acestor acţiuni este
de informare şi educare a populaţiei prin participarea activă a acesteia.
Cursurile diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului diferenţiat şi individualizat (in-
dicaţii privind regimul igieno-dietetic, tratamentul medicamentos, îngrijirea corectă a bolnavului);
convorbirile pe teme de dietetică; consultaţia profilactică pe grupuri omogene de bolnavi.
Mijloacele şi formele de educaţie pentru sănătate prezentate posedă un caracter didactic, şi au
drept scop creşterea nivelului de cultură a sănătăţii.
IV. Factorii care influenţează modul şi stilul de
viaţă sănătos
Majoritatea teoriilor referitoare la adoptarea comportamentului sanogen se bazează pe asumpţia
că oamenii estimează susceptibilitatea lor de a contacta o boală şi evaluează costurile şi beneficiile
realizării unui comportament preventiv înainte de al executa în mod real. Perceperea riscului sau
susceptibilităţii este considerată a fi un factor important în determinarea aplicării comportamentului
de prevenţie.
Grija pentru sănătate implică înţelegerea factorilor de risc pentru apariţia diferitelor boli. Factorii
de risc pentru sănătate sunt evenimente din viaţa noastră care cresc probabilitatea de a ne îmbolnăvi
de o anumită boală. Unii factori de risc nu pot fi controlaţi sau controlaţi foarte puţin. Printre ei se
enumeră:
–– prezenţa unui istoric familial pentru o anumită boală;
–– sexul;
–– vârsta.
Factorii de risc care pot fi controlaţi sunt:
–– alimentaţia
–– activitatea fizică
–– fumatul
–– consumul de alcool
–– folosirea drogurilor ilegale
–– purtarea centurii de siguranţă
Pe baza studiilor s-a estimat că multe decese ar putea fi evitate prin schimbarea a doar trei com-
portamente în legătură cu:
–– fumatul – renunţarea la fumat;
–– dieta – adoptarea unei alimentaţii sănătoase;
–– activitatea fizică – eliminarea sedentarismului.
Comportamentele de risc nu apar izolate, ci într-un set comportamental. Adoptarea unor com-
portamente de risc poate duce uneori la dependenţă.
Dependenţa este de mai multe tipuri:
–– dependenţă de nicotină
–– dependenţă de alcool
–– dependenţă de droguri
–– dependenţă de medicamente.
În ultimul timp au luat amploare şi alte tipuri de dependenţă:
–– dependenţă de internet
–– dependenţă de jocuri de noroc
–– dependenţă de relaţii interpersonale – nesănătoase
–– dependenţă de sporturi extreme
–– dependenţă de a cumpăra.
Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii sunt de două feluri:
–– directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau de ciroză, alimentaţia
bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză)
–– imediate (agravarea diabetului zaharat, a hipertensiunii arteriale etc.)
Factorii care influenţează modul şi stilul de viaţă sănătos 61
Modele de schimbare de comportament.

Prevenirea/reducerea comportamentelor riscante
Teorii şi modele cognitiv sociale de schimbare a comportamentului

Preocupări pentru înţelegerea şi predicţia comportamentului au existat din totdeauna. În sănă-
tate ele au fost stimulate de două constatări:
a) o mare proporţie din morbiditate şi mortalitate se datorează comportamentului
b) comportamentul se poate schimba (Connor & Norman, 1999).
La rândul lor aceste preocupări au generat numeroase cercetări şi indicatori de evaluare pentru
intervenţiile care vizau schimbarea comportamentului. În ultimii ani tot mai mulţi teoreticieni şi
practicieni din domeniul promovării sănătăţii sunt preocupaţi de necesitatea dezvoltării unui sistem
de indicatori de eficienţă şi eficacitate a intervenţiilor în favoarea sănătăţii.
Atenţia lor se concentrează în special pe găsirea unei alternative la modelul bio-medical care
domină încă în sănătatea publică (Sprenger, 2002). Potrivit modelului bio-medical boala este explicată
prin relaţia cauza-efect, stimul-reacţie, iar experimentul este standardul absolut în cercetare pentru
producerea dovezilor ştiinţifice privind cauzalitatea. Metodele ne-experimentale, de cercetare canti-
tativă acceptate au ca scop evaluarea prevalenţei şi incidenţei, orice inferenţă a cauzalităţii între varia-
bilele măsurate fiind exclusă de către specialişti. În consecinţă, intervenţiile pentru schimbarea com-
portamentului se bazează pe măsurarea atitudinilor, percepţiilor, comportamentelor grupului ţintă,
selectate după criterii universale de către specialişti şi folosind preponderent metodele descriptive
(frecvenţe) pentru analiza datelor.
Oponenţii abordării biomedicale susţin că în sănătatea publică şi promovarea sănătăţii, meto-
dologia experimentală nu este întotdeauna posibilă, deoarece multe variabile nu pot fi controlate, în
special în studiile populaţionale (MacDonald, 2000). Ei susţin că metodologia ne-experimentală de
cercetare cantitativă şi cercetare calitativă fenomenologică fac posibilă o mai bună înţelegere a facto-
rilor asociaţi cu sănătatea (atitudini, valori), a proceselor psihologice implicate în comportament şi a
proceselor care conduc la schimbarea comportamentului. Dovezi empirice şi rezultate ale cercetării
vin în sprijinul acestei abordări.
Aşa cum deja s-a menţionat, numeroase dovezi ştiinţifice au pus în evidenţă legătura strânsă
dintre factorii socio-economici (loc de rezidenţă, venituri, statut social, educaţie, acces la servicii me-
dicale etc.) şi starea de sănătate (Naidoo & Wills, 1998; MacDonald, 2000). Aceste cercetări nu au
putut explica diversitatea comportamentelor individuale. (Ex.: de ce din rândul persoanelor cu acelaşi
nivel de educaţie şi cu un venit similar, unele fac abuz de alcool, iar altele nu). Pentru formularea unui
răspuns, o ipoteză a venit din partea psihologiei sociale şi sugera că, între cauzele primare – deter-
minanţii socio-economici şi efect – comportamentul, există un lanţ de relaţii cauzale în care factori
intra-personali (Ex.: percepţia eficacităţii personale) şi interpersonali (Ex.: existenţa unui confident)
intervin ca mediatori sau moderatori.
Consecutiv, s-au formulat teorii şi modele conceptuale care încearcă să identifice factorii (varia-
bile) şi mecanismele cu cea mai mare relevanţă pentru un comportament specific şi oferă principii că-
lăuzitoare pentru cercetare şi pentru intervenţii direcţionate spre schimbare (Naidoo & Wills, 1998).
Metodele de prelucrare analitică a datelor culese potrivit acestor teorii şi modele depăşesc nivelul sta-
tisticilor descriptive, care sunt înlocuite de comparaţii cu semnificaţie statistică, corelaţii, predicţii şi
de evidenţierea unor lanţuri de relaţii cauzale, de mediere sau de moderare între variabilele măsurate.
Din această perspectivă, pe baza rezultatelor cercetării din diferite domenii, s-a ajuns la consens asu-
pra faptului că sănătatea are determinanţi multipli, de origine genetică, biologică, psihologică, socială,
economică şi politică şi că felul în care aceştia interacţionează determină comportamentul individu-
lui. În consecinţă este necesară o abordare a eficienţei promovării sănătăţii, care să ia în considerare
noile dovezi într-o manieră integratoare (Mittelmark, 1999).
Totodată este nevoie de o remodelare a surselor de date pe care se bazează intervenţiile de schim-
bare comportamentală, astfel încât să se pună un accent mai mare pe teorii şi pe producerea unor noi
indicatori care să măsoare succesul (MacDonald, 2000). Deoarece statutul promovării sănătăţii ca
disciplină autonomă este încă în dezbatere, ceea ce a împiedicat formularea unei teorii unitare speci-
fice, dovezi şi teorii din discipline înrudite sunt „împrumutate” să contribuie la înţelegerea comporta-
mentului individual, a fenomenului social şi a schimbării. Teoria învăţării sociale este una dintre cele
mai bogate surse de inspiraţie pentru practicarea promovării sănătăţii la nivelul indivizilor. Teoria s-a
dezvoltat prin testarea ipotezelor care erau intenţionate să explice de ce indivizii se comportă în felul
în care o fac, luând în considerare normele sociale şi mediul în care trăiesc (Bandura, 1977).
Dintre promotorii ei, Levin a marcat o redirecţionare a teoriei prin schimbarea accentului de pe
individ pe procesele între indivizi. Teoria învăţării sociale a contribuit la „informarea” promovării
sănătăţii prin folosirea unor concepte-centrale, dar şi prin dezvoltarea ei de către Bandura (1986) în
teoria cognitiv-socială cu aplicare directă în sănătate. Bandura a marcat o nouă direcţie în dezvoltarea
teoriei prin accentul deosebit pus pe factorii cognitivi. Teoria sa se concentrează asupra felului în care
copiii şi adulţii prelucrează cognitiv experienţele sociale (cogniţii sociale) şi cum aceste cogniţii influ-
enţează comportamentul şi evoluţia lor (Bandura, 1986).
Concepte centrale şi principii din teoria învăţării sociale şi teoria cognitiv-socială au fost incluse
în multe modele care încearcă să explice o varietate de comportamente şi diferenţe individuale, iden-
tificând factorii relevanţi pentru schimbare.
Modelele privind schimbarea comportamentului sunt imperfecte, dar în comparaţie cu modelul
biomedical, oferă o alternativă mult mai bună pentru planificarea programelor de promovarea să-
nătăţii şi evaluarea eficacităţii lor (MacDonald, 2000). Din diversitatea teoriilor privind schimbarea
vor fi prezentate în continuare modelele cognitiv-sociale. Printre avantajele folosirii lor se numără
următoarele:
• În primul rând ele oferă cadrul teoretic pentru cercetare, orientând selectarea variabilelor
de măsurat, procedura de dezvoltare a măsurilor valide şi consistente, precum şi, cum se
grupează şi interacţionează acestea, cu scopul de a face predicţii despre comportamente şi
consecinţele lor asupra sănătăţii.
• În al doilea rând, modelele teoretice identifică variabilele importante în predicţii despre com-
portamente, aprofundează înţelegerea noastră privind procesele implicate în starea de sănă-
tate şi permit dezvoltarea intervenţiilor eficace. Dacă cogniţiile au legătură cu comportamen-
tele, înseamnă că schimbarea cogniţiilor duce la schimbarea comportamentelor.
• În al treilea rând, modelele teoretice oferă o descriere a proceselor cognitive, care sunt deter-
minante în motivaţia individului de a practica un anumit comportament.
• În al patrulea rând, modelele teoretice permit identificarea variabilităţii comportamentale a
indivizilor, identificarea determinanţilor varietăţii şi în concluzie sunt foarte utile în planifi-
carea unor intervenţii specifice sub-grupelor populaţiei.
Modelul credinţei în sănătate

(Hochbaum, G., 1958 şi Rosenstock, I., 1966)
Modelul credinţei în sănătate (MCS) a fost dezvoltat ca metodă sistematică de a explica şi prezice
comportamentele preventive (Janz & Becker, 1984). Ulterior, prin includerea unei noi variabile „mo-
tivaţia pentru sănătate”, modelul a fost folosit pentru a diferenţia comportamentul favorabil sănătăţii
de comportamentul dăunător sănătăţii.
Autorii consideră că percepţia ameninţării îmbolnăvirii şi evaluarea comportamentului specific
sunt principalii determinanţi ai comportamentului. Fiecare dintre aceşti determinanţi are proprii lui
determinanţi, astfel rezultând următoarele variabile măsurate pentru predicţia comportamentului:
a) percepţia susceptibilităţii de îmbolnăvire;
b) anticiparea severităţii consecinţelor respectivei boli;
c) beneficiile eficacităţii comportamentului recomandat;
d) costurile sau barierele în adoptarea comportamentului;
e) motivaţii pentru acţiune (percepţia simptomelor, a influenţei sociale şi a campaniilor de edu-
caţie pentru sănătate);
f) motivaţia pentru sănătate.
Iniţiatorii MCS au fost preocupaţi în anii ’50 de faptul că indivizii nu iau măsuri de prevenire a
îmbolnăvirii şi prin contrast au încercat sa explice comportamentul sănătos preventiv. La baza acestor
încercări s-a situat teoria lui Levin din perspectiva teoriei sociale a învăţării (Bandura, 1977), care
susţinea că nu realitatea obiectivă, ci felul în care o persoana percepe situaţia va determina ce va face
sau nu va face acea persoana în situaţia dată.
Iniţial dezvoltat pentru a înţelege comportamentele preventive, modelul a fost ulterior folosit
pentru a diferenţia între un comportament favorabil şi un comportament dăunător sănătăţii, în speci-
al pentru identificarea factorilor care se corelează cu utilizarea serviciilor de sănătate şi complianţa la
tratamente. Primele cercetări sunt atribuite lui Hockhabum în 1958 (Connor & Norman, 1999) asupra
persoanelor care iau decizia de a face un test cu raze X pentru detectarea timpurie a TB. Studiul mă-
sura două variabile:
a) percepţia susceptibilităţii la tuberculoză
b) credinţa că există bolnavi de TB asimptomatici, care pot prezice cine se va duce să facă raze
X şi cine nu se va duce.
Mai târziu, în 1977, Becker (Janz & Becker, 1984) a propus un model pentru înţelegerea deter-
minanţilor psiho-sociali ai comportamentului favorabil sau nu sănătăţii, care include şase variabile.
În centrul modelului se situează două aspecte ale reprezentărilor individului asupra sănătăţii şi com-
portamentului sănătos: percepţia ameninţării şi evaluarea comportamentului. Percepţia ameninţării
depinde de (1) percepţia susceptibilităţii de îmbolnăvire şi (2) anticiparea severităţii consecinţelor
respectivei boli.
Evaluarea comportamentului constă în două seturi de credinţe: (3) beneficiile eficacităţii com-
portamentului recomandat şi (4) costurile sau barierele în adoptarea comportamentului respectiv.
În plus, (5) motivaţii pentru acţiune pot fi considerate percepţia simptomelor, a influenţei sociale şi a
campaniilor de educaţie pentru sănătate. O versiune ulterioară a inclus o nouă variabilă: (6) motivaţia
pentru sănătate.
În această formă, MCS stipula că motivaţia unei persoane de a adopta un comportament sănătos
este determinată de percepţiile individuale, comportamentul care se poate schimba şi probabilitatea
acţiunii (Janz & Becker, 1984). Combinarea acestor factori determină un răspuns care se manifestă
prin acţiune şi este acompaniat de un plan raţional al derulării acţiunii.
Modelul a fost aplicat în diverse domenii pentru a produce dovezi pentru fundamentarea inter-
venţiilor de promovare a comportamentului sănătos: comportamente preventive (teste genetice şi de
sănătate); comportamente riscante (fumat, consum de alcool); comportamente sănătoase (vaccinarea
antigripală, auto-examinarea sânului, folosirea contraceptivelor, protecţia sănătăţii dentare); compor-
tamentul în bolile cronice (conduita în hipertensiune, în diabet, în insuficienta renală, complianţa
părinţilor faţă de conduita în cazul unui copil bolnav); activitatea clinică. Rezultatele acestor studii
au produs dovezi în sprijinul ipotezei: credinţele despre sănătate se corelează cu comportamentul şi
reprezintă un indicator de diferenţiere între cei care vor adopta şi cei care nu vor adopta un compor-
tament (Sheeran & Abraham, 1999).
Printre limitele acestui model se numără faptul că nu ia în considerare variabile demografice şi
factori de personalitate. De asemenea, variabilele nu sunt operaţionalizate şi nu se specifică relaţiile
dintre ele.
Modelul localizării controlului asupra sănătăţii

(Wallston, K. A., Wallston, B. S., Kaplan, G. D. şi Maides, S. A., 1976)
Scopul teoriei este să prezică comportamentul favorabil sănătăţii prin măsurarea unui singur
factor personal: credinţa despre controlul individului asupra sănătăţii (Norman & Benett, 1999).
Singura variabilă măsurată, credinţa individului despre localizarea controlului asupra sănătăţii
este un construct multidimensional, care include: credinţa că individul poate controla propria sănă-
tate (control intern), credinţa că sănătatea individuală se află sub controlul altor persoane (controlul
extern a altora) şi credinţa că sănătatea individuală este influenţată de întâmplare sau soartă (controlul
extern al sorţii).
În general, se presupune că este o mare probabilitatea ca cei care cred că au control asupra sănă-
tăţii lor să adopte un comportament favorabil sănătăţii (Conner & Norman, 1999). Prezumţia se regă-
seşte în multe intervenţii de educaţie pentru sănătate care se concentrează pe dezvoltarea resurselor
intrapersonale şi a deprinderilor, cu scopul de a dezvolta capacitatea de control a individului asupra
propriei sănătăţii. Dezvoltarea responsabilităţii individului faţă de propria sănătate prin adoptarea
unui comportament sănătos este una din strategiile promovării sănătăţii ceea ce a fost formulat expli-
cit în Charta de la Ottawa (1986).
Localizarea controlului asupra sănătăţii a devenit un construct favorit în studiile de cercetare
pentru predicţia comportamentului sănătos.
Originile LCS se regăsesc în teoria învăţării sociale, mai precis perspectiva lui Rotter (1990).
Potrivit teoriei învăţării sociale, probabilitatea ca un comportament să fie adoptat într-o situaţie spe-
cifică este în funcţie de doi factori: a) aşteptarea individului că acel comportament va conduce la un
anume rezultat şi b) măsura în care rezultatul este valorizat.
LCS corespunde primului factor menţionat şi a fost dezvoltat iniţial ca o aşteptare generalizată
privind percepţia relaţiei dintre acţiunile unei persoane şi rezultatele aşteptate. Localizarea controlului
asupra sănătăţii este gradul în care un individ crede că sănătatea sa este controlată de factori interni
sau externi. Astfel, se face distincţia între credinţe privind localizarea internă şi externă a controlului
asupra sănătăţii, rezultând două tipuri de comportamente: „internalişti” şi „externalişti” (Wallston &
Wallston, 1984), care reprezintă extremele unui continuu. „Internaliştii” cred că evenimentele sunt
rezultatul acţiunii lor şi în consecinţă sub control personal.
„Externaliştii” cred că evenimentele n-au nici o legătură cu acţiunile lor şi în consecinţă sunt
determinate de factori independenţi de controlul personal.
Studii de cercetare şi intervenţiile direcţionate spre dezvoltarea percepţiei controlului intern asu-
pra sănătăţii au produs dovezile în sprijinul naturii multidimensionale a constructului LCS, după cum
urmează:
a) prima dimensiune măsoară gradul în care indivizii cred că sănătatea este rezultatul acţiunii
lor (localizare internă);
b) a doua dimensiune măsoară gradul în care indivizii cred că sănătatea lor depinde de alte
persoane;
c) a treia dimensiune măsoară gradul în care indivizii cred ca sănătatea lor se datorează desti-
nului (sorţii) sau întâmplării.
Potrivit modelului, principala predicţie se referă la o mai mare probabilitate ca internaliştii să se
angajeze în activităţi care sunt favorabile sănătăţii, în comparaţie cu cei care cred în soartă şi e puţin
probabil că vor adopta un comportament favorabil sănătăţii (Norman & Bennett, 1999).
Modelul a fost folosit în domenii ca exerciţiul fizic, comportamente preventive generale, consu-
mul de alcool, HIV/SIDDA, auto-examinarea sânului, fumat, scăderea în greutate, etc. cu rezultatele
mixte privind predicţiile. Rezultatele studiilor au sugerat că în comparaţie cu externaliştii, e mult mai
probabil ca internaliştii să depună eforturi ca să controleze mediul înconjurător, să-şi asume respon-
sabilităţi pentru acţiunile lor, să caute şi să prelucreze informaţii, să înveţe mai bine şi să ia decizii în
mod independent.
Printre limitele modelului, se menţionează abaterea de la teoria învăţării sociale: valoarea atri-
buită sănătăţii nu a fost luată în considerare în predicţii. Consecutiv, în încercarea de a anticipa cu o
singura variabilă (LCS) un construct complex cu multipli determinanţi, cum este comportamentul
sănătos, teoria pare prea îngustă pentru explicaţii comprehensive. Este evident necesar, ca modelul să
includă variabile din alte teorii şi în acest sens dezvoltarea teoriei învăţării sociale ar putea contribui
în mod esenţial.
Teoria acţiunii raţionale / teoria comportamentului

planificat (Ajzen, I. şi Fishbein, M., 1967, 1988)
Teoria a fost dezvoltată cu scopul (Ajzen & Fishbein, 1980) de a contribui la:
d) înţelegerea şi predicţia influenţelor motivaţionale care nu sunt sub controlul voliţional al
individului;
e) identificarea modului în care, şi factorii asupra cărora să se direcţioneze strategiile pentru
schimbarea comportamentului;
f) explicarea oricărui tip de comportament (Ex.: de ce o persoană cumpăra o maşina nouă, de
ce lipseşte de la serviciu, sau de ce are contacte sexuale neprotejate).
Pentru predicţia comportamentului, modelul include următoarele variabile: intenţii, atitudini,
credinţe, evaluarea consecinţelor comportamentului, norme subiective, credinţe normative, motivaţia
pentru complianţa.
Teoria comportamentului planificat (TCP) este o dezvoltare a teoriei acţiunii raţionale (TAR)
prin introducerea unei noi variabile: percepţia controlului asupra comportamentalului. TAR/TCP îşi
are originea în domeniul psihologiei sociale, mai precis, în teoriile privind atitudinile şi comporta-
mentul care au sugerat ca atitudinile pot explica acţiunea umană (Ajzen & Fishbein, 1980). Plecând
de la prezumţia că indivizii iau decizii privind comportamentul bazate pe considerarea atentă a infor-
maţiilor disponibile.
Progresele ulterioare ale teoriei i-au determinat pe Ajzen & Fishbein să studieze diferite moda-
lităţi de a prezice comportamentul şi efectele lui asupra stării de sănătate (Conner & Sparks, 1999). Ei
au plecat de la premiza că individul este raţional şi foloseşte în mod sistematic informaţia disponibilă
înainte de a adopta un comportament specific. Cadrul conceptual care a rezultat subliniază rolul de-
terminant al intenţiilor şi rolul mediat al atitudinilor în predicţia comportamentului.
Potrivit TAR/TCP determinantul (cauza) imediat al comportamentului voliţional, este intenţia
persoanei să practice comportamentul respectiv. Intenţia reprezintă motivaţia individului sub forma
unui plan conştient, sau decizia de aface eforturi pentru practicarea unui comportament. Legătura
dintre intenţie şi comportament reflectă faptul că indivizii tind să adopte acele comportamente pe
care ei intenţionează să le practice. Intenţia de a practica un comportament specific este o combinaţie
a efectelor atitudinilor faţă de comportamentul respectiv şi ale normelor subiective. Atitudinile, la
rândul lor, includ credinţe despre controlul comportamentului şi evaluarea rezultatelor comporta-
mentului respectiv. Credinţa despre controlul comportamentului este determinată de doi factori: a)
credinţe despre control şi b) percepţia puterii şi sugerează că probabilitatea adoptării unui comporta-
ment specific este mai mare atunci când individul percepe propriul control asupra comportamentului.
Constructul „percepţia controlului comportamentului” măsoară gradul în care un individ consideră
că va fi uşor sau dificil să practice un comportament anume. Normele subiective, pe de altă parte, in-
clud credinţe normative şi motivaţia pentru a practica comportamentul în cauză. Percepţia normelor
subiective se referă la ce crede un individ despre reacţiile celorlalţi (aprobă sau dezaprobă) dacă prac-
tică sau nu comportamentul respectiv. Normele subiective măsoară presiunea socială pe care indivizii
o percep pentru a practica sau nu un comportament.
Teoria are evident limite şi merite. Printre limite se pot menţiona: faptul că modelul nu ia în con-
siderare variabile demografice şi personalitatea; definirea constructului „percepţia controlului asupra
comportamentului” este ambiguă şi creează probleme în măsurarea variabilei.
Modelul oferă o descriere clară a procesului prin care atitudinile şi credinţele determină com-
portamentul şi este folosit pe scară largă în cercetări pentru promovarea sănătăţii. Rezultatele folosirii
lui pentru explicarea unei game variate de comportamente relevante sănătăţii au înregistrat grade
diferite de succes (Conner & Sparks, 1999; Godin & Kok, 1996).
Modelul a fost aplicat în domeniile: fumat, consum de alcool, comportament sexual, comporta-
ment alimentar, exerciţiul fizic, auto-examinarea sânului, relaţii sociale, etc. Analiza studiilor care au
folosit TCP a adus dovezi care susţin că modelul a dus la creşterea puterii de predicţie a intenţiilor şi
comportamentului.
Teoria cognitiv-socială (Bandura, A., 1986)

Teoria cognitiv-socială contribuie la:
a) înţelegerea şi predicţia comportamentului individului şi al grupului;
b) identificarea metodelor prin care comportamentul poate fi modificat sau schimbat;
c) planificarea intervenţiilor în domeniile dezvoltarea personalităţii, patologie comportamenta-
lă şi promovarea sănătăţii (Bandura, 1986).
Printre variabilele măsurate în cadrul acestei teorii „eficacitatea personală” a devenit constructul
favorit al studiilor de cercetare comportamentală.
Originile teoriei se regăsesc în teoria învăţării sociale pe care Bandura (1977) a dezvoltat-o prin
accentuarea rolului conceptelor cognitive, punând astfel bazele Teoriei cognitiv-sociale. Teoria se con-
centrează pe modul în care copiii şi adulţii prelucrează cognitiv experienţele sociale, şi cum aceste
cogniţii influenţează comportamentul şi evoluţia individului.
Termeni ca, modelare şi învăţare din experienţă au fost introduşi ca forme ale învăţării sociale,
împreună cu alte concepte cum ar fi determinism reciproc, eficacitate personală (self-efficacy) şi ideea
variaţiei temporale a intervalului dintre cauză şi efect. Teoria este foarte folositoare în dezvoltarea
tehnicilor pentru schimbare comportamentală. Bandura şi-a redirecţionat propriile cercetări de la
psihologia dezvoltării la psihologia omului sănătos. Teoria social cognitivă (TCS) este foarte complexă
şi de aceea este dificil de aplicat integral în studiul comportamentelor. Componente ale teoriei însă,
cum ar fi eficacitatea personală au devenit variabile esenţiale în studiile de cercetare comportamentală
şi în intervenţii de educaţie pentru sănătate (Schwarzer & Fuchs, 1999).
TCS defineşte comportamentul ca rezultatul interacţiunii reciproce, dinamice, între trei compo-
nente: factori personali, acţiune şi mediu. Schimbarea comportamentului este susţinută de percepţia
controlului personal.
Dacă indivizii cred că pot acţiona să rezolve o situaţie problematică, ei devin mai tentaţi să pro-
cedeze în acest fel şi mai hotărâţi să-şi urmeze decizia. În timp ce aşteptările privind rezultatele se
referă la percepţia posibilelor consecinţe ale acţiunii, percepţia eficacităţii personale se referă la con-
trolul personal asupra acţiunii. Eficacitatea personală reflectă credinţa unei persoane în capacitatea ei
de a face faţă unei situaţii problematice prin intermediul acţiunii adaptate situaţiei (Bandura, 1986).
Eficacitatea personală diferenţiază indivizii prin felul în care simt, gândesc şi acţionează, sugerând în
acest fel legăturile pe care le are cu procesele afective, cognitive şi comportamentale.
Potrivit TCS motivaţia şi acţiunea sunt guvernate de gânduri anticipative. Mecanismul controlu-
lui anticipativ include trei tipuri de aşteptări:
a) aşteptări privind consecinţele situaţiei – consecinţele sunt rezultatul evenimentelor din me-
diu, şi nu ale acţiunii personale;
b) aşteptări privind acţiunea – consecinţele decurg din acţiuni personale;
c) percepţia eficacităţii personale – se referă la credinţa unei persoane în capacitatea personală
de a întreprinde o acţiune specifică, necesară pentru a atinge un anumit obiectiv. (Ex.: pro-
babilitatea ca o persoană să schimbe un comportament riscant pentru sănătate (renunţarea
la fumat) depinde de trei seturi decogniţii: a) anticiparea riscului („riscul de a face cancer
din cauza fumatului este mai mare decât valorile medii pentru mine”); b) anticiparea că
schimbarea comportamentului va reduce ameninţarea pentru sănătate („dacă renunţ la fu-
mat se va reduce riscul de a face cancer”); c) credinţa că o persoană are capacitatea de a adop-
ta un comportament favorabil sănătăţii („sunt în stare să renunţ definitiv la fumat”).
Eficacitatea personală a fost studiată în multe domenii: comportamentul sexual, exerciţiul fizic,
nutriţie şi controlul greutăţii, dependenţa de droguri. Se dovedeşte a fi până în prezent cel mai puter-
nic predictor al comportamentului ca resursă personală unică. Numeroase tehnici TCS sunt folosite
în intervenţii care promovează sănătatea: modelarea comportamentală, formarea deprinderilor psi-
homotorii şi sociale, consolidarea comportamentului (Conner & Norman, 1999).
Modelul transteoretic (Prochaska, J. O. şi DiClemente, C. 1979)

Modelul nu se înscrie în categoria teoriilor cognitiv-sociale dar reprezintă o direcţie de dezvolta-
re a lor şi în acest sens este prezentat pentru complementaritate.
Scopul teoriei este adaptarea intervenţiei potrivit stadiului de dezvoltare în schimbarea compor-
tamentului (Prochaska et all., 1994).
Dezvoltarea modelului se bazează pe analiza comparativă a teoriilor de psihoterapie şi schim-
barea comportamentului existente în anii ’50 (teoriile freudiene, skinneriene sau rogeriene) pentru
a identifica principii comune ale schimbării (Prochaska et all., 1994). Rezultatul a fost identificarea
a nouă procese ale schimbării comune teoriilor analizate (de aici şi numele: transteoretic) care pot fi
aplicate, fie la nivelul experienţei individuale, fie la nivelul mediului pentru a produce o schimbare în
comportament. Cele nouă procese sunt: dezvoltarea conştientei, eliberarea socială, dezvoltarea emo-
ţiei, auto-reevaluare, devotament/determinare, condiţionarea măsurării, controlul mediului, răsplata,
relaţii interumane de ajutor.
Diferenţa între teoriile analizate, constă în accentuarea unuia sau altuia dintre procese şi măsura
în care erau adaptate mai mult individului sau mai mult mediului. O altă sursă în dezvoltarea mode-
lului s-a regăsit în analiza experimentală a persoanelor care doreau să renunţe la fumat. Rezultatele
studiului au arătat ca participanţii foloseau diferite procese în diferite momente ale confruntării cu
nevoia de a fuma. Şi astfel, au fost identificate şase stadii ale schimbării: pre-contemplare, contempla-
re, pregătire, acţiune, menţinere şi definitivare. Ulterior s-a renunţat la ultimul stadiu şi primele cinci
rămase s-au identificat cu modelul transteoretic.
Modelul transteoretic se bazează pe principiul necesităţii de a identifica stadiul în care se găseşte
un individ, în raport cu schimbarea comportamentului asociat cu un anume risc şi accentuarea inter-
venţiei pe acele procese care sunt specifice stadiului respectiv (Conner & Norman, 1999). Este impor-
tant de menţionat că modelul nu este liniar, ci mai degrabă ciclic. Schimbarea nu este unidirecţională,
revenirile la faze anterioare fiind foarte probabile, fără ca progresul să fie întrerupt.
Prin natura lui, modelul este descriptiv şi nu explicativ. El presupune că factorii determinanţi
ai schimbării au fost deja identificaţi. Mai mult, se concentrează pe individ, fără a lua în considerare
influenţa factorilor structurali sau de mediu care influenţează comportamentul. Meritul modelului
stadial este că pune în evidenţă faptul că succesul unei intervenţii pentru schimbare trebuie să aibă în
vedere mai multe stadii, în fiecare dintre acestea fiind specifice anumite cogniţii. În lumina rezultate-
lor empirice, un model integrativ al schimbării ar trebui să ia în considerare cel puţin patru stadii şi
adaptarea corespunzătoare a strategiilor de educaţie pentru sănătate.
Reţineţi!
Conceptele şi modelele prezentate aici sunt dintre cele mai influente şi mai des aplicate în pro-
movarea sănătăţii. Ele nu sunt perfecte, dar au meritul de a arăta că intervenţiile pentru schimbarea
comportamentului, pentru a fi eficiente şi eficace, trebuie planificate foarte atent luând în considerare
evidenţe despre cei mai sensibili predictori ai comportamentului. Desigur, urgenţa intervenţiilor pen-
tru depăşirea unor probleme de sănătate în comunitate nu permite un studiu elaborat, măsurile decise
bazându-se pe principii universale şi nu pe dovezi specifice. Este de la sine înţeles, că aceste situaţii nu
pot fi evitate, dar este de preferat ca această strategie (intervenţii bazate pe principii universale) să se
limiteze la situaţii de criză şi să nu se generalizeze în practica curentă a promovării sănătăţii.
Alimentaţia sănătoasă
Astăzi este general acceptat faptul că alimentaţia influenţează puternic starea de sănătate a po-
pulaţiei şi evoluţia biologică a individului, astfel încât aspectele alimentare se regăsesc printre cele mai
stringente subiecte de studiu naţionale şi internaţionale. Peste tot în lume, guvernele consideră priori-
tară problema alimentelor şi nutriţiei, aceasta fiind inclusă în strategiile de sănătate publică.
Evoluţia cerinţei consumatorilor arată o nevoie crescută a acestora pentru alimente mai sigure,
cu atât mai mult cu cât studiile recente au arătat necesitatea adaptării dietei actuale la condiţii diferite
de mediu. Tot mai frecvent se consumă alimente cu un grad înalt de procesare, conservare şi depozita-
re pe termen îndelungat, condiţii care favorizează pierderea în anumiţi nutrienţi şi substanţe biologic
active. Mai mult, indivizii sunt supuşi continuu factorilor de stres, astfel încât se impune un consum
mai mare de alimente bogate în nutrienţi şi compuşi bioactivi care să neutralizeze acele efecte nocive.
Principiile de bază ale alimentaţiei sănătoase
Un element important în menţinerea sănătăţii este respectarea la toate vârstele a unui regim
alimentar corect. Obiceiurile alimentare determină sănătatea dar şi starea noastră fizică. Pentru a
menţine o viaţă sănătoasă, este nevoie de obiceiuri alimentare sănătoase. Este cunoscut faptul că, ali-
mentaţia neraţională poate fi cauza diferitor boli. Dieta echilibrată ajută să menţinem greutatea ideală
şi să reducem riscul de boli cronice.
Alimentaţia raţională constă în asigurarea optimă a necesităţilor energetice şi de substanţe nu-
tritive în diferite stări fiziologice a organismului şi condiţii de mediu, atât cantitativ, cât şi calitativ.
Raţia alimentară zilnică a unui individ sănătos depinde de numeroşi factori: vârstă, sex, profesie,
zonă climatică, sezon, tradiţii naţionale, resurse financiare etc.
Raţia alimentară se alcătieşte pe baza principiilor alimentaţiei sănătoase, a valorii nutritive a
produselor alimentare şi reiese din propria experienţă.
Principiile alimentaţiei raţionale

Alimentaţia trebuie să fie suficientă cantitativ, adică să asigure cantitatea necesară de energie
prin respectarea condiţiilor sanitare în timpul transportării, păstrării şi preparării culinare a produ-
selor alimentare.
Produsul trebuie să aibă o calitate adecvată, adică să conţină toate sustanţele nutritive (proteine,
lipide, glucide, vitamine, săruri minerale) în cantităţi bine echilibrate şi să se respecte o proporţie
justă a alimentelor şi a substanţelor nutritive. Este de dorit ca hrana să fie preponderant de origine
vegetală, să conţină toate elementele nutritive necesare formării şi funcţionării normale a ţesuturilor
şi organelor; valoarea calorică a hranei trebuie să acopere pierderile de energie a organismului. Ca
sursă principală de proteine, în hrană se recomandă proteinele vegetale: păstăioasele (soia, fasolea,
mazărea, năutul, bobul etc.). Se limitează proteinele animale, în loc de carne roşie (de porc, bovine,
oi) se recomandă să se consume carnea albă (de pasăre), peştele. Ca sursă principală de lipide (gră-
simi) în hrană se recomandă lipidele vegetale: uleiurile de floare soarelui, porumb, soia, măsline etc.,
nucile, seminţele de dovleac şi floarea soarelui. Se limitează produsele animale grase (carnea roşie,
slănina, untul, smântâna, ficatul, ouăle ş.a.). Ca sursă principală de glucide, se recomandă produsele
alimentare bogate în amidon (macaroane, crupe, păstoase, pâine, cartofi ş.a.).
Să se respecte regimul alimentar, alimentaţia să fie la anumite intervaluri de timp şi strict respec-
tate. Mesele trebuie servite conform unui regim fiziologic stabil, minim de 4–5 ori pe zi cu o pauză de
până la trei ore între mese.
Asigurarea unei bune stări de nutriţie, să se asigure folosirea maximă a subtanţelor nutritive prin
prepararea culinară a alimentelor.
Asigurarea varietăţii bucatelor. Trebuie incluse în raţia alimentară cât mai multe legume şi fructe
proaspete, ca sursă impotantă de fibre vegetale şi vitamine.
Deplina digestie a alimentelor. Bucatele trebuie să fie uşor asimilabile, să aibă o anumită tempera-
tură; să stimuleze pofta de mâncare prin formă, gust şi miros apetisant şi să determine senzaţia de sa-
ţietate; să corespundă vârstei, activităţii, climatului, deprinderilor habituale şi naţionale. Proprietăţile
organoleptice ale produselor alimentare să corespundă deprinderilor consumatorului. Să se respecte
moderaţia, adică să nu conţină un exces de zahăr, sare, grasime.
Reţineţi!
➢➢ În funcţie de importanţa lor nutritivă şi calorică, păstăioasele (soia, mazărea, fasolea, bobul
etc.) sunt aproape similare (atunci când sunt asociate adecvat în cadrul meniului) cu produ-
sele de carne, pasăre, peşte.
➢➢ Prin prelucrarea termică şi păstrarea îndelungată, vitaminele din legume şi fructe se distrug.
➢➢ Toate legumele şi fructele, cu excepţia cartofului, se mănâncă crude.
➢➢ Lipsa sau insuficienţa proteinelor din alimentaţia copiilor duce la încetinirea creşterii, îm-
piedicând totodată o bună dezvoltare a creierului şi a funcţiilor nervoase, scade rezistenţa
organismului la infecţii.
➢➢ Excesul glucidelor se află la originea diferitor boli: caria dentară, obezitate, diabetul zaharat,
ateromatoza şi altele.
➢➢ Lipsa sau insuficienţa grăsimilor în alimentaţie determină oprirea creşterii, apariţia unei su-
ferinţe hepatice, căderea părului sau scăderea rezistenţei la infecţii cutanate.
➢➢ Excesul de grăsimi la copii duce, pe de o parte, la obezitate (depunerea excesivă de grăsimi
sub piele, în jurul organelor interne şi, în special, în ficat), iar pe de alta, la arterioscleroză,
responsabilă în viitor de boli cardiovasculare.
Tipuri de alimentaţie
Alimentaţia carnată. Carnea şi peştele constituie componenţii de bază. Acest tip de alimentaţie
aduce corpului un exces de proteine şi grăsimi, cu efecte negative asupra sănătăţii. (Ex.: exces de acid
uric şi colesterol, putrefacţia intestinală etc., ceea ce înseamnă un risc crescut pentru boli cardiovas-
culare, osteoporoză, litiază renală şi cancer).
Alimentaţia omnivoră. O folosesc cei mai mulţi dintre oamenii care mănâncă atât produse de
origine animală cât şi vegetală.
Alimentaţia ovolactovegetariană. Sunt excluse din alimentaţie carnea şi peştele. Se consumă
însă ouă şi produse lactate şi, de asemenea, produse vegetale: cereale, fructe, legume, păstăioase. Este
indicat să nu se consume mai mult de trei ouă pe săptămână, iar produsele lactate să fie degresate
pentru a se evita un aport excesiv de colesterol.
Alimentaţia lactovegetariană. Ca alimente de origine animală, acestea cuprinde doar laptele şi
derivaţii săi (să fie degresate pentru a evita un aport excesiv de colesterol).
Alimentaţie vegetariană. Include doar alimentele de origine vegetală, fără nici un produs de
origine animală. Alimentaţia trebuie să fie variată şi diversificată în vederea unui aport complet de
nutrienţi. Se exclud dietele dezechilibrate, unilaterale, cum ar fi dieta crudiformă sau cea în care se
consumă doar cerealele sau doar fructele etc.
O alimentaţie predominant industrializată, pe lângă riscul aditivilor chimici, oferă puţine fibre
vegetale (se recomandă circa 30 g/zi), exces de sare, zahăr şi grăsimi, care sunt factori de risc în cancer,
diabet şi tulburările circulatorii. Ca atare este necesar a se îngera mult mai multe fructe şi legume ca
de obicei, acestea fiind în combinaţie cu necesarul de cereale integrale.
Modele de consum
Un model de consum exprimă „un set integrat de comportamente specifice unei categorii de
populaţie sau de agenţi economici, în legătură cu achiziţia sau producerea prin mijloace proprii, în
scopul utilizării directe, a bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii trebuinţelor de consum.”
Comportamentele de consum constau în desfăşurarea unor (seturi de) activităţi concrete, ce
atestă conştientizarea de către consumatori a anumitor trebuinţe şi oportunităţi de consum. Multe
dintre comportamentele de consum sunt repetate la diverse intervale de timp, în funcţie de ritmul
percepţiei trebuinţelor şi de specificul oportunităţilor de satisfacere a acestora.
Între două sau mai multe modele de consum pot să existe zone de relativă suprapunere sau de
coincidenţă. Clasa socială, capitalul social, nivelul de educaţie, etapa de viaţă sau vârsta persoanei/
familiei, caracteristicile psihosociale şi, nu în ultimul rând, capitalul economic, constituie factorii
esenţiali ce influenţează adoptarea de către consumatori a unuia sau altuia dintre modelele de consum
ce pot coexista în cadrul aceleiaşi culturi.
Consumul alimentar
Principalii factori care determină nivelul şi structura consumul alimentar constituie variabile
economice care reflectă nivelul de bunăstare al populaţiei unei ţări, fiind condiţionate atât de politicile
agro-alimentare cât şi de cadrul macroeconomic general, ca şi de o largă paletă de alţi factori.
Modelul de consum alimentar al populaţiei depinde de diverse alte variabile dintre care foarte
importante sunt:
• variabilele demografice (nivelul de instruire, structura pe vârste a populaţiei şi gradul de îm-
bătrânire, rata de ocupare a populaţiei feminine, fluxurile migratorii etc.),
• variabilele sociale (gradul de urbanizare, dotarea cu infrastructură a zonei rurale, diversifica-
rea ocupaţională, accesul la informaţie, accesul la servicii medicale şi de asistenţă social etc.),
• alte variabile (localizare geografică, apartenenţa religioasă, obiceiuri alimentare, factori psi-
hologici legaţi de gusturi şi preferinţe individuale).
Principalii factori care determină nivelul consumului alimentar pot fi grupaţi în patru categorii:
a) economici
–– venitul nominal pe medii de rezidenţă
–– preţurile produselor alimentare
–– preţurile produselor nealimentare
–– preţurile serviciilor
b) demografici
–– rata de creştere a populaţiei per total şi pe medii de rezidenţă
–– structura pe grupe de vârstă, per total şi pe medii de rezidenţă
–– rata de îmbătrânire per total şi pe medii de rezidenţă
–– nivelul educaţional per total şi pe medii de rezidenţă
–– structura populaţiei pe sexe, per total şi pe medii de rezidenţă
c) sociali
–– starea de sănătate a populaţiei, pe medii de rezidenţă şi regiuni geografice
–– infrastructura (din mediul rural în special)
–– accesul la servicii de asistenţă socială
–– accesul la servicii de asistenţă medicală şi informare în domeniu
–– accesul la informaţie (televiziune, presă, internet, etc.)
–– diversificare ocupaţională
–– accesul la servicii pentru instruire profesională
d) alti factori
–– localizare geografică
–– apartenenţa religioasă
–– obiceiuri alimentare personale, ale gospodariei, ale comunităţii
–– gusturi şi preferinţe individuale
–– dorinţa de a avea o alimentaţie sanatoasă.
Modelul de consum alimentar din mediul

urban versus cel din mediul rural
Modelul de consum alimentar din mediul urban se bazează, în special, pe consumul de alimen-
te cumpărate şi este mai puternic conectat la modelele de consum relativ uniformizate din Vestul
Europei, prin contribuţia marilor reţele transnaţionale care acţionează în sfera retailului alimentar.
Pentru consumatorii din mediul urban alimentul îmbracă forma de marfă iar comportamentul ali-
mentar depinde în mare măsură de venituri şi de preţuri. În acelaşi timp, există o tendinţă de omoge-
nizare a comportamentelor alimentare, datorită incidenţei reclamei agresive a marilor firme din sfera
agrobussines-ului şi a fast-foodului, a implicării tot mai active a femeilor în activităţi profesionale în
afara gospodăriei şi a altor factori care conduc practic spre o internaţionalizare a modelelor de con-
sum alimentar.
Modelul de consum din mediu rural, bazat în mare parte pe consumul de alimente produse în
gospodăria proprie, are un caracter tradiţionalist şi chiar autarhic. În mediul rural, nivelul consu-
mului alimentar al membrilor unei gospodării depinde mai mult de mărimea suprafeţelor agricole şi
a producţiilor obţinute decât de nivelul veniturilor în numerar. Şi aceasta, deoarece numai anumite
produse se pot obţine în propria gospodărie şi sunt cumpărate (zahărul, uleiul, berea etc.).
Nici unul dintre aceste modele de consum alimentar (urban şi rural) nu există în stare pură.
Efectul creşterii preţului alimentelor asupra consumului alimentar a creat trei categorii omogene
de consumatori:
–– consumatori urbani trăind în economia de piaţă
–– producători agricoli trăind în economie mixtă
–– ţărani fără pământ
Efectul diferenţiat al Politicii Agricole Comune (PAC) asupra consumului alimentar în profil re-
gional porneşte de la diferenţele socio-economice prezente la nivelul gospodăriilor din diverse regiuni
ale ţării noastre, dintre care cele mai importante sunt diferenţele de venit. La acestea se adaugă dife-
renţieri ale obiceiurilor de consum alimentar care pornesc de la factori climatici, cutume cu origine
istorică sau etnică, diverse alte influenţe.
Educaţia pentru sănătate în promovarea unei alimentaţii raţionale
Pentru o dezvoltare fizico-psihică armonioasă a copiilor şi tinerilor, precum şi pentru menţi-

nerea stării de sănătate a adulţilor şi vârstnicilor, este necesară o alimentaţie raţională. În acest sens,
populaţia trebuie să cunoască necesarul de calorii şi factorii nutritivi pe care trebuie să-i conţină raţia
alimentară, precum şi distribuirea pe parcursul a 24 de ore, în funcţie de vârstă şi efortul fizic sau psi-
hic efectuat de organism. De asemenea, trebuie să ştie că o alimentaţie excesivă este la fel de dăunătoa-
re ca şi sub-alimentaţia (mai ales la copii). În informarea populaţiei trebuie să se ţină cont şi de faptul
că majoritatea familiilor au un buget scăzut, existând pericolul unei alimentaţii puţin diversificate, cu
alimente cu un preţ scăzut (preponderent lipidică). Un alt aspect, asupra căruia trebuie să se insiste,
este cel al respectării normelor de igienă atât la manipularea, cât şi la prepararea alimentelor. Deosebit
de utile sunt, în acest sens, cursurile organizate cu lucrătorii din alimentaţia publică.
Educaţia pentru sănătate trebuie să promoveze o alimentaţie raţională privind:
–– principalele componente ale conceptului (ce, cât, când şi cum mâncăm), aprofundându-
se, în principal, factorii nutritivi (proteine, lipide, glucide, vitamine, săruri minerale) şi
alimentele-surse;
–– dozarea raţiilor; ritmicitatea meniurilor; igiena alimentului (manipulare, păstrare, preparare);
–– elementarele noţiuni de gastrotehnie şi igiena servirii meselor, igiena alimentelor şi preveni-
rea toxiinfecţiilor alimentare;
–– diferenţierea alimentelor proaspete de cele alterate;
–– păstrarea şi conservarea igienică a alimentelor.
Conceptul „alimentaţie raţională” trebuie promovat cu accent pe conţinutul principalelor
componente:
a) CE mâncăm? (înţelesul noţiunii de factori nutritivi/substanţe hrănitoare care se găsesc în alimente);
• familiarizarea cu ideea că meniurile zilnice trebuie să fie astfel alcătuite, încât să cuprindă
câte puţin din fiecare grupă de alimente cunoscute:
–– carne, lactate ori brânzeturi, ouă;
–– grăsimi sau/şi uleiuri;
–– zahăr/dulciuri;
–– fructe, zarzavaturi, verdeţuri, legume, pentru a asigura toate substanţele hrănitoare (fac-
torii nutritivi) de care organismul are nevoie;
• pledoarie pentru consumarea fără rezervă a meniurilor preparate în familie şi la cantine,
meniuri care sunt astfel alcătuite încât cuprind toţi factorii nutritivi necesari zilnic;
• familiarizarea cu înţelesul noţiunilor de „vitamine” şi „săruri minerale”, ca fiind substanţe
absolut necesare creşterii, sănătăţii şi vieţii.
b) CÂT mâncăm: raţii corespunzătoare vârstei, consumului de energie, muncii:
• combaterea credinţei că a mânca raţional înseamnă a mânca mult;
• distribuirea ştiinţifică a raţiei zilnice pe mese, astfel încât raţia zilnică de alimente să fie dis-
tribuită în 4–5 mese, după cum urmează: micul dejun – 20–25% din totalul caloriilor zilnice;
gustarea de la ora zece – 10%; prânzul – 40–50%, iar cina – 15–20%).
c) CÂND mâncăm: servirea celor 4 mese zilnice totdeauna la aceiaşi oră, astfel creşte pofta de mân-
care, digestia şi asimilarea substanţelor nutritive.
d) CUM mâncăm?
• familiarizarea cu noţiunea de „servire igienică” a meselor în tihnă, bună dispoziţie, curăţenie
desăvârşită a veselei, a tacâmurilor, a mâinilor etc.;
• importanţa meselor calde, necesitatea servirii a 1–2 mese calde zilnic;
• combaterea obiceiului de a citi în timpul mesei.
Trebuie de accentuat că deosebit de vătămătoare sunt consumul exagerat de băuturi alcoolice,
folosirea unei raţii alimentare prea bogate în calorii şi lipide, la fel ca şi sub-alimentaţia.
Aspecte etice ale promovării sănătăţii la persoanele obeze
Obezitatea este una dintre provocările fără precedent pentru sănătatea publică, dar care este
încă subestimată în majoritatea ţărilor cu economie în tranziţie, este incomplet evaluată şi acceptată
ca problemă guvernamentală strategică cu implicaţii economice substanţiale, în special în ţările cu
economie dezvoltată.
În secolul XXI se vorbeşte tot mai des despre obezitate ca despre o epidemie a civilizaţiei mo-
derne. Statisticile internaţionale indică, pentru prima dată, că obezitatea face mai multe victime decât
fumatul.
Obezitatea reprezintă o problemă cu care copiii se confruntă din ce în ce mai des. În ultima
vreme, pe lângă eforturile educaţionale ale părinţilor de a-i învăţa pe aceştia cum să mănânce sănătos
şi să facă mişcare în mod regulat, copiii au început să fie trataţi de obezitate ca şi adulţii. Aceste trata-
mente includ medicamente ce controlează greutatea, dar şi chirurgia de tip bypass gastric.
Ca şi adulţilor, nici copiilor nu le este deloc uşor sau comod să scadă în greutate şi astfel mare
parte din copiii obezi se transformă în adulţi obezi.
Obezitatea este o boala cronică ce are la bază numeroşi factori, ea însăşi reprezentând un factor
de risc major pentru sănătate, producând boli de inimă, creşterea presiunii sângelui, diabetul şi can-
cerul. Obezitatea reprezintă a doua cauză de mortalitate după consumul de tutun.
Un element important al strategiei de prevenţie a guvernului britanic, de exemplu, îl constituie
reducerea deceselor prin îmbunătăţirea dietei şi nutriţiei. În Anglia s-a introdus un nou program: „5
a day target = 5 pieces of vegetables or fruits”.
Conform estimărilor OMS, majoritatea adulţilor din Europa, inclusiv din Republica Moldova, au
o dietă necorespunzătoare şi sunt inactivi fizic. Specialiştii în nutriţie estimează că în anul 2040 peste
jumătate din populaţia globului ar putea deveni obeză. Prevalenţa obezităţii în ţările vest-europene
oscilează între 10% şi 25% cu o creştere extrem de rapidă.
Cele menţionate rezultă că în obezitate şi maladiile asociate ei, costurile serviciilor de sănătate
pentru tratarea bolnavilor, asemenea ca diabetul de tip II, unele tipuri de cancer şi bolile cardiovas-
culare, sunt estimate până la 6% din totalul cheltuielilor de sănătate în regiunea europeană a OMS, la
care se mai adaugă costurile indirecte în urma pierderii productivităţii muncii.
În Republica Moldova, conform Studiului Demografic şi de Sănătate, 42% dintre femeile cu vâr-
sta cuprinsă între 15 şi 49 de ani sunt supraponderale sau obeze. Conform unui alt studiu efectuat,
50% dintre populaţia cu vârsta de peste 18 ani are supragreutate sau este obeză.
De asemenea, se constată o creştere alarmantă a fenomenului obezităţii în rândul copiilor. OMS
apreciază că în lume există 22 000 000 de copii obezi de vârstă până la 5 ani. http://www.medfam.ro/
rompres/search.php?query=&topic=109
Numărul copiilor de vârstă şcolară care suferă de probleme de greutate a atins proporţii alar-
mante, indică rezultatele unui studiu publicat de International Obesity Task Force / IOTF. Conform
acestui studiu, numărul copiilor supraponderali din Uniunea Europeană creşte anual cu 400 000.
Una din cele mai frecvente patologii de nutriţie şi metabolism la elevii din instituţiile preuni-
versitare s-a evidenţiat obezitatea. Conform acestor date pentru Republica Moldova probabilitatea de
extindere a „epidemiei obezităţii” este înaltă, iar determinantele ce favorizează răspândirea obezităţii
sunt multiple, şi anume:
1) Factori comportamentali – obiceiurile alimentare nesănătoase, alimentaţia cu mâncăruri tip
fast-food şi dulciuri concentrate – consumate în exces şi din cauza ambalajelor şi reclamelor ispiti-
toare, cunoştinţele insuficiente ale populaţiei despre alimentaţia sănătoasă, nerespectarea de către
majoritatea oamenilor a regimului de muncă şi odihnă, nepracticarea în deplină măsură a sportului,
culturii fizice etc.
2) Factorii neuropsihici pot favoriza, de asemenea, apariţia bolii, prin modificarea apetitului şi
a stilului de viaţă. Pofta de mâncare a obezilor este influenţată de o multitudine de factori: tulburări
psihice, leziuni, hipotalamice, pituitare, sau alte leziuni cerebrale, afecţiuni tiroidiene (hipotiroidism),
hiperinsulinism.
3) Factorii endocrini. Anumite modificări ale activităţii glandelor endocrine pot crea o predis-
poziţie la obezitate, şi anume: funcţia exagerată a glandelor suprarenale poate să ducă, în anumite
condiţii, la o creştere a poftei de mâncare, iar unele boli ale pancreasului şi hipotiroidismul duc la
obezitate datorită modificării funcţiilor tiroidei, tulburări ovariene şi în special la menopauză, care
predispun la creşterea masei corporale etc.
4) Factorii ereditari. La anumite persoane, există o predispoziţie la obezitate. Această predis-
poziţie este, de obicei, comună mai multor membri ai unei şi aceleiaşi familii, fiind o predispoziţie
familială.
Se demonstrează că obezitatea în copilărie se reflectă în obezitatea adultului în proporţie de 10–
30%. Probabilitatea că un copil obez să devină un adult obez este cu atât mai mică, cu cât intervalul
de timp dintre debutul obezităţii şi vârsta adultă este mai mare.
Influenţa aditivilor alimentari asupra sănătăţii organismului uman
Aditivii alimentari (cunoscuţi în limbajul uzual şi ca E-uri) reprezintă orice substanţă naturală
sau chimică care nu este consumată ca aliment în sine şi nu este folosită ca ingredient constituent
al unui aliment, care are sau nu valoare nutritivă şi care se adaugă în mod intenţionat, cu un scop
tehnologic (incluzând modificări organoleptice) în timpul producerii, procesării, preparării, tratării,
împachetării, ambalării, transportului, stocării sau în timpul altei modificări aplicate unui aliment,
devenind un component alimentar sau afectând într-un fel sau altul caracteristicile alimentelor.
Aditivii alimentari se împart în mai lulte categorii:
–– conservanţi – substanţe care prelungesc perioada de păstrare a alimentelor, protejându-le
împotriva alterării cauzate de microorganisme;
–– coloranţi – substanţe ce măresc sau restabilesc culoarea alimentului;
–– îndulcitori – substanţe, altele decât zahărul, care se utilizează la prepararea alimentelor pen-
tru a le da gust dulce;
–– antioxidanţi – substanţe care prelungesc perioada de păstrare a alimentelor, protejându-le
împotriva alterării ca, de exemplu, râncezirea grăsimilor cu schimbarea culorii;
–– acidifianţi – substanţe care măresc aciditatea alimentelor, imprimându-le un gust acru;
–– emulgatori – substanţe care fac posibilă formarea sau menţinerea omogenităţii amestecului
etc.
Unii aditivi alimentari au fost folosiţi timp de secole: conservarea alimentelor cu oţet (marina-
te), sărarea, conservarea cu zahăr (dulceţuri) sau utilizarea dioxidului de sulf în vinuri. Utilizarea
aditivilor alimentari se bazează pe principiul că numai acei aditivi care sunt autorizaţi pot fi utilizaţi
în produsele alimentare. Majoritatea dintre ei pot fi utilizaţi numai în cantităţi limitate şi în anumite
produse alimentare. Pentru unii aditivi alimentari (acidul lactic, acidul citric, guma arabică etc.) nu
există limite cantitative.
Utilizarea aditivilor alimentari nu se admite în următoarele grupe de alimente: miere, uleiuri şi
grăsimi de origine animală şi vegetală emulsionate, unt, lapte, produse lactate viu fermentate nearo-
matizate, inclusiv iaurturi, apă minerală şi ape de izvor, cafea (cu excepţia cafelei instant aromatizate)
şi extracte de cafea, ceai de frunze nearomatizat, zahăr, terciuri deshidratate. Efectele aditivilor ali-
mentari asupra sănătăţii consumatorilor sunt încă insuficient cunoscute, mai ales în ceea ce priveşte
efectul în timp.
Educaţia pentru sănătate în prevenirea şi

combaterea consumului de alcool
Combaterea abuzului de alcool reprezintă o altă prioritate a stilului de viaţă sănătos, anii poten-
ţiali de viaţă pierduţi datorită efectelor directe şi indirecte ale abuzului de alcool, într-o serie de ţări,
reprezentând o mare problemă şi o componentă majoră a mortalităţii populaţiei, realizată de categoria
deceselor evitabile.
Alcoolul este drogul psihoactiv cel mai consumat din lume. A bea o băutură alcoolică poate fi o
plăcere, dar consumatorii cronici ar trebui să-şi modereze consumul, altfel îşi pun în pericol o bună
parte din organele lor vitale. Anii de consum cotidian de alcool le pot atinge atât de grav, încât sănă-
tatea sau chiar viaţa băutorului sunt ameninţate.
Acesta este un apel al OMS către populaţie, în cadrul preocupărilor ei pentru asigurarea sănătăţii
pentru toţi.
Consumul de alcool arată o variaţie considerabilă între ţări, fiind o caracteristică comună a cul-
turilor ţărilor Regiunii Europene a OMS. Consumul de alcool este asociat repausului şi atenuării stre-
sului. Consumul excesiv de alcool daunează grav sănătăţii, fiind corelat cu 80% dintre cazurile de sui-
cid, 50% din crime, 30% dintre accidentele rutiere fatale şi 15% din cazurile de înec. De asemenea este
unul dintre factorii de divorţ (unul din trei cazuri) şi de molestare a copilului (unul din trei cazuri).
În cazul consumului obişnuit de alcool care depăşeşte cantităţile acceptabile, apar acte de violen-
ţă sau accidente de circulaţie.
În ultimii 50 de ani, în statele Europei s-a putut constata o creştere a nivelului epidemic al ma-
ladiilor cronice, cum ar fi cancerul şi bolile coronariene, legate direct de stilul de viaţă nesanogenetic
prin consum de: tutun, alcool, alimentaţie necorespunzătoare.
Abuzul în consumul de alcool, în timp, poate duce la instalarea alcoolismului, care nu poate fi
definit numai pe un criteriu cantitativ. Un grup de experţi ai OMS a definit alcoolismul astfel „alcoo-
licii sunt băutori excesivi, a căror dependenţă de alcool a atins un asemenea grad, încât aceasta antre-
nează tulburări psihice, somatice şi alterarea relaţiilor sociale”.
Prezenţa dependenţei demarchează categoria alcoolicilor de cea a băutorilor excesivi, care deşi au
o toleranţă mărită, totuşi se mai pot abţine de la consumul de alcool.
Intoxicaţia alcoolică acută sau beţia patologică are ca şi consecinţă tulburări psihice – o modi-
ficare profundă a conştiinţei, pe fondul căreia se pot suprapune o simptomatologie halucinatorie sau
delirantă, tulburări grave de comportament, cu acte antisociale.
Consumul de alcool are o serie de efecte. Tulburările psihice care apar în alcoolism se caracteri-
zează printr-o modificare globală a personalităţii. Se înregistrează scăderea randamentului global, de-
teriorarea intelectului, asociată cu scăderea simţului etico-moral, care marchează intrarea în demenţă.
Cele mai caracteristice tulburări apar în sfera afectivităţii: dispoziţia devine oscilantă, cu predomi-
nanţa stărilor disforice şi labilitate emoţională crescută. Se pot suprapune decompensări depresive, cu
tendinţă la suicid, rezultate din simţul ratării şi a pierderii prestigiului în familie, profesie.
Se estimează că cel puţin 5% din populaţia Regiunii Europene suferă de tulburări mentale grave
diagnosticabile (nevroze şi psihoze funcţionale) şi că cel puţin 15% din populaţie este atins de forme
mai puţin grave, dar potenţial invalidante, de detresă psihică. Această stare patologică influenţează
nefavorabil bunăstarea socială şi creează riscul problemelor de sănătate mentală mai serioase şi a con-
duitelor ce ameninţă viaţa: suicidul, violenţa, toxicomania.
În alcoolismul cronic se înregistrează şi tulburări în sfera sexuală, ce pot constitui nucleul unui
delir de gelozie. Exploziile de irascibilitate şi furie au la bază un instinct de apărare, deviat spre agre-
sivitate. De fapt, întregul echilibru instinctivo-voliţional este tulburat, voinţa fiind inoperantă în faţa
impulsului de a consuma alcool. În această fază, autocontrolul dispare, iar alcoolicul nici nu-şi mai ia
măsuri de apărare, şi se lasă târât pasiv în toxicofilie. Dependenţa fizică, odată instalată, orientează şi
restrânge sfera motivaţională a alcoolicului spre procurarea toxicului.
Tulburările neurologice care apar mai frecvent sunt: polinevrita membrelor inferioare, dereglări
neurovegetative.
Complicaţiile datorate de consumul exagerat de alcool sunt: steatoza hepatică, hepatita cronică,
miocardiopatia, hipertensiunea arterială, ulcerul gastro-duodenal, ca şi stările patologice specifice:
psihozele alcoolice (delirul alcoolic acut, delirul cronic, subacut), encefalopatiile alcoolice, demenţele
alcoolice, epilepsia „alcoolică”.
Consumul regulat de alcool, poate ataca toate organele corpului, cu excepţia vezicii urinare şi a
plămânilor. Riscul este major asupra creierului, sistemului nervos, ficatului, muşchilor, rinichilor şi
inimii, dar există un risc crescut şi pentru pancreas, organe genitale, esofag, stomac şi intestin. După
bolile cardiace şi cancer, ciroza hepatică produsă de alcool a devenit principala cauză de mortalitate
printre persoanele între 40–60 de ani, în numeroase ţări dezvoltate. Şansa de supravieţuire depinde
de vârsta la care a apărut boala.
În optica sănătăţii publice, băuturile alcoolice sunt produse particulare. În cele mai multe ţări,
distribuţia şi consumul de alcool sunt reglementate prin măsuri specifice. Aceste reglementări sunt
justificate prin faptul că foarte multe probleme sanitare şi sociale sunt legate de consumul de alcool.
Din datele publicate de mai multe state membre ale OMS, reiese că:
–– consumul de alcool este responsabil de o proporţie considerabilă de îmbolnăviri şi decese,
proporţie estimată la 6% din decesele persoanelor în vârstă de sub 75 de ani şi o cincime din
spitalizările acute, sunt legate de consumul de alcool;
–– problemele grave de sănătate, legate de consumul de alcool sunt în primul rând: hipertensi-
unea arterială, accidentele vasculare cerebrale, cancerul (în principal cel al căilor respiratorii
superioare şi al tubului digestiv), ciroza hepatică şi tulburările mentale (dependenţă şi alte
tulburări comportamentale);
–– consumul de alcool este responsabil de mai mult de o treime din accidente şi decese care
rezultă din ele, şi joacă un rol deloc neglijabil în apariţia accidentelor domestice şi de muncă;
–– alcoolul este foarte des asociat dezorganizării familiilor, violenţei domestice şi de maltratare
a copiilor, tulburării ordinii publice, accidentelor de muncă şi absenteismului.
Este în egală măsură la originea unui supracost considerabil pentru societate, prin scăderea pro-
ductivităţii şi prin supraîncărcarea serviciilor de sănătate, de asistenţă socială, transporturi şi pentru
sistemul penal. Supracostul economic este evaluat la 2–3% din produsul brut naţional.
În general se estimează că, în societate, problemele de sănătate legate de alcoolism se limitează,
în principal, la persoanele dependente de alcool. Recent, cercetările au demonstrat că aceste probleme
survin în egală măsură şi la consumatorii moderaţi.
O politică de reglementare a alcoolului, axată pe sănătatea publică, ar trebui să ţină seama de
nivelul global al consumului de alcool şi de problemele care se pun la alte persoane decât băutorul, cât
şi de problemele legate de un consum important sau excesiv de alcool.
Planul european de acţiune împotriva alcoolismului, privilegiază apropierea fondată pe popula-
ţie pentru următoarele raţiuni: o reducere globală, permite atenuarea problemelor la toate nivelele de
consum şi măsurile utilizate în cadrul acestei apropieri au o influenţă marcată pe practicile de consum
mare şi consecinţele lui; faptul de a influenţa percepţia normelor cantitative şi calitative în materie de
consum de alcool, pot să aibă importante schimbări culturale pe termen lung (într-un mediu unde
normele favorizează un consum mai mic, marii băutori devin supuşi unor presiuni sociale foarte mari
pentru a bea mai puţin, şi aceasta multiplică efectul de apropiere, axat pe grupele cu risc).
Între ţări există importante diferenţe culturale, în ceea ce priveşte consumul de alcool, perce-
perea problemelor legate de alcool şi acceptarea politicilor de reglementare. În câteva ţări, băutura
favorită este vinul; în altele, berea sau spirtoasele. În unele ţări, consumul cotidian de alcool este
considerat normal, în altele, alcoolul se consumă numai în timpul liber de la sfârşitul săptămânii
sau la ocazii mari. În unele ţări, alcoolul este considerat ca un principal responsabil de numeroase
tulburări a ordinii publice şi de ordin sanitar, pe când în altele, „alcoolismul” este singura problemă
condamnabilă.
În anul 1990, procentul băutorilor cotidieni în ţările din Europa occidentală în rândul populaţiei
în vârstă de peste 18 ani a fost următorul: Italia cu un procentaj de aproape 45%; urma Portugalia, cu
peste 30%, apoi Franţa cu peste 25% băutori cotidieni. Majoritatea ţărilor se situau între 15–20% de
băutori cotidieni, excepţie făcând ţările nordice (Irlanda, Finlanda, Suedia şi Norvegia), care aveau un
procentaj de sub 5% de băutori cotidieni.
Publicitatea şi imaginile vehiculate prin presă au în egală măsură un impact important asupra
adolescenţilor. În timpul adolescenţei, copiii devin foarte independenţi şi sunt influenţaţi în mai mare
măsură de prietenii lor, de vedete şi sportivi idealizaţi, decât de familie.
Adolescenţii trec printr-o fază dificilă, plină de stres. Experienţele negative survenite din conflic-
tele cu părinţii, îi pot determina pe unii să devină mari consumatori de alcool şi alte droguri. Marea
majoritate a consumatorilor se deprind cu aceste obişnuinţe pe parcursul adolescenţei.
Consumul mare şi repetat de alcool, timp mai îndelungat, duce la instalarea dependenţei bio-
chimice a consumatorului de alcool. Prima etapă în acest proces este consumul experimental, când
tinerii experimentează efectele alcoolului sau a altor substanţe toxice. Majoritatea tinerilor vor încerca
anumite tipuri de droguri, cele mai răspândite şi mai accesibile. Alcoolul este substanţa cea mai frec-
vent folosită în acest stadiu. Stadiul experimental a fost descris ca momentul în care tinerii învaţă să
experimenteze o senzaţie euforică, consumând un drog, precum alcoolul. Cei care experimentează,
încep să înveţe care este raportul dintre două droguri şi intensitatea efectelor. Deseori au o experienţă
negativă, care pe unii îi determină să nu mai consume. Mulţi dintre aceştia, însă, vor continua să con-
sume, trecând astfel, la următorul stadiu: consumul regulat.
Folosirea regulată este caracterizată printr-un anumit autocontrol asupra frecvenţei şi dozei dro-
gului. Cei care o folosesc, ştiu cum să obţină starea euforică. Motivele pentru care aleg drogurile, pot
fi variate. Consumul are loc, de obicei, într-un context social. La acest nivel, cel care foloseşte droguri,
este capabil să decidă dacă vrea sau nu să consume droguri, într-o anumită situaţie.
În următorul stadiu, preocuparea pentru consum şi motivaţia consumatorului, încep să capete
importanţă. Dacă în stadiile anterioare, tinerii experimentau senzaţii euforice, dorind să se simtă
bine, acum iau droguri pentru a reduce sau elimina necazurile, care de cele mai multe ori, sunt con-
secinţele consumului de alcool. Dacă tânărul n-ar fi băut în mod regulat un timp mai îndelungat, nu
s-ar fi instalat obişnuinţa. În acest stadiu, indivizii se îneacă în alcool sau droguri, tocmai pentru a
scăpa de aceste emoţii negative. Este un refugiu nesănătos, anormal din privinţa unor stări fireşti.
În acest stadiu, situaţiile servesc ca pretext atitudinii pe care o are consumatorul. Ele pot fi exte-
rioare sau interioare. Situaţiile interioare sunt stările de anxietate, nervozitate. Dorinţa de a folosi un
drog în aceste situaţii, poate să se nască automat. Situaţiile exterioare pot fi: petrecerile (pentru unii,
termenul de „petrecere”, a devenit sinonim cu a te îmbăta), întâlnirea cu prietenii după orele de şcoală
(distracţia constând în consumul de alcool).
În general, cantitatea consumată creşte la acest stadiu. Tinerii beau la petreceri, cantităţi mult
mai mari decât de obicei, bravând. Procedând astfel, în timp, tind să devină alcoolici. Din ce în ce mai
multă energie se consumă, în cazul lor, în organizarea unui stil de viaţă petrecăreţ. Ceea ce contează
în primul rând, este ca să aibă alcoolul la îndemână. Ei sunt cei care se asigură că la petrecere este bă-
utură din plin. De aici, şi adoptarea termenului de „preocupare pentru consum”, pentru acest stadiu.
Consumul îndelungat şi excesiv de alcool, duce la apariţia dependenţei chimice, stadiu în care în-
cepe să apară o deteriorare continuă în toate ariile vieţii individului. Aceasta se manifestă sub aspectul
diferitelor forme de epuizare fizică, precum şi printr-o stare de durere emoţională cronică. În acest
stadiu, motivul pentru care beau sau se droghează, este acela că încearcă să se simtă normal.
Deşi sunt identificate stadii distincte, este greu de decis cu precizie în care stadiu se situează ti-
nerii. Nu se pot încadra întotdeauna cu exactitate într-o anumită categorie. Cu siguranţă, adolescenţii
par a fi mai degrabă, nişte consumatori care experimentează.
Deşi culturile sunt foarte diferenţiate în interiorul Regiunii Europene a OMS, numeroşi tineri
cresc în mediu unde este normal să se bea alcool. În mediul cultural care permite consumul unei sticle
de vin în repausul de prânz sau într-o cârciumă, câteva pahare după lucru, acest fapt este general re-
cunoscut ca o ocupaţie legitimă şi agreabilă. În numeroase culturi, alcoolul este un ingredient esenţial
de mari ocazii şi un ajutor la nivel personal şi în societate.
De altfel, eventualele efecte protectoare ale unei consumaţii moderate de alcool, contra bolilor
cardiace, au făcut obiectul unor mai multe discuţii. Noţiunea de alcool cu proprietăţi terapeutice, nu
este nouă; de mult timp se obişnuieşte să se servească vin roşu, copiilor, la micul dejun, în câteva re-
giuni rurale ale Greciei.
Numeroase persoane consumă alcool, fără efecte negative aparente. Cu toate acestea, consu-
mul mare de alcool, este prejudiciabil. În cazurile mai grave, un consum excesiv de alcool poate avea
consecinţe fatale; în esenţă, duce la boli de ficat, se instalează dependenţa şi efectele toxice ce decurg
din acest fapt. În Regiunea Europeană a OMS, numeroasele decese atribuite bolilor de ficat variază
considerabil, dar sunt în general, mai crescute în ţările din sudul Europei, cu toate că aceste decese
diminuează la cele mai multe grupe de vârstă, după sfârşitul anilor 60.
Cele mai multe consecinţe nefaste ale abuzului de alcool, sunt legate de efectele conjugate cu in-
toxicaţia, accidentele şi problemele sociale şi juridice. Pentru a face faţă acestor probleme imediate şi
a preveni alte consecinţe negative viitoare, este important de a controla consumul de alcool la tineri şi
de a pune în aplicare strategii adecvate, în materie de educaţie şi politică publică.
În ce priveşte diferenţele între sexe, băieţii care au experimentat alcoolul până la vârsta de 11 ani,
sunt mai numeroşi decât fetele, dar diferenţa devine foarte mică până la vârsta de 15 ani. Numeroase
alte studii, confirmă această tendinţă. Există o mare diferenţă între sexe, în ceea ce priveşte cantitatea
de alcool consumată în întreaga lume, băieţii de vârstă mai mare beau întotdeauna mai mult decât
fetele de aceeaşi vârstă.
Multe studii, însă, arată că proporţia abstinenţilor creşte în numeroase ţări, cum sunt Germania
şi Suedia. Datele disponibile, cu privire la nivelul consumului de alcool, sunt dificil de a le compara,
dar, unele ţări, cum sunt Olanda şi Spania, au constatat o creştere a acestui nivel.
Consumul de alcool în rândul tinerilor are numeroase şi variate motive. Acestea se diferenţiază
în funcţie de circumstanţele personale şi sociale. Printre cele mai comune motive sunt citate: dorinţa
integrării sau teama de a fi altfel, plictiseala, gustul agreabil al alcoolului şi impresia că se simt mai
sociabili dacă beau. În acelaşi timp, mulţi tineri nu aşteaptă să invoce un motiv specific, ceea ce lasă
să se presupună intervenţia numeroaselor influenţe, foarte probabil legate de un comportament social
normativ.
Cei mai mulţi tineri beau în grupul de prieteni, alcoolul făcând parte, în general, din socializare.
Muzica, dansul, sportul, o ocazie festivă sau pur şi simplu o conversaţie, sunt deseori primul scop de
întâlniri, la care alcoolul constituie un ingredient esenţial sau secundar. Invariabil, membrii grupului,
beau pentru motive diferite şi caută, în egală măsură, diferite efecte, deşi unul din motivele esenţiale
ar fi, probabil, ideea că toată lumea bea. La aceşti băutori, beţia este rareori premeditată, dar nu rară.
Alţi tineri, din contră, beau mult şi frecvent, cu scopul de a se îmbăta.
Unele dintre semnele care ne pot indica o tendinţă spre abuz şi dependenţă de alcool, sunt:
–– consumul băuturii alcoolice într-un ritm mai rapid decât ceilalţi
–– gândul la modalităţi de a bea câteva pahare în plus în timpul socializării
–– cheltuirea unei sume prea mari de bani pe alcool
–– negarea problemei şi subestimarea cantităţii de alcool consumate
–– sentimentul de vinovăţie sau remuşcare legat de propriul consum de alcool
–– pierderea memoriei în timpul consumului de alcool
–– promisiunea de a bea mai puţin, fără a o respecta
–– consumul pentru a face faţă stresului obişnuit sau pentru a uita anumite probleme.
Femeile însarcinate sau cele care încearcă să aiba un copil li se recomandă abstinenţa de la alcool.
Expunerea fătului la alcool poate genera anomalii la naştere cunoscute sub numele de Sindromul Fetal
Alcoolic (SFA). Această stare este în mod normal descoperită la bebeluşii ale căror mame au băut în
exces pe parcursul sarcinii. Oricum studiile au arătat că se poate întâmpla şi în cazul mamelor care
consumă doar o băutură pe zi. Copii cu SFA se pot naşte subdezvoltaţi, cu greutate mică la naştere,
pot avea tulburări de alimentatie şi somn, tulburări auditive, de vedere sau orientare în spaţiu şi în
unele cazuri chiar retard mental. Copii cu greutate mică la naştere sunt mai predispuşi la infecţii şi
îmbolnăviri în primii ani de viaţă.
De asemenea, se socializează mai greu, iar la activităţile şcolare atenţia este scăzută. În cazurile
grave, copiii pot necesita îngrijire medicală pe toată durata vieţii şi profesori pentru ajutor special.
Reducerea consumului de alcool
În cazul în care o persoană consideră că exagerează în privinţa consumului de alcool se reco-
mandă ca acea persoana să încerce să îşi limiteze cât mai mult consumul de alcool, pentru a nu se
ajunge la alcoolism. Pentru a renunţa la consumul de alcool, alcoolicii au nevoie de multă voinţă, per-
severenţă şi sprijin din partea familiei şi societăţii. În acest scop exista câteva măsuri care sunt utile şi
ar trebui avute în vedere, în cazul în care o persoană care are probleme cu alcoolul încearcă să renunţe
la acest viciu.
• Terapia colectivă: mai multi alcoolici din aceeaşi familie sunt sfătuiţi să se lase de băut îm-
preună. De asemenea, se poate apela la grupuri de sprijin, de genul Asociaţia Alcoolicilor
Anonimi.
• Stabilirea motivelor: se recomandă ca persoanele care consumă exagerat alcool să-şi noteze
motivele pentru care ar trebui să renunţe la consumul de alcool. Dintre motivele care ar tre-
bui să-i determine pe alcoolici să renunţe la acest viciu pot fi: ameliorarea stării de sănătate,
somnul odihnitor care determină trezirea dimineaţa fără mahmureală. De asemenea, aceştia
ar trebui să renunţe la consumul exagerat de alcool pentru a nu-şi stânjenii copiii, părinţii
sau restul familiei, pentru a nu fi excluşi din grupul colegilor sau prietenilor (nu cei de pahar),
pentru a-şi creşte performanţele intelectuale, profesionale, fizice sau sexuale etc.
• Impunerea unor limite: alcoolicul ar trebui să-şi stabilească dinainte câte pahare va consuma
şi să încerce să nu depăşească acest număr, răsplătindu-se cu o bucurie pentru respectarea
limitei. Acesta ar trebui sa stea în compania unui prieten şi să-şi acorde suport reciproc pen-
tru a bea mai puţin. Trebuie evitate „rândurile” de băuturi pentru ca acestea deschid apetitul
pentru un consum exagerat. Nu se recomandă consumul rapid a unui pahar cu băutură alco-
olică. Paharele cu băuturi non-alcoolice trebuie alternate cu cele alcoolice.
• Găsirea unei activităţi: în cazul în care există o tendinţă la un consum prea mare de alcool se
recomandă o altă activitate: dansul sau o pauză timp de cinci minute. Uneori este eficientă
evitarea persoanelor şi a locurilor care încurajează consumul exagerat de alcool mai ales în
perioada de abstinenţă.
• Stabilirea unui obiectiv: pentru început trebuie evitat complet consumul de alcool timp de
cel puţin trei zile pe săptămână. Alcoolicul trebuie să fie capabil să spună nu la un pahar de
alcool care i se oferă. Persoana nu trebuie să se descurajeze dacă nu reuşeşte de prima dată.
Mulţi oameni au nevoie de câteva încercări înainte să-şi atingă scopul.
• Ajutor specializat: se recomandă ajutorul unui program de tratare, suport sau consiliere.
Majoritatea alcoolicilor nu se pot lăsa de băutura fără o supraveghere din partea unor pro-
fesionişti. De asemenea, medicamentele sunt uşor accesibile, dar acestea cauzează efecte se-
cundare neplăcute/periculoase dacă sunt administrate concomitent cu consumul de alcool.
Factori de risc în consumul de alcool
Multi oameni cred ca au moştenit dependenţa de băutură de la părinţii lor. Dacă părinţii au fost
sau sunt alcoolici atunci sunteţi expuşi acestui risc, deci trebuie să vă controlaţi cantitatea de alcool
consumată. Există numeroşi descendenţi din familii de consumatori de alcool care, tocmai datorită
acestui fapt, au un dezgust puternic faţă de alcool, fiind abstinenţi înrăiţi.
Este folositor controlul consumului de alcool prin abstinenţa la alcool timp de trei zile pe săptă-
mână şi fără să depăşească consumul de patru băuturi alcoolice la o „sedinţă”. Se înlocuieşte consu-
mul cu bere slab alcoolizată şi amestecul cu băuturi non-alcoolice precum limonada.
Persoanele depresive sau suferinde de alte boli psihice (tulburare bipolară, schizofrenie, tulbura-
re anxios-depresivă), sunt predispuse unui consum exagerat de alcool.
Sexul masculin constituie un factor de risc pentru consumul crescut de alcool. Cu cât vârsta la
care se începe consumul de alcool este mai mică, cu atât şansele de a se ajunge la abuz şi alcoolism sunt
mai mari. De asemenea, factorii sociali au o mare influenţă asupra consumului de alcool: anumite
obiceiuri, tradiţii sau idei preconcepute, conform cărora la orice întâlnire, vizita sau ocazie trebuie să
se consume băuturi alcoolice, întreţin şi stimulează consumul de alcool.
Aspecte etice ale promovării sănătăţii la persoanele dependente

de consumul de alcool. Profilaxia consumului de alcool
Prevenirea şi măsurile împotriva consumului exagerat de alcool trebuie să se centreze pe con-

ştientizarea publică a problemelor legate de alcool şi pe stabilirea nivelurilor de consum care nu afec-
tează sănătatea. Însă aceasta este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de stabilit deoarece există o
toleranţă la alcool diferită de la o persoană la alta; ceea ce pentru unii poate fi benefic, pentru alţii
poate fi foarte dăunator, chiar fatal.
Sunt persoane care au consumat cantităţi mari de alcool, timp de 30–40 de ani, fără urmări gra-
ve, în timp ce alţii după un consum cronic, moderat, de alcool timp de 10–15 ani au dezvoltat ciroză
hepatică. De aceea cea mai bună metodă de profilaxie împotriva abuzului de alcool şi a alcoolismului
este evitarea şi reducerea cât mai mult posibil a consumului de alcool.
Noile metode de tratament sunt orientate spre ajutorarea persoanelor cu probleme legate de de-
pendenţa de droguri în general. Persoanele care au antecedente familiale de alcoolism, trebuie să evite
sau să limiteze cât mai mult consumul de alcool, chiar şi în cantităţi moderate, deoarece au un risc
semnificativ crescut de a dezvolta dependenţa.
Efectele sociale şi medicale, destul de grave, ale consumului excesiv de alcool fac să nu fie reco-
mandat consumul moderat de alcool ca măsură de menţinere a sănătăţii, deşi unele cercetări au arătat
că un consum moderat poate fi benefic pentru inimă. Un consum moderat, poate fi începutul unui
exces.
Educaţia pentru sănătate în prevenirea şi combaterea fumatulului.

Aspecte etice ale promovării sănătăţii la fumători
Fumatul este un sistem de acţiune de obişnuinţă, care se manifestă prin pasiunea omului pentru
substanţa narcotică, conţinută în tutun. Această pasiune este calificată bolnăvicioasă din cauza că este
foarte greu să abandonezi fumatul; aceasta devine o necesitate acută, subordonând modul de viaţă, de
trai, interesele, gândirea omului. Fumatul cauzează o mare daună sănătăţii, stării anumitor organe şi
a unor sisteme ale organismului.
În fumul de ţigară se găseşte o cantitate mare dintre cele mai variate substanţe dăunătoare – mo-
noxid de carbon, acid cianhidric, amoniac, formaldehidă, elemente radioactive (poloniu, plumb, bis-
mut), precum şi substanţa cancerigenă numită benzo-a-piren. În timpul fumatului se produce distila-
rea uscată a tutunului, formându-se răşini şi gudron. Prin urmare, acţiunea dăunătoare a fumatului
asupra organelor respiratorii ţine direct de acţiunea iritantă a substanţelor din fumul de ţigară asupra
mucoasei căilor respiratorii, însoţită de scăderea saturării sângelui cu oxigen, precum şi de acţiunea
cancerogenă a benzo-a-pirenului şi a substanţelor radioactive.
Ligamentele vocale al fumătorilor se află în stare de inflamaţie cronică (de unde provine disfonia,
răguşeala vocii, caracteristică pentru fumători, mai ales pentru femeile fumătoare). Mucoasa traheii şi
a bronhiilor este stimulată cronic şi inflamată, activismul epiteliului ciliar este în mare masură redus,
având ca efect slăbirea funcţiei de drenaj a bronhiilor. Acest lucru contribuie, mai întâi de toate, la
staza sputei încărcate (murdare) a fumătorilor, iar eliminarea ei din căile respiratorii devine posibilă
numai în urma tusei, deoarece remediul obişnuit – mişcarea cililor vibratili ai epiteliului bronhiole-
lor – se dovedeşte a fi insuficientă.
Aproximativ 98% din fumători consideră ca fumatul este dăunător, iar două treimi încearcă să-l
abandoneze. Circa o pătrime din fumători afirmă că sunt sănatoşi, că simt slăbiciuni, circa o treime
anunţă simptome de dereglare a funcţiilor organelor respiratorii (tuse, dureri în piept, respiraţie gre-
oaie etc.), a zecea parte din fumători se plâng că dorm prost, sunt iritabili, simt slăbirea capacităţilor
intelectuale.
În conformitate cu statistica diferitor state, fumătorii suferă de cancer pulmonar de 10–30 de ori
mai des decât nefumătorii, de cancerul laringelui – de 6–10 ori mai des şi de cancerul esofagului – de
2–6 ori mai des decât nefumătorii. Mult mai des fumătorii suferă de astm bronhic şi de tuberculoză.
În medie durata vieţii fumătorilor este cu 6–8 ani mai scurtă. Mortalitatea fumătorilor de vârstă
tânără este cu 30–40% mai mare decât a nefumătorilor. „Vocea fumătorului”, „tusa fumătorului”,
„bronşita fumătorului”, toate acestea sunt rezultatul fumatului. În plămânii fumătorului se adună
particule de funingine şi gudron. S-a stabilit că aproximativ două treimi din fumul ţigaretei arse ajun-
ge în mediul ambiant şi îl impurifică cu substanţe nocive. Omul care stă o oră într-o încăpere plină cu
fum de ţigară inspiră aceeaşi doză de substanţe toxice, ca şi cum ar fuma patru ţigarete. Deosebit de
greu suportă fumul de ţigară copiii. Ei devin palizi, neliniştiţi, dorm prost, le scade pofta de mânca-
re. Starea sănătaţii „fumătorilor pasivi” se caracterizează prin dureri de cap, ameţeli, oboseală, bătăi
intense ale cordului. S-a stabilit că soţiile fumătorilor activi trăiesc în mediu 3–4 ani mai puţin decât
soţiile nefumătorilor. Riscul instalării bolilor cardiovasculare se reduce cu 50% pe parcursul primilor
doi ani de la abandonarea fumatului. Abandonarea fumatului reduce treptat riscul apariţiei bolilor
neinfecţioase cronice. Riscul decesului prin cancer pulmonar la persoanele care au abandonat fuma-
tul scade treptat şi după cinci ani se egaliază cu riscul nefumătorilor.
Tabagismul pare să devină principala cauză de decese evitabile şi de decese premature în lumea
secolui XXI. Unele dintre cele mai serioase riscuri pentru sănătate datorită fumatului sunt: reducerea
nivelurilor unor aptitudini, complicaţiile în timpul sarcinii, creşterea riscului de boli pulmonare cro-
nice la toate vârstele, creşterea riscului de cancer pulmonar sau de boli coronariene la adulţi. Fumatul
este atât o cauză principală a cancerului de laringe, cavitatea bucală şi esofag, cât şi un factor care
contribuie la dezvoltarea cancerului vezicii urinare, al pancreasului şi al rinichilor. Folosirea tutu-
nului pentru mestecat constituie un risc pentru dezvolatarea cancerului bucal. A fost constatată şi o
posibilă legătură între folosirea tutunului de mestecat şi bolile sistemului cardiovascular. Ţinând cont
de faptul că până în prezent nu există un mijloc eficient de renunţare la fumat, se recomandă mai ales
acele metode, care se potrivesc în cea mai mare măsură fiecărei persoane în parte.
În prezent se vorbeşte de o epidemie a tabagismului:
• de la începutul secolului XX, produsele de tutun sunt la origine a peste 60 de milioane de
decese numai în ţările dezvoltate;
• cancerul pulmonar şi cardiopatiile sunt responsabile de 3 milioane de decese (circa 6% din
toate);
• tutunul este la originea unui cancer din şapte;
• 85% din cancerul pulmonar la bărbaţi şi 46% la femei, sunt legate de fumat;
• numărul adolescenţilor fumători, fete şi băieţi, a crescut îngrijorător în ultimii 10–15 ani; 200
milioane dintre copiii de azi vor muri în 2025 din cauza unei boli evitabile;
• pe Terra se înregistrează un deces la fiecare 10 secunde imputabil fumatului, rata de morta-
litate fiind mai mare la fumătorii de vârsta mijlocie (35–69 ani) faţă de fumătorii de aceiaşi
vârstă;
• tutunul face astfel, printre locuitorii actuali ai planetei, de 10 ori mai multe victime decât cel
de-al doilea război mondial;
• în viitor, având în vedere prevalenţa fumatului la femei şi tineri, se estimează că aproximativ
500 milioane de oameni din populaţia actuală vor deceda datorită maladiilor provocate de
tutun şi dintre ei, aproximativ 250 milioane de oameni, vor deceda prematur sau la vârstă
medie.
În absenţa schimbărilor aşteptate:
–– în 2020, 15 milioane de oameni/an vor muri de cancer imputabil tutunului (faţă de 10 mili-
oane / an acum), 70% vor fi în ţările în curs de dezvoltare;
–– din totalul de cazuri de cancer, 60% vor fi în ţările în curs de dezvoltare (dublarea nivelului
actual) şi 40% în statele industrializate;
–– în statele Uniunii Europene, până în 2020, va avea loc o creştere de 33% a cazurilor de cancer
pulmonar la femei (azi în SUA cauza cea mai frecventă de deces la populaţia feminină este
cancerul).
Fumul de ţigară conţine nicotina – o substanţă toxică care se găseşte în frunzele de tutun. Când o
persoană fumează, nicotina din tutun face inima să bată mai repede. Gudronul se depune pe plămâni,
îngălbeneşte dinţii şi degetele. Tutunul conţine aproximativ 400 de substanţe, care, în marea lor ma-
joritate, sunt cancerigene. Monoxidul de carbon este un gaz toxic, deoarece blochează hemoglobina
în sânge.
Tinerii şi copiii se apucă de fumat din următoarele motive:
–– dorinţa de a se simţi maturi şi independenţi;
–– tendinţa de a-şi masca prin fumat complexele de inferioritate;
–– răzbunarea faţă de un părinte sau educator prea autoritar;
–– curiozitate;
–– se lasă corupt de un prieten, iar ei nu vor să se lase mai prejos decât acesta;
–– părintele fumează, chiar dacă acesta îl educă împotriva fumatului.
La adulţi nu se pune atât motivaţia tentaţiei de a fuma, cât mai ales motivaţia obişnuinţei de a
fuma. Adultul fumează pentru că:
–– doreşte să-şi elimine plictiseala.
–– s-a obişnuit atât de mult, că deja prezintă fenomene de dependenţă;
–– doreşte sa se calmeze într-o situaţie stresantă;
–– doreşte să slăbeasca sau să-şi menţină silueta;
–– femeile încearcă să pară emancipate;
Cel mai puternic accent în educaţia împotriva fumatului trebuie pus pe evidenţierea aspectu-
lui nociv al acestuia. Pericolul de a contracta un cancer bronhopulmonar este destul de mare. De
asemenea, fumatul este un factor de risc şi în alte boli, cum ar fi bronşita cronică, angina pectorală,
hipertensiunea arterială. Daca copiii sunt educaţi de timpuriu să nu fumeze, accentuându-se efectele
negative, atunci probabilitatea ca ei să fumeze când vor fi adulţi va fi mult mai mică.
Se pune problema care să fie atitudinea părintelui când îl prinde pe copil că fumează. În primul
rând, îi explică acestuia care sunt efectele negative ale fumatului. În al doilea rând, îi interzice să se
întâlnească cu anturajul care are influenţă negativă asupra copilului. În al treilea rând, îl pedepseşte
în caz că acesta s-a reapucat de fumat.
Pentru mulţi fumători ţigara este un mijloc de a scapa de plictiseală. Antrenarea în diverse acti-
vităţi utile ar fi deosebită. Aşa ar fi, depildă, practicarea unui sport, grădinărit, vizite, hobby-uri. Fiind
mai ocupaţi, este posibil ca măcar să reducă numărul de ţigări fumate. Mulţi fumători cred că ţigara
îi linişteşte. În situaţiile stresante şi în timpul unor conflicte intense, asemenea oameni fumează, ca să
se calmeze. Ţigara nu calmează, din contra, induce o stare de nervozitate şi agitaţie.
O altă concepţie greşită se referă la capacitatea fumatului de a ajuta la eliminarea kilogramelor în
plus. Nu fumatul îl ajută pe om să slăbească, ci mişcarea şi regimul igieno-dietetic.
Reţineţi!
Un obectiv imediat şi deloc de neglijat constă în a convinge fumătorii să reducă măcar numărul
de ţigari fumate, în condiţiile în care nu sunt dispuşi să renunţe complet.
Organismul uman are o putere mai mare de regenerare, astfel încât la o scurtă peroadă de timp
după ce renunţaţi la fumat:
• Dispare mirosul neplăcut de ţigară pe care îl aveţi de obicei dimineaţa.
• Scad tusea şi expectoraţia.
• Se îmbunătăţeşte respiraţia.
Pe termen lung, renunţarea la fumat duce la scaderea tuturor riscurilor de îmbolnavire enunţate:
• Scade riscul de a dezvolta o afecţiune pulmonară.
• Scad efectele negative asupra inimii.
• Scade riscul de a dezvolta afecţiuni canceroase.
În acest fel vă arătaţi grija pentru sănătatea dumneavoastră, a familiei dumneavoastră şi pentru
colegii de serviciu!
Câteva motive, care pot să contribuie la eliminarea fumatului:
–– Se asigură o sănătate mult mai bună;
–– Şanse de a trai mai mult;
–– Este benefic pentru bugetul familiei;
–– Nu deranjază pe alţii prin mirosuri neplăcute;
–– Nu se atentează prin fumat la sănătatea celor din jur;
–– Copii mai sănătoşi;
–– Mai multă vigoare în activitaţile zilnice;
–– Femeile (dar şi bărbaţii) este bine să ştie că fumatul are o influenţă deosebit de nocivă asupra
tenului, a tegumentelor în general.
Ce se poate întâmpla dacă sunteţi fumător pasiv?
–– Puteţi face diferite forme de cancer: de plămân, de esofag, de vezica urinară, de buză.
–– Puteţi să vă îmbolnăviţi de emfizem pulmonar, de bronşită sau astm.
–– Puteţi să faceţi infact miocardic şi accident vascular cerebral. Puteţi să faceţi cataractă şi
puteţi să orbiţi.
–– Îmbatrâniţi mult mai repede.
–– Femeile care fumează riscă să nască mai devreme, să aibă copil cu o greutate mică la naştere
sau copii malformaţi.
Sfaturi pentru a reuşi să renunţati la fumat
–– Renunţaţi la orice obiecte/ obiceiuri care vă aduc aminte de fumat (pachete de ţigări, brichete
şi scrumiere).
–– Aerisiţi casa şi maşina cât puteţi de des pentru a scăpa de mirosul de tutun.
–– Dacă simţiţi nevoia să ţineţi ţigara în mână, faceţi în aşa fel încât să aveţi la îndemână mereu
un creion sau un pix.
–– Refuzaţi întotdeauna prima ţigară! Aceasta va deschide doar calea către a doua.
–– Încercaţi să obţineţi sprijin şi încurajare, spunând familiei, prietenilor, colegilor că doriţi să
renunţaţi!
Educaţia pentru sănătate în prevenirea şi

combaterea consumului de droguri ilicite
Substanţa psihoactivă este orice substanţă care, fiind consumată, provoacă schimbări ale per-
cepţiei, dispoziţiei, capacităţilor de cunoaştere, comportamentului şi funcţiilor motorii ale omului.
Drogurile reprezintă acele substanţe psihoactive, al caror consum generează dependenţă, pierderea
controlului şi diminuarea capacităţii protectoare a organismului, fapt care duce la abuzul de aceste
substanţe în doze periculoase pentru sănătate şi viaţă.
Din punct de vedere al activităţii de prevenţie, termenul de „droguri” se referă la drogurile ilicite,
care fac obiectul tratatelor internaţionale.
Termenul de substante psihoactive (sau, mai simplu, „substanţe”) are menirea de a include în
sfera sa şi alte „droguri” cum ar fi alcoolul şi tutunul, cu impact asupra sistemului nervos central.
Includerea acestor substanţe în orice discuţie privind prevenţia este esenţială – în ciuda diferenţelor
de ordin social sau legal – din următoarele motive:
✓✓ Utilizarea oricărei substanţe psihoactive creşte riscul utilizării altora (Ex.: consumul precoce
de alcool şi tutun creşte riscul utilizării de droguri ilicite);
✓✓ Numerosi factori recunoscuţi ca fiind responsabili/co-responsabili de iniţierea consumului
de drog (cum ar fi influenţele din cadrul familiei şi al grupului de egali/liderului grupului)
sunt în general independenţi de tipul specific de substanţă utilizată;
✓✓ Diversele substanţe par să exercite efecte biologice similare (Ex.: cannabis, opiaceele si
alcoolul);
✓✓ Din punct de vedere al prevenţiei, este mult mai eficient a aborda consumul de droguri pe
ansamblu decât a dezvolta programe diferite pentru fiecare drog în parte;
✓✓ Includerea substanţelor ilicite de care adulţii abuzează zilnic sub ochii tinerilor este esenţială
pentru ca tinerii să recunoască drept credibilă o intervenţie de tip preventiv.
Un mod general de clasificare a substantelor psihoactive este împărţirea lor în funcţie de efectul
lor global. Astfel, se disting trei categorii:
✓✓ Inhibitorii sau deprimante. Acestea sunt substante care deprimă sistemul nervos central si, la
rândul lor, pot fi împărtite în trei grupe: opiacee si opioide (heroină, opiu, codeină), sedative
(benzodiazepine) si alcool (bere, vin, cognac, vodkă). Aceste droguri deprimă sistemul cir-
culator, respirator şi muscular.
✓✓ Excitatorii sau stimulantele. Substante care stimulează sistemul nervos central. Această gru-
pă include: amfetaminele, cocaina, cafeina şi nicotina. Efectele lor majore sunt: creşterea
energiei, senzaţia de încredere, tahicardie şi creşterea tensiunii arteriale.
✓✓ Psihedelicele. Substanţe care distorsionează percepţia şi induc iluzii sau halucinaţii (LSD,
cannabis, mescalina).
Concepte precum adicţie, dependenţă, consum, consum problematic şi abuz se referă la anumite
aspecte, dar au şi un conţinut normativ. Acest conţinut este de obicei corelat cu anumite curente de
opinie specifice unui anumit context social şi cultural, care se poate schimba de-a lungul timpului.
În trecut, oamenii care obişnuiau să consume alcool în cantităţi mari erau consideraţi a fi bolnavi, în
timp ce în alte epoci erau consideraţi a fi antisociali.
Aceste etichetări ascund opiniile asupra cauzelor care au dat naştere problemei şi a posibilelor
remedii.
În termeni actuali după OMS, conceptul de adicţie a fost înlocuit prin termenul de dependenţă
(de droguri, alcool, tutun). Dependenţa de droguri este un termen folosit pentru a descrie în mod
specific starea fizică şi psihică alterate ca urmare a perturbării funcţionării fizice şi mentale, produsă
de administrarea drogului. Consumul problematic sau abuzul de drog sunt termeni folosiţi pentru a
descrie un mod de utilizare a drogului care poate fi periculos sau dăunător. Totuşi, nu toţi cei care
utilizează drogurile în mod inadecvat sau abuzează de drog sunt şi dependenţi. Deoarece efectele dro-
gului depind de cantitatea şi frecvenţa administrării, modul şi durata utilizării, precum şi de persona-
litatea consumatorului şi circumstanţele asociate consumului, reacţiile pe care le produc substanţele
psihoactive pot varia semnificativ de la o persoană la alta şi chiar de la o administrare la alta.
Numeroase studii realizate în ultimele două decenii au încercat să lămurească originile şi evo-
luţia consumului abuziv de drog, felul în care problema apare şi se dezvoltă. S-au identificat factori
care diferenţiază între persoanele care recurg şi cele care nu recurg la droguri. Factorii asociaţi cu un
potenţial crescut de consum sunt numiţi factori de „risc”. Cei asociaţi cu scăderea acestui potenţial
sunt denumiţi factori „protectori”. Cercetările au demonstrat existenţa unui număr mare de factori
de risc în ceea ce priveşte abuzul de droguri. Factorii de risc pot fi corelaţi cu aspecte personale, fa-
miliale sau şcolare. De exemplu, teoria bio-psiho-socială asupra abuzului de substanţă susţine faptul
că adolescenţii recurg la consumul de alcool şi alte droguri pentru a face faţă problemelor curente. În
cazul unui adolescent aflat într-o stare de anxietate, consumul unei substanţe ar putea avea un efect
de anxioliză. Utilizarea unei substanţe ar putea avea un efect stimulant în cazul unei stări de plictis
sau deprimare.
Factorii de risc asociaţi contextului familial:
–– mediu familial nociv, în special unul în care părinţii sunt consumatori abuzivi de substanţă;
–– conflicte în cadrul familiei şi lipsa unei relaţii apropiate între părinte şi copil;
–– educaţie inadecvată şi condiţii precare oferite de către părinţi;
–– alţi factori de risc vizează felul în care copiii interacţionează cu şcoala, colegii sau liderii şi
comunitatea din care fac parte;
–– tulburări de comportament precoce şi persistente;
–– eşecuri şcolare;
–– abilităţi reduse de funcţionare socială;
–– marginalizarea de către grupul de egali încă din primele etape ale vieţii şcolare.
Factorii protectori, care nu sunt întotdeauna opuşi factorilor de risc, dintre aceştia cei mai repre-
zentativi sunt:
–– legături puternice în cadrul familiei;
–– părinţi care îşi supraveghează copiii şi formulează reguli clare de comportament;
–– implicarea părinţilor în viaţa copiilor lor;
–– rezultate bune la şcoală.
Alţi factori, precum accesul facil la droguri sau credinţa că drogurile nu sunt dăunătoare influ-
enţează numărul tinerilor care încep să consume droguri.
Studiul factorilor si proceselor care cresc riscul de consum sau protejează împotriva acestuia a
identificat o serie de arii majore de intervenţie de tip protectiv:
–– relaţiile intrafamiliale;
–– relaţiile din cadrul grupului de egali;
–– mediul scolar;
–– relaţiile din cadrul comunităţii.
Fiecare dintre aceste arii de interes poate constitui cadrul unei activităţi de prevenire a consu-
mului de drog prin creşterea abilităţilor sociale şi a competenţei personale şi sociale, conştientizarea
asupra pericolelor la adresa stării de sănătate, relevarea consecinţelor sociale şi psihologice pe care le
presupune abuzul de droguri.
Relaţiile intrafamiliale.
Programele de prevenţie pot creşte influenţa factorilor protectori asupra copiilor de vârstă mică
prin educarea părinţilor în sensul unei mai bune comunicări intrafamiliale, stabilirii de reguli ferme
şi precise şi formării altor aptitudini parentale. Cercetările au mai arătat că părinţii trebuie să-şi asu-
me un rol mai activ în viaţa copiilor lor, să discute cu ei despre alcool, tutun si droguri, să le suprave-
gheze activităţile, să le cunoască prietenii şi să încerce să le înţeleagă problemele şi grijile personale.
Aceasta s-ar putea dovedi pentru mulţi părinţi o misiune delicată, deoarece mulţi dintre ei consumă
cel puţin o substantă psihoactivă.
Relaţiile din cadrul grupului de egali.
În cazul majoritătii copiilor, cercetările au arătat că perioadele de vulnerabilitate sunt cele de
tranziţie, în care ei trec de la o etapă de dezvoltare la alta. Prima etapă de tranziţie mai importantă
este atunci când se desprind de mediul protector al familiei şi încep viaţa şcolară, unde îşi vor face noi
prieteni. Trecerea de la şcoala generală la liceu, colegiu/universitate presupune noi confruntări în plan
social, cum ar fi necesitatea de a se adapta unui grup mai larg de egali. Aceasta este perioada când ei
devin mai susceptibili de a experimenta pentru prima dată efectele drogurilor, deşi în ultimul timp
mulţi încep consumul de droguri uşoare, precum cannabis, încă din timpul şcolii generale.
Programele de prevenţie se axează pe relaţiile unui individ cu egalii săi, prin dezvoltarea unor
aptitudini de funcţionare socială, care presupun o mai bună comunicare, stimularea relatiilor pozitive
cu egalii şi comportamente sociale şi abilităţi de a face faţă ofertei de droguri. În esenţă, programele
preventive care vizează competenţele sociale vizează dezvoltarea echilibrată a aptitudinilor sociale şi
personale în ceea ce priveşte: învăţarea, judecata, afectivitatea, luarea deciziilor sau rezolvarea proble-
melor şi comunicarea.
Mediul şcolar.
O altă ţintă a programelor de prevenţie este creşterea performanţelor şcolare şi întărirea legătu-
rilor elevilor cu şcoala prin conferirea unui sentiment de apartenenţă şi succes, reducându-se astfel
pericolul abandonului şcolar.
Majoritatea programelor de prevenţie dezvoltate în şcoli includ stimularea relaţiilor pozitive cu
egalii (Ex.: promovarea activă a activităţilor sportive) şi o componentă normativă, destinată a corecta
percepţia greşită conform căreia majoritatea elevilor ar consuma droguri. Cercetările au arătat, de
asemenea, că atunci când elevii cunosc efectele negative ale drogurilor (fizice, psihice şi sociale), ei
tind să evite iniţierea consumului.
Cel mai dificil de implementat pare a fi un sistem educaţional orientat mai puţin spre rezultate
cuantificabile. În cazul unui asemenea sistem de educaţie, nivelul şi cantitatea de informaţie, împre-
ună cu accentul pus pe rezultatele „bune” la învăţătură, pun mulţi copii în situaţia de a nu se putea
ridica la nivelul cerinţelor părinţilor şi profesorilor. Acest lucru poate avea un impact negativ impor-
tant asupra autostimei şi încrederii în sine ale copiilor, calităţi foarte importante în capacitatea de a
rezista la oferta de drog.
Relaţiile din cadrul comunităţii.
Programele de prevenţie care vizează comunitatea atrag organizaţii civice, culturale, sportive şi
guvernamentale în încercarea de a consolida mediile care descurajează consumul de drog. Oferind
tinerilor activităţi de recreere atractive şi, mai ales, puţin costisitoare sau gratuite, prevenind plicti-
seala (cauză frecventă a experimentării drogurilor), aceste instituţii contribuie la un mediu comunitar
pozitiv şi sănătos.
Un alt element important în orice program de prevenţie îl constituie educarea tinerilor în ceea ce
priveşte efectele negative ale drogurilor (şi ale altor substanţe). În plus, ajutarea tinerilor în încercarea
de a dezvolta comportamente socio-şcolare mai eficiente le întăreşte legăturile sociale cu egalii, cu
şcoala şi comunitatea, mărindu-le capacitatea de a refuza consumul de substanţe psihoactive.
Termenul de prevenţie include orice activitate care vizează modificarea, reducerea sau întârzi-
erea iniţierii consumului de alcool, tutun şi droguri într-o anumită perioadă de timp. Deşi această
definiţie pare dictată de bunul simţ, cercetătorii, politicienii şi practicienii par a înţelege în mod diferit
acest cuvânt. Profesioniştii din domeniul sănătăţii definesc prevenţia ca fiind orice activitate de redu-
cere a cererii menită să modifice comportamentul şi astfel să reducă dorinţa de a fuma, bea alcool sau
consuma droguri.
În multe situaţii, această abordare se limitează doar la activitatea de prevenţie primară. Scopurile
ei generale sunt:
–– promovarea non-uzului sau abstinenţei;
–– ajutarea tinerilor să refuze consumul de substanţe psihoactive;
–– informarea tinerilor asupra riscurilor consumului/abuzului de substanţe psihoactive;
–– întârzierea debutului consumului, în special în cazul drogurilor ilicite, ca alcoolul şi tutunul;
–– promovarea alternativelor sănătoase, non-drog.
În plus, este extrem de important a corela activitatea de prevenţie cu mediul cultural în continuă
schimbare al tinerilor şi cu modificările pattern-urilor de consum. Pe măsură ce grupul de preadoles-
cenţi înaintează în vârstă, se impune diferenţierea în patru categorii:
1) Grupul de tineri care nu au recurs niciodată la droguri şi au o atitudine predominant negativă
cu privire la aceste substante.
2) Foştii consumatori, care după o perioadă de experimentări au decis să renunţe pentru tot-
deauna la consum şi au dezvoltat şi ei o astfel de atitudine negativă.
3) Grupul de tineri aflaţi într-o perioadă de tranziţie: ei au recurs cândva la droguri şi se gândesc
să repete această experienţă în viitor, atitudinea lor în ceea ce priveşte drogurile este una pozitivă.
4) Consumatorii curenţi: ei au recurs la droguri şi intenţionează să continue consumul, ei au o
atitudine pozitivă asupra drogurilor.
Metode de educaţie în domeniul drogurilor.
Pentru atingerea scopurilor şi obiectivelor pe care şi le propune educaţia în domeniul drogurilor
pot fi aplicate unele metode şi tehnici de comunicare. În general, se face o distincţie între educaţia care
recurge la metodele de grup şi educaţia care implică tehnici mass-media. În primul caz, se face apel la
o varietate de metode şi tehnici, cum ar fi:
–– predarea la orele de curs, Ex.: despre efectele drogurilor asupra creierului în cadrul orelor de
biologie etc.;
–– cursuri destinate părintilor, Ex.: „consumul de droguri în rândul adolescenţilor”;
–– grupuri mici de discuţii, Ex.: „ce atitudine să avem faţă de un membru al familiei consumator
de droguri?”;
–– formarea personalului medical în detectarea precoce a problemelor generate de consumul de
droguri;
–– jocuri de rol, Ex.: consilierii predau felul în care ar trebui să se comunice cu elevii;
–– discuţii-forum, Ex.: între liderii comunităţii şi cetăţeni pe teme privind planuri şi politici de
prevenţie;
–– expozitii, Ex.: materiale educaţionale: postere, fluturaşi publicitări, materiale video;
–– simpozioane şi conferinţe vizând o gamă largă de teme specifice domeniului prevenţiei;
Educaţia prin intermediul mass-media implică o serie de metode şi tehnici de comunicare în
masă:
–– campanii mass-media la nivel naţional, regional, local, transmiterea unor spoturi anti-drog
la televizor şi/sau radio;
–– programe tv şi radio: seriale informative, educaţie, tratament, interviuri cu utilizatori, cu
foşti dependenţi, cu experţi în domeniul drogurilor;
–– reclame în ziare (sau în reviste săptămânale sau lunare);
–– reviste pentru tineri care să conţină informaţii generale, interviuri, materiale educaţionale şi
cu rol preventiv;
–– materiale educaţionale care să conţină informaţii privind drogurile distribuite de la uşă la
uşă;
–– postere, broşuri, autocolante, fluturaşi publicitari distribuite publicului pe străzi, în staţii de
autobuz şi magazine etc.;
–– materiale audio sau audio-vizuale (casete audio, video);
–– servicii informative prin reţeaua de telefonie publică;
–– servicii internet şi site-uri specializate pe domeniul drogurilor.
Combaterea toxicomaniei
După definiţia dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, „toxicomania este o stare de intoxicaţie
periodică sau cronică produsă prin consumul unei substanţe caracterizată prin:
–– dorinţa sau nevoia irezistibilă de a continua să ia drogul şi să şi-l procure prin orice mijloace;
–– tendinţa de a mări dozele, în urma apariţiei unei toleranţe crescute faţă de drog;
–– dependenţa psihică faţă de efectele drogului, rezultând dintr-o apreciere individuală şi su-
biectivă a acestor efecte;
–– dependenţa fizică faţă de drog, a cărui prezenţă în organism este necesară pentru menţinerea
homeostaziei;
–– apariţia unui sindrom de abstinenţă cu simptomatologie somatică şi psihică, în caz de între-
rupere bruscă a consumului;
–– efecte nocive pentru individ şi societate.
Din această definiţie se poate înţelege pericolul imens pe care-l reprezintă toxicomania atât pen-
tru individ, cât şi pentru societate.
Toxicomania poate fi rezultatul unor factori sociali, în primul rând, sau a unei structuri deficita-
re a personalităţii toxicomanului. Orice situaţie socială care aduce mizeria, alienarea sau degradarea
poate antrena unele persoane să caute refugiu în întrebuinţarea drogurilor. Desigur, există şi motivaţii
individuale: curiozitatea, boala, anxietatea etc.
Situaţia privind răspândirea narcomaniei, cu implicarea copiilor şi tineretului, impune necesita-
tea educaţiei pentru sănătate privind prevenirea şi combaterea acestui viciu. Educaţia pentru sănătate
va contribui la conştientizarea şi avertizarea din timp a maselor largi, în special a tineretului, asupra
pericolului pe care-l reprezintă toxicomania. Aceasta poate fi realizată prin aplicarea măsurilor prevă-
zute la tema tabagism, cu accentul pe combaterea narcomaniei.
Lucrătorul medical va instrui populaţia, în special, în depistarea şi declararea toxicomanilor or-
ganelor medicale, care vor lua măsuri imediate de instituire a curei de dezintoxicaţie şi vor atenţiona
asupra obligativităţii anunţării cazurilor cunoscute de toxicomanie (morfinomani, persoane consu-
matoare de: psiholeptice, psihoanaleptice etc.).
Combaterea abuzului de medicamente
În pofida costurilor ridicate şi pauperizării populaţiei, în ultimii ani consumul de medicamente

este crescut.
La consumul abuziv de medicamente contribuie mai mulţi factori, unul fiind, precauţia excesivă
a medicului care prescrie medicamente multiple.
Consumul de medicamente creşte însă şi fără „contribuţia” medicului, şi anume prin autome-
dicaţie, tratamente empirice, sfaturi binevoitoare, în corelaţie cu o largă accesibilitate a preparatelor.
Abuzul de medicamente, atât în ceea ce priveşte numărul preparatelor farmaceutice, cantitatea
acestora, cât şi privind timpul îndelungat de utilizare, conduce la apariţia unei adevărate patologii
medicamentoase. De aceea, educaţia pentru sănătate are un rol important în prevenirea populaţiei
asupra pericolului ce îl reprezintă utilizarea fără control medical a preparatelor farmaceutice.
Populaţiei, în general, şi bolnavilor în special, trebuie să li se explice că nu întotdeauna ultimul
medicament apărut este şi cel mai eficace. De asemenea, trebuie explicat faptul că medicamentele
nu au proprietăţi terapeutice miraculoase şi că terapia medicamentoasă trebuie încadrată în celelal-
te forme de tratament: igienic, dietetic, psihoterapeutic. Bolnavii cronici trebuie avertizaţi că unele
medicamente sau asocieri empirice a unor medicamente incompatibile pot determina accidente sau
diverse tulburări.
Prezentarea pericolului ce-l reprezintă consumul abuziv de medicamente trebuie făcută într-o
asemenea manieră, încât să nu creeze o fobie faţă de acestea, ţinând cont că există şi bolnavi cronici,
care sunt dependenţi de medicamente, uneori toată viaţa.
Un rol important revine medicilor în care pacienţii au mare încredere şi care, pe lângă sfaturile
pe care le oferă, pot interveni direct prin limitarea numărului şi cantităţii de medicamente prescri-
se sau prin înlăturarea cauzelor care au determinat afecţiunea, fără a folosi preparate farmaceuti-
ce. (Ex: combaterea obezităţii determinată de supra-alimentare şi sedentarism se poate face şi fără
medicamente).
Astfel, educaţiei pentru sănătate în acest domeniu îi revine rolul nu numai de a preveni şi com-
bate pericolul unor produse psihochimice, dar şi pentru a crea un climat de repulsie faţă de practicile
nocive.
Prevenirea accidentelor
În contextul vieţii contemporane, trebuie integrată şi educaţia pentru sănătate în profilaxia acci-
dentelor. Abordarea acestei problematici trebuie făcută selectiv, ţinându-se cont de tipul de accident:
casnic, de circulaţie sau de muncă şi, implicit, de categoria de populaţie implicată cu precădere în tipul
respectiv de accident. Studiile efectuate au arătat că cei mai expuşi accidentelor casnice sunt copiii
mici, mai ales cei nesupravegheaţi. Deci educaţia pentru sănătate trebuie făcută atât părinţilor, cât şi
copiilor, începând de la cele mai fragede vârste.
Pentru profilaxia accidentelor de circulaţie, trebuie să se ţină seama de cele trei elemente im-
plicate în producerea unui accident: om, maşină, şosea. Un rol important în prevenirea accidentelor
rutiere îl are evitarea consumului băuturilor alcoolice cu cel puţin 12 ore înainte de a se aşeză la volan.
Profilaxia accidentelor de muncă este cel mai uşor de realizat prin instruirea personalului, încă din
momentul angajării, privind respectarea unor norme de protecţie a muncii. Educaţiei pentru sănătate
îi revine doar un rol parţial în prevenirea accidentelor, alături de o serie de alţi factori: legislativi, so-
cioeconomici etc.
V. Planificarea activităţilor de educaţie pentru
sănătate a populaţiei şi de promovare a modului
sănătos de viaţă
Tipuri de planificare a măsurilor de educaţie pentru sănătate
Planificarea este procesul stabilirii obiectivelor organizaţiei şi a activităţilor necesare pentru

atingerea acestora pe baza resurselor disponibile.
Planul reprezintă suportul informaţional al activităţii de planificare.
Avantajele generate de planificare:
–– determină să se gândească în perspectivă
–– generează ridicarea standardelor de performanţă
–– corelează obiectivele cu resursele disponibile
–– diminuiază riscurile.
Educaţia pentru sănătate se efectuează conform unui plan care poate fi elaborat pe:
–– Termen scurt
–– Termen mediu
–– Termen lung
Obiectivele planului definesc îndeplinirea prevederilor actelor legislative, normative şi directive
ale:
–– Parlamentului Republicii Moldova
–– Guvernului Republicii Moldova
–– Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii Moldova
–– Centrului Naţional de Sănătate Publică
–– Autorităţilor publice locale
Planificarea în educaţia pentru sănătate trebuie să răspundă la trei întrebări:
1. Unde vor avea loc lecţiile sau acţiunile de educaţie pentru sănătate?
2. Când vor avea loc?
3. Cui i se adresează această informaţie sau material?
Planurile în educaţia pentru sănătate sunt elaborate pentru fiecare instituţie separat şi pot fi:
Lunare Trimestriale Anuale

Tipuri de planificare:
a) Normativă
b) Strategică
c) Tactică
d) Operaţională
Planurile normative în educaţia pentru sănătate reprezintă elaborarea proiectelor de acte norma-
tive (proiecte de ordine, dispoziţii, regulamente, programe etc.) Planurile strategice definesc acţiunile
majore care trebuie efectuate pentru ca organizaţia să-şi atingă scopul (să-şi îndeplinească misiunea).
Planurile tactice sunt elaborate pentru a permite transpunerea în practică, prin acţiuni coerente, a
planului strategic. Planurile operaţionale sunt elaborate pentru a fi utilizate la nivelul execuţiei nemij-
locite de către lucrători.
Planificarea activităţilor de educaţie pentru sănătate a populaţiei şi de promovare a modului sănătos de viaţă 91
Caracteristica procesului de planificare reprezintă caracterul prospectiv care implică relaţia de
cauzalitate, fiind un proces continuu şi dinamic.
Metodologia planificării în domeniul serviciilor pentru sănătate
Metodologia constituie un document de ordin general care descrie modalitatea de planificare a

unei activităţii, stabileşte definiţiile, rolul, structura şi conţinutul de bază, procedurile şi etapele de
elaborare a unui plan, cât şi a modalităţii de elaborare a acestora.
Metodologia planificării în domeniul serviciilor pentru sănătate include:
–– identificarea nevoilor nesatisfacute care constituie probleme şi ierarhizarea acestora;
–– fixarea scopurilor ce pot fi atinse, după analiza resurselor şi a obstacolelor (constrângerilor
externe şi interne);
–– stabilirea ordinii de priorităţi;
–– listarea resurselor necesare pentru atingerea scopului (rezolvarii problemei);
–– formularea de diverse strategii de intervenţie posibile care ar putea contribui la rezolvarea
problemei în scopul proiectării activităţilor administrative necesare;
–– selecţionarea celei mai bune alternative;
–– implementarea activităţilor;
–– evaluari de etapă şi finală.
Pentru fiecare tip de planificare există paşi specifici, etape:
a) Planificarea normativă şi strategică
(Ce trebuie făcut?)
Identificarea problemei Stabilirea priorităţilor Fixarea scopurilor
b) Planificarea tactică, structurală

(Cum trebuie făcut?)
Determinarea
Stabilirea obiectivelor Evaluarea resurselor
acţiunilor pentru
generale şi specifice necesare
atingerea obiectivelor
c) Planificarea operaţională
(Care sunt etapele?)
Evaluarea structurală,
Fixarea obiectivelor Aplicarea în practică a
de proces şi a
operaţionale programului
rezultatelor
Modele utilizate în procesul de elaborare a planurilor
În procesul de elaborare a planurilor în domeniul serviciilor pentru sănătate pot fi utilizate două
modele.
Modelul raţional are la bază un set de tehnici de evidenţiere a problemelor şi respectă o cale pre-
stabilită de elaborare fără a permite devieri de la procedeul standard. Rolul expertului este central,
se lucrează în echipă, interdisciplinar. Rezultatul se apropie de ideal, deoarece nu ţine cont de con-
strângeri, de fezabilitate sau de mediul politic. Punerea în practică se realizează prin cedarea faţă de
exigenţele iniţiale.
Modelul pragmatic are o tentă mai participativă, subiectivismul primează asupra raţionalului
şi asigură de multe ori o calitate superioară. Elaborarea se bazează pe oportunităţi (aspecte reale)
fiind de natură adaptativă. Rolul expertului este mai redus. Fezabilitatea şi mediul politic are un loc
important.
Elementele cheie ale unui plan:
Formele şi metodele de desfăşurare
Tematica
Măsurile preconizate
Termenul de executare
Numele executorilor
Argumentarea statistică a problemei
Sarcinile generale şi locale ale ocrotirii sănătăţii
Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate
I. Identificarea şi caracterizarea populaţiilor ţintă.

II. Identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor.
III. Formularea scopurilor şi obiectivelor strategice, tacticilor.
IV. Identificarea resurselor pentru a forma un comportament favorabil sănătăţii.
V. Elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit.
VI. Acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudinii și comportamente.
VII. Evaluarea rezultatelor procesului continuă, imediată, de etapă, terminală.
Etapa I – Identificarea şi caracterizarea populaţiilor ţintă.
Această etapă se realizează utilizând următoarele tehnici de evidenţiere şi definire a problemelor:
–– Analiza indicatorilor
–– anchetele pe baza tehnicilor epidemiologice şi sociologice
–– cercetarea de consens
Analiza indicatorilor
Indicatori propuşi de Uniunea Europeană pentru a fi utilizaţi în monitorizarea stării de sănătate
a comunităţii:
A. Indicatori ai stării de sănătate
a) Speranţa de viaţă
✓✓ speranţa de viaţă la diferite vârste
✓✓ speranţa de viaţa în condiţii de sănătate
b) Mortalitate
✓✓ mortalitate generală
✓✓ mortalitate pe cauze de deces
✓✓ rate de supravieţuire
✓✓ mortalitate infantilă
✓✓ anii potenţiali de viaţă pierduţi (APVP sau termenul din engleză PYLL)
c) Morbiditate
✓✓ morbiditate specifică, prevalenţa, incidenţa pentru unele boli
✓✓ morbiditate profesională
d) Calitatea vieţii
✓✓ DALY – ani de viaţă corectaţi după incapacitate
✓✓ alţi indici – QALY – evaluare economică
B. Indicatori ai stilului de viaţă
a) consumul de tutun
b) consumul de alcool
c) consumul de droguri
d) dieta
C. Indicatori de caracterizare a condiţiilor de viaţă şi muncă
a) Rata de angajare/şomaj
b) Condiţii ale mediului de muncă
–– proporţia persoanelor cu expunere, la substanţe cancerigene şi alte substanţe periculoase
–– frecvenţa accidentelor şi bolilor profesionale
c) Indicatori de caracterizare a condiţiilor de locuit (habitat)
d) Indicatori de caracterizare a condiţiilor de mediu înconjurător
–– poluare aer
–– poluare apă
–– alte tipuri de poluare
–– radiaţii
–– expunere la substanţe cancerigene sau alte substanţe dăunătoare în afara locului de muncă
D. Protecţia sănătăţii
a) Surse de finanţare
b) Resurse umane
c) Cost/bolnav internat
d) Cost medicamente/bolnav internat
E. Caracteristici demografice şi sociale
a) Sex
b) Vârstă
c) Starea civilă
d) Loc de rezidenţă
e) Educaţie
f) Venit
g) Subgrupuri populaţionale defavorizate
Anchetele epidemiologice şi sociologice se realizează prin:
• Chestionarele pentru culegerea informaţiilor privind stilul şi modul de viaţă.
• Anchetele epidemiologice pentru aprecierea factorilor de risc în bolile transmisibile şi cele
netransmisibile.
Cercetarea de consens se realizează prin următoarele metode de colectare a datelor pentru stabi-
lirea grupurilor ţintă: observaţia, experimentul, sondajul de opinie, interviul, analiza documentelor.
Etapa II – Identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor.
Etapa III – Formularea scopurilor şi obiectivelor strategice, tacticilor.
Se va ţine cont de unele strategii globale de promovare a sănătăţii ca: Charta de la Ottawa, po-
litica OMS de promovare a sănătăţii şi prevenirii îmbolnăvirilor. Charta de la Ottawa include urmă-
toarele elemente:
1. Dezvoltarea politicilor urbane de sănătate publică.
2. Asigurarea unui mediu înconjurător favorabil.
3. Participarea la acţiuni colective, multidisciplinare.
4. Dezvoltarea capacităţilor individuale.
5. Încurajarea noilor misiuni ale serviciilor de sănătate.
6. Asigurarea condiţiilor prealabile sănătăţii.
7. Promovarea ideii de condiţii favorabile pentru sănătate.
8. Oferirea (realizarea) de mijloace pentru promovarea sănătăţii.
9. Serviciul sanitar trebuie să devină un mediator pentru realizarea unei vieţi sănătoase.
Etapa IV – Identificarea resurselor pentru a forma un comportament favorabil sănătăţii.
Tipurile de resurse planificate:
–– Resurse umane (medici, asistenţi medicali, psihologi etc.).
–– Resurse financiare (salarii)
–– Resurse materiale (calculator, broşuri, pliante, postere etc.)
Reţineţi! Volumul activităţilor planificate de educaţie pentru sănătate şi promovarea sănătăţii
este stabilit de legislaţia în vigoare. Pentru fiecare medic şi lucrător medical cu studii postsecundare/
postsecundare nonterţiare se prevede nu mai puţin de 6 ore lunar.
La planificare, lucrătorilor medicali cu studii medicale postsecundare le poate fi încredinţată
efectuarea activităţilor:
–– Convorbirile în grup
–– Demonstrarea expoziţiilor
–– Pregătirea materialelor olimpiadelor
–– Pregătirea sărbătorilor sănătăţii
–– Pregătirea TVC-urilor
–– Pregătirea sălii şi mijloacelor tehnice
Etapa V – Elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor folosite.
Etapa VI – Acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudinii și comportamentelor.
Etapa VII – Evaluarea rezultatelor procesului.
Pentru a se putea evalua rezultatul programului, trebuie specificat de la început:
–– Grupul ţintă
–– Ce comportament se doreşte a fi schimbat şi cum se va măsura această schimbare
–– Schimbarea propusă trebuie să fie fezabilă, realistă
–– Este nevoie de un punct zero (baseline) şi % schimbării de comportament
–– Timpul în care se va obţine schimbarea
–– Un singur comportament ţintă per obiectiv
Planul subdiviziunii instituţiei medicale trebuie să prevadă

desfăşurarea educaţiei pentru sănătate a populaţiei
În rândul populaţiei În rândul
teritoriului deservit În rândul personalului În rândul
de instituţia pacienţilor medical şi celui formatorilor
respectivă tehnic
•Pe teren
•În staţionar •Medici •Organizatorilor de
•În cămine educaţie pentru
•În policlinici •Stomatologi
•Cluburi sănătate
•În rândul •Asistenţi medicali
•Întreprinderi membrilor •Profesorilor
•Moaşe
familiei •Educatorilor de la
bolnavului grădiniţă
Strategii de intervenţie. Strategii preventive
1. Strategia bazată pe demersul individual în care acţiunile se adresează individului cu boala

sa. Această strategie aparţine exclusiv sectorului clinic. Este o strategie importantă pentru practica
medicală individuală.
2. Strategia populaţională care se bazează pe populaţie, în care interesează nu boala individu-
lui, ci incidenţa bolii în populaţie.
Ea poate fi imaginată sub două forme:
a) Strategia riscului înalt – bazată pe populaţia la risc înalt. Prin persoane la risc înalt se înţeleg
persoanele care vor face cu o probabilitate mai mare boala. Această strategie trece prin screeningul
populaţiei, pentru a fi reţinute persoanele la risc înalt. Identificarea acestor persoane se poate realiza
şi făra screening când, cunoscându-se factorii de risc, se pot identifica succeptibilii făra a mai fi exa-
minaţi (Ex.: sugarii, muncitorii care lucreaza in medii cu noxe, etc.).
Avantaje:
–– intervenţia serviciilor de sănătate este adecvată intereselor individului, căci cel cu factori de
risc este mai interesat să adopte măsuri preventive, modelul este apropiat raţionamentului
clinic;
–– motivaţia individului de a participa este mai mare, la fel şi cea a medicului;
–– raportul cost/eficacitate este favorabil, căci investiţia se limitează la persoanele la risc înalt;
–– raportul beneficiu/risc este favorabil pentru că sunt supuşi eventual „efectelor secundare”
numai cei susceptibili, nu şi ceilalţi.
Limite:
–– dificultăţile şi costurile screeningului, când este necesară efectuarea lui;
–– efectele vor fi paleative şi temporare, durata lor fiind egală cu durata intervenţiei exercitate
asupra grupului la risc înalt. Deci este protejat doar grupul identificat initial, persoanele noi
la risc înalt care vor apărea pe parcurs fiind ignorate;
–– efectele pozitive ale unei asemenea intervenţii sunt limitate la cei care fac obiectul intervenţiei
şi nu la toată populaţia;
–– limite de ordin comportamental, psihologic, deoarece se face o segregare etică, protejând
numai o parte a populaţiei;
–– într-o populaţie dată numarul indivizilor la risc înalt este mic (de aici avantajul economic), în
timp ce persoanele la risc mic sau moderat, care sunt cele mai numeroase, rămân neprotejate.
b) Strategia ecologică – care se adresează întregului grup populaţional. Această strategie încear-
că să modifice cauzele care produc incidenţa, adică să determine scăderea incidenţei prin scăderea
nivelului mediu al factorilor de risc în populaţia generală, deci să modifice distribuţia factorilor de
risc în populaţie.
Avantaje:
–– abordarea nu mai este paleativă, ea adresându-se distribuţiei factorului de risc în populaţie;
–– potenţial mare;
–– este o strategie adecvată din punct de vedere comportamental, psihologic, deoarece nu face
nici o discriminare;
–– beneficiile la nivelul populaţiei sunt foarte mari.
Limite:
–– prezintă avantaje mici pentru cei la risc înalt;
–– motivaţia este insuficientă pentru individ şi medic;
–– presupune un alt mod de abordare a serviciilor sanitare, neobişnuit;
–– raportul beneficiu/risc nu mai este aşa de mare ca la strategia riscului înalt. Este vorba de
„paradoxul prevenirii”, măsurile preventive care aduc mari beneficii pentru populaţia gene-
rală, dar beneficii mici pentru indivizii la risc înalt.
Relaţionarea cu alte iniţiative, proceduri sau structuri
1) Identificarea problemelor (temele). Există trei probleme principale în evaluarea unui program
de promovare a sănătăţii: conceperea şi dezvoltarea, punerea în aplicare şi impactul.
Astfel:
–– Concept şi design – una dintre cele mai frecvente probleme este aceea dacă programul a fost
conceput respectându-se conceptele şi principiile promovării sănătăţii;
–– Implementare – întrebarea cea mai frecventă se referă la cât de eficient şi eficace a fost imple-
mentat programul. De multe ori un rezultat negativ este mai degrabă legat de o implementare
defectuoasă, decât de conceperea greşită a programului.
–– Impact – de obicei evaluarea impactului ridică întrebări privitoare la măsura în care iniţia-
tiva a produs efectele scontate.
2) Dezvoltarea procesului de colectare a datelor depinde, în primul rând, de temele proiectului
şi de alegerea beneficiarilor acestuia. Decizia privind dezvoltarea procesului de colectare a datelor
depinde de:
–– Scopurile şi obiectivele intervenţiei
–– Criteriile pentru îndeplinirea acestora cu succes
–– Indicatorii aleşi
–– Perspectiva şi nevoile diferiţilor beneficiari – participanţi la program
–– Nivelul pentru care informaţiile sunt culese
3) Colectarea datelor. Problemele ridicate la acest punct privesc respectarea riguroasă a procedu-
rilor, într-o manieră etică. Confidenţialitatea şi nevoia de a folosi informaţii despre neparticipanţii la
proiect pot genera probleme. De asemenea, este deschisă discuţia privind datele calitative versus cele
cantitative. Statisticile au diferite marje de eroare, iar numerele reprezintă numai o formă de indicator
a unei probleme de sănătate publică, alături de cei calitativi care pot explica mai bine „de ce” şi „cum”.
Este important ca beneficiarii programului să înţeleagă ce se compară, cu ce compară şi motivul
acestei comparaţii. Nu în ultimul rând este important să se acorde o atenţie deosebită modului de
prezentare a informaţiilor obţinute, deoarece o prezentare prost pregătită poate distruge o activitate
bine făcută şi utilă.
4) Analiza şi evaluarea datelor
Caracteristici socio-demografice. Indicatori utilizaţi

pentru evaluarea stării de sănătate
Setul de indicatori propuşi pentru evaluarea „profilului stării de sănătate al unei comunităţi”:
a) Caracteristici socio-demografice:
1. Distribuţia populaţiei după vârstă şi grup etnic.
2. Numărul şi protecţia persoanelor de peste 25 ani cu nivel educaţional mai mic de cât
liceul.
3. Distribuţia în funcţie de venitul mediu al gospodăriei.
4. Proporţia copiilor sub 15 ani cate trăiesc în familii aflate sub pragul sărăciei.
5. Rata şomajului.
6. Numărul şi proporţia familiilor monoparentale.
7. Rata mortalităţii infantile.
8. Rata specifică şi rata standardizată a mortalităţii pentru toate cauzele de deces şi separat
prin boli cardio-vasculare, cancer pulmonar, cancer de sân, accidente de trafic, accidente
de muncă, sinucideri după vârstă, sex şi grup etnic.
9. Incidenţa SIDA, rujeolă, tuberculoză, sifilis după vârstă, sex şi grup etnic.
10. Proporţia naşterilor la adolescente (10–17 ani) din totalul naşterilor.
11. Numărul şi rata abuzurilor confirmate în rândul copiilor.
b) Factori de risc asociaţi sănătăţii:
1. Proporţia copiilor în vârstă de 2 ani care au făcut toate vaccinurile recomandate
2. Proporţia populaţiei fumătoare după vârstă, sex şi grup etnic
3. Proporţia populaţiei de peste 18 ani care suferă de obezitate
4. Numărul episoadelor în care s-a constatat depăşiri ale limitelor admise pentru poluarea
aerului şi tipul poluării
În mod clasic, evaluarea stării de sănătate a populaţiei utilizează indicatori de mortalitate şi de
morbiditate (incidenţa şi prevalenţa bolilor). Datorită modificărilor apărute în ultimul timp (în ul-
timele decenii) privind modelul de mortalitate şi de morbiditate au impus găsirea unor alte metode
prin care să fie măsurată starea de sănătate a populaţiei. Dintre aceste metode se enumeră: măsurarea
impactului deceselor premature; a deceselor evitabile; elaborarea de indicatori complecşi care să ţină
cont în acelaşi timp de intensitatea fenomenului de mortalitate şi de consecinţele nefatale ale cauzelor
de îmbolnăvire incapacitate, handicap):
–– speranţa de viaţă fără incapacitate;
–– speranţa de viaţă fără handicap;
–– speranţa de viaţă ajustată pentru incapacitate – DALY
În dezvoltarea conceptului de DALY s-a ţinut cont de 4 elemente fundamentale:
1. Orice afectare a stării de sănătate, orice pierdere de bunăstare trebuie inclusă într-un indica-
tor de evaluare a stării de sănătate a populaţiei.
2. Impactul bolii asupra individului este condiţionat de o serie de caracteristici de persoană: sex,
vârstă, venit, nivel educaţional, religie, etnie, ocupaţie.
3. Evenimentele identice:
–– decesul sunt considerate într-o manieră identică indiferent de locul geografic al
–– invaliditate producerii lor.
–– incapacitate
4. Timpul – este utilizat ca o unitate de măsură comună pentru evaluarea poverii bolii la nivel
populaţional datorită decesului prematur şi incapacitate. În calcule sunt utilizate incidenţa evenimen-
telor şi durata lor.
În elaborarea modelului de calcul pentru DALY s-au avut în vedere patru aspecte sociale pentru
cuantificarea impactului bolii:
1. Anii pierduţi ca urmare a decesului prematur:
–– pentru măsurarea decesului prematur autorii au utilizat metoda anilor de viaţă pierduţi
standardizaţi;
–– ca standard a fost utilizată tabela de viaţă calculată după OMS, modelul „vest”, nivel 26 cu o
speranţă de viaţă la naştere:
• pentru bărbaţi – 80 ani
• pentru femei – 82,5 ani
2. Valoarea timpului trăit la diverse vârste deoarece rolurile şi pierderile sociale sunt diferite
de-a lungul vieţii, pentru a explica acest aspect, în calculul DALY, a fost introdusă o frecvenţă expo-
nenţială pentru ponderea vârstei.
3 Anii de viaţă pierduţi în incapacitate de diverse grade. În acest sens au fost identificate şase ni-
vele de incapacitate care se întind de la o stare de sănătate perfectă à deces. Pentru fiecare nivel a fost
stabilit un ansamblu de consecinţe ale bolii sau traumatismului şi care se manifestă prin incapacitate.
Coeficientul de ponderare pentru incapacitate oscilează de la 0 à 1.
4. Ţinând seama de aspectul „economic” „de actualizare” în timp s-a aplicat un indice de
discount de 3%.
Strategii globale de promovare a sănătăţii
În formularea scopurilor şi obiectivelor strategice se va ţine cont de unele strategii globale de

promovare a sănătăţii precum Charta de la Ottawa.
Prin Charta de la Ottawa s-a lansat o strategie specifică care acordă o importanţă mai mare să-
nătăţii şi nu bolii. Aceasta conţine cinci dimensiuni strategice:
1. Elaborarea unei politici de sănătate publică. Sănătatea trebuie să ocupe un loc de frunte pe
agenda politicienilor, care să aibă grijă să promoveze mediile fizice, sociale, culturale, econo-
mice şi politice care să încurajeze şi să susţină adaptarea unor stiluri de viaţă sănătoase.
2. Crearea unor medii favorabile. Sănătatea este realizată în contextul vieţii de fie care zi. Mediile
favorabile sănătoase au atât dimensiuni fizice cât şi sociale. O strategie pentru crearea acestor
medii favorabile trebuie să aibă în vedere întărirea sistemelor sociale care oferă suport împo-
triva impactului negativ al anumitor procese (şomaj, instabilitate economică etc.)
3. Dezvoltarea deprinderilor individuale. Trebuie dezvoltată capacitatea indivizilor de a alege
calea cea mai sigură spre asigurarea propriei stări de sănătate şi de a rezista vieţii deosebit
de stresante, prin adoptarea unui stil de viaţă sănătos. Un rol deosebit revine reorientării
educaţiei pentru sănătate, în sensul creşterii responsabilităţi individuale şi a autocontrolului
asupra propriei sănătăţi şi vieţi
4. Întărirea acţiunii comunităţii. Implicarea comunităţii este una din condiţiile esenţiale ale
promovării sănătăţii.
5. Reorientarea serviciilor de sănătate. Se are în vedere acordarea unei importanţe mai mari
laturii de prevenţie, prin includerea educaţiei pentru sănătate ca o parte a serviciilor oferite
pacienţilor.
Direcţiile de acţiune enunţate prin Charta de la Ottawa pot fi regăsite şi în principiile de bază ale
promovării sănătăţii.
VI. Comunicarea în educaţia pentru sănătate
Comunicarea şi competenţa de comunicare
Cuvânt sau tăcere, surâs sau strângere de mână, privire caldă sau glacială – fie că vrem fie că nu
vrem – totul semnifică şi totul comunică.
Prima imagine care ne vine fără îndoială în minte atunci când se vorbeşte despre comunicare
este aceea a unei săgeţi plecând de la o persoană la alta. Săgeata evocă transmiterea intenţionată a unui
mesaj, cel mai adesea verbal, de la un emiţător spre un receptor care, la rândul său, poate să devină
emiţător, şi aşa mai departe. Comunicarea se identifică în vocabularul curent şi în imaginarul cotidi-
an, cu transmisia, dacă nu chiar cu ceea ce este transmis – informaţia. Comunicăm pentru a ne trans-
mite ideile, sentimentele, emoţiile, părerile, pentru a influenţa, pentru a ne corela între noi, pentru a
putea munci, pentru a ne socializa. Faptul că nu putem comunica direct gândurile, acestea trebuind
mai întâi transpuse în simboluri verbale şi nonverbale, face comunicarea un proces extrem de com-
plex cu nuanţe profunde de artă şi ştiinţă. Procesul de comunicare este adesea asemănat cu un proces
de input, procesare şi output de informaţie. Competenţa în „lucrul” cu informaţia, de orice natură ar
fi ea, a devenit o cerinţă indiscutabilă pentru aproape orice profesie. În acest context, complexitatea,
specificul şi implicaţiile comunicării au făcut ca studiul acesteia să se facă separat pe profesii ca, de
exemplu, comunicarea în jurnalistică, în drept, în medicină, în management, în artă etc.
Axiomele comunicării formulate de Şcoala de la Palo Alto iniţial în scop terapeutic au sistemati-
zat principalii parametrii ai comunicării eficiente (verbale şi non-verbale) precum şi posibilele distor-
siuni, derapaje. Principiile de bază ale comunicării în viziunea şcolii de la Palo Alto sunt:
1. Nu se poate să nu comunici.
2. Comunicarea comportă un conţinut şi o relaţie a cărei natură facilitează transmiterea conţinu-
tului sau, dimpotrivă, în cazul agresivităţii, blochează pur şi simplu circuitul comunicativ.
3. Secvenţele de comunicare, fără început şi final univoc detectabil, comunicarea fiind un proces
circular continuu, sunt segmentate în cauze şi efecte sau stimuli şi răspunsuri de către participanţii la
interacţiune în scopul interpretării. De obicei, comunicarea este segmentată în conformitate cu sau
în avantajul propriei imagini şi nu în detrimentul acesteia. Într-o relaţie de comunicare profesională
deficitară (patron indiferent/angajaţi neparticipativi), patronul consideră comportamentul său efect al
apatiei angajaţilor, iar aceştia din urmă îşi justifică dezangajarea (efect) prin comportamentul neadec-
vat al patronului (cauză).
4. Comunicarea comportă relaţii simetrice sau complementare.
5. Comunicarea este ireversibilă. Spre deosebire de procesele care au loc în alte sisteme, comu-
nicarea este un proces cu sens unic (un mesaj o dată comunicat nu mai poate fi „şters”, ci, în cel mai
bun caz, atenuat). Într-o situaţie de declaraţie publică (discurs difuzat prin mass-media) mesajele ne-
adecvate pot avea grave consecinţe naţionale şi internaţionale, iar tentativele de explicare, justificare,
reinterpretare nu fac decât să accentueze gafa (vezi şi proverbul francez „Qui s’excuse s’accuse”).
6. Comunicarea este în egală măsură digitală (materializată în semne verbale) şi analogică (non
verbală). În cazul copiilor, bolnavilor comunicarea analogică (surâs, gest de mângâiere) este mult mai
importantă decât cea digitală. Prezenţa simultană a celor două procese, unul bazat pe schimbul de
semnale lingvistice şi celălalt pe împărtăşirea afectelor dinamitează vechile dispute privind priori-
tatea comportamentului sau cogniţiei asupra emoţiei, sau dimpotrivă, a emoţiei trăite asupra com-
portamentului. Reprezentările sunt capabile să producă afecte, după cum inducerea anumitor afecte
generează reprezentări.
Competenţa de comunicare este rezultatul interacţiunii. Competenţa lingvistică explică posibi-
litatea vorbitorilor unei limbi naturale de a construi, recunoaşte şi înţelege frazele corecte ale acelei
limbi, de a interpreta frazele ambigue, de a produce fraze inedite. Este vorba de o interiorizare a gra-
maticii (explicit sau implicit învăţate) ce va permite subiectului să emită o judecată de gramaticalitate
(corectitudine) şi acceptabilitate (semantică) asupra mesajelor transmise.
Comunicarea comportă, după cum au stabilit antropologii Şcolii de la Palo Alto, un conţinut şi
o relaţie. Definirea relaţiei subiacente conţinutului, raportul de „putere” sunt esenţiale în structurarea
comunicării. Un mare număr de raporturi sociale (profesor/elev, patron/subaltern, părinte/copil) sunt
raporturi prestabilite, ce fixează identitatea socială, rolurile şi stilul de comunicare al protagoniştilor.
Raportul de „putere” poate fi definit prin raportare la trei axe:
1. Axa simetrie/asimetrie. În raportul simetric interlocutorii se percep ca egali, îşi trimit mesaje
„în oglindă” (este cazul prietenilor, colegilor). În raportul asimetric (ierarhic) poziţiile, atitudinile
şi mesajele sunt extrem de diferite. Raportul vertical cunoaşte o poziţie înaltă (şef, expert, profesor,
părinte) şi o poziţie joasă (subaltern, elev, copil); poziţiile rezultă dintr-o situaţie obiectivă ca în cazul
relaţiei patron/subaltern sau dintr-o situaţie subiectivă: sentiment de inferioritate sau superioritate.
Este foarte interesant de urmărit cum o relaţie ierarhică glisează spre una complementară (raporturile
bărbat/ femeie sau părinte/copil).
2. Axa distanţă/proximitate. Proximitatea caracterizează relaţiile de intimitate, solidaritate.
Distanţa marchează relaţiile cu necunoscuţii, străinii, oficialităţile.
3. Axa convergenţă/divergenţă între protagonişti. Această polarizare se poate actualiza la nivelul
opiniei (acord/dezacord), intereselor (cooperare/competiţie), afinităţii (atracţie/repulsie), sentimente-
lor (simpatie, dragoste/antipatie, ură).
Fiecare raport poate fi definit prin poziţionarea relaţiei pe cele trei axe: astfel, relaţia amicală este
cel mai adesea non ierarhică, de proximitate şi convergenţă. Evident, nici o relaţie nu este imuabilă şi
nici lipsită de ambivalenţă. Când identitatea şi raportul de poziţii (statut) între interlocutori sunt clar
definite, comunicarea „funcţionează”. Când există ambiguităţi, comunicarea devine mai complicată,
generând neînţelegeri şi chiar conflicte. Atunci apare necesitatea negocierii pentru redefinirea relaţiei
şi asigurarea circuitului comunicării.
Prevenirea situaţiilor conflictuale
Prevenirea conflictelor se poate face prin consiliere, negociere, discuţie. Cele două tipuri de ne-
gociere sunt:
• cooperativă (vizând satisfacerea intereselor ambelor părţi)
• competitivă (în care un participant va viza doar propriul interes) se va opta pentru primul tip
care este fudamentat pe distincţia persoane vs. diferend şi interes comun vs. poziţii de apărat,
precum şi de un obiectiv bilateral avantajos: câştigător – câştigător
În locul agravării conflictului se preconizează:
• bemolizarea conflictului cu ajutorul indivizilor, grupurilor, organismelor internaţionale;
• furnizarea de soluţii de rezolvare.
Comunicarea interpersonală. Definiţiile comunicării
Cele mai simple definiţii ale comunicării consideră că aceasta reprezintă:

• Transmiterea de fapte, idei şi impresii
• Crearea/schimbul unei înţelegeri între emiţător şi receptor.
Comunicarea în educaţia pentru sănătate 101
Mai complex, comunicarea este definită ca un proces de transmitere a informaţiilor sub formă
de mesaje simbolice între două sau mai multe persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu statut de
receptor, transmiterea făcându-se prin intermediul unor canale specifice.
Elemente ale procesului de comunicare
1. Schema comunicării
2. Componentele comunicării
3. Mesajul/ feedbackul
4. Modalităţi de transmitere a mesajelor
5. Canale de comunicare
6. Perturbarea comunicării
7. Modelul „Ferestrei lui Johari”
8. Funcţiile comunicării
9. Regulile comunicării
Schema comunicării
Emiţător ð canal de comunicare ð destinatar/primitor. Acesta din urmă ar putea să recepţione-
ze mesajul, este deci primitor, sau nu, fiind astfel doar destinatar. Există numeroase diferenţe între „a
spune” şi „a comunica” sau între „a auzi” şi „a asculta”. „A spune” este un proces într-un singur sens,
iar „a comunica” presupune transfer de informaţie în ambele sensuri.
Componentele comunicării
Componenta observabilă a procesului de comunicare se poate manifesta în mediul de comuni-

care oral prin vorbire şi ascultare, iar în cel scris, prin scriere şi citire; procesele de input de informaţie
sunt ascultarea şi citirea, iar cele de output, vorbirea şi scrierea.
Metacomunicarea (meta înseamnă în limba greacă „dincolo de”, „în plus faţă de”) se referă la
sensul perceput al mesajului, la „mesajul despre mesaj”; este ceea ce înţelegem noi, dincolo de cuvinte.
Intracomunicarea este procesul de comunicare la nivelul sinelui prin care „comentăm” un mesaj
primit, ne argumentăm noua înşine, ne răspundem la întrebări „vorbim cu noi înşine”.
Mesajul
Este un element complex al procesului de comunicare din mai multe motive:
• Prezenţa etapelor de codificare şi decodificare, parcurse la nivelul emiţătorului şi a desti-
natarului/ primitorului, de la gânduri, sentimente, emoţii, la „ceva” constituit în formă
transmisibilă;
• Transmiterea pe diverse căi a acestui „ceva” şi recepţionarea lui, etape în care pot interveni
perturbaţii;
• Contextul fizic şi psiho-social în care are loc comunicarea;
• Dependenţa modului de recepţionare a mesajelor de deprinderile de comunicare şi de abili-
tăţile mentale ale comunicatorilor;
• Faptul că mesajul are cel puţin două dimensiuni, conţinutul, care se referă la informaţii des-
pre „lumea” lui şi şi relaţia, care se referă la informaţii despre corelarea dintre aceştia. Astfel
pot apărea diferenţe majore între mesajul trimis şi mesajul primit.
Feedbackul este o formă specifică de mesaj cu funcţiuni aparte. Poate fi o reacţie la mesajul ini-
ţial, poate fi solicitat, acordat sau utilizat.
Modalităţi de transmitere a mesajelor
Prin intermediul:
–– limbajului verbal (cu ajutorul cuvintelor);
–– limbajului nonverbal;
–– limbajului paraverbal.
S-a constatat că omul se exprimă în proporţie de 7% prin limbaj verbal, de 38% prin limbaj para-
verbal şi 55% prin limbaje nonverbal. Este unanim recunoscut faptul că impresia pe care ne-o facem
asupra unei persoane întâlnite pentru prima oară, încă din primele minute ale unei conversaţii, se
bazează pe interpretarea limbajului nonverbal şi paraverbal, nu pe cuvintele pe care le auzim. Este
de asemenea o certitudine faptul că, dacă mesajul verbal îl contrazice pe cel nonverbal, îl vom lua în
considerare, instinctiv, pe cel nonverbal.
Canale de comunicare
Canalele de comunicare sunt de fapt „drumurile” ipotetice, „căile” urmate de mesaje. Ele pot
forma, printr-o anumită ordonare, reţele de comunicare de diferite tipuri şi forme.
Tipuri de canale de comunicare:
✓✓ formale: prestabilite, pentru a sprijini îndeplinirea anumitor obiective şi care presupun o
anumită rutină;
✓✓ neformale: care se stabilesc pe alte baze decât regula impusă, cum sunt prietenia, preferinţele,
interesul personal.
Mediul comunicării: oral sau scris.
Forme ale comunicării
Criterii de clasificare a formelor de comunicare:
1. Participarea indivizilor la procesul de comunicare:
–– comunicare intrapersonală (comunicarea cu sinele)
–– comunicare interpersonală (cu alţii)
–– comunicare de masă (prin instituţii specializate, cu adresabilitate generală)
2. Contextul spaţio-temporal al mesajelor:
–– direct (faţă în faţă)
–– indirectă (mediată)
3. Instrumentele folosite:
–– verbală
–– nonverbal
–– paraverbală
4. Obiectivele comunicării
–– comunicare incidentală (fără scop bine stabilit)
–– comunicare consumatorie (consecinţa a stărilor emoţionale)
–– comunicare instrumentală (când este urmărit un scop precis)
5. Interacţiunea sistemelor care comunică
–– comunicare omogenă (om-om, animal-animal)
–– comunicare heterogenă (om-animal, om-maşină)
6. Poziţia în cadrul unei organizaţii
–– comunicare ascendentă (cu superiorii)
–– comunicare descendentă (cu subalternii)
–– comunicare orizontală (emiţătorul şi receptorul au poziţii egale).
Suportul tehnic: telefonul, calculatorul, faxul.
Barierele în comunicare. Modalităţi de depăşire a barierelor
Selecţionăm ceea ce spunem, cum spunem şi când spunem în funcţie de un set complex de
paradigme pe care le-am învăţat de-a lungul vieţii şi care reflectă un număr de factori specifici cum
sunt imaginea de sine şi a interlocutorului, modul personal de definire a situaţiei, ceea ce ne aşteptăm,
sentimente, motivaţii, intenţii.
Imaginea de sine – Atât emiţătorul, cât şi destinatarul au o anumită imagine de sine şi nutresc anu-
mite sentimente de autovaloare şi autostimă, iar acestea vor influenţa modul în care ei vor comunica.
Imaginea despre interlocutor – Atât emiţătorul, cât şi destinatarul au unul despre celălalt o anu-
mită imagine şi se interpretează unul pe celălalt luând această imagine ca bază de referinţă. Şi aceste
imagini reciproce vor influenţa modul de comunicare.
Definirea situaţiei – Atât emiţătorul cât şi destinatarul îşi imaginează situaţia în cadrul căreia
are loc comunicarea într-un anumit fel. Adeseori acest proces de „definire a situaţiei” nu este conşti-
entizat până în momentul în care cineva întreabă „de ce ne-am adunat de fapt aici?” sau „care este de
fapt sarcina noastră?”. Definirea situaţiei merge dincolo de specificarea obiectivului actului de comu-
nicare: este constituită din setul complet de percepţii referitoare la rolul nostru şi al celorlalţi, durata,
limitările şi normele care guvernează această situaţie. Ceea ce vom spune şi cum vom spune depinde
de cum definim această situaţie.
Motive, sentimente, intenţii – Un set de „filtre” care intervin în procesul de comunicare, atât pen-
tru cel care emite cât şi pentru cel care recepţionează mesajul, este cel determinat de nevoile, intenţiile
şi motivaţiile cu care interlocutorii intră în procesul de comunicare.
Ceea ce ne aşteptăm – O categorie de factori psihologici care creează „filtre” specifice în procesul
de comunicare este dată de ceea ce ne aşteptăm de la noi înşine sau de la cei din jur într-o anumită
situaţie. Acest „ceea ce ne aşteptăm” este bazat pe experienţele anterioare, pe ideile noastre preconce-
pute, pe întreaga noastră „istorie”. Trăsăturile individuale corelate cu modul specific de a comunica
pot conduce la amplificarea unei distorsionări iniţiale a comunicării. De cele mai multe ori, ceea ce
credem sau ne aşteptăm în legătură cu noi înşine sau cu cei din jur, nu corespunde cu realitatea. Noi
o facem să devină realitate prin modul în care comunicăm.
Perturbăriile pot fi sub formă de zgomote, bariere sau filtre. Natura perturbăriilor: externă: sti-
muli vizuali, telefonul etc; internă: factorii de natură fiziologică, perceptuală, semantică, interperso-
nală sau intrapersonală. Ele pot fi generate de contextul fizic, psihic, organizaţional şi socio-cultural.
În ciuda formulărilor şi reconceptualizărilor teoretice, a realizării seminarele de comunicare
(pentru manageri sau profesionişti din cele mai diverse zone etc.) neînţelegerile de comunicare persis-
tă deteriorând relaţiile interumane. Acestea sunt produse de:
–– o deficienţă fizică a ascultării (bariere concrete);
–– o comprehensiune eronată a mesajului prin respingerea persoanei;
–– o carenţă a empatiei (altfel spus a capacităţii de a împărtăşi şi a resimţi sentimentele, trăirile
celuilalt, punând între paranteze propriile emoţii, prejudecăţi etc.).
Comunicarea este un proces ireversibil în sensul că, deşi putem reveni asupra a ceea ce am spus,
nu putem „şterge” mesajul din mintea interlocutorului, sentimentele şi trăirile acestuia generate de
mesajul nostru. Comunicarea are loc într-un anumit context situaţional. Între context şi comunicare
există o interacţiune permanentă care îşi lasă amprenta asupra procesului de comunicare.
Astfel în comunicare pot apărea bariere de comunicare care ţin de deosebirea socio-culturală
dintre educator şi receptorul informaţiei, receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă
de medic sau educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii.
Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj adecvat
auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune logică, numărul acestora/
şedinţă să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu
înţelegerea lor de către auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate.
În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în
care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare.
Comunicarea verbală
Această formă de comunicare este puternic dezvoltată la om, vorbirea fiind actul prin care infor-
maţia este emisă prin intermediul codurilor lingvistice.
Indivizii pot fi diferenţiaţi prin:
• competenţa lingvistică (capacitatea de a construi, traduce şi identifica mesaje într-o limbă);
• performanţa lingvistică (capacitatea de a însufleţi termenii prin corelarea cu aptitudinile,
atitudinile, concepţiile despre lume şi viaţă, astfel încât să fie obţinute efecte noi).
Comunicarea nonverbală şi paraverbală
Comunicarea nonverbală apare prin manipularea factorilor nonverbali (personali şi/sau ai inter-
locutorului). Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt: surâsul (zâmbetul), privirea aprobativă, strânge-
rea de mână, gesturi amical-familiare, contactul corporal (o bătaie uşoară pe spate, cuprinderea ume-
rilor). Acestea sunt forme paralele ale comunicării ce pot susţine, dezvolta, nuanţa sau, dimpotrivă,
diminua şi contrazice mesajul comunicat verbal.
Comunicarea paraverbală însoţeşte şi colorează comunicarea verbală. Dintre factorii paraverbali
ai comunicării: tonalitate, ritm, intonaţie volumul vocii.
Clasificarea stilurilor de comunicare
–– stilul neutru (elimină stările sufleteşti) – prezent în relaţiile oficiale;
–– stilul solemn (impun un ceremonial) – prezent în momente deosebite;
–– stilul belletristic (bogat în sensuri, favorizând imaginaţia);
–– stilul ştiinţific (predomină deducţia şi inducţia);
–– stilul administrativ (bazat pe clişee instituţionale);
–– stilul publicistic (bazat pe prezentarea informaţiei);
–– stilul managerial (accentuează dirijarea, rezolvarea problemelor).
Indiferent de stil, comunicarea trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
1. Claritate: nivelul de concizie, sistematizare.
2. Corectitudinea: nivelul de adecvare la regulile sintactice şi de topică.
3. Adecvarea: folosirea celor mai potrivite cuvinte în raport cu intenţii.
4. Puritatea: nivelul de saturare cu arhaisme, neologisme, regionalism.
5. Concizia: concentrarea pe temă, eliminarea redundanţei, divagaţiilor.
6. Precizia: folosirea unor mijloace suplimentare pentru a facilita înţelegerea.
Un rol important în comunicarea verbală îl are ascultarea.
Promovarea sănătăţii prin comunicare
Este dificilă definirea stării de sănătate, dar este îndeobşte agreat că a fi sănătos este mult mai
mult decât „a nu fi bolnav”. Starea de sănătate include, de asemenea, şi „starea de bine” şi abilitatea
persoanei de a-şi atinge potenţialul. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte promovarea sănătăţii
ca „procesul care permite unei persoane să îşi controleze şi să îşi îmbunătăţească starea de sănătate”.
Promovarea sănătăţii ia în considerare şi nevoia de a crea mediul favorabil unor alegeri benefice pen-
tru sănătate. De asemenea, recunoaşte şi nevoia de a furniza informaţii potrivite şi la timp pentru
a ajuta oamenii să facă „alegeri sănătoase”. Promovarea sănătăţii este diferită de promovarea unor
produse sau servicii comerciale. „Sănătatea” nu este palpabilă la fel cum este un produs comercial şi
beneficiile în a urma îndemnul unui mesaj de sănătate nu sunt, în multe cazuri, obţinute imediat. În
cazul produselor şi serviciilor comerciale beneficiile vin imediat după ce publicului consumator i se
cere să acţioneze într-un anumit fel o campanie implică furnizarea coordonată de informaţii sau o
serie de evenimente şi activităţi.
Scopul unei campanii de informare publică poate fi oricare dintre următoarele, sau o combinaţie
a lor:
–– să schimbe credinţe şi atitudini;
–– să furnizeze noi informaţii;
–– să încurajeze adoptarea unor practici noi sau o schimbare a stilului de viaţă. Ideal este să
comunici un mesaj simplu.
Este dificil să schimbi atitudini sau să încurajezi oamenii să adopte comportamente noi mai ales
dacă asta implică un efort de renunţare la comportamente curente care produc satisfacţii şi bucurie.
Este important, de asemenea de ţinut minte că un mesaj nu poate fi transmis către populaţia
generală. Asta pentru că nici măcar un mesaj simplu nu poate fi transmis eficient şi înţeles de către un
public atât de divers ca vârste, nevoi şi interese ca populaţia generală. Un element cheie al succesului
unei campanii de informare publică este definirea, cât se poate de restrâns, a celor care se doreşte să
răspundă la respectiva campanie.
Folosirea canalelor de comunicare pentru promovarea sănătăţii
S-a constatat că cea mai eficientă modalitate de comunicare a unei informaţii de sănătate este
combinarea cu comunicarea interpersonală şi cu evenimentele. Cele trei tipuri de abordări se poten-
ţează reciproc în mai multe feluri:
• mass-media se utilizează numai pentru anumite obiective de comunicare, dar nu pentru toa-
te. Din acest motiv, o combinaţie de mass-media şi comunicare interpersonală este mai efi-
cace. Comunicarea interpersoanlă vine firesc după cea prin mass-media, o data ce liderii de
opinie şi alţii împărtăşesc ceea ce au învăţat de la mass-media, sprijină mesajele respective şi
contribuie la creşterea impactului acestora,
• comunicarea inter-personală permite o participare mai mare acolo unde interacţiunea şi
feedback-ul sunt necesare. Poate fi mai eficientă prin utilizarea materialelor tipărite, audio-
video sau altor mijloace multimedia,
• evenimentele combină media şi comunicarea interpersonală şi sunt deseori promovate şi re-
flectate de media (ştiri şi reportaje). Evenimentele ar trebui să fie organizate în aşa fel, încât
să stârnească interesul media pentru a le reflecta. Din acest motiv, reflectarea în mass-me-
dia este un obiectiv cheie şi un indicator de succes al evenimentelor. Acest tip de abordare
combinată atinge un număr mare de persoane, dar permite şi participarea prin comunicare
interpersonală.
Tipuri de comunicare pentru sănătate
1. Comunicare persuasivă sau comportamentală. Aceasta include eforturile de a persuada o
audienţă să adopte o idee sau o practică. Include tehnicile de marketing social.
2. Comunicare a riscului. Se referă la ajutarea indivizilor să înţeleagă natura şi seriozitatea unor
riscuri, astfel încât să ia decizii informate despre cum să trateze acele riscuri. Ideal, comunicarea ris-
cului este „un proces interactiv de schimb de informaţii între indivizi, grupuri şi instituţii” (Canada
National Research Council, 1989).
3. Advocacy prin media. Este folosirea strategică a mass-media pentru a promova o iniţiativă de
politică publică (US Department of Health and Human Services, 1989).
4. Educaţia prin divertisment. Implică folosirea producţiilor de divertisment precum show-
urile TV, radio, benzile desenate, teatrul etc. pentru a transmite mesaje persuasive şi lecţii despre
probleme de sănătate.
5. Comunicarea interactivă pentru sănătate. Este definită ca şi interacţiunea unui individ –
consumator, pacient, cadru medical – prin intermediul unei tehnologii sau a unui mijloc electronic
pentru a accesa sau transmite informaţie de sănătate sau pentru a primi sfaturi şi sprijin într-o pro-
blemă de sănătate.
6. Comunicarea participatorie. Aceasta presupune implicarea populaţiei ţintă în planificarea şi
implementarea unei campanii de comunicare
Ce poate şi ce nu poate face comunicarea pentru promovarea sănătăţii
Pentru a comunica cu succes este imperios necesar să se înţeleagă ce poate şi ce nu poate face
o campanie de promovare a sănătăţii. Comunicarea pentru sănătate sau promovarea sănătăţii prin
comunicare este unul din instrumentele pentru îmbunătăţirea stării de sănătate. Pentru a rezolva
însă o problemă de sănătate, trebuie operate schimbări la nivelul serviciilor, tehnologiilor, regulilor şi
politicilor.
Comunicarea singură poate să:
–– ducă la creşterea cunoştinţelor şi conştientizării publicului ţintă despre o problemă de sănă-
tate şi despre soluţiile la acea problemă;
–– influenţeze percepţiile, credinţele şi atitudinile care pot duce la schimbarea normelor sociale;
–– determine acţiune în sensul indicat de campanie;
–– demonstreze sau să ilustreze comportamente sănătoase;
–– reconfirme cunoştinţe, atitudini sau comportamente;
–– arate beneficiile unei schimbări de comportament;
–– promoveze o poziţie privind o problemă de sănătate sau o politică;
–– ducă la creşterea cererii şi sprijinului pentru un anume serviciu de sănătate;
–– ducă la contestarea sau negarea unor mituri şi a unor concepţii greşite;
–– întărească relaţiile între organizaţii.
Comunicarea combinată cu alte strategii poate să:
• determine o schimbare susţinută în care un individ adoptă şi menţine un nou comportament
sănătos sau o organizaţie adoptă şi menţine o direcţie nouă de politică;
• învingă o barieră sau o problemă sistemică în calea accesului la îngrijiri.
Comunicarea nu poate să:
–– compenseze îngrijirile medicale inadecvate sau lipsa accesului la servicii de sănătate;
–– producă schimbare susţinută a comportamentelor legate de sănătate în absenţa unui pro-
gram mai larg de schimbare care să includă componente ale serviciilor de sănătate, tehnolo-
giei sau schimbărilor politicilor şi normelor;
–– fie în egală măsură eficientă în rezolvarea tuturor aspectelor
–– generate de un anumit subiect care poate fi complex sau asupra căruia publicul ţintă poate
avea păreri preconcepute asupra mesajului sau asupra celui care transmite mesajul.
Comunicarea poate genera mai multe tipuri de schimbare. Programele de comunicare pentru
sănătate pot determina schimbări la nivelul indivizilor, organizaţiilor, comunităţilor sau al societăţii
în ansamblu.
I. Nivelul individual. Nivelul fundamental al comunicării pentru sănătate deoarece comporta-
mentul individual afectează starea de sănătate. Comunicarea poate influenţa conştientizarea, cunoş-
tinţele, atitudinile, autoevaluarea, deprinderile individuale şi dedicarea individului pentru o schim-
bare de comportament.
II. Nivelul de grup. Grupurile informale de care persoanele aparţin şi structurile comunitare
pe care aceştia le frecventează pot avea un impact semnificativ asupra sănătăţii lor. Exemplu; relaţi-
ile dintre clienţii şi angajaţii unui restaurant, dintre cei care frecventează aceiaşi sală de gimnastică,
dintre copii şi părinţi în cadrul aceleiaşi şcoli, dintre angajaţii aceluiaşi birou, dintre pacienţi şi cadre
medicale la o clinică medicală. Activităţile la acest nivel pot folosi în mod eficient relaţiile informale
care se creează în aceste locaţii.
III. Nivelul organizaţiilor. Organizaţiile sunt grupuri cu structure definite, precum asociaţiile,
cluburile sau grupurile civice. Această categorie poate include şi firmele, agenţiile guvernamentale sau
alte instituţii. Organizaţiile pot să transmită mesaje de sănătate către membrii lor şi pot face shimbări
de politici care să încurajeze schimbările individuale
IV. Nivelul comunităţilor. Liderii de opinie din comunităţi sau decidenţii pot fi aliaţi puternici
şi eficienţi pentru a influenţa politicile, produsele şi serviciile care împiedică sau din contra sprijină
activităţile oamenilor. Prin influenţarea comunităţilor, programele de comunicare pentru sănătate pot
promova creşterea conştientizării despre un anume aspect, schimbări în atitudini şi credinţe şi sprijin
de grup sau instituţional pentru comportamente dezirabile. În plus, comunicarea poate milita pentru
schimbări structurale sau de politici în comunitate care încurajează comportamentele sănătoase.
V. Nivelul societăţii. Societatea, per ansamblu, influenţează comportamentul individual prin
norme şi valori, atitudini şi opinii, legi şi politici şi prin crearea mediilor economice, culturale şi
de informaţii. Programele de comunicare pentru sănătate care ţintesc nivelul societăţii pot schimba
atitudinile şi comportamentele individuale şi implicit schimbă normele sociale. Intervenţiile de a re-
duce consumul de alcool la volan (în SUA, de exemplu), au dus la schimbarea atitudinilor individu-
ale şi ale societăţii, comportamentelor şi politicilor prin multiple forme de intervenţie, inclusiv prin
comunicare.
VII. Educaţia pentru sănătate a diferitelor grupe
de populaţie
Educaţia pentru sănătate este o preocupare de maximă importanţă a medicinii omului sănătos
care constă în dezvoltarea nivelului de cultură sanitară al diferitelor grupuri de populaţie, precum şi
mijloacelor şi procedeelor educativ-sanitare necesare formării unui comportament sanogenic.
Păstrarea sănătăţii şi lupta contra bolilor se înscriu printre cele mai vechi preocupări ale omului.
De altfel cuvântul sănătate care evocă o stare atât de preţioasă fiecăruia apare frecvent în vorbirea
curentă nelipsind aproape niciodată cu ocazia urărilor de bine. Scrisorile strămoşilor noştri români se
încheiau de obicei cu urarea: „vale” (fii sănătos).
Sănătatea nu este numai o problemă individuală, ci priveşte tot atât de mult societatea în întregi-
me „sănătatea nu este totul, dar fără sănătate totul este nimic” (Schopenhauer).
Obiectivul de baza al educaţiei pentru sănătate constă în formarea şi dezvoltarea în rândul po-
pulaţiei, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei concepţii şi a unui comportament igienic,
sanogenic, în scopul apărării sănătăţii, dezvoltării armonioase şi fortificării organismului, adaptării
lui la condiţiile mediului ambiental natural şi social, cât şi al participării active a acesteia la activităţi
de ocrotire a sănătăţii populaţionale. În acest sens, este necesară formarea unei opinii de masă, fun-
damentată ştiinţific, faţă de igiena individuală şi colectivă, faţă de alimentaţie, îmbrăcăminte, muncă
şi odihnă, faţă de utilizarea raţională a timpului liber şi a factorilor naturali de călire a organismului,
faţă de evitarea factorilor de risc, precum şi a modului de solicitare a asistenţei medicale şi a diferitelor
mijloace de invesigaţie şi tratament.
Activităţile de promovare a sănătăţii pot fi efectuate în toate domeniile numite şi cuprind un
spectru larg de activităţi care au ca scop consolidarea şi dezvoltarea potenţialului de sănătate al indi-
vizilor şi comunităţilor.
Activităţile de promovare a sănătăţii cuprind mai multe niveluri de organizare a societăţii:
✓✓ nivelul individual
✓✓ nivelul de colectivitate
✓✓ nivelul de organizaţie, instituţie, întreprindere
✓✓ nivelul comunitar
✓✓ nivelul naţional de stat
Promovarea sănătăţii în comunitate
De cele mai multe ori, când facem referire la termenul de comunitate ne gândim la delimitările
spaţiale de genul sat-oraş sau la ceea ce înseamnă cartierul sau vecinătăţile. Comunitatea poate fi de-
finită şi după alte criterii, altele decât cele geografico-spaţiale. Putem defini comunităţile plecând de la
distincţii lingvistice, religioase sau culturale. Fiecare dintre noi poate fi parte din mai multe comuni-
tăţi în acelaşi timp. Totuşi trebuie să luăm în considerare faptul că nu toţi cei care populează un anu-
mit areal aparţin în mod automat unei comunităţi. Tipul de relaţii pe care un individ le are cu ceilalţi
(legăturile afective cu „locurile”) definesc pentru fiecare individ apartenenţa sau non-aparteneţa lui la
o comunitate. Comunitatea este o unitate spaţială sau teritorială de organizare socială în care indivizii
au un sens al identităţii şi apartenenţei exprimate de relaţii sociale continue. Elementele-cheie care
definesc comunitatea sunt:
–– Situarea în spaţiu (poziţia geografică);
–– Preocupările comune;
Educaţia pentru sănătate a diferitelor grupe de populaţie 109
–– Credinţa în aceleaşi valori culturale, idealuri/preocupări şi norme împărtăşite de membrii
comunităţii.
Dezvoltând ideea, comunitatea poate fi privită ca o formă complexă de organizare umană aflată
la graniţa dintre formal şi informal, concretizată prin relaţii sociale/interpersonale, stabilite între per-
soane care ocupă un spaţiu precizat şi între care s-a creat o concordanţă de:
–– Valori, atitudini (grijă socială, apartenenţă, cooperare, responsabilitate);
–– Limbă;
–– Tradiţii;
–– Interese comune (bunăstare, sprijin, interese concrete de dezvoltare a infrastructurii, lucrări
publice);
–– Modele comportamentale (întrajutorare, voluntariat);
–– Acţiune;
–– Identitate (organizare în jurul unui principiu cultural-valoric, etnic).
Comunităţile sunt grupuri de persoane care locuiesc în acelaşi spaţiu geografic, cu membri care
au comportamente diferite, care au un limbaj şi tradiţii comune şi ale căror interese şi identitate cul-
tural-valorică sunt asemănătoare. Într-o comunitate pot apărea şi subgrupuri. Ceea ce le diferenţiează
pe acestea de restul comunităţii este prezenţa sau absenţa unei anumite caracteristici legate de gradul
de şcolarizare, etnie, vârstă etc. Acestea sunt alcătuite din persoane care aparţin unor clase sau gru-
puri sociale, vârste, şi ambelor sexe.
În cadrul comunităţii există diferite nivele ale relaţiilor sociale cum ar fi: contactele umane, in-
teracţiunile sociale, reţelele sociale.
În interiorul acestor nivele se regăsesc diferite tipuri de manifestare ale relaţiilor sociale propriu-
zise. Acestea sunt:
–– Sociabilitatea;
–– Socialitatea;
–– Conflictele sociale.
Caracteristica predominantă a relaţiilor sociale este dată de manifestarea la nivel individual, iar
apoi de grup a unor sentimente de in-group sau out-group, bazate pe nevoi, interese, aspiraţii ale indi-
vizilor sau grupurilor. Comunitatea se află la graniţa dintre formal şi informal. Această caracteristică
este dată de diferitele grupuri ce acţionează într-o comunitate, aşa-numiţii „actori sociali”. Ei sunt cei
ce iau deciziile cu privire la starea comunităţii sau care influenţează membrii comunităţii în modul
lor de a se comporta. Pe de o parte, trebuie luate în considerare instituţiile şi reprezentanţii lor (actorii
instituţionali/persoanele oficiale):
–– primăria (primarul, secretara);
–– poliţia;
–– dispensarul medical (medicul de familie, asistenta medicală);
–– biserica (preotul);
–– şcoala şi grădiniţa (profesorul, educatorul);
–– biblioteca şi căminul cultural;
–– organizaţiile non-guvernamentale (ONG-uri);
–– agenţii economici.
Pe de altă parte, intervin actorii individuali. Ei sunt acei lideri informali, persoane care, fără să
ocupe vreo funcţie în administraţie sau alt organ instituţional, au capacitatea de a influenţa membrii
comunităţii cu un nivel de studii mai ridicat sau cu o stare materială mai bună decât ceilalţi membri
ai comunităţii sau cei mai în vârstă. Nu trebuie să se înţeleagă că cele două categorii sunt în opoziţie
una faţă de cealaltă. Dimpotrivă, în cazul dezvoltării comunitare, ceea ce asigură succesul unui pro-
iect (ducerea lui la bun sfârşit) este tocmai o bună colaborare a tuturor actorilor sociali implicaţi. De
unde se ştie cum acţioneză aceste grupuri de interes? Întotdeauna, pentru a-i identifica pe cei ce pot
influenţa desfăşurarea unui proiect comunitar (şi nu numai), este bine de găsit răspunsurile la urmă-
toarele întrebări:
1. Cine ia deciziile?
2. Cine îi influenţeză pe cei care iau deciziile?
3. Ce persoane/instituţii/organizaţii oferă finanţare?
4. Cine altcineva ar putea oferi finanţare?
5. Cine altcineva ar putea oferi alte resurse?
6. Cine este o persoană influentă în comunitate?
7. Cine/ce instituţii sau organizaţii poate/pot reprezenta un obstacol?
8. Care dintre persoanele pe care le cunosc mă poate ajuta să întâlnesc pe unul din cei de mai
sus?
Organizarea administrativ-teritorială din RM operează cu patru tipuri de comunităţi (d.p.d.v.
teritorial) şi anume, municipiu, oraş, comună, sat.
Problema comunitară
Problema comunitară este problema în jurul căreia urmează să fie concentrate atenţia şi efortu-
rile comunităţii. În această situaţie, alegerea ei din multitudinea problemelor care pot fi identificate
în interviurile din uşă în uşă este un proces foarte important. Stabilirea priorităţilor se face de către
comunitate şi nu de către „specialist”. Rolul acestuia este acela de a se asigura că analiza problemelor
se face prin participarea tuturor membrilor comunităţii şi luându-se în calcul
toate implicaţiile posibile. Lucrătorul comunitar propune doar o metodologie de analiză a pro-
blemelor şi implicaţiilor lor pe baza unei evaluări a nevoilor, fără a aduce argumente pro sau contra
uneia dintre problemele analizate. Alegerea unei anumite probleme dintr-o serie mai largă presupune
un proces cu mai multe etape – evaluarea, ierarhizarea, înţelegerea şi analiza problemelor. Termenul
de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe persoane dintr-o comunitate
o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează disconfort şi care cere o soluţionare/ rezolvare
imediată. Este necesar să cunoastem nu numai „comunitatea”, dar şi comunitatea văzută de cei nou
veniţi, de membri ai grupurilor minoritare, de cei cu orientări sexuale diferite etc. Diferite grupuri
vor prefera diferite tipuri de ajutor. De exemplu, adolescentele însărcinate vor căuta mai întâi ajutor în
reţeaua de suport informal (familie şi prieteni).
Într-o comunitate care nu este omogenă din punct de vedere etnic este esenţială înţelegerea va-
lorilor şi realităţilor politice şi economice care aparţin comunităţilor etnice. În lipsa acesteia se poate
ajunge la identificarea unor probleme care de fapt nu sunt privite ca atare de către comunitatea respec-
tivă sau la elaborarea unor viziuni şi programe care nu ţin seamă de specificul etnic.
Exemple de probleme ale unei comunităţi: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abando-
nului şcolar, poluarea apei şi a aerului, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violenţa domes-
tică etc., deci problemele sociale generează nevoi sociale ce impugn organizarea de servicii sociale în
cadrul unei comunităţi.
Comunitatea reprezintă un grup eterogen de indivizi care au interese şi necesităţi similare şi
grupul acesta are capacitatea de a se organiza pentru a introduse schimbări. Capacităţile comunităţii
nu sunt aceleaşi în diferite perioade de timp şi în circumstanţe diferite, fiind influenţate de factori
interni şi externi. În raport cu nivelul de dezvoltare a comunităţii pot fi evedenţiate o serie de modele
de promovare a sănătăţii care reflectă evoluţia acestei comunităţi:
Modelul pasiv se porneşte de la presupunerea că problema de sănătate şi soluţia ei se află în
comportamentul şi acţiunile individului. Activităţile de promovare a sănătăţii au loc în comunita-
te indiferent de caracteristicile acestuia. De obicei se utilizează mass-media, comunicarea, educaţia
individuală.
Modelul activ se porneşte de la presupunerea că problema de sănătate se află în comportamentul
individului iar unele soluţii pot fi găsite în cadrul instituţiei, comunităţii. Activităţile de promovare a
sănătăţii au loc în comunitate prin educaţia individuală şi munca suplimentară de elaborare a reguli-
lor, politicilor şi modificări structurale a comunităţii.
Modelul vehicul presupune că problema se află în cadrul instituţiei iar soluţionarea ei poate fi
obţinută prin prin învăţare în proiectele axate pe individ.
Promovarea sănătăţii în familie
Familia, constituită din părinţi şi copii, este cea care creează condiţii de socializare a copiilor
şi adolescenţilor. Familia reprezintă un intermediar fundamental între cetăţean, stat şi alte institu-
ţii sociale. Procesele de dezvoltare a societăţii – industrializarea, urbanizarea, emanciparea femeilor,
transferarea activităţii de producţie în afara familiei – contribuie la faptul că familia tradiţională cu
mulţi copii cedează locul familiilor urbane, cu puţini copii, care constă, de regulă, din cuplul familial
cu sau fără copii şi cu raporturi egale între ei.
Ca urmare, actualmente:
–– se formează o altă structură a familiei, cu diminuarea numărului de copii, slăbeşte influenţa
rudelor asupra vieţii unei familii separate şi membrilor ei;
–– se schimbă importanţa factorilor externi pentru comportamentul familial (religia, tradiţiile,
deprinderile), a normelor tradiţionale, a valorilor;
–– are loc un proces activ de echivalare (egalare) a drepturilor în familie, se trece de la formele
violente, autoritare, de influenţă a bărbatului faţă de soţie, părinţilor faţă de copii, la relaţii
demo-cratice;
–– se schimbă rolurile membrilor familiei: repartizarea echitabilă a funcţiilor soţului şi soţiei.
Procesele sociale intervenite au consecinţe pozitive, dar şi negative. Transformările raporturilor
familiale sunt însoţite de un număr mare de divorţuri, familii incomplete, micşorarea natalităţii, un
potenţial educativ nefavorabil.
Aspectele economice caracteristice ale familiilor tinere, mobilitatea socială şi geografică a popu-
laţiei privează bătrânii de o susţinere calitativă de către rude. Părinţii sunt nevoiţi să se angajeze în
câmpul muncii practic în 100% din cazuri, fără a fi asiguraţi social şi material, ceea ce contribuie la
supraeforturile profesionale, îndeosebi ale femeilor, reţine autodezvoltarea culturală, ce se manifestă
negativ asupra sănătăţii şi calităţii educaţiei copiilor. O importanţă deosebită sub acest aspect îl are
bugetul familiei
Promovarea sănătăţii în familiei include:
–– planificarea familială
–– educaţia populaţiei feminine
–– instrirea femeii gravide şi a mamelor
Este un drept uman fundamental ca populaţia să primescă recomandări de planificare famili-
ală. Fiecare persoană poate avea câţi copii doreşte, când doreşte, fiind în acelaşi timp conştientă de
responsabilitatea pe care o are faţă de comunitatea în care trăieşte, faţă de sociatate, ca un întreg.
Recomandările trebuie să se afle la îndemâna atât a celor care nu au copii, cât şi a celor care au mai
mulţi copii decât pot întreţine sau care doresc să aibă copii la anumite intervale de timp, din motive
de sănătate sau bunăstare a familiei. Planificarea familiei este realizată de o echipă de profesionişti:
medici, asistenţi medicali, asistenţi sociali, psihologi, alte persoane instruite.
Etapele consilierii femeii:
1. Stabilirea unei relaţii (confidenţialitatea). Consilierul trebuie să-şi imagineze cum s-ar simţi
în locul femeii, cum ar face faţă propriei sale vieţi, ce alternative ar avea de ales. O acceptă fără să o
judece, chiar dacă el personal nu ar gândi, sau nu ar acţona la fel ca ea.
2. Investigarea (întrebări scurte fără comentarii, sugestii sau critici). În acestă etapă trebuie de
aflat cât mai multe despre clientă, pentru a înţelege mai bine ceea ce simte ea, motivele pentru care a
venit la consiliere şi percepţia pe care o are asupra propriei sale situaţii.
3. Înţelegere şi perspective noi (explicaţia). Clienta îşi făureşte un plan de rezolvare a problemelor
folosind consilierul ca persoană-sursă. Există posibilitatea ca femeia să ceară un sfat consilierului, dar
de fapt să-l ceară ei înseşi. Consilierul poate să-i ofere clientei sugestii, alternative, dar este recoman-
dabil ca aceasta să fie încurajată să ia singură hotărârea.
4. Discutarea tuturor metodelor disponibile (consilier informat, metodă de explicaţie simplă şi
pe înţelesul clientei, alegerea clientei e cea finală). Pentru a ajuta clienta să opteze pentru planificarea
familială, consultantul trebie să fie bine instruit, disponibil şi conştiincios.
Un element important în munca de planificare familială este confidenţialitatea, care presupune
respectarea sferei intime a clientului şi păstrarea încrederii, aspect considerate a fi parte integrantă din
structura relaţiei dintre client şi angajaţii din sfera sănătăţii.
Există două tipuri de confidenţialitate a informaţiei sănătăţii personale. Primul model se referă la
faptul că informaţia furnizată de client este confidenţială, pentru un singur angajat din sfera sănătăţii,
care va decide ce informaţii se vor păstra şi care se vor transmite. Al doilea model ne spune că infor-
maţia adusă de client este confidenţială, rămâne în cadrul echipei sau serviciului.
Temele de promovare a sănătăţii în rândul femeilor
–– igiena perioadei menstruale
–– igiena generală şi intimă a femeii
–– igiena vieţii sexuale
–– importanţa controlului ginecologic periodic
–– importanţa culturii fizice pentru sănătatea femeii
–– glandele cu secreţie internă
–– prevenirea bolilor ginecologice
–– igiena perioadei climacterului
În educaţia pentru sănătate trebuie să se acorde o atenţie sporită femeii, mai ales femeii aflate
în perioada fertilă. Educaţia pentru sănătate a gravidelor trebuie să fie încurajatoare, optimistă şi va
căuta să genereze şi să conştiintizeze viitoarele mame pentru o naştere fără temeri, pentru rolul femeii
de viitoare mamă şi obligaţia ei de a alăpta copilul. Temele de promovare a sănătăţii discutate cu gra-
videle pot fi: igiena (vieţii sexuale, alimentaţiei gravidei, individuală), sănătatea (regimul de muncă,
evitarea efortului fizic, prevenirea toxicozelor, tratarea bolilor cronice), pregătirea pentru naştere (pro-
filaxia durerilor la naştere, prevenirea naşterii premature, importanţa naşterii în maternitate, contro-
lul medical pe toată perioada sarcinii) etc. Tematicile discutate cu lăuza, la fel, sunt diverse: igiena în
perioada de lăuzie, îngrijirea nou-născutului, alimentaţia naturală, prevenirea rahitismului, profilaxia
bolilor acute etc.
Activităţi de educaţie pentru sănătate a copiilor de diverse vârste
Educaţia igienică în colectivele de copii este efectuată de educatori şi pedagogi sub conducerea
nemijlocită a medicilor, se bazează pe temelia fiziologică a formării reflexelor condiţionate şi se reali-
zează în acea perioadă a vieţii când organismul este cel mai receptiv pentru însuşirea şi consolidarea
diverselor cunoştinţe şi deprinderi.
În instituţiile ante-preşcolare educaţia igienică constituie în fond asigurarea unei întreţineri şi
îngrijiri igienice corecte a copiilor de către toţi membrii colectivului. E necesar de a organiza corect
şi cu pricepere viaţa copilului, pentru a asigura realizarea tuturor măsurilor necesare de alimentaţie,
călire, odihnă etc. Educaţia şi asimilarea cunoştinţelor igienice are o mare însemnătate, atât pentru
organizarea vieţii copilului în cadrul colectivului, cât şi în timpul activităţii lui în condiţii casnice. În
legătură cu aceasta colaboratorii instituţiilor ante-preşcolare şi personalul medical desfăşoară o mun-
că de informare printre părinţi cu scopul de a le asigura copiilor condiţii igienice identice cu cele din
colectiv. În instituţiile preşcolare, cât şi acasă e necesar de a asigura îndeplinirea strictă a regimului
zilei în ansamblu, cât şi a unor elemente în parte referitor la copiii de vârsta diferită (somnul, plim-
bările, gimnastica de dimineaţă, călirea). Astfel, la educaţia copiilor de vârstă fragedă în instituţiile
ante-preşcolare pe prim-plan este nu atât copilul, cât organizarea corectă a vieţii lui. Educaţia pentru
sănătate a copiilor de 0–3 ani se va realiza la diverse nivele:
a) Mame – şcoala mamei, conferinţe, convorbiri, sfaturi individualizate, cursuri de puericultu-
ră, lecţii demonstrative, cercul tinerelor mame;
b) Familia – şcoala bunicilor, şcoala taţilor, conferinţe, sfaturi diferenţiate, schimbul de experi-
enţe (între bunici);
c) Societatea – asistenţi sociali, personalul din creşe, personalul din casele de copii, personal
medical mediu.
Educaţia pentru sănătate antepreşcolară este realizată în dependenţă de principiile de bază:
–– principiul intuiţiei (vede, face, repetă)
–– principiul accesibilităţii (explicaţia, demonstraţia)
–– principiul însuşirii conştiente şi active
–– principiul însuşirii temeinice
–– activităţile comune cu întreaga grupă
–– activităţile cu grupe mici de copii
Jocurile contribuie la fixarea cunoştinţelor igienice în cadrul activităţilor igienice predate în ca-
drul activităţilor obligatorii şi la consolidarea deprinderilor şi a obişnuinţelor care vor fundamenta
comportamentul igienic al copilului de azi, adultul de mâine. Jocul, ca mijloc de educaţie pentru să-
nătate, poate avea diverse laturi: didactic, de creaţie, de mişcare, de construcţie, distractiv.
Preşcolarul uşor poate fi supus procesului de instruire şi educaţie, datorită faptului că la el este
bine dezvoltat spiritul de observaţie, curiozitate, sentimentul de a imita, necesitatea de a acţiona de
sine stătător. Metodele de lucru cu aceşti copii pot fi foarte variate. Tinând cont de particularităţile
de vârstă, lor trebuie să li se explice într-o formă accesibilă importanţa fiecărei deprinderi igienice,
frecvent trebuie să li se demonstreze îndeplinirea corectă a procedeelor igienice. Însuşirea deprinderi
lor igienice (care constituie reflexe condiţionate) se efectuează mai repede dacă ele coincid în timp cu
elementul următor – spălarea dinţilor înainte de somn, clătitul gurii după masă, spălatul mâinilor
înainte şi după masă etc. O însemnătate deosebită are comportamentul vârstnicilor, deoarece copiii
foarte frecvent se străduie să-i imită în toate. În afară de aceasta, copiii cu plăcere ascultă poveşti, poe-
zii, privesc desene, cu interes vizionează diafilme, emisiuni televizate pe diferite teme igienice. Diverse
jocuri, îndeosebi cele cu păpuşi, contribuie la formarea deprinderilor igienice. Aşadar, în vârsta pre-
şcolară pe prim-plan este situat însăşi copilul.
Educatorii instituţiilor preşcolare trebuie să posede cunoştinţe despre particularităţile anatomo-
fiziologice ale copiilor, igiena organelor genitale, măsurile de călire şi de fortificare a stării sănătăţii,
profilaxia bolilor inflamatorii ale organelor genitale. Educaţia sexulă trebuie începută încă din vârsta
fragedă când copilul manifestă interes, pune întrebări de acest gen. De acum, la vârsta de 3–4 ani,
copilul se interesează de „originea omului” şi răspunsurile trebuie să fie corecte, corespunzătoare
realităţii, în funcţie de capacitatea lui de înţelegere. Explicarea noţiunilor legate de sex e necesar să
fie efectuată treptat, din timp, începând cu vârsta de 7 ani, când copilul nu este frământat de aceste
probleme.
Obiectivele educaţiei pentru sănătate a preşcolarilor
1. Elaborarea deprinderilor de formare a obişnuinţelor igienic necesare călirii organismului,
măririi rezistenţei fizice specifice, dezvoltării armonioase a copiilor, menţinerii şi promovării
sănătăţii acestora.
2. Familiarizarea sistematică a copiilor cu noţiuni elementare ce privesc problemele de igienă
individuală şi colectivă specifice vârstei.
3. Dezvoltarea şi cimentarea unor atitudini şi a unui comportament igienic, care să permită
copiilor să acţioneze în folosul sănătăţii proprii şi a colectivităţii.
Temele de discuţie cu preşcolari pot fi variate: spălatul pe mâini, spălatul pe dinţi, tăierea unghi-
ilor, perierea şi pieptănarea părului, perierea îmbrăcămintei şi a încălţămintei, schimbarea lenjeriei,
respectarea programului zilnic, consumul dulciurilor între mese etc.
În şcoli educaţia igienică este efectuata în două direcţii:
1. Predarea sistematică şi consecventă la lecţii a noţiunilor igienice de bază incluse în progra-
mele şcolare;
2. Munca de educaţie igienică efectuată în cadrul şcolii, în afara lecţiilor, cât şi cea extraşcolară.
În cadrul procesului de instruire, profesorii asigură realizarea completă şi profundă a întregului
material inclus în programe cu privire la ocrotirea sănătăţii. Programa pregătirii igienice prevede
lărgirea cunoştinţelor şi deprinderilor igienice pe compartimentele de bază – importanţa procesului
de educaţie fizică şi de călire pentru sănătatea organismului, igiena activităţii intelectuale, igiena in-
struirii prin muncă, igiena personală, igiena alimentară, profilaxia bolilor infecţioase, a infestărilor cu
helminţi, a traumatismelor, problemele igienice ale educaţiei sexuale.
În clasele începătoare, în primul rând, e necesar de a consolida deprinderile igienice formate
de copii în instituţiile preşcolare. În afară de aceasta, copiii sunt informaţi despre influenţa educaţiei
fizice şi a procedurilor de călire asupra sănătăţii şi a productivităţii muncii. Elevii claselor începătoa-
re trebuie să însuşească cunoştinţe şi deprinderi privind ţinuta corectă, poziţia igienică în bancă, să
cunoască care exerciţii fizice contribuie la corecţia ţinutei, de ce e necesar de a duce un mod activ de
viaţă, de a se ocupa permanent cu educaţia fizică, de a include în regimul zilei, în timpul aflării la aer
liber, diverse jocuri mobile şi distracţii sportive.
Cu elevii se organizează lecţii speciale unde sunt demonstrate diverse obiecte de igiena persona-
lă, de uz casnic, şcolar, se explică însemnătatea şi necesitatea lor, folosirea corectă. Se acordă o atenţie
deosebită însuşirii de către copii a regulilor de circulaţie şi de comportare în stradă, în timpul jocuri-
lor mobile, în condiţii casnice şi de şcoală, cu scopul profilaxiei traumatismelor. Studii mai aprofun-
date de igienă sunt prevăzute în programa cursurilor de ştiinţe naturale, apoi la botanică, zoologie,
anatomie, fiziologie, fizică, chimie, la lecţiile de educaţie fizică şi muncă.
O însemnătate social-igienică prezintă problema educaţiei sexuale care include aspecte igienice,
morale şi etice legate de igiena sexului. Scopul acestei educaţii este de a contribui la dezvoltarea unei
personalităţi armonioase, de a-i forma copilului din fragedă copilărie deprinderi igienice determinate
de sexul lui, de a-l învăţa să fie în stare să-şi coordoneze instinctele sexuale în perioada pubertăţii, de
a-i educa nu numai o conştiinţă umană înaltă, dar şi responsabilitatea faţă de bunăstarea societăţii
viitoare. Educaţia sexuală se consideră o măsură esenţială cu caracter medico-psiho-social şi cere o
atitudine diferenţiată, în conformitate cu vârsta şi sexul.
Conţinutul activităţilor de educaţie pentru sănătate în învăţământul primar: igiena individuală,
regimul igienic de viaţă, igiena în colectivitate, elemente de educaţie sexuală, probleme privind sănă-
tatea mintală, noţiuni elementare de acordare a primului ajutor etc.
Formele de educaţie pentru sănătate utilizate în învăţământul gimnazial şi liceal pot fi diverse:
–– Utilizate în procesul de învăţământ la diverse discipline (biologia, chimia, fizica, limba ro-
mână, educaţia civică, dirigenţia).
–– Utilizate în afara procesului de învăţământ: manifestări extraşcolare (serate, cercuri „Micii
nutriţionişti”, „Prietenii Crucii Roşii”; Concursuri şi serbări şcolare (săptămâna sănătăţii).
Conform Academiei Americane de Pediatrie, programul şcolar de sănătate conţine următoarele
elemente principale:
1. Ambianţa şcolară sănătoasă, curată şi sigură.
2. Sănătatea ca obiect de studiu în şcoală.
3. Asistenţa medico-sanitară de urgenţă în şcoală.
4. Educaţia fizică/cultura fizică.
5. Educaţia copiilor cu nevoi speciale în cadrul şcolii normale.
6. Instruirea şi supravegherea cadrului didactic.
7. Igiena alimentaţiei, prevenţia tulburărilor de nutriţie şi depistarea cazurilor.
8. Programe şcolare de alimentare.
9. Viaţa familială şi educaţia sexuală/pregătirea pentru a deveni părinţi/metode contraceptive.
10. Educaţia şi prevenţia BST şi HIV.
11. Prevenţia şi declararea cazurilor de violenţă şi abuz sexual.
12. Atitudini sigure – securizarea şi prevenţia incendiilor, traumelor pietonilor, accidentelor ru-
tiere, la domiciliu şi în bazinele acvatice (râuri, lacuri).
13. Propagarea cunoştinţelor referitoare la pericolele abuzului de substanţe toxice, inclusiv a
fumatului.
14. Igiena personală.
15. Instruirea cu referire la primul ajutor şi metodologia resuscitării cardiorespiratorii.
16. Controlul bolilor infecţioase.
17. Sănătatea mentală şi emoţională – prevenţia suicidului şi violenţei.
18. Înţelegerea noţiunii de sănătate a comunităţii.
19. Înţelegerea noţiunii de sănătate a familiei (îngrijirea de cei vârstnici).
20. Conştientizarea relaţiilor dintre mediul ambiant şi sănătate.
21. Promovarea voluntariatului în sistemul de asistenţă medico-sanitară.
Educaţia pentru sănătate a vârstnicilor
Bătrâneţea milioanelor de oameni a devenit una dintre marele problemele ale contemporanietă-
ţii şi necesită o schimbare radicală în concepţia publicului larg despre îmbătrânire, iar educaţia pentru
sănătate poate contribui la modificarea opiniei publice, a colectivităţii faţă de bătrânii săi, lucru ce
poate fi realizat numai prin educaţia corespunzătoare a tinerilor şi adulţilor.
Organizatia Mondială a Sănătăţii apreciază că educaţia sanitară constituie resursa cea mai im-
portantă a prevenirii îmbătrânirii grevată de boli, de neputinţă, de dependenţă. În documentele OMS
se arată că mijlocul cel mai important îl constituie „educaţia sanitară geroprofilactică”, ce trebuie să
se desfăşoare ca un proces continuu începând din şcoală. În continuare, educaţia sanitară adresată
persoanelor vârstnice trebuie să aibă ca obiceii crearea convingerii că bătrâneţea nu se identifică cu o
stare de sănătate rea şi că o educaţie sanitară bine condusă, corespunzătoare, poate să ajute persoanele
în vârstă să fie conştiente de posibilităţile lor reale.
Problema bătrâneţii şi menţinerii capacităţii de muncă a oamenilor în vârstă are nu numai o
importanţă de ordin biologic, dar şi social-economic. Ea poate fi rezolvată pe calea dezvoltării fizio-
logice a organismului, dar mai ales pe calea prevenirii şi combaterii bolilor care determină scăderea
activităţii vitale a organismului în perioada îmbătrânirii.
Prin profilaxia îmbătrânirii se subînţelege, pe de o parte, preîntâmpinarea apariţiei senilizării
(îmbătrânirii patologice), iar pe de altă parte, întârzierea cât mai mult posibil a bătrâneţii fiziologice.
Oamenii, în majoritatea cazurilor, trăiesc mai puţin decât ar putea să trăiască.
Involuţia funcţională lentă la adult se accelerează în jurul vârstei 50 de ani, când slăbesc proce-
sele metabolice, scade forţa musculară, se diminuiază metabolismul bazal şi schimbările respiratorii.
Eliminarea metaboliţilor încetineşte, funcţiile renale şi hepatice sunt mai puţin active şi urea, acidul
uric şi colesterolul au tendinţa de a se depune în sânge şi ţesuturi. Capacitatea de reacţie scade, meca-
nismele de reglare îşi pierd din eficacitate.
În activitatea sa de largă popularizare educatorul pentru sănătate va sublinia că procesele de
îmbătrânire au loc în ritm diferit de la individ la inivid, că debutul îmbătrânirii coincide, de obicei,
cu oprirea activităţii de muncă şi că acestă perioadă are efecte nefaste asupra psihicului şi moralului
personalităţii, fapt pentru care va convinge persoanele în pragul îmbătrânirii de a se supune contro-
lului medical privind igiena psihică şi morală. Cel mai mare pericol pentru omul în pragul bătrâneţii
este frica de bătrâneţe, pentru că acestă obsesie duce la o îmbătrânire mai rapidă.
Schimbarea structurii sociale prin pensionare, duce, odată cu îmbătrânirea, la o întrerupere
bruscă a obligaţiilor de serviciu, fapt pentru care educatorul pentru sănătate va recomanda activităţi
uşoare, preocupări cu caracter de distindere. Cu cât sfera preocupărilor este mai largă şi mai potrivită,
cu atât trecerea la o activitate profesională la perioada post activitate este mai uşoară.
Acţiunile medico-sociale în etapa de preîmbătrânire obligă la supravegherea medicală periodică
care are o deosebită importanţă. O îmbătrânire armonioasă trebuie pregătită încă la apogeul vieţii,
prin formarea unei opinii corecte despre viaţă şi moarte.
Medicii susţin că secretul unei îmbătrâniri sănătoase şi independenţa fizică este activitatea fizica
regulată. Aceasta nu numai că menţine organismul puternic dar, ţinându-l în mişcare, protejează şi
îmbunătăţeşte starea emoţională şi cognitivă. Persoanele care evită sedentarismul se implică în ac-
tivităţi intelectuale şi ţin legătura cu cei dragi sunt mult mai puţin predispuşi la anxietate, depresie,
pierderea memoriei pentru perioade scurte de timp (declin cognitiv) şi îmbolnăvire, în general. Pe
lângă evitarea sedentarismului (lipsa de mişcare), pentru a se atinge o stare de bine, se recomandă
evitarea unor obiceiuri care accelereaza îmbătrânirea şi care sunt factori de risc pentu apariţia unor
boli cum ar fi dieta bogată în sare sau grăsimi, fumatul, abuzul de alcool, abuzul de droguri. Este de
menţionat, de asemenea, faptul că bolile cu transmitere sexuală pot afecta pe oricine, la orice vârstă.
Fiecare trebuie să se împlice activ în luarea deciziilor legate de propria sănătate, să înveţe cât mai mul-
te despre propria persoană şi să-şi gestioneze informaţiile medicale personale şi tratamentul. Pentru a
primi cele mai bune îngrijiri medicale trebuie efectuate toate examenele medicale, screening-urile şi
toate vaccinările recomandate.
Pe măsura ce organismul îmbătrâneşte, este de aşteptat să sufere anumite modificări, într-un
ritm propriu. Modul în care organismul îmbătrâneşte depinde pe deoparte de anumiţi factori genetici
(moşteniţi). Cu toate acestea un impact mai puternic asupra felului de a îmbătrâni îl are alegerea sti-
lului de viaţă. Din fericire stilul de viaţă poate fi controlat.
Vitalitatea fizică
Activitatea fizică determină vitalitatea fizică. Cu fiecare an al vieţii se câstigă tot mai mult de pe
urma activităţii fizice. Odata cu creşterea riscului de apariţie a bolilor cronice datorită înaintării în
vârstă, exerciţiile fizice devin din ce în ce mai importante. Beneficiile exerciţiilor regulate se observă
la cei care au boli cronice cum ar fi depresie, boli coronariene sau diabet zaharat. Activitatea fizică
zilnică are efecte pozitive asupra calitatii vieţii prin îmbunătăţirea: nivelului de energie, lucidităţii,
dispoziţiei, rezistenţei la infecţii, luptei contra bolilor cronice.
Activitatea fizică ajuta de multe ori la controlul bolilor cronice, prin utilizarea unui număr mai mic
de medicamente. Odată cu înaintarea în vârstă, o viaţă sedentară creşte riscul de apariţie a bolilor cro-
nice. Invers, exerciţiile aerobice regulate sunt una dintre cele mai bune arme împotriva bolilor cronice
cum ar fi: boala coronariană, http://www.sfatulmedicului.ro/Artrita/osteoartrita_1612hipertensiunea
arterială, obezitatea, osteoporoza (sunt recomandate exerciţiile fizice pentru controlul greutăţii), dia-
betul de tip II, boala pulmonară cronică, cancerul.
Vitalitatea mentală şi emoţională sunt strâns legate de vitalitatea fizică, aşa cum gândirea are
efecte puternice asupra corpului, tot aşa şi starea fizică afectează modul de a simţi şi gândi. Contactele
sociale au şi ele un rol important asupra stării de sănătate. Se poate îmbunătăţi starea de sănătate
emoţională şi cognitivă printr-o activitate fizică regulată. În timp ce exerciţiul fizic produce anumite
substanţe care generează stare de bine, inactivitatea poate accentua depresia, anxietatea şi stresul.
Vârstnicii care merg regulat pe jos dovedesc o luciditate mult mai mare decât cei care nu au activitate.
Sănătatea emoţională poate fi protejată sau îmbunătăţită prin menţinerea unei interacţiuni cu priete-
nii, familia şi comunitatea. Bolnavi sau nu, cei care se simt legaţi de alte persoane pot mult mai uşor să
prospere decât cei izolaţi social. A face muncă voluntară pentru comunitate sau a împărtăşi talentul şi
înţelepciunea celorlalţi este un mod deosebit de aţi îmbogăţi viaţa. Persoanale vârstnice care alocă, în
mod regulat, din timpul lor chiar şi o mică parte activităţii de voluntariat se simt mult mai împlinite
decât cele care nu au astfel de activităţi.
Pe măsura înaintării în vârstă, alimentaţia adecvată începe să joace un rol tot mai important
asupra modului de îmbătrânire. Alimentaţia puţin sărată, cu un conţinut scăzut de grăsimi dar care
include multe fructe, legume şi fibre poate reduce riscurile bolilor cardiovasculare, diabet zaharat,
accident vascular cerebral, osteoporoza şi alte boli cronice. Pe măsura înaintării în vârstă necesarul
zilnic de calorii se reduce încet. Sunt necesare din ce în ce mai puţine calorii faţă de perioada din ti-
nereţe. Modificările hormonale care apar determină organismul să producă mai multe grăsimi şi mai
puţină masă musculară. De aceea dieta trebuie să conţină mai puţine grăsimi şi mai multe proteine
la care trebuie adăugată şi o sporire a activităţii fizice şi o consolidare a muşchilor (celulele musculare
sunt principalele consumatoare de calorii). Oasele îşi pierd conţinutul în minerale mult mai rapid, mai
ales în cazul femeilor trecute de menopauză, deoarece scăderea estrogenilor duce la piederi de mine-
rale la nivelul oaselor. De aceea este necesar un aport crescut de calciu, pentru a preveni osteoporoza.
Spre deosebire de generaţia bunicilor, care aveau mult mai puţine metode de combatere a condi-
ţiilor ameninţătoare de viaţă, acum există posibilitatea imunizărilor şi a screeningului regulat. Pentru
a creşte şansele de a trăi mai mult la standarde crescute este necesară participarea la toate imunizările
şi screeningurile care se impun dupa vârsta de 50 de ani. Programele de screening, valabile atât pen-
tru bărbaţi, cât si pentru femei includ măsurarea presiunii arteriale, măsurarea colesterolului sang-
vin, examinarea pentru cancer colorectal, controlul oftalmologic şi al auzului, consultul stomatologic.
Bărbaţii sunt sfătuiţi să facă un control anual al prostatei care include un tuşeu rectal şi/sau un test
de sânge. Femeile sunt sfătuite să-şi facă un control regulat al sânilor precum şi o mamografie şi de
asemenea un control ginecologic şi, de asemenea, testul Babeş Papanicolau.
Cu toate că bătrâneţea nu este o boală, persoanele bătrâne, datorită structurii lor fiziologice,
sunt expuse unor afecţiuni care apar insidios şi au o durată lungă de evoluţie şi care, alături de trau-
matisme, pot genera invalidităţi care fac ca vârstnicii să devină dependenţi de ajutorul familiei sau al
colectivităţii. De aceea educatorii şi promotorii sănătăţii au un rol important de a-i învăţa pe aceşti
oameni să-şi cunoască boala, să adopte o atitudine corespunzătoare faţă de ea, responsabilă şi lipsită
de teamă. În acest sens trebuie educaţi şi apropiaţii sau acei care au grijă de bătrâni.
Educaţia pentru sănătate în bolile netransmisibile (cronice)
Noile aspecte demografice şi ale structurii stării de sănătate a populaţiei, complexitatea vieţii
contemporane, preponderenţa bolilor cronice în patologia generală, creşterea posibilităţilor de inves-
tigare paraclinică au orientat atenţia medicilor spre aceste boli cu largă răspândire.
Procesele înnoitoare care au avut loc în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale – industriali-
zarea, mecanizarea, automatizarea, chimizarea, urbanizarea, modernizarea generală, cu tot cortegiul
de influenţe asupra vieţii şi activităţii umane, precum şi o seamă de componente comportamentale
exprimate în excese, în tradiţii culinare agresive, consum exagerat de alcool, tutun, cafea, medica-
mente au determinat deplasarea tot mai accentuată a atenţiei în direcţia bolilor cronice degenerative.
Afecţiunile cardiovasculare, tumorile maligne, leziunile vasculare afectând sistemul nervos cen-
tral, bolile metabolice, afecţiunile cronice digestive, pulmonare, neuropsihice, diabetul zaharat, ală-
turi de accidente, ocupă poziţii superioare în tabloul morbidităţii generale. Datorită frecvenţei, duratei
îndelungate, gravităţii şi implicaţiilor economico-sociale, constituie azi probleme primordiale de să-
nătate publică şi, după cum se ştie, sunt printre principalele cauze de deces.
Această creştere necontenită a ponderii absolute şi relative a bolilor cronice degenerative, în an-
samblul morbidităţii şi mortalităţii, nu afectează numai vârstele înaintate, ci şi vârstele tinere. (Ex.:
bolile cardiovasculare nu pot fi considerate azi afecţiuni ale bătrâneţii, deoarece ele cuprind mai frec-
vent bărbaţi şi femei de vârstă mijlocie şi chiar tineri, adolescenţi).
Afectarea cu precădere a grupelor de vârstă productive, generând incapacitate de muncă înde-
lungată şi stări de invaliditate, precum şi frecvenţa crescută în ambianţa vieţii moderne a factorilor
de risc favorizanţi şi chiar declanşatori, determină numeroase guverne şi instituţii internaţionale să
iniţieze studii multidisciplinare şi acţiuni de largă cuprindere.
În contextul acestor acţiuni, la loc de frunte se situează educaţia pentru sănătate a populaţiei, că-
reia îi revine un rol deosebit de dificil şi de complex, datorat nu numai multiplelor implicaţii medico-
sociale pe care le generează astfel de afecţiuni, ci şi actualelor limite ale cunoaşterii ştiinţifice pe acest
tărâm, tendinţei generale de creştere, încă neelucidată etiopatogenetic, însuşi faptului că în domeniile
epidemiologiei, profilaxiei şi terapiei există încă multe necunoscute, înfruntându-se chiar unele opinii
contradictorii.
Intervenţiile de educaţie pentru sănătate devin cu atât mai complicate, cu cât în realizarea unor
măsuri de profilaxie primară şi secundară se impun adeseori mutaţii comportamentale radicale în
existenţa individului sau micro-grupului, condamnarea unor obişnuinţe puternic înrădăcinate ori
schimbarea condiţiilor de muncă, a întregului mod de viaţă. Din aceste motive, educaţia pentru sănă-
tate trebuie să acorde o atenţie sporită acestor afecţiuni.
Sub raportul metodicii de educaţie pentru sănătate, majoritatea acestor boli au unele trăsături
comune, care derivă din faptul că afecţiunile cu un caracter cronic au un debut lent, insidios, o simp-
tomatologie iniţial variată, rar patognomonică, ceea ce duce la subaprecierea pericolului, deci la o
depistare şi tratare de obicei tardivă.
Un rol important în educaţia pentru sănătate îi aparţine personalului medico-sanitar. Este evi-
dent necesară determinarea unor schimbări conceptuale, fondate pe cunoaşterea ştiinţifică, pe fami-
liarizarea populaţiei cu noţiuni elementare teoretice şi practice privind etiopatogenia, epidemiologia,
profilaxia şi terapia bolilor cronice degenerative.
În acest scop, principalele obiective ale educaţiei pentru sănătate, sarcinile majore ale personalu-
lui medical constau în:
–– cointeresarea populaţiei sănătoase şi a persoanelor în situaţia de risc de a adera la măsurile de
profilaxie primară, astfel încât, printr-un comportament sanogenetic, de cruţare, de tonifie-
re, să contribuie la promovarea propriei sănătăţi, să anuleze efectele nocive ale factorilor de
risc şi să împiedice declanşarea bolii, s-o prevină;
–– determinarea diferitelor categorii de bolnavi cronici de a adera la măsurile de profilaxie se-
cundară, prin adoptarea unei atitudini cooperante la aplicarea complexului terapeutic (igie-
nico-dietetic şi medicamentos), încă din faza de debut, pentru a opri sau lichida evoluţia bolii
în stadiul incipient şi a preveni astfel complicaţiile;
–– cultivarea încrederii bolnavului convalescent în posibilitatea readaptării, a reintegrării pro-
fesionale şi a reinserţiei sociale şi capacitarea acestuia de a adera la măsurile de profilaxie
terţiară.
Realizarea acestor obiective ale educaţiei pentru sănătate necesită exercitarea unui ansamblu de
influenţe diferenţiate, în funcţie de adresabilitate şi entitatea nosologică. Pentru înfăptuirea profilaxiei
primare, sunt necesare largi acţiuni de cuprindere de masă, axate pe următoarele elemente tematice:
–– ansamblul măsurilor preventive, comune şi al celor specifice diferitelor entităţi nosoflogice;
–– factorii de risc care favorizează apariţia unor boli sau potenţează un anumit substrat morbid,
ereditar;
–– formarea unei convingeri privitoare la necesitatea prezentării la examenele profilactice de
masă şi a încadrării în formele de supraveghere medicală activă;
–– cunoaşterea primelor simptome şi a semnalelor avertizoare ale bolilor cronice, degenerative;
–– prezentarea la medic la primele semne de boală, pentru diagnosticare în forme cât mai inci-
piente, subclinice, când este posibilă terapia abortivă.
În scopul înfăptuirii profilaxiei secundare, sunt necesare influenţe educaţionale exercitate asupra
bolnavilor, paralel cu stabilirea şi aplicarea conduitei terapeutice medicamentoase şi igienico-dieteti-
ce, axate prioritar pe următoarele elemente tematice:
–– cultivarea încrederii în posibilităţile terapeutice, convingerea bolnavilor asupra necesităţii de
a se trata, prin prezentarea rezultatelor favorabile ce se obţin în cazurile de instituire timpu-
rie a tratamentului;
–– convingerea bolnavilor asupra necesităţii unei stricte aplicări a complexului terapeutic pre-
scris, chiar în cazurile unor terapii radicale, ale unor intervenţii chirurgicale;
–– combaterea tendinţelor de „autotratament”, pledoarie pentru valoarea terapiei
igienico-dietetice;
–– pledoarie pentru prevenirea apariţiei unor complicaţii, a unor boli grave;
–– educarea familiei, a rudelor şi îngrijitorilor, în consens cu influenţele exercitate asupra
bolnavilor.
Pentru înfăptuirea profilaxiei terţiare, a metafilaxiei, sunt necesare acţiuni educaţionale apte să
redea încrederea bolnavului în propria-i capacitate, în posibilităţile de recuperare, de reluare a acti-
vităţii, de readaptare profesională şi reinserţie în viaţa socială. Sub acest aspect, influenţele educaţiei
pentru sănătate trebuie să fie axate pe următoarele elemente tematice:
• Tonifierea neuropsihică a bolnavului încă din faza de debut, cunoscute fiind traumele psihice
cauzate de restricţiile impuse de complexul terapeutic, în acest scop, bolnavul trebuie să fie convins
asupra următoarelor aspecte:
a) eventuala scădere a capacităţii fizice şi de muncă este relativă; în general, există posibi-
litatea reluării muncii obişnuite sau a altor activităţi profesionale tot atât de importante;
b) boala este vindecabilă sau starea sensibil ameliorabilă, ceea ce va permite bolnavului să-
şi reia locul său (ca element productiv în comunitatea socială), abandonat temporar din
cauza bolii.
• Educarea bolnavului convalescent sau în faza de stabilizare, când se pune problema readaptării
profesionale înainte de a reintra în activitate. Ideea reinserţiei sale în viaţa socioprofesională constituie
un element psihologic de mare valoare, care permite ca, prin intervenţii atente, să se redea bolnavu-
lui încrederea în vindecare şi reintegrare. Îndrumarea bolnavilor cere supleţe psihologică, spre a-i
convinge de faptul că tratamentul timpuriu şi adesea radical al unor afecţiuni aflate într-un stadiu
incipient constituie o profilaxie reală şi necesară a unor boli mai grave la care aceştia pot fi expuşi (ne-
oplasmele, bolile cardiovasculare, reumatismul cronic deformant). Din cauza mijloacelor terapeutice
limitate într-o seamă de boli din această categorie, unii bolnavi au adesea o tendinţă de autotratament,
fapt ce favorizează psihoza „medicamentelor miraculoase”, a „tratamentelor noi”, precum şi apelul la
practici empirice, având consecinţe nu numai asupra stării bolnavilor, ci uneori şi pe plan social. În
vederea readaptării şi reintegrării sociale a bolnavilor, educaţia pentru sănătate are un conţinut speci-
fic, cu accent pe convingerea privind necesitatea respectării recomandărilor medicale de care depinde,
în mare măsură, obţinerea unei recuperări integrale sau parţiale, o stabilizare a stării patologice, pre-
venirea sau întârzierea agravării, regresiunea unor tulburări funcţionale.
• Educarea în cursul reluării muncii, al reintegrării, cunoscute fiind dificultăţile etapei, determi-
nate de eventualele consecinţe ale bolilor pe plan biologic şi psihic.
Aspectele medico-sociale ale bolilor cronice impun un conţinut specific, care să urmărească con-
solidarea rezultatelor terapeutice şi redarea încrederii în capacităţile proprii, în perspectiva favorabilă
a bolnavilor al căror psihic este, de obicei, afectat. De asemenea, educaţia pentru sănătate a bolnavilor
aflaţi în convalescenţă sau în curs de stabilizare, apoi în perioada reluării activităţii lor profesionale,
spre a se încadra în condiţii cât mai bune în viaţa activă, trebuie să aducă o contribuţie esenţială la
vindecarea completă, deoarece vindecarea în accepţia integrală a cuvântului se împlineşte prin reîn-
cadrarea bolnavului în viaţa socială.
Paralel cu influenţele exercitate asupra fostului bolnav, se impune a fi abordaţi şi ceilalţi fac-
tori chemaţi să faciliteze procesul de readaptare şi reâncadrare ca: familia, organele tehnico-admi-
nistrative şi cele obşteşti, microgrupul profesional, microgrupurile simpatetice, care cu toţii, trebuie
să contribuie la recuperarea efectivă a acestuia, prin plasarea într-o muncă corespunzătoare, noii sale
condiţii fizice şi prin crearea unui climat reconfortant, de încredere în forţele proprii.
Structura unui sistem educaţional complex propune ca, în cadrul următoarelor capitole: obiecti-
ve, organizare, conţinut şi mijloace, să abordeze într-o optică nouă, eficientă, ansamblul problemelor
privind educaţia sanitară a populaţiei în prevenirea şi combaterea bolilor cronice, degenerative.
Obiective. În tentativa de promovare a sănătăţii, obiectivele educaţiei pentru sănătate sunt de
două tipuri.
Obiective directe:
–– sporirea nivelului de cultură sanitară al grupelor de populaţie integrate în sistem;
–– modificări conceptuale privind modul de viaţă;
–– eliminarea factorilor de risc implicaţi în etiologia şi epidemiologia bolilor cronice,
degenerative;
–– adoptarea unui mod de viaţă sănătos.
Obiective indirecte:
–– reducerea morbidităţii prin boli cronice, degenerative; scăderea numărului de zile cu incapa-
citate temporară de muncă;
–– creşterea vigorii şi capacităţii de muncă;
–– optimizarea sănătăţii individuale şi a stării de sănătate comunitare, cu efecte în sfera
productivă.
Organizare. Grupele de populaţie interesate în aplicarea sistemului sunt:
–– populaţia sănătoasă adultă de vârstă activă (18–65 de ani);
–– populaţia sănătoasă expusă unor factori de risc profesionali, ambientali, comportamentali;
–– populaţia bolnavă luată la evidenţă pentru diferite entităţi nosologice, cu evoluţie cronică
(cardiovasculare, neuropsihice, respiratorii, digestive, tumorale).
Personalul medico-sanitar:
–– medici generalişti (din centrele medicilor de familie, centrelor de sănătate, din întreprinderi);
–– medici de diferite profiluri din unităţile spitaliceşti, sanatoriale şi de asistenţă de ambulatoriu;
–– personal mediu aferent.
Nemedical: activul obştesc, activul sanitar voluntar.
Durata aplicării sistemului în populaţia sănătoasă 1,5–2 ani, cu populaţia „la risc” ciclic (3–4 luni
anual), până la anularea factorilor de risc respectivi, cu populaţia bolnavă ciclic, pe parcursul întregu-
lui proces recuperator.
Conţinut. Pentru populaţia sănătoasă, conţinutul educaţiei pentru sănătate include:
a) Noţiuni de etiologic şi epidemiologie:
–– principalele boli cronice, degenerative cardiovasculare, neuropsihice, respiratorii, diges-
tive, tumorale şi locul lor în tabloul morbidităţii şi mortalităţii;
–– factorii de risc genetici-constituţionali, metabolici şi bolile cronice;
–– factorii de risc ambientali şi bolile cronice;
–– factorii de risc profesionali şi bolile cronice;
–– factorii de risc comportamentali şi bolile cronice;
–– modul de viaţă şi implicaţiile sale în geneza bolilor cronice.
b) Noţiuni de profilaxie primară:
–– aplicarea ansamblului de măsuri preventive prin adoptarea unui regim de cruţare;
–– combaterea factorilor de risc genetici-constituţionali şi metabolici;
–– eliminarea factorilor de risc comportamentali; atenuarea efectelor nocive ale factorilor
de risc ambientali şi profesionali; importanţa controlului medical periodic în depistarea
timpurie a bolilor cronice.
c) Noţiuni de sanogeneză:
–– conceptele de sănătate, nivele de sănătate, ideal de sănătate;
–– regimul raţional de muncă şi odihnă: bioritmul cotidian, bugetul şi consumul timpului
liber, conceptul de loisir, mişcarea şi sănătatea;
–– factorii naturali şi sănătatea.
Pentru populaţia bolnavă conţinutul educaţiei pentru sănătate include noţiuni de profilaxie se-
cundară şi terţiară:
–– importanţa controlului medical periodic în depistarea timpurie a bolilor cronice;
–– importanţa aplicării tratamentului în stadiile incipiente, subclinice, pentru recuperarea
biologică;
–– pledare pentru terapia igienico-dietetică, rolul acesteia în recuperarea biologică;
–– microgrupul familial şi rolul său în recuperarea „ad integrum” biologică, profesională, socială;
–– microgrupul profesional, factorii de decizie şi reintegrarea în muncă;
–– microgrupurile simpatetice şi reinserţia socială.
Mijloace de educaţie pentru sănătate
Pentru a desfăşura o activitate eficientă de educaţie pentru sănătate, se pot folosi o multitudine de
metode şi mijloace, care pot fi aplicate pentru populaţia sănătoasă şi populaţia bolnavă.
Pentru populaţia sănătoasă
a) Acţiuni de obţinere a adeziunii:
–– scrisoare de optimizare a climatului
–– invitaţie nominalizată
–– convorbire iniţială
–– examen clinic
b) Acţiuni instructiv-informative:
–– curs de instruire sanogenetică
–– conferinţe, cicluri de conferinţe
–– simpozioane, mese rotunde;
–– radio-emisiuni de educaţie pentru sănătate
–– literatură de educaţie pentru sănătate
–– ansamblul mijloacelor vizuale
–– ansamblul mijloacelor audiovizuale
c) Acţiuni demonstrative:
–– cercuri de menaj
–– demonstraţii practice de gastrotehnie
–– consultaţii pe teme de dietetică
–– demonstrarea alcătuirii unor meniuri de cruţare
–– reţete culinare model
–– structuri-model ale regimului raţional de viaţă zilnică
d) Acţiuni stimulative:
–– „luna/săptămâna sanogenetică”;
–– concursuri cu public;
–– „Mai aveţi o întrebare?”.
Pentru populaţia bolnavă
–– consultaţia profilactică pe grupe omogene de bolnavi;
–– sfatul medical diferenţiat şi individualizat, în cadrul actului medical pentru aplicarea com-
plexului terapeutic cu înmânare de memoratoare;
–– consultaţii privind terapia igienico-dietetică;
–– lecturi individuale în cadrul unor microgrupuri omogene de bolnavi;
–– emisiuni la posturile de radio în unităţile spitaliceşti, unităţile sanatoriale, unităţile medicale
de întreprindere, teritoriale etc.
Înainte de a fi prezentate câteva afecţiuni cronice degenerative, cu cerinţele lor de educaţie pentru
sănătate, se impune a stărui asupra educaţiei sanitare a bolnavului, în special a celui internat, şi a for-
mula câteva consideraţii metodologice valabile atât pentru cronici, cât şi pentru celelalte categorii de
bolnavi. Îndrumarea bolnavilor cere multă înţelegere, răbdare şi tact, pentru a-i convinge de faptul că
tratamentul corect şi la timp al unor afecţiuni împiedică evoluţia spre cronicizare a acestora. Bolnavii
cronici pot fi educaţi de aşa manieră, încât să nu privească boala ca pe un handicap în realizarea di-
verselor activităţi şi să se simtă egali cu semenii lor.
Dispensarizarea corectă a bolnavilor cronici are o deosebită importanţă, fiind şi un prilej de cul-
turalizare sanitară a bolnavilor, concomitent cu urmărirea şi supravegherea acestora. Dispensarizarea
permite educarea bolnavilor sistematică, repetată, consecventă şi de durată.
Educaţia pentru sănătate în bolile cardiovasculare
Bolile cardiovasculare, alături de cele tumorale, constituie, în prezent, principala cauză de deces.
Mutaţiile intervenite în structura stării de sănătate, cu indici ai mortalităţii prin boli cardiovasculare
deosebit de crescuţi, impun necesitatea unor acţiuni sistematice pentru combaterea acestora. Este
unanim acceptat faptul că în păstrarea sănătăţii şi în prevenirea afecţiunilor cardiovasculare are o im-
portanţă hotărâtoare respectarea unui regim raţional de muncă, de alimentaţie, de odihnă, a regulilor
de igienă şi sanogeneză, respectarea unui mod sănătos de viaţă.
Difuzarea în rândurile populaţiei a îndrumărilor şi sfaturilor practice igienico-dietetice, dezvol-
tarea unei atitudini conştiente, responsabile faţă de prevenirea şi tratarea bolilor cardiovasculare sunt
sarcini primordiale ale educaţiei pentru sănătate care ar contribui la crearea unui mediu de viaţă şi de
muncă adecvat, ar induce adoptarea de către populaţie a unui mod de trai sănătos.
Experţii OMS în problema bolilor cardiovasculare subliniază necesitatea unor studii prealabile
pentru orientarea ştiinţifică a acţiunilor de prevenire şi combatere a acestor boli. Datele de cercetare
existente în prezent permit direcţionarea diferenţiată a acţiunilor de educaţie pentru sănătate în ra-
port cu specificul a două grupe distincte de populaţie.
Educaţia pentru sănătate în diabet zaharat
Diabetul zaharat este o boală cu evoluţie cronică, cu o largă răspândire, în care rolul principal îl
deţin tulburările secreţiei de insulină, ce atrage după sine o serie de tulburări în întregul organism.
De aceea, în munca de educaţie pentru sănătate ce vizează diabetul zaharat, se vor folosi mijloace
de largă informare şi mijloace de instruire specifică.
Mijloacele de largă informare sunt adresate populaţiei şi grupelor de cetăţeni cu risc deabetogen
crescut. În rândul maselor, personalul medical va propaga ideea de profilaxie a îmbolnăvirilor, a pro-
filaxiei individuale, în special care vizează un regim alimentar corect, combaterea obezităţii şi exa-
minarea periodică a persoanelor cu risc crescut – examinare la fel de importantă ca cea făcută pentru
depistarea tuberculozei sau a cancerului. Boala descoperită într-o fază incipientă, înainte de apariţia
complicaţiilor, poate fi mai uşor corectată şi tolerată de bolnav prin instituirea unui regim igienico-
dietetic adecvat.
Personalul medical va instrui grupele cu risc crescut asupra unor semne care pot indica prezenţa
bolii: polidipsie, poliurie, polifagie, scădere ponderată, adinamie, parodontoză, prurit, infecţii repeta-
te ale pielii şi mucoaselor, naştere prematură etc.
De multe ori, boala este descoperită cu totul întâmplător (în urma efectuării unor analize de
laborator pentru angajare sau pentru o altă afecţiune, cu ocazia plecării la tratament balneo-climatic).
Uneori boala nu se descoperă decât la apariţia unei complicaţii a diabetului zaharat.
Mijloacele de instruire specifică se adresează acelor bolnavi care consideră că diabetul zaharat
este o afecţiune ce nu poate fi controlată şi stăpânită din punct de vedere medical. Trebuie de expli-
cat bolnavilor că apariţia complicaţiilor este cu atât mai rapidă, cu cât nu sunt respectate indicaţiile
medicale. Întârzierea sau ameliorarea complicaţiilor este strâns legată şi de respectarea unui regim
de viaţă şi de muncă, a unei alimentaţii igienico-dietetice, iar în cazurile mai avansate – de iniţierea
tratamentului medicamentos (oral sau injectabil).
Cele mai eficiente mijloace de educaţie sunt convorbirile individuale sau în grup cu bolnavii
diabetici, fie în spital, fie la controalele medicale periodice. Se pot ţine lecţii sau conferinţe însoţite
de imagini. În cadrul acestora, se va explica detaliat bolnavilor cum trebuie să respecte medicaţia
prescrisă, cum trebuie să se alimenteze, ce alimente le sunt interzise, va accentua asupra faptului că
mişcarea (mersul, înotul, drumeţia, gimnastica, efortul fizic moderat) are efecte favorabile asupra di-
abeticului, prevenind obezitatea, angiopatia diabetică, hiperlipidemia etc., de asemenea, se va insista
pe necesitatea păstrării unei igiene individuale riguroase.
De asemenea, se va insista pe necesitatea efectuării mişcării (mers, înot, gimnastică de întreţine-
re etc.), pentru a preîntâmpina obezitatea.
Deosebit de utile sunt demonstraţiile practice, prin care bolnavii învaţă să-şi facă singuri testarea
glucozuriei, să-şi facă corect tratamentul injectabil cu insulină, memoratoarele care li se înmânează la
externarea din spital sau de la cabinetele de nutriţie.
Bolnavii pot fi învăţaţi să recunoască o comă hipo- sau hiperglicemică. Acest lucru se poate face
şi cu familia bolnavului, explicându-se că nu trebuie să intre în panică în situaţiile respective şi, toto-
dată, ce măsuri trebuie şi pot să ia în primă urgenţă.
Este util ca aceste convorbiri sau conferinţele să fie urmate de lecţii demonstrative, care să releve
utilitatea şi avantajul efectuării de către bolnavul însuşi a testului de glucozurie, a efectuării corecte a
tratamentului injectabil. Aceste lecţii demonstrative se vor adresa, în special, copiilor diabetici şcolari,
cu scopul instruirii lor practice.
Cu ocazia acestor convorbiri şi conferinţe pe grupuri de bolnavi, personalul medical în educaţia
pentru sănătate va vorbi despre complicaţiile diabetului neglijat sau netratat, fără a exagera însă gra-
vitatea cetozei sau a comei hipoglicemice, va atrage atenţia bolnavilor (cu multă prudenţă), dar fără a
influenţa în sens negativ psihicul lor, asupra neajunsurilor şi complicaţiilor diabetului zaharat.
Apariţia diabetului în viaţa unui om reprezintă un moment greu, poate chiar şocant. De aceea,
întreaga activitate educativ-sanitară în diabetul zaharat va fi optimistă. Internarea în spital, întâlni-
rea cu alţi pacienţi, observaţiile şi constatările personale, evoluţia favorabilă în condiţiile respectării
tratamentului trebuie să consolideze încrederea în viitor şi convingerea într-o viaţă cât mai normale.
Profundele consecinţe medico-sociale ale bolii impun recuperarea cât mai grabnică a bolnavilor,
atât din punct de vedere organic, cât şi psihic şi profesional-social.
În activitatea de educaţie pentru sănătate a diabeticului nu trebuie neglijat aspectul psihic al
problemei, pentru că unii bolnavi sunt şocaţi sau se simt handicapaţi.
Educaţia pentru sănătate în bolile transmisibile
Acţiunile de sănătate publică ce vizează lichidarea unor boli transmisibile, eradicarea altora şi
prevenirea transmiterii şi chiar apariţiei lor implică o activitate intensă de educaţie pentru sănătate
variată şi fundamentată ştiinţific. Această activitate desfăşurată în rândul populaţiei trebuie să se facă
cu participarea activă şi conştientă a cetăţenilor.
Educaţia pentru sănătate trebuie să fie orientată spre acele obiective care sunt posibile într-o
anumită perioadă de timp sau la un anumit moment dat, dar totodată nu trebuie neglijate obiectivele
cu caracter permanent. De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de caracteristicile populaţiei căreia i se
adresează acţiunile educative: vârstă, sex, profesie etc.
În lupta cu bolile transmisibile, unul dintre obiectivele prioritare este realizarea unei culturi sa-
nitare a populaţiei, deoarece ignoranţa se împleteşte adeseori cu superstiţiile sau supraaprecierea unor
mijloace profilactice şi terapeutice moderne.
Un alt obiectiv al educaţiei pentru sănătate este realizarea profilaxiei bolilor transmisibile, cu
sprijinul conştient al populaţiei, care să se implice activ în această acţiune. În munca de educaţie pen-
tru sănătate, trebuie alese mijloacele cele mai adecvate scopului urmărit, particularităţilor problemei
şi grupei-ţintă de populaţie. La grupul de populaţie sănătoasă se urmăreşte o largă informare prin
mass-media în probleme antiepidemice, interesarea populaţiei pentru cunoaşterea măsurilor de apă-
rare a propriei sănătăţi. În funcţie de morbiditatea specifică de sezon, de grupele de populaţie care au
un rol în profilaxia anumitor boli transmisibile (mame, persoane cuprinse în activităţi din sectorul
alimentar etc.), se organizează diferite forme de transmitere de cunoştinţe, care să determine forma-
rea unei opinii favorabile punerii în practică a măsurilor antiepidemice.
În situaţii epidemiologice, este necesar ca acţiunea de educaţie pentru sănătate să fie corect şi
la timp planificată. Precederea acţiunilor antiepidemice de cele educativ-informative convingătoare
contribuie, în mare măsură, la succesul acţiunilor respective, prin aceea că se creează o opinie favora-
bilă şi o participare conştientă a populaţia la aplicarea măsurilor profilactice. Explicându-se utilitatea
şi necesitatea unor imunizări, arătându-se, prin date şi argumente ştiinţifice, valoarea imunizărilor
respective în prevenirea îmbolnăvirilor, aceste acţiuni vor avea mult mai multe şanse de largă cuprin-
dere a populaţiei.
Populaţia trebuie stimulată în unele situaţii şi antrenată în sprijinirea directă a măsurilor antie-
pidemice, prin participarea la acţiuni de salubrizare, de igienizare a unor obiective (locuinţă, fântâ-
nă, curte, closet etc.). Pentru aceasta se recomandă organizarea unor consfătuiri cu organele locale,
consfătuiri cu decizii pe grupe de populaţie interesată în problema respectivă şi discuţii stimulative
în grup.
Comunicarea în grup în planificarea acţiunilor de educaţie pentru sănătate pe probleme antie-
pidemice vor cuprinde:
1. Grupe mari de populaţie sănătoasă, folosind forme de largă informare.
2. Grupe limitate de populaţie direct interesate într-o anumită problemă antiepidemică (con-
tactanţi, purtători de germeni patogeni, infectaţi HIV sau bolnavi SIDA etc.), cu care se
organizează acţiuni de educaţie pentru sănătate specifice, folosindu-se următoarele forme:
instructaje privind căile de transmitere a infecţiei şi mijloacele de prevenire a transmiterii
acesteia; convorbiri în focar, demonstraţii practice în focar (dezinfecţie); convorbiri la domi-
ciliu, atât cu bolnavii sau cu purtătorii de germeni, cât şi cu familiile acestora; convorbiri cu
bolnavii în spital; înmânarea de memoratoare la externare.
3. Grupe profesionale, care prin specificul activităţii lor au un rol important în prevenirea unor
boli transmisibile (sector alimentar, sectorul serviciilor: frizerie, unităţi de găzduire etc.) şi
care trebuie să uimeze cursurile de sanminim de profil.
Comunicarea interpersonală este o formă de comunicare ce permite educatorului un contact de
la persoană la persoană, creând o atmosferă de intimitate şi confidenţialitate sporită. Poate fi utilizată
în spitale, centrele medicilor de familie, centrele de sănătate publică, centrele de sănătate, dar şi în
cabinetele cu profil de consiliere. Are o eficienţă deosebită, în special atunci când este vorba de boli cu
transmitere sexuală. Este foarte important de explicat celor care suferă de aceste afecţiuni care sunt
căile de transmitere, manifestările şi modalităţile de prevenire.
Probleme deosebite prezintă persoanele infectate cu HIV privind depistarea şi integrarea lor în
societate, pentru că pe lângă problemele medicale şi antiepidemice apar şi altele de ordin psihologic. În
toate situaţiile, indiferent de forma folosită în educaţia pentru sănătate, eficienţa creşte dacă se folosesc
mijloace combinate, punându-se accent pe cele audiovizuale, cu exemple reale din viaţa cotidiană.
Educaţia pentru sănătate în combaterea tuberculozei
Preocupările în domeniul combaterii tuberculozei continuă să aibă o pondere importantă din ca-
uza că în ultimii ani se semnalează din nou o creştere a morbidităţii prin forme rezistente la tratament.
Există încă un număr important de bolnavi cronici baciliferi, care creează serioase probleme de
epidemiologie. Populaţia trebuie informată corect cu privire la caracterul infecţios, transmisibil şi
totodată cronic al tuberculozei, cu toate consecinţele care derivă din acesta. În cadrul acţiunilor de
educaţie pentru sănătate, se va insista asupra măsurilor de igienă care trebuie cunoscute şi aplicate de
întreaga populaţie: călirea organismului prin factori naturali şi cultură fizică, alimentaţia raţională,
regimul raţional de viaţă şi muncă, evitarea abuzurilor de alcool şi tutun, odihna activă, toate consti-
tuind elemente ce contribuie la crearea rezistenţei biologice faţă de această maladie.
Obiectivele şi conţinutul educaţiei pentru sănătate în lupta antituberculoasă decurg din caracte-
rul de boală infecţioasă al tuberculozei şi, în special, din aplicarea consecventă a măsurilor antiepide-
mice (izolare, dezinfecţie, imunizare specifică etc.).
În cadrul culturalizării sanitare a populaţiei privind prevenirea şi combaterea tuberculozei, tre-
buie combătute unele idei greşite, care mai circulă încă, cum sunt: caracterul ereditar al tuberculozei
şi încrederea în anumite practici empirice. În educaţia pentru sănătate a bolnavilor cu tuberculoză tre-
buie să transmită nu numai importanţa tratamentului cu antibiotice, tuberculostatice, ci să se explice
necesitatea respectării ritmului şi continuării tratamentului timp îndelungat.
Personalului medical îi revine obligaţia de a arăta limitele tratamentului cu antibiotice, precum
şi importanţa unui tratament complex, de la caz la caz: chirurgical, medicamentos şi igienico-dietetic.
Educaţia pentru sănătate trebuie să aibă în vedere şi familiile bolnavilor sau ale purtătorilor cronici
de bacili, explicându-le ce măsuri igienice trebuie să ia, ca să evite contaminarea prin convieţuirea în
aceeaşi locuinţă. Trebuie cunoscut caracterul infectant al sputei, posibilitatea infectării prin folosirea
în comun a diferitelor obiecte de uz casnic, precum şi măsurile şi metodele de dezinfecţie pentru evi-
tarea transmiterii maladiei.
Educaţia pentru sănătate în mediul rural
Schimbările survenite în ultimul timp în viaţa oamenilor din comune şi sate, în care de bază au
devenit gospodăriile individuale, necesită o adaptare a educaţiei pentru sănătate. În condiţiile în care
s-au desfiinţat majoritatea formelor de muncă în colectiv, abordarea populaţiei rurale este mai dificilă,
dar nu imposibilă, pentru că oamenii satelor pot fi adunaţi cu ocazia diverselor sărbători religioase sau
de altă natură.
Nivelul de trai din mediul rural este în continuă creştere, dar aceasta nu înseamnă că sunt re-
zolvate probleme ca: aprovizionarea cu apă potabilă, îndepărtarea reziduurilor, alimentaţia corectă şi
igienică etc.
Aspectele pregnante ale nivelului de cultură sanitară a populaţiei rurale permit unele consi-
deraţii cu privire la obiectivele şi conţinutul activităţii de educaţie pentru sănătate la această grupă
populaţională.
Obiective
În concordanţă cu problemele de sănătate de bază ale satului, activitatea de educaţie pentru să-
nătate vizează următoarele obiective:
–– promovarea sănătăţii în mediul rural;
–– dezvoltarea unui curent de opinie favorabil profilaxiei, cu accent pe prevenirea bolilor trans-
misibile şi a unor boli cu largă răspândire;
–– difuzarea noţiunilor fundamentale privind igiena individuală, a familiei, a colectivităţii şi a
mediului ambiant;
–– instruirea şi educarea gravidelor şi a tinerelor mame în problemele ocrotirii sănătăţii lor şi a
copiilor;
–– informarea periodică a populaţiei, iar unde s-au păstrat gospodării colective agricole – in-
struirea periodică în problemele de igienă a muncii, în folosirea pesticidelor şi erbicidelor;
–– transmiterea cunoştinţelor şi cultivarea unor obişnuinţe privind alimentaţia raţională, for-
marea unui comportament corespunzător în acest sens;
–– combaterea alcoolismului;
–– combaterea tabagismului;
–– combaterea prejudecăţilor şi superstiţiilor, a obiceiurilor şi tradiţiilor cu caracter nociv asu-
pra sănătăţii;
–– conştientizarea importanţei şi formarea unui comportament igienic corespunzător;
–– promovarea unei gândiri ecologiste.
Conţinutul educaţiei pentru sănătate în mediul rural
Conţinutul activităţii de educaţie pentru sănătate în mediul rural trebuie să includă următoarele
aspecte:
1) Igiena mediului:
a) Aprovizionarea cu apă potabilă, care în majoritatea colectivităţilor rurale ridică importante
probleme igienico-sanitare prin amplasarea sau exploatarea necorespunzătoare a fântânilor,
care în unele localităţi sunt unice, folosind şi pentru adăpatul animalelor. În aceste condiţii,
există pericolul unor epidemii hidrice. De aceea, educaţia pentru sănătate, în acest domeniu,
vă insista asupra necesităţii existenţei unei ape de bună calitate, protejarea surselor de apă
de orice fel de poluare şi necesitatea controlului fizic, chimic şi bacteriologic periodic al sur-
selor de apă, pentru prevenirea epidemiilor hidrice. Educatorul pentru sănătate are, în acest
sens, un rol important în popularizarea celor mai igienice sisteme de aprovizionare cu apă
potabilă, asanarea şi recondiţionarea sistemelor existente; combaterea aspectelor negative de
comportament (lipsa de preocupare pentru evacuarea apelor reziduale din jurul fântânilor,
care duce la impurificarea perimetrului de protecţie, impurificarea găleţii etc.); crearea în
rândurile populaţiei din sate a unei opinii favorabile înlocuirii sistemelor necorespunzătoare
de aprovizionare cu apă cu sisteme noi, adaptate condiţiilor geologice locale. Mijloacele de
educaţie pentru sănătate şi culturalizare sanitară a populaţiei cele mai eficiente în acest sens
sunt consfătuirile cu decizii, cu demonstraţii practice în teren.
b) Educaţia pentru sănătate privind evacuarea reziduurilor. Pentru prevenirea poluării aerului,
apei şi solului, colectarea, depozitarea şi transportul reziduurilor lichide şi solide trebuie să
se facă în condiţii igienice, ţinând cont de particularităţile ce există în această privinţă în
mediul rural. De aceea, educaţia pentru sănătate constituie o cerinţă esenţială în păstrarea
sănătăţii individului şi a colectivităţii în care trăieşte. Educatorul pentru sănătate va trebui să
aibă în vedere şi faptul că în mediul rural frecvent se foloseşte îngrăşarea grădinilor cu rezi-
duri. Un alt aspect important în prevenirea transmiterii unor boli este combaterea eficientă a
insectelor şi rozătoarelor, insistându-se asupra folosirii corecte a substanţelor toxice, pentru
evitarea unor accidente. Ca metodă de educaţie pentru sănătate se recomandă consfătuirile
cu decizii însoţite, acolo unde este posibil, şi de demonstraţii practice în teren.
c) Igiena locuinţei rurale. Printr-o muncă susţinută de culturalizare sanitară a populaţiei rura-
le, se poate realiza conştientizarea de către aceasta a importanţei pe care o are o locuinţă igi-
enică asupra sănătăţii. În consecinţă, ponderea activităţii de educaţie pentru sănătate trebuie
să cadă pe carenţele constatate local, abordându-se cu prioritate teme ca:
–– amplasarea şi construcţia igienică a locuinţei;
–– condiţiile de locuit şi influenţa lor asupra organismului, construcţia şi amenajarea interi-
oară a locuinţei, cu accent pe distribuţia raţională a spaţiului;
–– iluminarea şi întreţinerea igienică a locuinţei;
–– amenajarea interioară a locuinţei (camera de locuit sau camera de zi, dormitorul, bucă-
tăria, cămara, camera de baie), cu accent pe importanţa distribuirii raţionale a spaţiului,
în sensul atribuirii unor încăperi separate diferitelor îndeletniciri casnice şi evitării aglo-
merării camerelor de dormit.
2) Problemele de educaţie pentru sănătate în legătură cu prelucrarea pământului. În situaţia în
care există forme diferite de lucrare a pământului (gospodării individuale, asociaţii, cu utilaje mai
mult sau mai puţin moderne, expunerea organismului la eforturi şi solicitări se face inegal. La aceasta
se adaugă condiţiile specifice de muncă: căldură, umiditate, praf, curenţi de aer etc. Necunoaşterea sau
neluarea în seamă a unor măsuri profilactice, consumarea de băuturi alcoolice, care induc scăderea
atenţiei şi a reflexelor, pot genera o serie de accidente de muncă. Folosirea incorectă a unor substanţe
toxice, cum sunt pesticidele organo-fosforice etc., poate duce la accidente cu sfârşit letal. În consecin-
ţă, tematica activităţii de educaţie pentru sănătate în domeniul fitosanitar trebuie axată pe noţiunile
esenţiale privind igiena şi protecţia muncii în timpul folosirii toxicului, ca: utilizarea echipamentului
de protecţie, respectarea regulilor de igienă individuală, evitarea stropirilor cu vântul în faţă sau la o
temperatură de peste 25 °C, evitarea folosirii pompelor fără mănuşi, păstrarea corectă a substanţelor
cu neadmiterea accesului copiilor etc. În mod deosebit se impune a fi combătut falsul sentiment de
securitate, care poate fi întâlnit frecvent la folosirea pesticidelor. Prin culturalizarea sanitară a popula-
ţiei pentru prevenirea intoxicaţiilor cu pesticide, este necesar a se acorda o atenţie deosebită informă-
rii asupra riscului utilizării toxicului în scopuri casnice, asupra necesităţii de a se evita consumul de
fructe stropite cu substanţe toxice şi nespălate. De aceea, educatorul pentru sănătate trebuie să insiste
pe folosirea echipamentului de protecţie, mânuirea corectă a toxicelor cu respectarea tuturor instruc-
ţiunilor ce însoţesc ambalajul original. În timpul lucrului, trebuie luate şi respectate anumite măsuri
pentru a evita apariţia unor situaţii nedorite: acoperirea capului împotriva insolaţiei, consumul de cel
puţin 2–3 litri de apă potabilă pe zi, mai ales apă minerală, legarea părului lung cu un batic, folosirea
ochelarilor de protecţie împotriva prafului, verificarea stării maşinilor înainte de începerea lucrului şi
evitarea remedierilor în timpul funcţionării, respectarea regulilor de circulaţie pe drumurile publice
etc. Aceste noţiuni privind protejarea propriei sănătăţi sunt însuşite cel mai bine dacă sunt oferite
oamenilor chiar în teren, acolo unde îşi desfăşoară activitatea.
3) Prevenirea şi combaterea antropozoonozelor. Ţinând cont de specificul muncii şi vieţii în me-
diul rural, există un risc mai crescut de apariţie a unor afecţiuni, printre care şi antropozoonozele
cum ar fi antraxul, febră afloasă, bruceloza, tuberculoza bovină etc. De aceea, educaţia pentru sănă-
tate trebuie să-şi canalizeze acţiunile şi în ceea ce priveşe prevenirea şi combaterea acestor afecţiuni.
În acest sens, oamenii trebuie să dobândească o serie de noţiuni elementare privind etiologia, căile
de transmitere şi manifestările antropozoonozelor. Trebuie subliniate rolul pe care îl joacă animalele
în transmiterea acestor boli şi măsurile de igienă ce trebuie luate şi respectate pentru prevenirea şi
combaterea antropozoonozelor.
Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate a migranţilor
Procesele migraţiei, inclusiv emigraţia forţei de muncă, se numără printre factorii principali care
modelează evoluţia economico-socială din Republica Moldova. Moldova este o ţara care înregistrează
fenomenul de emigrare masivă a cetăţenilor săi. Plecarea în masă peste hotare a moldovenilor a în-
ceput în anii 1990–1991 şi a continuat cu o intensitate sporită din anul 1998, fiind condiţionată de o
combinaţie între factorii economici şi o serie de alte şocuri interne şi externe, şi a apărut ca un meca-
nism de reducere a sărăciei populaţiei ţării.
În Moldova, incidenţa „migraţiei potenţiale”, definită ca „ambiţie generală de a migra în viitor”,
este destul de înaltă. Un studiu efectuat în anul 2007 arată că 44,2% din populaţia ţării, cu precădere
populaţia tânără (18–40 ani) şi cu nivel înalt de studii, au declarat că ar dori să migreze, mai ales în
UE. Un studiu recent arată că factorii economici, precum sărăcia, şomajul şi salariile mici reprezin-
tă peste 72% din factorii de creştere a migraţiei. Rezultatele cercetării statistice prin Ancheta forţei
de muncă, efectuată de Biroul Naţional de Statistică, denotă faptul că, la începutul anului 2012, un
număr de peste 635 600 cetăţeni ai Republicii Moldova au plecat peste hotare în căutare de locuri
de muncă. Acest număr însă nu include şi numărul emigranţilor ilegali. Aproximativ o treime din
migranţii moldoveni locuiesc ilegal în ţările-gazdă. Se pare că şederea ilegală a devenit mai frecventă
printre moldovenii plecaţi în ţările CSI, situaţia la acest capitol fiind mai bună în Uniunea Europeană
şi în alte ţări-gazdă. Persoanele care migrează în diferite teritorii se confruntă cu un şir de fenomene
cum ar fi:
–– Schimbări de altitudine, umiditate, temperatură şi agenţi microbieni care pot cauza apariţia
problemelor de sănătate.
–– Migranţii sunt supuşi unor riscuri sporite de a contracta virusul HIV din cauza statutului lor
pe care îl înfruntă în procesul de migraţiune: sărăcia, despărţirea pe termen îndelungat de
familie şi partener, condiţii de muncă nesatisfăcătoare, acces limitat la informaţia cu privire
la HIV/SIDA şi la serviciile profilactice şi cele medicale.
–– Multi lucrători care emigrează ilegal se confruntă pe teritoriul ţării de destinaţie cu dificultăţi
de a beneficia de servicii medicale, având fiică de deportare. Orice contact cu agenţiile gu-
vernamentale, chiar şi în cazuri de asistenţă medicală, sporeşte teama de a fi declarat poliţiei.
–– Migranţii infectaţi cu HIV înfruntă multiple forme de stigmă şi discriminare, în cadrul şi în
afara comunităţilor lor. Femeile migrante se confruntă şi cu mai multe forme de discrimina-
re, violenţă, inclusiv sexuală, din cauza faptului prevalării inegalităţii între sexe.
–– Se menţin pentru sănătatea publică riscuri reale de import al maladiilor, inclusiv al celor
extrem de periculoase, în ţări libere de aceste maladii.
–– Cetăţenii Republicii Moldova emigrează în ţările cu prevalenţă înaltă a infecţiei HIV, cum ar
fi: Federaţia Rusă, Ucraina, Italia, Portugalia, Spania etc., infecţiile cu transmitere sexuală,
tuberculoza şi probleme de sănătatea reproductivă cauzate de abuzul/violenţa sexuală, sarci-
na nedorită şi contractată în condiţii nesigure.
–– Emigranţii sunt consideraţi o categorie vulnerabilă la HIV/SIDA, la infecţiile cu transmitere
sexuală şi tuberculoză.
Problemele psihice cauzate de migraţia cetăţenilor în străinătate în scopul angajării în câmpul
muncii, munca prestată în condiţii extrem de grave, fără zile de odihnă sau concedii, situaţiile de
discriminare, izolarea socială, diferenţa de limbaj şi cultură, care pot influenţa decizia de a utiliza sau
nu serviciile medicale disponibile în acel stat, din confirmările migranţilor şi psihiatrilor, fac tot mai
sesizabile durerile de cap, oboseala cronică şi depresiile şi de multe ori declanşează adevărate tragedii
familiale, cu un impact negativ asupra copiilor, asupra părinţilor vârstnici, precum şi a lor înşişi. În
ultimul timp, numărul migranţilor în dificultate, care se adresează cu probleme psihologice şi psihice,
creşte semnificativ şi constituie circa 30% din beneficiari.
Numeroase categorii de migranţi sunt nevoite să-şi asume anumite riscuri din cauza presiuni-
lor, a constrângerilor şi a mediilor de viaţă specifice statutului şi situaţiei lor curente. Mulţi dintre ei
locuiesc în medii culturale diferite, departe de soţi/soţii, familii şi parteneri sexuali permanenţi, fapt
care le afectează comportamentul sexual şi igiena în general, inclusiv utilizarea serviciilor sexuale
comerciale de către bărbaţii migranţi.
Femeile, copiii, persoanele implicate în sexul comercial, imigranţii fără acte şi persoanele trafica-
te reprezintă categoriile de imigranţi deosebit de vulnerabili la apariţia unor probleme de sănătate şi
necesită o atenţie deosebită. Studiile efectuate confirmă influenţa problemelor frecvente întâmpinate
la locul de muncă, cum ar fi: expunerea la temperaturi înalte sau joase (89% din răspunsuri), absenţa
sau condiţii sanitare proaste (26%) şi aglomerarea (16%). În ceea ce priveşte locul de trai, cele mai
multe răspunsuri au indicat absenţa sau condiţii sanitare proaste (39%), absenţa sau condiţii igienice
proaste (24%) şi aglomerarea (22%).
Una dintre caracteristicile migraţiei din Moldova este vârsta relativ tânără a subiecţilor. Vârsta
medie la momentul primei plecări peste hotare a fost de 29,7 ani, ridicându-se la 36,1 ani la momentul
realizării sondajului. Nu există diferenţe de vârstă importante în funcţie de regiunile sau ţările de
destinaţie. Majoritatea migranţilor (79%) au vârsta cuprinsă între 18 şi 44 de ani. Bărbaţii predomină
în categoria de vârstă 18–29 ani, iar femeile – în cea de 45–65 ani.
Ridicarea nivelului de educaţie şi informarea despre riscurile pentru sănătatea lor în timpul află-
rii peste hotare este una dintre pârghiile de bază pentru reducerea pericolelor pentru sănătate. Aceasta
impune necesitatea acordării unei atenţii deosebite profilaxiei consecinţelor riscurilor sporite de sănă-
tate, comportate de migraţiune, în situaţia în care o parte însemnată a populaţiei active a Republicii
Moldova pleacă peste hotare, la muncă sau în alte scopuri, majoritatea revenind, după anumite peri-
oade, în ţară. În aceste cazuri, cele mai mari riscuri sunt asociate cu migraţia şi aflarea ilegală peste
hotare, dar totodată riscurile îi vizează şi pe membrii familiilor migranţilor. Conştientizarea acestor
riscuri de către întreaga populaţie ar îmbunătăţi starea generală a sănătăţii în ţară.
Este important ca migranţii să conştientizeze gradul lor sporit de vulnerabilitate şi necesita-
tea măsurilor de profilaxie. Înţelegerea riscurilor pentru sănătate, a comportamentului/obişnuinţelor
practicate de migranţi, motivaţiile lor, starea psihologică, funcţia ocupată peste hotare şi cea ocupată
la întoarcere şi motivaţia lor – toate sunt nişte etape esenţiale pentru elaborarea intervenţiilor eficiente
de prevenire a fenomenului şi determinarea schimbării comportamentului persoanelor din grupurile
de risc.
Scopul intervenţiilor de promovare a sănătăţii şi educaţie pentru sănătate este promovarea mo-
dului sănătos de viaţă, profilaxiei în grupurile vulnerabile de migranţi potenţiali, în special tinerii din
zonele rurale, prin:
–– Ridicarea nivelului de informare şi conştientizare a populaţiei generale cu privire la riscurile
exercitate de fenomenul de migraţie asupra sănătăţii.
–– Ridicarea nivelului conştientizării impactului migraţiei şi reducerea migraţiei care expune
la riscuri.
–– Îmbunătăţirea gradului de informare a migranţilor potenţiali cu privire la impactul HIV/
SIDA, infecţiile cu transmitere sexuală, tuberculoza şi problemele de sănătate reproductivă,
cauzate de abuzul/violenţa sexuală, sarcina nedorită şi apărută în condiţii nesigure.
–– Promovarea comportamentului fără risc şi de securitate în rândurile migranţilor.
Ca activităţi de bază în domeniul dat trebuie să servească:
• realizarea campaniilor de informare în rândul populaţiei, inclusiv al elevilor claselor 10–12
şi studenţilor, privind riscurile migraţiei asupra sănătăţii, prin sursele mass-media, forme de
informare scrise, clipuri audio şi video etc.;
• informarea populaţiei privind respectarea igienei personale, prin intermediul mass-mediei;
• elaborarea şi editarea posterelor cu tematica „Migraţia şi sănătatea” şi afişarea lor în locurile
de trecere a frontierei;
• elaborarea ghidurilor speciale pentru persoanele care lucrează cu grupurile de risc sporit şi
printre emigranţi;
• elaborarea diverselor materiale, inclusiv fluturaşi publicitari, pliante, foi volante, calendare,
care se vor axa pe riscurile exercitate de migraţie asupra sănătăţii, cum ar fi maladiile, vio-
lenţa şi exploatarea, condiţiile de lucru care nu oferă siguranţă, cu distribuirea lor în rândul
migranţilor la punctele de trecere a frontierei, elevilor din clasele 10–12 şi studenţilor;
• ridicarea nivelului de alertă a populaţiei, în special prin intermediul lnternetului, cu folosirea
resurselor web utilizate pe larg în Republica Moldova;
• crearea unei pagini web speciale, destinate problemelor legate de migraţie şi sănătate;
• oferirea serviciilor de consiliere migranţilor în domeniul profilaxiei, sănătăţii individuale şi
colective.
VIII. Programe de educatie pentru sănătate
Definiţii ale proiectului de sănătate:
–– „o acţiune ţintită, direcţionată spre un anumit scop, care se desfăşoară într-o perioadă limi-
tată de timp şi presupune angajarea unor anumite capacităţi şi resurse”;
–– „o combinaţie de resurse umane, materiale şi de timp, adunate într-o organizaţie temporară,
pentru a se atinge un anumit scop”.
Program vs. Proiect, au aceeaşi structură, dar proiectul e limitat în timp (1–2 ani) faţă de pro-
gram care se defăşoară pe intervale mult mai mari de timp.
Clasificarea programelor/proiectelor
1. În funcţie de orientare:
–– programe care se adresează unor probleme de sănătate (TBC, HIV)
–– programe care se adresează unei populaţii ţintă (femei, copii)
–– programe care se adresează unor determinanţi ai stării de sănătate (stil de viaţă)
2. Programe combinate
3. În raport cu organizaţia:
–– intraorganizaţionale
–– extraorganizaţionale
4. Programe de cercetare
Etapele elaborării unui proiect
A. Etapa preliminară cuprinde: definirea clară a ideii care stă la baza proiectului;
stabilirea echipei de lucru; stabilirea categoriilor de personal implicate; definirea rolurilor şi a
responsabilităţilor pentru fiecare membru din echipă.
B. Elaborarea programului
1. Analiza de situaţie:
–– Politica/legislaţia de sănătate, socio-economică
–– Starea de sănătate şi determinanţii acesteia
–– Organizarea sistemului de sănătate
2. Resurse disponibile
3. Analiza SWOT
4. Identificarea problemelor/nevoilor de sănătate.
5. Ierarhizarea problemelor de sănătate/ stabilirea priorităţilor.
6. Elaborarea scopurilor şi obiectivelor.
7. Planificarea activităţilor (grafic Gantt).
8. Analiza obstacolelor şi formularea soluţiilor posibile.
9. Estimarea bugetului.
10. Monitorizare şi evaluare – se vor specifica criteriile şi normele utile în control şi evaluare /
indicatorii de monitorizare.
11. Elaborarea schiţei planului operational.
12. Redactarea programului.
Programe de educatie pentru sănătate 131
Analiza SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats)

Definiţie: metodologie de analiză a unui proiect sau a unei afaceri.
Puncte tari Oportunităţi
(Ex.: echipă tânără şi motivată, nu mai există alte (Ex.: colaborarea cu ONG)
proiecte similare)
Puncte slabe Ameninţări
(Ex.: nr insuficient de colaboratori) (Ex.: populaţia ţintă e necooperantă, reticentă la
schimbări privind stilul de viaţă)
Identificarea problemelor este o activitate care are un grad mai mare sau mai mic de subiecti-
vism, ea reflectând modul de judecată al componenţilor grupului de lucru. În acelaşi timp, depinde
de nivelul cunoştinţelor, de cantitatea şi calitatea datelor şi informaţiilor disponibile etc. Rezultatul
etapei este obţinerea unei liste cu problemele de sănătate ale populaţiei.
Identificarea problemelor de sănătate
Metode bazate Metode bazate Metode bazate pe

pe rate/indicatori pe anchete tehnici de consens
1. Indicatori
demografici 1. Anchete bazate pe
2. Indicatori de percepția problemlor
mortalitate de sănătate.
1. Grup nominal.
3. Indicatori de 2. Anchete bazate pe
2. Brainwriting.
sănătate în relație cu teste de laborator și
3. Brainstorming.
nevoile examene clinice
4. Forum comunitar
4. Indicatori de efectuate de medici.
utilizare a seviciilor. 3. Combinație dintre
5. Indicatori de p.1 și p. 2
resurse
Identificarea problemelor de sănătate este urmată de stabilirea priorităţilor şi de ierarhizarea pro-
blemelor de sănătate. Ierarhizarea problemelor de sănătate este susţinută de următoarele argumente:
–– resursele limitate ale sistemului de sănătate;
–– creşterea continuă a costurilor serviciilor medicale;
–– decalajul între resursele limitate şi nevoile de sănătate practic nelimitate ale populaţiei;
–– introducerea unor tehnici de diagnostic şi de tratament din ce în ce mai sofisticate şi mai
–– costisitoare;
–– creşterea interesului consumatorilor de servicii pentru tehnicile şi tehnologiile de diagnostic
tot mai noi;
–– creşterea frecvenţei în populaţie a bolilor cronice degenerative;
–– creşterea numărului de persoane cu polimorbiditate.
În stabilirea priorităţilor se impune parcurgerea a patru etape:
1. Definirea criteriilor şi formularea lor într-un mod explicit.
2. Preselecţia problemelor, dacă lista lor este prea lungă.
3. Analiza problemelor.
4. Compararea problemelor cu ajutorul unor metode de ierarhizare.
Criteriile cele mai frecvente sunt:
–– Importanţa problemei, evaluată prin rata de incidenţă, rata de prevalentă, număr de persoa-
ne bolnave, nivelul incapacităţii şi invalidităţii consecutive îmbolnăvirii, mortalitate, decese-
le premature, decesele evitabile, impactul asupra serviciilor medicale, familiei, societăţii etc.;
–– Capacitatea de intervenţie (există cunoştinţe privind etiologia sau factorii de risc, metodele
de prevenţie primară, secundară, terţiară, tratamente şi tehnologii de tratament etc.);
–– Posibilităţi de acţiune (reţea de servicii medicale acceptate de populaţie, accesibile din punct
de vedere economic, financiar, geografic etc.).
Scopul exprimă rezultatul final aşteptat ca urmare a implementării unui program/ proiect. Nu
este neapărat necesar ca acesta să fie formulat în limitele resurselor disponibile şi a unei anumite pe-
rioade de timp, mai ales în cazul programelor.
Obiectivul reprezintă o situaţie la care se doreşte să se ajungă, un anumit rezultat care se doreşte
să fie atins într-o anumită perioadă de timp. Obiectivul măsoară progresul parcurs către atingerea
scopului propus. Este necesar ca obiectivele să fie cuantificabile şi să se stabilească limite de timp pen-
tru atingerea lor. În formularea obiectivelor se va specifica: ce se va realiza, cât (în ce măsură), când
se aşteaptă rezultatul, cine va beneficia, unde anume se aşteaptă rezultatul. Obiectivul general repre-
zintă rezultatul care se aşteaptă la finalul proiectului şi exprimă o îmbunătăţire a situaţiei existente.
Obiectivul specific reprezintă rezultatele de etapă ale proiectului şi măsoară progresul către atingerea
obiectivelor intermediare şi a obiectivului general. Obiectivul operaţional reprezintă acţiunile prevă-
zute pentru realizarea obiectivelor.
Ex: Scop: „Scăderea numărului de avorturi şi de sarcini nedorite la studentele din centrul univer-
sitar”. Obiectivul general: „Scăderea cu 50% a numărului de avorturi şi de sarcini nedorite la studentele
din centrul universitar în perioada 2016–2017”. Obiectivul specific: „Creşterea nivelului de informare
a studentelor din centrul universitar cu privire la metodele contraceptive”. Obiectivul operaţional:
„Distribuirea gratuită a 10 000 de broşuri referitoare la metodele contraceptive studentelor din centrul
universitar în perioada ianuarie–iunie 2017”.
Planificarea activităţilor (grafic Gantt)
Planificarea detaliată implică şi realizarea unui calendar al proiectului în care să fie menţionată
perioada de desfăşurare a fiecărei activităţi. Perioadele de timp pot fi trecute în zile, săptămâni, luni,
trimestre sau ani.
Estimarea bugetului
Bugetul reprezintă o planificare a resurselor financiare pentru o perioadă definită de timp, având
două componente: veniturile şi cheltuielile. Costurile implicate în realizarea programului/proiectului
se calculează pentru fiecare activitate în parte şi se centralizează de obicei în patru mari categorii de
cheltuieli:
–– Cheltuieli de personal. Pentru aceasta trebuie identificat numărul de personal şi calificarea
acestuia. În funcţie de specificul programului, se vor lua în considerare costuri pentru recru-
tare, pregătire, salarii, diurne, transport etc.;
–– Cheltuieli cu echipamente si material. Se are în vedere atât costul achiziţionării, cât şi al în-
treţinerii acestora;
–– Cheltuieli pentru utilităţile necesare. Trebuie identificate şi specificate în detaliu utilităţile
necesare, de ex. închirierea, construirea de spaţii noi sau modificarea celor existente;
–– Cheltuieli de suport. Se identifică toate mijloacele necesare derulării programului, cum ar fi:
logistică, comunicaţii etc.;
Se alocă o anumită sumă pentru cheltuieli neprevăzute (aprox. 10%). Se identifică, de asemenea,
sursele potenţiale de finanţare a programului.
C. Aprobarea programului.
D. Implementarea programului.
E. Evaluarea. Se evaluează:
1. Structura – evaluarea elementelor care se utilizează în proiect; resursele umane (număr sufi-
cient, competenţe tehnice, remuneraţie etc.); resursele materiale (cantitate, calitate etc.);
Programe de educatie pentru sănătate 133
2. Procesul – stadiul programului în raport cu termenele stabilite, în raport cu bugetul prevăzut,
(utilizarea resurselor);
3. Rezultatele (tip efecte)
–– activităţile/serviciile realizate pentru atingerea obiectivelor
• Ex.: nr. persoanelor examinate/zi în cadrul unui screening;
–– rezultatele
• Ex.: reducerea incidenţei prin hepatită B ca o consecinţă a vaccinării obţinute ca urmare a
aplicării programului (gradul de atingere a scopului şi obiectivelor, impactul în populaţia
sau grupul specific asupra căruia s-a acţionat).
F. Redactare raport final
G. Diseminarea rezultatelor
Structura unui proiect/program de sănătate
Instituţia: (se nominalizează unitatea, departamentul, secţia etc. care coordonează programul şi
localitatea).
Titlul programului:
Coordonator program/proiect:
Întroducere:
1. Prezentarea pe scurt a situaţiei existente, identificarea problemelor, descrierea priorităţilor
şi formularea problemei de sănătate identificată; politica guvernamentală sau din domeniul
de sănătate; justificarea administrativă şi medicală (se prezintă contextul legislativ precum şi
avantajele programului); documentaţia disponibilă.
2. Participanţii la program: (se vor specifica instituţiile sau persoanele care sunt implicate direct
în program).
3. Colaboratorii la program.
4. Beneficiarii rezultatelor programului (populaţia ţintă).
Durata programului
Se va specifica data începerii programului şi data limită de finalizare a obiectivelor:
Scop: trebuie să fie clar formulat.
Obiective: generale, specifice, operaţionale
Rezultate aşteptate:
–– se descriu beneficiile şi impactul în comunitate ca urmare a aplicării programului;
–– se vor specifica indicatorii care vor fi utilizaţi pentru evaluarea gradului de realizare a acestor
obiective.
Implementarea programului
se vor prezenta instrumentele care vor fi urmărite în etapa propriu zisă de implementare (grafic
Gantt) şi care se referă la:
Organizarea implementării:
• resurse umane (număr, specialitate, durata activităţii în program)
• resurse materiale (echipament descris în detaliu)
• resurse financiare – cine finanţează programul, suma totală
Structura organizatională:
–– se descriu legăturile funcţionale dintre unitatea responsabilă cu realizarea programului, par-
ticipanţi şi colaboratori;
–– este indicată realizarea unei scheme;
–– Responsabilităţi:
–– se descriu în detaliu responsabilităţile pentru coordonator şi pentru fiecare
–– membru din echipă;
Planul activităţilor pentru implementare:
–– se vor ordona în logica desfăşurării şi se va stabili durata pentru fiecare activitate;
–– se va elabora diagrama Gantt.
Estimarea bugetului:
–– se vor prezenta în tabele cheltuielile prevăzute şi care vor fi verificate pe parcursul derulării
proiectului;
–– se vor preciza sursele de finanţare.
Monitorizare şi evaluare:
–– se vor specifica criteriile şi normele utile în control şi evaluare (indicatorii de monitorizare şi
pentru evaluările periodice şi evaluarea finală);
–– argumente în favoarea succesului programului şi riscuri asumate.
Constrângeri care ar putea apărea.
Concluzii şi propuneri.
Managementul proiectelor de sănătate
Programul de sănătate este sistemul coerent şi integrat de acţiuni realizate simultan sau succesiv,
pe baza resurselor existente, în scopul atingerii obiectivelor strategice în domeniul sănătăţii pentru o
populaţie bine definită. Programul de sănătate poate fi parte integrantă din planul general sau se poate
alege funcţie de domeniile de interes (şi obiectivele propuse) cum ar fi promovarea sănătăţii, depistare
precoce, recuperare, educaţie sanitară, îmbunătăţirea calităţii anumitor servicii etc. Pentru derularea
unui program de sănătate este necesar elaborarea unui proiect de sănătate. Managementul proiectelor
de sănătate este o activitate şi o atribuţie diferită de responsabilitatea mai generală a unui manager
şi se caracterizează prin utilizarea unui set de tehnici noi de organizare a activităţilor de elaborare,
implementare şi evaluare a acestora.
Proiectul de sănătate este un instrument util pentru justificarea, marketingul şi comunicare între
cei interesaţi.
Rolurile programelor de sănătate sunt:
–– mobilizarea ansamblului de resurse disponibile către acelaşi scop;
–– orientarea serviciilor către nevoile populaţiei;
–– creşterea eficacităţii intervenţiei;
–– creşte disponibilitatea şi calitatea serviciilor medicale.
Reţineţi!
➢➢ Fiecare proiect de sănătate trebuie să asigure atingerea unui obiectiv clar exprimat şi bine
definit, cucaracter de unicitate.
➢➢ Proiectul programului de sănătate traduce în termeni operaţionali (activităţi) satisfacerea
nevoilor de sănătate pentru a aduce parametrii stării de sănătate la un nivel dorit.
➢➢ Procedeul de elaborare urmăreşte în linii mari acelaşi algoritm ca la planificare.
IX. Evidenţa şi evaluarea activităţilor de educaţie
pentru sănătate şi promovare a sănătăţii
Evidenţa se realizează prin consemnarea acţiunilor desfăşurate de întregul personal sanitar, de
educatorii pentru sănătate în formularul statistic nr. 038-e Registru de evidenţă a activităţilor de edu-
caţie pentru sănătate, aprobat prin ordinul Ministerului Sănătăţii RM, în care se înscrie, în mod cro-
nologic, munca de educaţie pentru sănătate desfăşurată de fiecare lucrător medical în parte. Sunt înre-
gistrate: conferinţe, seminare, lecţii, convorbiri individuale sau cu grupul, serate tematice de întrebări
şi răspunsuri, emisiunile TV şi radio, redactarea materialelor de educaţie pentru sănătate, redactarea
unor materiale de culturalizare sanitară, distribuirea acestora populaţiei etc.
Această activitate nu trebuie să aibă un caracter formal. Ea trebuie înţeleasă ca o parte compo-
nentă şi utilă, de autocontrol al unei munci organizate a lucrătorului medical.
Controlul acestei activităţi se face în instituţiile medicale de către conducere, ori de câte ori se
consideră necesar, şi periodic, de către specialiştii în promovarea sănătăţii din cadrul centrelor de să-
nătate publică, conform legislaţiei în vigoare. Trimestrial instituţiile medico-sanitare întocmesc dări
de seamă (formularul nr. 50-săn., aprobat prin ordinul Ministerului Sănătăţii).
Evidenţa activităţilor de educaţie pentru sănătate
Un program de promovare a sănătăţii are acelaşi ciclu de viaţă ca orice program de sănătate:
planificare/monitorizare, implementare, evaluare.
Evaluarea care are loc la începutul oricărui program poate fi: analiza situaţiei, determinarea ne-
voilor, a factorilor care influenţează starea de sănătate, a oportunităţilor de intervenţie etc.
Planificarea derulării programului/proiectului include de la început monitorizarea activităţilor şi
implicit urmărirea îndeplinirii diferiţilor indicatori stabiliţi.
Implementarea programului constă în derularea activităţilor prevăzute. Monitorizarea şi evalu-
area permit ajustarea şi asigurarea eficienţei/eficacităţii activităţilor în vederea atingerii obiectivelor
prevăzute.
Evaluarea (de rezultat) de la sfârşitul unui ciclu permite, pe de o parte să se demonstreze că obiec-
tivele programului au fost atinse, iar pe de altă parte să stabilească noua situaţie şi ce fel de intervenţie
este necesară în continuare. După cum se observă monitorizarea şi evaluarea au un loc bine stabilit şi
definit în conceperea, dezvoltarea şi punerea în aplicare a oricărui program/proiect.
Există numeroase definiţii ale monitorizării şi ale evaluarii. Iată câteva dintre acestea.
Monitorizarea:
–– Supervizarea şi aprecierea timpului oportun pentru remedierea acţiunilor care se derulează
defavorabil; este o parte a procesului de evaluare şi se aplică încă din etapa de planificare
(A. & Gr. Marcu 2000);
–– Învestigarea sistematică a meritului, valorii sau importanţei unui obiect;
–– Procesul prin care se determină dacă un program / aspecte ale acestuia sunt corespunzătoa-
re, adecvate, eficace sau dacă nu, cum pot să devină astfel.
Evaluarea:
✓✓ Procesul sistematic şi stiinţific care determină măsura în care o activitate/set de activităţi au
reuşit să îndeplinească o serie de obiective pre-determinate;
✓✓ O judecată de valoare elaborată asupra unei intervenţii, a unui serviciu sau a oricărei compo-
nente dintr-un program/proiect, care se bazează pe criterii sau norme – evaluarea normativă
sau pe metode ştiinţifice în cadrul analizei aprofundate asupra unei componente specific
programului – cercetarea evaluativă (F. Champagne; R. Pineault).
Evaluarea poate evidenţia eventuale beneficii neaşteptate sau apariţia unor probleme neaşteptate
(Deniston et al. 1970). Evaluarea (implicit monitorizarea care face parte din aceasta) urmăreşte să
determine dacă o intervenţie a fost:
Eficientă – câte resurse (timp, personal, finaciar etc) au fost folosite pentru atingerea obiectivelor
propuse.
Eficace – dacă au fost atinse obiectivele propuse.
Diferenţele dintre monitorizare şi evaluare

Monitorizare Evaluare
Răspunde la aceste întrebări:
• Ce se întâmplă cu logistica/formarea… • Care este rezultatul intervenţiei
• De ce (greşeli, paşi neacoperiţi) • Ce schimbare de comportament a intervenit
• Care sunt rezultatele pe moment • Care parte a publicului ţintă a adoptat un
comportament nou
• Cum pot fi remediate întârzierile, greşelile etc • De ce a fost adoptat noul comportament
• Care este impactul asupra stării de sănătate a
publicului ţintă
Îşi propune să:
• corecteze, reorienteze sau să redefinească sis- • demonstreze impactul comunicarii pentru
temele de punere în aplicare sănătate
• reajusteze strategia de comunicare sau • determine nivelul adoptării unui
mesajele comportament
• corecteze, reorienteze sau să redefinească • determine impactul asupra stării de sănătate
sistemele de
În ceea ce priveşte resposabilităţile personalului şi momentul în care sunt efectuate, există dife-
renţe remarcabile între monitorizare şi evaluare:
Monitorizare Evaluare
• Începe o data cu punerea în practică a unei • Precede punerea în aplicarea unei strategii
strategii de comunicare
• Datele sunt colectate periodic, conform unui • Datele sunt colectate după o perioadă mai
• grafic prestabilit mare de 1–2 ani, pentru a se face comparaţia
post-intervenţie
• Este efectuată de cei care implementează şi • Colectarea datelor este planificată astfel încât
activităţile de comunicare să existe un impact al intervenţiei
• Datele sunt analizate conform necesităţilor şi • Este efectuată de cei care nu sunt direct im-
• folosite imediat pentru a corecta programul plicaţi în activităţile de comunicare pentru
sănătate
• Datele sunt analizate şi folosite la nivel central
după terminarea programului
Evidenţa şi evaluarea activităţilor de educaţie pentru sănătate şi promovare a sănătăţii 137
Monitorizarea şi evaluarea au atât avantajele, cât şi dezavantajele lor:
Avantaje Dezavantaje
Reducerea costurilor Pot fi costisitoare
Monitorizează progresele înregistrate Necesită timp
Posibilele greşeli sunt remediate Crează resentimente şi stări de tensiune
Identifică punctele tari şi cele slabe Generează o cantitate mare de documente
Asigură cele mai adecvate programe Necesitatea folosirii personalului cu expertiză în domeniu
Permit ajustarea permanentă a programului Feed-back din partea beneficiarilor
Monitorizarea are drept scop să asigure succesul proiectului prin acumularea de informaţii utile
în procesul de evaluare. Frecvent monitorizarea trece pe un plan secund în managementul programe-
lor sau este confundată cu procesul de evaluare.
Evaluarea, la rândul său este folosită la planificarea/elaborarea programului/proiectului. În tim-
pul desfăşurării programului furnizează informaţii utile pentru ameliorarea, modificarea, continu-
area programului. La terminarea proiectului, prin evaluare sunt determinate rezultatele şi impactul
programului.
Monitorizarea este procesul prin care se determină dacă o activitate de educaţie pentru sănăta-
te sau unele activităţi sunt corespunzătoare, adecvate, eficace sau dacă nu, cum pot să devină astfel.
Monitorizarea este partea procesului de evaluare, este permanentă şi se desfăşoară în timpul derulării
întregului program/proiect/acţiuni. Astfel acest proces poate fi descries astfel:
–– Ce se întâmplă?
–– De ce se întâmplă?
–– Ce se întâmplă este în concordanţă cu planul/strategia?
–– Cum pot fi rezolvate problemele apărute?
Metodele de monitorizare:
–– Colectare de date
–– Eşantionare
–– Observare
Mijloacele de monitorizare:
–– Plan de activităţi
–– Termene de execuţie
–– Stabilirea perioadelor de timp alocate unei activităţi
–– Liste de participanţi
Evaluarea educaţiei pentru sănătate şi a promovării sănătăţii
Evaluarea educaţiei pentru sănătate şi a promovării sănătăţii este procesul sistematic şi stiinţific
care determină măsura în care o activitate/set de activităţi au reuşit să îndeplinească o serie de obiec-
tive pre-determinate. Evaluarea urmăreşte dacă activitatea a fost eficientă prin măsurarea resurselor
materiale, financiare, de timp, umane au fost folosite pentru a atinge obiectivul propus, eficace prin
verificarea dacă au fost atinse obiectivele propuse.
Există patru tipuri de evaluare:
1) Evaluarea formativă
2) Evaluarea de proces
3) Evaluarea de impact
4) Evaluarea rezultatului
Evaluarea formativă este folosită în timpul conceperii/dezvoltării unui nou program/proiect. De
multe ori nu este utilizată, ceea ce duce la lipsa unei referinţe, atunci când se va efectua evaluare finală
în vederea demonstrării utilităţii proiectului. Evaluarea formativă răspunde la urmatoarele întrebări:
• Care este problema de sănătate?
• Care este populaţia ţintă?
• Care sunt cunoştinţele, atitudinile şi practicile la momentul zero al programului?
• Care sunt canalele de comunicare cele mai utile programului/proiectului?
Evaluare de proces începe să fie folosită în momentul demarării programului. Ea răspunde urmă-
toarelor întrebări:
• Implementarea programului este făcută respectând planul iniţial?
• Termenele stabilite sunt respectate?
• Care sunt cauzele neconcordanţelor între palnificare – implementare?
• Cum pot fi remediate?
Evaluarea de impact este folosită după ce programul a fost derulat pe o perioadă de timp, de obi-
cei, în momentul atingerii unui punct de tranziţie sau când este vorba de un program pe termen scurt.
Evaluarea de impact răspunde următoarelor întrebări:
• În ce măsură scopul şi obiectivele programului pot fi atinse?
• Există schimbări ale nivelului de cunoştinţe, ale atitudinilor şi ale comportamentelor?
• În ce măsură există aceste modificări, în comparaţie cu … ?
• Ce a determinat aceste modificări?
Evaluarea de rezultat este o formă mai sofisticată decât cele anterioare; se realizează la termina-
rea unui program/proiect, dar şi atunci când este considerată necesară, pe durata desfăşurării progra-
mului. Evaluarea de rezultat răspunde următoarelor întrebări:
–– A fost atins scopul final al programului?
–– A fost obţinută o îmbunătăţire în starea de sănătate a populaţiei ţintă?
–– Cât de eficientă a fost implementarea programului?
Indicatorii cantitativi de educaţia pentru sănătate
Un program este evaluat ca fiind de succes în funcţie de îndeplinirea indicatorilor aleşi. De aceea
este foarte important ca indicatorii să reflecte cât mai adecvat obiectivele propuse, în funcţie de tim-
pul acordat desfăşurării programului, precum şi de bugetul alocat.
Nivelul de cunoştinţe
Avantaj: este uşor de măsurat la terminarea unei intervenţii
Dezavantaj: îmbogăţirea cunoştinţelor NU implică automat modificări comportamentale şi NU
sunt întodeauna convingatoare pentru decidenţi.
Comportament
Avantaj: ne putem aştepta la modificarea unui comportament pe timpul derulării unui program;
modificarea unui comportament măsoară impactul programului.
Dezavantaj: valoarea sa depinde de cât de relevant este comportamentul respectiv într-o anumită
problemă de sănătate
Starea de sănătate
Avantaj: schimbarea favorabilă a acesteia este cea mai convingatoare pentru decidenţi, deci pro-
gramul este privit ca un succes şi asigură fonduri viitoare.
Dezavantaj: îmbunătăţirea stării de sănătate se produce pe termen mediu/lung şi există o multi-
tudine de factori care o influenţează. Din această cauză este dificil de a pune îmbunătăţirea stării de
sănătate pe seama unei anumite intervenţii.
Calitatea este un mijloc de a ameliora eficacitatea. Evaluarea promovării sănătăţii din această
perspectivă se referă, din punct de vedere practic la:
1. Descrierea punctelor forte şi a celor slabe a programului.
2. Verificarea derulării programmului conform planului (monitorizare).
Cei mai utilizaţi indicatori din educaţia pentru sănătate au un caracter predominant cantitativ.
Din ei fac parte:
a) Indicatorul acţiunilor de educaţie pentru sănătate, organizate de serviciul de promovare a să-
nătăţii şi educaţie pentru sănătate al Centrelor de Sănătate Publică, cu spriginul instituţiilor
medicale, reprezintă numărul acţiunilor de educaţie pentru sănătate care revin unui locuitor
în mediu într-un an. Se calculează după formula:
Numărul acţiunilor de educaţie pentru sănătate × 1000
Numărul populaţiei
b) Indicatorul absolvirii cursurilor de eduacaţie pentru sănătate este obţinut prin formula:
numărul absolvenţi ai cursurilor de educaţie pentru sănătate × 100
numărul total din colectivitatea respectivă
Cursurile de educaţie pentru sănătate pot fi prezentate sub formă de: numărul de conferinţe,
numărul de cursuri, numărul de lecţii, numărul de emisiuni TV, numărul de convorbiri.
c) Indicatorul comportamentului sanogen rezultă din formula:
numărul persoanelor cu un comportament sanogen × 100
numărul total persoane din colectivitatea respectivă
Comportament sanogen pot fi prezentat sub formă de:
–– Ponderea persoanelor care au lăsat fumatul.
–– Cota persoanelor care consumă fructe şi legume zilnic.
–– Ponderea persoanelor care folosesc prezervativul în timpul actului sexual.
–– Cota persoanelor care nu au încercat niciodată droguri.
–– Cota pacienţilor care practică sistemic cultura fizică.
d) Indicatorul utilizării fondurilor destinate educaţiei pentru sănătate a populaţiei (afişe, plian-
te, broşuri etc.) se calculează astfel:
suma (în lei) utilizată pentru educaţia pentru sănătate × 100
suma (în lei) repartizată pentru educaţia pentru sănătate
Indicatorii activităţilor instituţiilor medicale în promovarea sănătăţii şi a aprecierii lucrului ca-
drelor medicale.
Pentru aprecierea acestor indicatori în Ordinul Ministerului Sănătăţii s-a aprobat Registrul de
evidenţă a activităţilor de promovare a sănătăţii şi educaţie pentru sănătate, şi formularul statistic nr.
38-e, anexa nr. 2.
Etapele evaluării în promovarea sănătăţii
Etapele evaluării în promovarea sănătăţii:

1. Descrierea programului/proiectului/ acţiunii de promovare a sănătăţii.
2. Identificarea problemelor (teme).
3. Dezvoltarea procesului de colectare a datelor.
4. Colectarea datelor.
5. Analiza şi evaluarea datelor.
6. Recomandările.
7. Diseminarea rezultate.
1) Descrierea programului (modelul logic) este o imagine de ansamblu a felului în care se de-
rulează programul – teoria şi ipotezele de lucru care stau la baza programului. Acest model ne pune
la dispoziţie o „hartă” a programului, care evidenţiază cum va funcţiona acesta, care este ordinea de
derulare a activităţilor, precum şi cum pot fi atinse rezultatele dorite.
Scopul: clar formulat, în termeni realişti şi reflectând o problem de sănătate publică.
Obiective: specifice, măsurabile, realiste (pot fi atinse), relevante, limită de timp.
Pentru a se putea măsura rezultatul programului, trebuie specificat de la început:
Grupul ţintă;
Ce comportament se doreşte a fi schimbat şi cum se va măsura această schimbare;
Schimbarea propusă trebuie să fie fezabilă, realistă;
Este nevoie de un punct zero (baseline) şi % schimbării de comportament;
Timpul în care se va obţine schimbarea;
Un singur comportament ţintă per obiectiv.
2) Identificarea problemelor (teme) în general există trei probleme principale în evaluarea unui
program de promovare a sănătăţii: conceperea şi dezvoltarea, punerea în aplicare şi impactul.
Concept şi design – una dintre cele mai frecvente probleme este aceea dacă programul a fost con-
ceput respectându-se conceptele şi principiile promovării sănătăţii;
Implementare – întrebarea cea mai frecventă se referă la cât de eficient şi eficace a fost implemen-
tat programul. De multe ori, un rezultat negativ este legat, mai degrabă, de o implementare defectuoa-
să decât de conceperea greşită a programului.
Impact – de obicei, evaluarea impactului ridică întrebări privitoare la măsura în care iniţiativa a
produs efectele scontate.
3) Dezvoltarea procesului de colectare a datelor depinde, în primul rând, de temele proiectului
şi de alegerea beneficiarilor acestuia. Decizia privind dezvoltarea procesului de colectare a datelor
depinde de:
–– Scopurile şi obiectivele intervenţiei;
–– Criteriile pentru îndeplinirea acestora cu succes;
–– Indicatorii aleşi;
–– Perspectiva şi nevoile diferiţilor beneficiari – participanţi la program;
–– Nivelul pentru care informaţiile sunt culese.
4) Colectarea datelor. Problemele ridicate la acest punct privesc respectarea riguroasă a proce-
durilor, într-o manieră etică. Confidenţialitatea şi nevoia de a folosi informaţii despre neparticipanţii
la proiect pot genera probleme. De asemenea, este deschisă discuţia privind datele calitative versus
celor cantitative. Statisticile au diferite marje de eroare, iar numerele reprezintă numai o formă de
indicator a unei probleme de sănătate publică, alături de cei calitativi care pot explica mai bine „de
ce” şi „cum”. Este important ca beneficiarii programului să înţeleagă ce se compară, cu ce şi motivul
acestei comparaţii. Nu în ultimul rând, este important să se acorde o atenţie deosebită modului de
prezentare a informaţiilor obţinute, deoarece o prezentare prost pregătită poate distruge o activitate
bine făcută şi utilă.
5) Analiza şi evaluarea datelor. Evaluarea formativă este folosită în timpul conceperii unei ac-
tivităţi. Răspunde la întrebările:
–– Care este problema de sănătate?
–– Care este populaţia ţintă?
–– Care sunt cunoştinţele, atitudinile şi practicile la momentul zero al planificării activităţii?
–– Care sunt canalele de comunicare cele mai utile ale activităţii?
Evaluarea de proces începe să fie folosită la momentul demarării activităţilor. Răspunde la
întrebările:
–– Implementarea activităţilor este făcută respectând planul iniţial?
–– Termenele stabilite sunt respectate?
–– Care sunt cauzele neconcordanţelor între planificare – implementare?
–– Cum pot fi remediate?
Evaluarea de impact folosită după ce programul a fost derulat pe o perioadă de timp, de obicei,
în momentul atingerii unui punct de tranziţie sau când este vorba de un program pe termen scurt.
Răspunde la întrebările:
–– În ce măsură scopul şi obiectivele programului pot fi atinse?
–– Există schimbări ale nivelului de cunoştinţe, ale atitudinilor şi ale comportamentelor?
–– În ce măsură există aceste modificări, în comparaţie cu … ?
–– Ce a determinat aceste modificări?
Evaluarea rezultatului se realizează la terminarea unui program/proiect sau acţiuni de promo-
varea sănătăţii, dar şi atunci când este considerată necesară, pe durata desfăşurării programului.
Răspunde la întrebările:
–– A fost atins scopul final al programului?
–– A fost obţinută o îmbunătăţire în starea de sănătate a populaţiei ţintă?
–– Cât de eficientă a fost implementarea programului?
Pentru a se putea măsura rezultatul programului, trebuie specificat de la început:
• grupul ţintă
• ce comportament se doreşte a fi schimbat şi cum se va măsura această schimbare
• schimbarea propusă trebuie să fie fezabilă, realistă
• este nevoie de un punct zero (baseline) şi % schimbării de comportament
• timpul în care se va obţine schimbarea
• un singur comportament ţintă per obiectiv
6) Recomandările trebuie să acopere schimbările imediate, să clarifice ce este folositor dintre
rezultatele obţinute.
7) Diseminarea rezultatelor este foarte importantă pentru că orice evaluare îşi găseşte utilitatea
finală în măsura în care un număr cât mai mare de persoane cunosc rezultatele pozitive, provocările
şi lecţiile învăţate în urma desfăşurării unei intervenţii. Rezultatele trebuie să ajungă atât la cei care au
participat la conceperea, dezvoltarea şi punerea în practică a intervenţiei, cât şi la decidenţi.
Problemele întâlnite la evaluarea unor programe/proiecte/ acţiuni de promovare a sănătăţii
Problemele apar, tocmai, pentru că nu s-au respectat regulile privind conceperea unui program,
pentru că indicatorii stabiliţi nu au fost correct aleşi, etc. Dar cea mai mare problemă apare datorită
faptului că nu se acceptă că programele de promovare a sănătăţii sunt programe care trebuie să se
desfăşoare pe termen mediu–lung; numai în acest fel se pot observa acele schimbări de comportament
care pot influenţa starea de sănătate a unui grup populaţional. Aceste probleme duc la concepţia gre-
şită că programul de promovare a sănătăţii nu a fost eficient şi nici eficace. Într-un program de pro-
movare a sănătăţii, obiectivele trebuie să fie stabilite în funcţie de perioada de derulare a programului,
iar în acelaşi timp trebuie să existe consecvenţă în alegerea problemelor de sănătate publică cărora se
adresează acest tip de programe.
Este dificil de a implimenta un program dacă:
• Nu au fost stabilite obiectivele.
• Nu există un studiu la bază care să argumenteze importanţa programului.
• Obiectivele stabilite nu pot fi măsurabile.
• Nu există o corelaţie dintre timpul desfăşurării, finanţarea programului şi schimbarea de
comportament urmărită.
• Lipsa de impact din cauza alegerilor greşite a metodelor de expunere a acţiunilor.
• Nu sunt luate în calcul beneficiile neaşteptate a unor rezultate negative.
Glosar
A
Accident vascular Reprezintă afectarea ţesutului cerebral prin apariţia unei leziuni consecuti-
cerebral ve unui accident neurologic localizat, cu simptome ce durează mai mult de
24 de ore.
Aleatoriu Care depinde de o împrejurare viitoare şi nesigură, care este supus întâm-
plării: accidental, incidental, întâmplător, ocazional, sporadic.
Anxietate Stare de nelinişte, de aşteptare încordată, însoţită de palpitaţii, jenă în res-
piraţie etc., întâlnită în unele boli de nervi.
Anomie Stare de dezorganizare a societăţii, caracterizată prin lipsa de legi, de
norme. Absenţa normelor sau valorilor sociale la nivelul individului ori al
societăţii; dezordine, dezorganizare.
Ambivalenţă Existenţă concomitentă a două aspecte diferite.
Autarhic Politică economic prin care un stat încearcă să-şi producă singur toate bu-
nurile necesare pentru consum fără a recurge la import.
Autocolante Care aderă, se lipeşte pe o suprafaţă fără a fi umezit.
Asumpţie Actul de a asuma, a presupune; premisă minoră
Anxioliză Care combate anxietatea
B
Biomedical Care aparţine biomedicinei.
Bravând A se împotrivi bărbăteşte unei primejdii. A se expune inutil unei primejdii.
Biostatistică Statistica aplicată la studiul şi interpretarea structurilor şi fenomenelor
caracteristice vieţii.
BST Boli sexual transmisibile.
C
Clinician Medic care studiază bolile prin observaţie directă asupra bolnavilor.
Carenţa Lipsă, deficit, care poate produce neajunsuri.
Coeziune Legătură internă strânsă, unitate.
Comprehensiune Capacitate de a pătrunde, de a înţelege ceva cu uşurinţă în esenţa lucrurilor,
înţelegere, pătrundere, pricepere, cunoştinţă, cunoaştere.
Cuantificabil Care poate fi cuantificat.
Conséns Înţelegere, acord, identitate de păreri.
D
Detectabil Care poate fi identificat, a descoperit şi determină existenţa unui element
care este ascuns (vederii).
Detresă Stare sufletească a cuiva care se simte părăsit în nenorocire; desperare.
Nenorocire, stare critică.
Decidenţi 1. Persoană fizică sau juridică înzestrată cu putere de decizie.
2. Care are putere de decizie; decizional. Organism decident.
Descendent Persoană care descinde (dintr-un anumit neam sau dintr-o anumită fami-
lie), rudă în linie directă.
Diabet zaharat Boală caracterizată prin creşterea cantităţii de zahăr în sânge şi în urină.
Dinamitează A face să sară în aer; a sabota, a împiedica, a distruge.
Discernământ Facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la

justa lor valoare.
Distorsiuni Abatere (supărătoare) a unei oscilaţii, a unei imagini etc. de la forma
iniţială.
Disparităţi Lipsă de legătură, de armonie, de potrivire între elemente.
Delirant Care este în delir, care prezintă caracterul delirului. Care ajunge aproape
pînă la delir, excesiv, frenetic.
E
Etiologie Partea medicinei care studiază despre cauzele şi factorii ce influenţează
apariţia diverselor boli.
Emancipare Care nu mai depinde de cineva sau de ceva, care a devenit liber,
independent.
F
Facil Care se face, se produce fără greutate, cu puţine eforturi, cu uşurinţă.
G
Glacial Lipsit de orice căldură, bunăvoinţă, prietenie; distant, rece.
H
HIV Virusul imunodeficienţei umane (HIV) constituie subfamilii ale entiviru-
surilor, aparţinând, la rândul ei, familiei retrovirusurilor.
Halucinatorie 1. Care provoacă halucinaţii; halucinant. 2. Care ţine de halucinaţie.
I
Interferare A se suprapune compunându-şi efectele, a produce fenomenul interferenţei.
Imputabil Care poate sau trebuie să fie imputat, reproşabil.
Imuabilă Care rămâne veşnic acelaşi, care nu se schimbă; permanent, constant,
imutabil.
Input Intrare. Elemente iniţiale ale unui anumit procedeu, proces, fenomen etc.
L
Loisir Timp liber (al cuiva). Folosire optimă a timpului liber, potrivit dorinţelor şi
înclinaţiilor individului.
M
Marketing Ansamblu al activităţilor, metodelor şi tehnicilor care au ca obiect studiul
cererii consumatorilor şi satisfacerii acestei cereri cu produse şi servicii.
Malformaţie Anomalie morfologică congenitală a unui organ, a unui aparat sau system
sau a unei părţi a corpului unei fiinţe.
Mediu de rezidenţă Mediu de reşedinţă, sediu, domiciliu.
Milita A desfăşura o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural; a
lupta pentru un principiu, pentru o cauză. A participa în mod activ la viaţa
social-politică.
Molestare A brutaliza, a maltrata, a provoca neplăceri, a şicana, a necăji, a sâcâi.
Morbiditate Raportul dintre numărul bolnavilor şi întreaga populaţie dintr-un loc dat
într-o anumită perioadă de timp.
Proporţie a îmbolnăvirilor în cadrul unei populaţii la un moment dat sau
într-o anumită perioadă.
N
Natură adaptativă Care se poate adapta – a transforma pentru a corespunde anumitor cerinţe;
a face potrivit pentru întrebuinţare în anumite împrejurări.
Glosar 145
Nidarea oului Fixarea oului fecundat pe organul în care se va dezvolta în perioada gestaţi-
ei. În mod normal, se face în mucoasa uterină; excepţional, se poate produ-
ce şi în afara ei, sarcina fiind extrauterină.
Nocivizarea alimentelor Vătămător, dăunător pentru alimente.
Notorietate Caracterul a ceea ce este notoriu; celebritate, faimă.
O
Obiect tangibil Care se poate percepe prin atingere, care are un aspect concret, fizic, mate-
rial, palpabil, perceptibil, pipăibil, sesizabil.
OMS Organizaţia Mondială a Sănătăţii agenţie specializată guvernamentală în
cadrul sistemului ONU cu sediul la Geneva (Elveţia), creată la 22 iulie 1946,
în scopul coordonării activităţilor internaţionale cu caracter sanitar, al cer-
cetărilor farmaceutice, organizării schimbului de informaţii în domeniul
sănătăţii, asigurării asistenţei tehnice pentru ţările în curs de dezvoltare şi
eradicarea bolilor epidemice şi endemice.
Osteoporoza Leziune osoasă caracterizată prin subţierea şi rarefierea oaselor, cu forma-
rea unor cavităţi de diverse dimensiuni.
Output 1. Ieşire 2. Ieşire 3. Rezultatul activităţii unei persoane şi al unei între-
prinderi sau al utilizării unui mijloc fix într-o unitate de timp
P
Pauperizare A reduce la stare de sărăcie extremă, la mizerie; a reduce la stare de sărăcie
extremă, la mizerie; a reduce la treapta cea mai de jos a sărăciei şi a mizeri-
ei, prin exploatare.
Patologie 1. Ramură a medicinei care studiază cauzele, simptomele şi evoluţia boli-
lor, precum şi mijloacele de prevenire şi tratare a acestora.
2. Stare patologică, totalitatea manifestărilor unei boli.
Patológ Medic specialist în patologie.
Persuasiune Acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească
sau să facă un anumit lucru, convingere, credinţă neclintită.
Poliomielita Boală infecţioasă epidemică sau contagioasă provocată de un virus specific,
care produce leziuni anatomice în substanţa cenuşie a măduvei spinării,
atingând celulele nervoase motorii, şi care se manifestă prin febră, tulburări
digestive, somnolenţă şi dureri în muşchii membrelor, urmate de paralizii
localizate de obicei la membrele inferioare, paralizie infantilă.
Polidipsie Sete excesivă, patologică, caracteristică pentru unele boli ca diabetul zaha-
rat, diabetul insipid, pentru unele boli psihice, stări febrile etc.
Poliurie Simptom clinic caracterizat prin eliminare de urină în cantitate mai mare
decât cea normală
Polifagie 1. Formă de nutriţie în care intră hrană variată, aparţinând mai multor
tipuri biologice; spec. proprietate a unor paraziţi de a ataca vieţuitoarele-
gazdă din specii şi din familii diferite. 2. Simptom caracteristic diabetului
zaharat, care se manifestă printr-o foame exagerată, urmată de consumare
excesivă de alimente.
Prejudiciabil Care poate aduce prejudicii; păgubitor, vătămător.
Premeditat Pus la cale, plănuit dinainte, săvârşit în mod deliberat.
Promiscuitate Amestec de indivizi foarte diferiţi pe care îi reuneşte un mod de viaţă dubi-
os şi contradictoriu şi un comportament necuviincios.
Convieţuire în condiţii de mizerie sau de imoralitate a mai multor persoane
de sex diferit.
Prospectiv Referitor la viitor, la evoluţia viitoare a societăţii prin analiza unor factori şi
tendinţe actuale.
Pledoarie Expunere orală a faptelor unui proces, făcută de un avocat în faţa unei
instanţe judecătoreşti, cu scopul de a susţine cauza uneia dintre părţile im-
plicate în proces. P. gener. Apărare, susţinere orală sau scrisă a unei cauze, a
unei idei, a unei teze etc.
R
Rujeola Infecţie virotică contagioasă care apare la vârsta copilăriei, caracterizată
printr-o erupţie generalizată de culoare roşie pe piele şi pe mucoase.
Rubeola Boală infecţioasă şi contagioasă acută, provocată de un virus, care se mani-
festă prin erupţie cutanată, prin febră, mărirea ganglionilor cervicali, tuse
etc.
Reflectează A gândi mult şi profund; a cugeta; a medita; a chibzui; a contempla.
Repulsie 1. Aversiune instinctivă; oroare, dezgust, resentiment. 2. (Fiz.) Respingere.
S
Sanogeneza Ramură a medicinii care se ocupă cu asigurarea stării de sănătate a po-
pulaţiei, studiind mediul social ca factor patologic, influenţa locuinţei şi a
condiţiilor de muncă, fenomenele de urbanizare, de poluare, etc.
Screening Examenul periodic al starii de sanatate, depistarea sistematică, în masă, a
unei anumite boli.
Sedentarizm Lipsa de activitate fizică, mişcare.
Stres Ansamblul reacţiilor fiziologice prin care organismul uman răspunde unui
agent stresant, încercând să se apere şi să-şi menţină echilibrul de bază.
Studiu de fezabilitate Studiu al unui proiect sau al unei investiţii din punctul de vedere al posibi-
lităţilor tehnice de realizare şi al rentabilităţii.
T
Tetanos neonatal Boală infecţioasă cu caracter grav, provocată de un bacil care se găseşte în
pământ, caracterizată printr-o contracţie permanentă şi foarte dureroasă
a muşchilor; (popular) fălcariţă. Bacilul tetanosului aparţine grupului mi-
crobilor care nu se răspândesc în corpul animalelor, ci rămâne localizat în
plaga prin care a intrat.
U
Urbanizare Acţiunea de a urbaniza şi rezultatul ei; citadinizare. Concentrare a popula-
ţiei unei ţări în oraşe, creştere a numărului şi dezvoltarea acestora; trans-
formare a unor localităţi rurale în centre cu caracter urban.
V
Vătămări Acţiunea de a (se) vătăma şi rezultatul ei. Afecţiune, avariere, boală, daună,
deteriorare, hernie, maladie, pagubă, pierdere, prejudiciu, rănire, stricare,
stricăciune.
Viabile Care prezintă condiţiile, calităţile necesare pentru a dura, a se menţine, a se
dezvolta, care este în stare să trăiască sau să dureze timp îndelungat.
Resurse bibliografice
Nr.
Denumirea resursei
crt.
1. Apostol Stănică L. Cultura educaţiei pentru sănătate: unele forme şi metode de educaţie aadoles-
cenţilor în Tehnologii educaţionale moderne. Chişinău: Garomont-Studio SRL, 2010.
2. Bajag M., Fondafan L., Frank K. Educaţie pentru Sănătate. Chişinău: Corpul Păcii SUA în
Republica Moldova, 2001.
3. Baroncea A., Bologan L., Botnarciuc L., Chitic L., Cobîleanschi S., Loghin V., Manolache A. şi
alţii, Comunicarea şi managementul practicii medicale în asistenţa medicală primară, Chişinău,
2010.
4. Borundel C. Tablete de stil de viaţă. Iaşi: Viaţa şi sănătatea, 2000.
5. Bursuc B. Educaţie pentru sănătate. Cluj-Napoca, 2005.
6. Centrul pentru Politici şi Servicii de Sănătate – Barometrul de opinie privind
serviciile de sănătate, februarie 2005, Bucureşti
7. Cătălin Tufănaru, Luminiţa Barbu, Elena Enciu, Ghid metodologic naţional, Elaborarea materi-
alelor de informare şi educare pentru promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate, Public H
Press, Bucureşti 2006.
8. Ciobanu V., Nistor F. Ghid în educaţie pentru sănătate. Timişoara, 1996.
9. Eţco C., Calmîc V., Băhnărel I., Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate, Chişinăi,
Epigraf, 2013
10. Frank K., Murphy R., Nistreanu E. Pentru un mod de viaţă mai sănătos. Chişinău: Corpul Păcii
SUA în Republica Moldova, 2001.
11. Fii un pieton corect şi salvezi mai multe vieţi!, ROM
12. Fii un pieton corect şi salvezi mai multe vieţi!, RUS
13. Fii echipat când eşti pe roţi şi salvezi mai multe vieţi!, ROM
14. Fii echipat când eşti pe roţi şi salvezi mai multe vieţi!, RUS
15. Ghid pentru părinţi (prevenirea accidentelor casnice la copii), RUS
16. Ghidul părinţilor responsabili, ROM
17. Ghidul părinţilor responsabili, RUS
18. Ghid pentru părinţi (prevenirea accidentelor casnice la copii), ROM
19. Ghid pentru părinţi (prevenirea accidentelor casnice la copii), ROM
20. Manolache A., Cobîleanschi S., Negrean M., Chitic L., Galemba S., Comunicare pentru schim-
bare comportamentală, Chişinău, 2012.
21. Marcu A., Marcu Gr., Ghid pentru managementul programelor de sănătate, I.S.P. Bucureşti,
2000.
22. Nemerenco A., Cărăuşu M., Lozan-Tîrşu C., Guţu L., Noţiuni de comunicare. Comunicarea în
sănătate publică., Chişinău, 2010
23. Pana, B., Duta, I., Chiriac, N. D; Moga, C. – Ghid de comunicare şi marketing soci-
al, Instrumente de promovare a comunicarii în sanatate, Ed. Universitara „Carol Davila”,
Bucuresti, 2003.
24. Popescu L., Stilul de viaţă sănătos, Ghid de educaţie pentru sănătate, Editura Muntenia, 2010.
25. Promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate/ Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi
Management Sanitar. – Bucureşti: Public H Press, 2006.
26. Primul ajutor la copii (ghid pentru membrii comunităţii), ROM
27. Primul ajutor la copii (ghid pentru membrii comunităţii), RUS

28. Şuleanschi S., Sclifos L., Lîsenco S., Olaru V., Creţu N., Sugestii privind elaborarea proiectelor
didactice la disicplina Bazele antreprenoriatului, Editura Arc, Chişinău, 2017.
29. Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi Manegement, Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru
sănătate, Public H Press, Bucureşti 2006.
30. Set postere – prevenirea accidentelor la copii, 10 unităţi, ROM
31. World Health Organization – Standards for Health Promotion in Hospitals, 2004, Copenhaga
32. World Health Organization – Implementing health promotion în hospitals: Manual and self-as-
sesment forms, 2006, Copenhaga.
33. Wragg D. W. (1992): Public relations handbook
34. Zepca V. ABC-ul Sănătăţii. Chişinău-Iaşi: Polirom, 2003.
35. Zepca V., Băhnărel I., Petrescu C., Promovează sănătatea, Ghidul specialistului formarea stilului
sănătos de viaţă, Chişinău, 2012
36. Zaharia R., Marketing social-politic, Bucureşti, Editura Uranus, 2001.
37. http://www.cdc.gov/eval/resources.htm#manuals
38. http://www.re-aim.org/
39. http://ctb.ku.edu/tools/evaluateinitiative/index.jsp
40. http://www.oznet.ksu.edu/dp_chealth/HealthyPlaces/framework/overview.html
41. http://lgreen.net/precede.htm
42. http://www.ala.org/Content/ContentGroups/ACRL1/IS/Organization9/Plannin

Suport de Curs Promovarea Sanatatii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Promovarea Sanatatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ministerul Sănătăţii, Muncii și Protecţiei Sociale al Republicii Moldova

Centrul de excelenţă în medicină şi farmacie „Raisa Pacalo”

Suportul de curs a fost aprobat la şedinţa Consiliului metodico-ştiinţific,

I. Promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate – elemente

II. Caracteristicile sănătăţii populaţiei în funcţie de nivelul şi

III. Formele şi mijloacele educaţiei pentru sănătate������������������������������������������������� 47

IV. Factorii care influenţează modul şi stilul de viaţă sănătos����������������������� 60

V. Planificarea activităţilor de educaţie pentru sănătate a

VI. Comunicarea în educaţia pentru sănătate��������������������������������������������������������������� 99

VIII. Programe de educatie pentru sănătate������������������������������������������������������������������� 130

IX. Evidenţa şi evaluarea activităţilor de educaţie pentru

Definiţiile sănătăţii: sănătatea individuală,

Conceptul de sănătate, conceptul de boală

Dimensiunile stării de sănătate

Corelarea indicilor care caracterizează starea de sănătate a populaţiei cu factorii complecşi ai

Modelul celor patru categorii de determinanţi ai stării de sănătate

Maturizare şi Sisteme Moştenire

Social Biologia Preventive

Psihic Mediul Servicii de Curative

Riscuri Obiceiuri Riscuri în

Modelul epidemiologic al factorilor care determină starea de sănătate

Condiții etice de lucru

Modelul integrat al stării de sănătate

Rolul personalului medical în promovarea sănătăţii

Educaţia pentru sănătate

Promovarea sănătăţii şi reforma sistemelor de sănătate

Obiectivul principal al reformelor sistemelor de sănătate constă în ameliorarea stării de sănătate,

Marketingul social şi promovarea sănătăţii

Strategia „Sănătate globală în secolul XXI”

Advocacy şi dezvoltare de parteneriate.

Şcoli care promovează sănătatea

Promovarea sănătăţii elevilor

Promovarea sănătăţii personalului din şcoală

Îmbunătăţirea relaţiilor de lucru în cadrul

Reţeaua Europeană de Şcoli care Promovează Sănătatea (RESPS)

Spitale care promovează sănătatea

Promovarea sănătăţii în spitale – element de bază

Modul sănătos de viaţă. Componentele principale ale modului de viaţă

Stilul de viaţă. Elementele stilului de viaţă

Elementele sanogene şi patogene ale stilului de viaţă

Elementele stilului de viaţă pot fi:

Indicatori de evaluare a stării de sănătate

Formele şi mijloacele educaţiei pentru sănătate

FORME AUDITIVE (ORALE) TIPĂRITURI

FORME IMAGISTICE FORME FORME

Plane În relief Colţul sănătăţii

Clasificarea mijloacelor de educaţie pentru sănătate

Criterii de clasificare a mijloacelor de

Criteriul didactic delimitează metodica generală şi metodici specifice.

Metodologia educației pentru sănătate

Mijloacele de educaţie pentru sănătate în funcţie de adresabilitate

Adresabilitate Mijloace de educaţie pentru sănătate

Clasificarea mijloacelor educaţiei pentru sănătate

Directe Combinate Indirecte

Mijloacele de educaţie pentru sănătate

Calea de transmitere Mijloace de educaţie pentru sănătate

Forme auditive (verbale – metoda cuvântului vorbit)

1. LECŢIA- la cursuri, 1. ACORDAT SĂNĂTOSULUI -

Metoda verbală permite lectorului modificarea conţinutului şi formei de expunere în raport cu

Modele de schimbare de comportament.

Teorii şi modele cognitiv sociale de schimbare a comportamentului

Modelul credinţei în sănătate

Modelul localizării controlului asupra sănătăţii

III. Formele şi mijloacele educaţiei pentru sănătate�� 47

IV. Factorii care influenţează modul şi stilul de viaţă sănătos�� 60

VI. Comunicarea în educaţia pentru sănătate�� 99

VIII. Programe de educatie pentru sănătate�� 130