CURS 1 28.02.

2018

Fonetica istorică

Fonetica istorică sau diacronică studiază degradarea învelișului sonor al limbii (latura
materială a elementelor limbii), urmărind schimbările care au survenit în sistemul fonetic de-a lungul
timpului.

Ex: pavimentum – pământ sau paviment (cuvânt neologic) => avem un dublet
etimologic

Modificarea sunetelor se poate observa atât în diacronie, cât și în sincronie. În studiul

diacronic, se are în vedere stabilirea sistemului fonologic al limbii în diferite perioade ale dezvoltării
acesteia. E vorba, prin urmare, despre evoluția în timp a sistemului fonetic. În sincronie, modificarea
se constată în rostirea sunetelor la un moment dat: nuanțe de pronunțare uneori chiar imperceptibile.
Cele două aspecte sunt numai moduri diferite de a privi sistemul fonetic, însă, în realitate, relațiile
sincronice și cele diacronice sunt indisolubil legate.

Pentru a studia structura și tipologia unei limbi (morfologia istorică, lexicologia istorică) este
necesar să cunoaștem principalele legi de evoluție fonetică. Unii specialiști consideră că ar fi de
evitat termenul de „lege”, întrucât e legat de ideea de „pretutindeni” sau „oricând”. Ar trebui să
vorbim mai degrabă despre tendințe sau reguli fonetice.

În general, pentru a identifica anumite stadii de evoluție ar trebui să ne raportăm la

monumente literare din epoci anterioare când ele existau sau pe baza altor indicii pe care le oferă
comparația cu alte limbi înrudite genetc sau limbi cu care au venit în contact, la care se adaugă
comparația între dialectele sau graiurile acelorași limbi.

Sistemul fonologic al unei limbi, fiind alcătuit din mai multe elemente, modificarea unui
atrage o perturbare în întreg sistemul. Orice modificare trebuie urmărită în întregul sistem.
Modificările fonetice au loc în principal în 4 etape: adoptarea, difuzarea, selecția, mutația.

Schimbările fonetice se propagă la cuvintele ce oferă condiții asemănătoare și acestea apar la

început în vorbirea individuală. Schimbarea va interesa sistemul limbii numai când se va generaliza,
însă aceasta poate dura mult. Schimbarea fonetică se produce în sincronie, dar ecoul ei aparține
diacroniei.

Transformările fonetice iau uneori aspectul unor legi fonetice ce pot fi generale sau speciale.
Dată fiind strcutrua identică a organelor de vorbire la toți vorbitorii, unele dintre aceste legi speciale
sunt limitate la anumite regiuni geografice, altele sunt caracteristice unor limbi sau unor grupuri de
limbi.

Legile fonetice sunt limitat în timp și spațiu. De pildă, într-o anumită epocă, în partea
orientală a Imperiului Roman (spațiul actual românesc), „l” intervocalic trece la „r” (proces numit
rotacizare).

Ex: gelum > geru > ger

molam > moară
solem > soare
baletus > burete
pulicem > purice

Această evoluție de la „l” la „r” s-a întâmplat înainte de secolul al VI-lea, întrucât nu
afectează elementul slav.

Ex: pola > poală

bola > boală

La fel se întâmplă și în cazul lui „a” accentuat în poziție nazală. À + n > î (â)

Ex: lana > lănă > lână (vs slavul blana > blană)

Sunt unele legi care nu sunt limitat în timp și care se pot repeta după anumite intervale. De
exemplu, grupul consonantic „tl” > „cl”

Ex: vetulus > veclus > vechi

clarus > chiar
clar (neologism)

Limita în timp o putem preciza prin două mijloace:

(1) Atestări documentare – putem preciza cronologia absolută istorică a unor rostiri

(2) Deducție – prin compararea condițiilor în care s-a petrecut o anumită transformare
 Ex: A + n > ă > â: canto > cântu, angelus > înger

Rotacismul e mai nou și poate fi întâlnit chiar și astăzi regional (n > r) – ex: luna > lură, bene
> binre >bire

Observație: Rotacismul este general în istroromână.

Reducerea geminatelor („l” geminat) a avut loc după trecerea lui „l” intervocalic la „r”

Ex: solem > soare vs callem > cale

Regula cea mai importantă care privește evoluția geminatei „l” cu consecințe importante în
plan morfologic este „ll” + „à” > „la” și „ll” + „a” nu se conservă.

Ex: macellarius > măcelar stella > stea

caballarius > călăriu VS sella > șa

Schimbările fonetice sunt de două feluri

(a) Condiționate

(b) Necondiționate

(a) Schimbările fonetice condiționate sunt transformările petrecute în anumite împrejurări și

determinate de factori precum:

A. Accentul

Acesta joacă un rol important în dezvoltarea sistemului și evoluția consoanelor accentuate

față de cele neaccentuate sunt diferite.

Ex: barba > barbă

ferrum > fier
venire > veni
pectus > piept
Deus > dieu > dzeu > zău

Diftongarea lui „e” scurt sub accent nu s-a produs când aveam în vecinătate o nazală (dentem
> dinte) sau în cazul în care era precedat de un „r” forte (reus > reu > rău; crepo > crepare > crepu >
crăp).
 Totodată, „o” accentuat trece la „oa” în:

Ex: molam > moară

solem > soare
florem > floare
coda > coadă

Există și situații în care „o” accentuat s-a păstrat – ex: dormimus > dormim

În vorbirea curentă există cuvinte lipsite de accent cum sunt prepozițiile, conjuncțiile sau
articolele, acestea evoluând în mod diferit după cum este accentul în propoziție.

Ex: illum > el

illa > ea
longus > lung
longus > lângă
quod > că
foras >fără

B. Poziția sunetelor în cuvânt:

Sunetele care sunt la început de cuvânt sunt mai rezistente decât cele de la sfârșitul cuvântului
(primele – poziție tare; celălalte – poziție slabă).

Ex: casa > casă

amarus >amar

Consoanele finale au căzut încă din latina populară

Ex: casam > casă

lupus > lup

CURS 2 7.03.2019

Continuare

C. Sunetele vecine (care precedă sau care urmează)

 De exemplu, „e” precedat de o consoană labială trece la „ă” (lat. fetus > făt, lat. peccatum >
păcat, lat. imperator > împăratu).

Uneori schimbarea e determinată de sunetul următor și de accent (lat. lanam > lână, lat. venit
> vine)

Tot în această situație se găsește și metafonia, adică: „é”, „ò” + .... a, e > ea, oa (lat. sera >
seară, lat. cera > ceară, lat. florem > floare, lat. molam > moară, lat. crescat > să crească).

Observație: Diftongul „ea” s-a monoftongat în dacoromână când era precedat de o consoană
labială (mai sunt și unele excepții precum: feta > feată > fată, legis > leage > lege, penna > pena >
peană > pană).

D. Caracterul deschis sau închis al silabei:

Vocala „e” închis se păstrează în general în limba română (lat. credo > cred, lat. mergo >
merg) sau „e” scurt accentuat deschis se diftonghează (lat. ferrum > fier, lat. texo > tiesu > țesu > țes,
lat. sessum > siesu > șes).

E. În evoluția fonetică a unui cuvânt ne interesează și originea acestuia. Un cuvânt care are o
origine și altul cu altă origine nu evoluează la fel.

Ex: lactem > lapte

lactate (neologism)
lana > lănă > lână
sl. Rana > rană
sl. Hrana > hrană
sl. Clește >clește

Schimbările fonetice necondiționate:

Acestea apar spontan, fiind independente de accent și de alți factori. Cu siguranță că și aceste
schimbări au avut o anumită cauză, deoarece orice schimbare este condiționată. Ceea ce pare astăzi a
fi spontan trebuie să fi fost odinioară condiționat, însă cauzele sunt sub semnul obscurului.
 În cadrul schimbărilor necondiționate intră așadar accidente fonetice, adică modificări
speciale ale sunetelor în anumite condiții.

Accidentele fonetice se deosebesc de schimbările fonetice condiționate prin faptul că sfera de

acțiune a acestor schimbări este mică, se aplică limitat la anumite cuvinte. Legile fonetice sunt
proprii fiecărei limbi și caracterizează o anumită epocă (ex: cl, gl > k' și g' sau l intervocalic devine
r), pe când accidentele fonetuice sunt universale și atemporale și se aplică în toate limbile, indiferent
de etapa de dezvoltare a acestora.

Accidente fonetice:

1. Afereza = dispariția unui sunet la început de cuvânt (ex: dvornic > vornic, agnellus >
mn'el > niel, agnella > mia, aprilis> prier, aranea > râie)
2. Proteza = apariția sau adăugarea unui sunet la inițiala cuvântului, cum e cazul lui „î”
protetic la pronumele personale și reflexive (îmi, îl, îți etc) sau la verbul „a fi” (eu îs,
el îi) – ex: romanus > român > aromân > armân; rîu > arîu

Notă: Popular, aspirația vocalei inițială se exprimă printr-un „h” protetic în cuvinte precum:
hasta, hăla, haibă, hodină etc.

3. Epenteza (sau anoptixa) = apariția unui sunet, de obicei a unei consoane, în interiorul
cuvântului (ex: hrean > hirean, hrană > hărană, tc. Damla > dambla, lat. camera > fr.
chambre, lat. slavus > sclavus > schiau, sl. Gunoi – aici s-a petrecut epenteza lui „u” –
gunoi, slab > sclab, sclănină etc.)
4. Sincopa = dispariția unei vocale, de regulă neaccentuată. Identificăm asemenea
situații în Appendix Probi (calidus non caldus, oculus non oclus, viridis non viridis,
musculus > mușchi, ambulo > îmbla)
5. Apocopa = dispariția unui sunet sau a unei silabe de la sfârșitul cuvântului. Aceasta
caracterizează în special limba vorbită (jumătate > jumate, se vor face > se vor fa',
Vasile > Vasi, Ioana > Ioa)
6. Metateza = schimbarea locului sunetelor și al silabelor într-un cuvânt. Cel mai adesea
se metatezează „l” și „r” (integrum > întreg, populus > plop, paludem > pădure,
platonus > paltin, formosus > frumos, per > pre > pe, inter > între, super > spre)

Exemple de metateze pot fi identificate și în cuvinte de origine nonlatină precum: sl. Poclon >
plocon, sl. Crastavete > castravete etc.
 7. Propagarea = repetarea unui sunet într-un cuvânt (ex: canutus > cănut > cănunt >
cărunt; minutus > mănut > mănunt > mărunt; genuculum > genuchi > genunchi)
8. Anticiparea = rostirea cu anticipație a unui sunet, o propagarea anticipată (cani > câni
> câini, pâne > pâni > pâini)

Dialectal putem să avem și alte tipuri de anticipare: ochi – oichi, vechi – veichi.

CURS 3 14.03.2019

Asimilarea – constă în aceea că un sunet se modifică, identificându-se cu un alt sunet care îl

influențează. Asimilarea poate fi vocalică sau consonantică, progresivă sau regresivă.

Ex: lat. fenestra > fereastră (n...r > r...r)

lat. corona > cunună (r...n > n...n)
dialectal bărbat > barbat (ă...a > a...a)
sl. Naroku > năroc > noroc (ă...a > a...a)
sl. Nasipu > năsip (ă...i > i...i)

Acomodarea – este o asimilare parțială, adică se modifică numai o trăsătură articulatorie a

unui sunt sub influența altui sunet.

Ex: lat. aranea > rân’a > râie

Disimilarea – este fenomenul opus asimilării: două sunete identice tind să se depărteze din
punctul de veder al articulației.

Ex: lat. vicinus > vecin (i...i > e...i)

dialectal Grigore > Gligor(e) (r....r > l...r)

Haplologia – este o variantă a disimilării ce presupune dispariția unei silabe identice sau
asemănătoare cu silaba vecină.

Ex: mămăligă > măligă

nănaș > naș
 Analogia – este influența pe care o exercită pe cale de asemănare reală sau falsă sau asociație
de idei un cuvânt sau o serie de cuvinte asupra altui cuvânt sau asupra altor serii de cuvinte. Analogia
ajută la ordonarea sistemului.

Vocalismul limbii române

În latina populară, prin trecerea de la accentul melodic la cel dinamic, opoziția de calitate a
vocalelor (lungi, scurte) a fost înlocuită cu opoziția de timbru (închis – deschis).

Ex: ā – ă = mālum (măr), mălum (rău)

ē – ĕ = lēvis (neted), lĕvis (ușor)
ō – ŏ = pōpulus (plop), pŏpulus (popor)
ū – ŭ = lūtum (galben), lŭtum (glod)
ī – ĭ = pīla (coloană), pĭla (minge)

Aceste schimbări s-au petrecut în secolele III-IV

Lat. cl. Ā ă ē ĕ ī ĭ ō ŏ ūŭ

Lat. pop. a ę ė įİ ǫȯ ųů

Rom: a ę i o u

Sistemul fonologic al limbii latine populare din partea Orientală era un sistem simplu, alcătuit
din 5 vocale la care s-au adăugat altele două: ă și î. Limba română a mers și mai departe și a creat
noi diftongi: ea și oa.

Conservarea vocalelor:
 În bună măsură, vocala „a” în poziție inițială sau medială, fiind și sub accent, s-a păstrat
(acrus >acru, caput > cap). Același „a” se păstrează și în cuvintele de alte origini alb. Bardhe > barză,
sl. Livada > livadă, magh. Talp > talpă, tc. Katir > catâr). „A” se menține și când este urmat de un
„n” geminat (sau nazale apropiate ca timbru: annus > an, scannum > scaun). „A” neaccentuat se
păstrează și el în unele cuvinte (aducere > aduce(re) ).

„E” se conservă în silaba neaccentuată (credo, ere > crede(re) ). De asemenea se păstrează și
„e” când e neaccentuat (ex: venire > venire, lexiva > leșie). La fel se întâmplă și în cazul cuvintelor
de alte origini (magh. Fele > fel, neogr marafeti > marafet).

Vocala „i” se menține când e accentuată sau neaccentuată (ex: scribo > scriu, alb kopil >
copil, sl gradina > grădină).

Vocala „o” se dezvoltă așa (lat iocus > gioc, focus > foc). La fel se întâmplă și în cuvintele
provenite din alte limbi (alb moshe > moș, sl potopu > potop, tc moft > moft). Urmat de „m”, „o” se
menține uneori sub formă de diftong (lat coma > coamă, dar lat homo > om).

Vocalele „ŭ” și „ū” devin „u” indiferent dacă erau sau nu erau sub accent (dulcis > dulce,
crudu > crud, singulus > singur, urdica > urzică, alb gushe > gușă, tc musakka > musakka).

Dispariția vocalelor:

În liba română se continuă o tendință ce poate fi observată în latina populară: e vorba despre
sincoparea vocalelor neaccentuate (ex: perină > pernă). De asemenea, se poate observa eliminarea
unor vocale însoțite de grupuri consonantice de la început de cuvânt. (ex: exponere > spunere,
exvolare > zburare, experlavare > spălare, extralucire > strălucire).

CURS 4 21.03.2019

Dispariția vocalelor:

În limba română se continuă o tendință ce poate fi observată în latina populară, și anume

sincoparea vocalelor neaccentuate. Pe lângă aceasta, în limba română apar și o serie de noi vocale
precum „î” sau „ă”.
 Vocala „ă” poate proveni în limba română din oricare dintre vocale. De pildă, „a” > „ă” în
situația în care e neaccentuate (barba > barbă, barbatus > bărbat). Aceeași schimbare se observă și la
cuvintele de origine slavă (ograda > ogradă, platiti > plăti).

Există cazuri în care un „a” accentuate, urmat de un „m” sau „n”, urmat sau nu de consoană,
devine într-un prim stadiu „ă”, apoi „î” (lat. canis > căne > câne, lat. panis > păne > pâne > pâine, lat.
frango > frăng > frâng).

Vocala centrală „ă” provine și din alte vocale decât „a” neaccentuat sau „a” în poziție nazală,
dar în general aceste evoluții sunt ulterioare românei comune. Precedat de o consoană labială (p, b, f,
v, nu) – ex: lat. peccatum > păcat, lat. imperator > împărat, lat. pilus > păr, lat. fetus > făt, lat. video
> văd/văz, lat. roven > rouă. În dialectul sud-dunărean se păstreaza variantele vechi cu „e” – arom.
meru, peru, vedu, fetu.

Vocala „e” devine „ă” și când e precedată de un „r” forte – ex: lat. remanere > rămânere, lat.
repausare > răposare, lat. reus > rău.

Recentă este trecerea lui „e” la „ă” după consoanele „s”, „z”, „ț”, „ș” și „j” rostite dur în
unele graiuri – ex: sec > săc, secară > săcar, zice > zâce, țes > țăs, șes > șăs. În unele graiuri, însă,
această evoluție este veche – ex: lat. septimana > săptămână, lat. sementia > sămânță.

În câteva cuvinte latinești, de obicei unele gramaticale, deci neaccentuate în frază (prepoziții,
conjuncții) – ex: lat. quod > că, lat. de + post > după, lat. foras > fără, lat. nas > nă > ne, lat. contra >
cătră > către.

Tot în „ă” s-a transformat și „o” final la neutrele slave intrate în română – ex: sl. sito > sită,
sl. ruho > rufă, sl. vedro > vedră, sl. okno > ocnă. Aceste din urmă substantive au devenit în română
feminine de declinarea I, cu o desinență specifică acestui gen.

„Δ este o vocală specifică limbii române (dacoromânei), apărută foarte probabil după
perioada românei comune, provenind din alte vocale sub presiunea mediului consonantic și pe calea
împrumuturilor slave, turcești etc. (a + n > â / î). – ex: lat. lana > lănă > lână, lat. canto > căntu >
cânt, lat. angellus > înger, lat. romanus > rumân > român.

În elementele slave nu s-a produs această schimbare, „a” accentuat în poziție nazală
păstrându-se intact – ex: sl. hrana, sl. blana, sl. rana. Ceea ce înseamnă că legea fonetică a închiderii
lui „a” accentuat la „ă” și apoi la „â” încetase să mai fie activă în momentul în care se împrumutau
cuvinte de origine slavă.
 Există totuși 5 cuvinte presupuse slave cu secvența „î” sub accent, despre care unii lingviști
(Alexandru Rosetti) cred că ar fi pătruns de timpuriu în limba română: stână, stăpân, jupân,
smântână, stâncă. Unii specialiști consideră că e probabil ca aceste cuvinte să nu provină din slavă, ci
să aparțină fondului lexical autohton.

Vocala „î” a apărut și din închiderea lui „e” în poziție nazală – ex: lat. fenum > fân, lat. vena
> vână, lat. venetus > vânat, lat. ventus > vânt.

Vocala „î” provine și dintr-un „i” precedat de „r” inițial sau „r” dur dublu – ex: lat. ripa >
râpă, lat. rivus > râu, lat. horrire > urâre. Această evoluție apare și la unele cuvinte slave – ex: sl.
umoriti > omorî. Medializarea lui „i” se datorează caracterului forte al vibrantei. În limba secolului al
XVI-lea existau încă variante vechi cu „i”: ripă, ride, riu.

Urmat de o consoană nazală, „i” inițial a devenit „î”, această evoluție putând fi observată în:
întreg, începe, înalță, înclină, împărat (de la etimonuri latine cu „in” sau „im” la inițială). – ex: lat.
incipere > începere, lat. imperator > împărat, lat. impleo > împlu, lat. in + ab + ante > înainte.

Sunt și unele situații îm care avem cuvinte cu „î” care descinde dintr-un „u” – ex: lat. aduncus
> adânc, lat. summicella > sâmcea, lat. unquam > încă, lat. oxungia > osânză.

Preferința românei pentru vocala „î” se manifestă și în perioada influeneței vechi slavă și
turcă, astfel vocala „o” nazal din slavă a fost redată fie prin „un” / „um” (sl. skonpu > scump, sl.
donga > dungă), fie prin „în” / „îm” (sl. donbu > dâmb, sl. modului > mândru). Vocala „î” se
recunoaște și în cuvinte de origine turcă: tc. hatir > hatâr, tc. satir > satâr, tc. cackir > cacâr, tc.
kalabalic > calabalâc.

În graiurile dacoromâne din nord, rostirea dură a consoanelor „s”, „z” și „ț” a determinat
transformarea lui „i” următor în „î”: singur > sîngur, ține > tîne, zice > zîce. În graiurile din est, „ă”
final s-a închis până aproape de „î” (casî, frunzî etc.).

Diftongii ea și oa:

În perioada de început a românei comune, „e” și „o” se pronunțau mai deschis dacă în silaba
următoare se aflau vocale deschise sau medii („a” și „e”, ajungând la „ea”, „oa”).

(1) Diftongul „ea” s-a ivit în limba română în situația în care era un „e” accentuat urmat în
silaba următoare de „a”, „ă” sau „e” (ex: lat. cera > ceară, lat. sera > seară, lat. legem > leage, lat.
decem > dzeace). Diftongul „ea” se întâlnește și în elementele de origine slavă (v.sl. ceta > ceată,
v.sl. mrena > mreană, v.sl. nevesta > neveastă). Vechiul slav „e” s-a menținut ca diftong în unele
cuvinte precum: v.sl. veku > veac, v.sl. delu > deal, v.sl. hrenu > hrean.

(2) Diftongul „oa” provine din „o” având în silaba următoare „a”, „ă” sau „e” (o + a [ă], e >
oa). (ex: lat. coda > coadă, lat. portat > poartă, lat. molam > moară). Și în unele cuvinte de origine
slavă se produce diftongarea lui „o” – ex: sl. pola > poală, sl. cosa > coasă, sl. smola > smoală.

CURS 5 28.03.2019

Evoluția diftongilor „ea”, „oa” și „ie”:

(a) Diftongul „ea” s-a monoftongat la „a” în dacoromână când era precedat de o consoană
labială (ex: lat. pira > peară > pară, lat. feta > feată > fată, lat. vera > veară > vară, lat. veridia >
vearză > varză).

Dacă în silaba urmăroare se află o vocală de timbru palatal, în rădăcină se revine la vechiul
„e”(ex: feta > feată > fete).

În româna din sudul Dunării, monoftongarea lui „ea” după labiale nu s-a mai produs (ex:
feată, niviastă).

De asemenea, diftongul „ea” devine „e” în dacoromână când în silaba următoare se află „e”,
indiferent de consoana precedentă diftongului (ex: lat. legem > leage > lege, lat. decem > dzeace >
zece, lat. oricla > ureache > ureche).

(b) Diftongul „oa” s-a menținut în toate situațiile, însă sunt și cazuri în care se
monoftonghează (vezi condițiile diftongului anterior). (ex: lat. porta > poartă > porți, lat. molam >
moară > mori).

(c) Diftongul „ie” a apărut în română dintr-un „e” deschis sau scurt sub accent. (ex: lat.
ferrum > fier, lat. pellem > piele, lat. pectus > piept). Acest diftong a apărut spontan, adică n-a fost
determinat de vocala următoare.

Când „e” scurt sub accent avea în vecinătate o nazală, diftongul nu s-a produs. (ex: lat.
dentem > dinte, lat. teneo > țiu, lat. tenerus > tânăr, lat. veneris > vineri, lat. veniu > viu).
 De asemenea, nu s-a diftongat „e” scurt sub accent nici când era precedat de un „r” forte (ex:
lat. reus > rău, lat. crepo > crăp).

Consoanele „t”, „d”, „s” de dinanintea diftongului „ie” s-au asibilat, adică sub influența unui
iot pe care l-au absorbit, au devenit „ț”, „dz” („z”) sau „ș”. (ex: lat. texo > țiesu > țes, lat. sessum >
șiesu > șes)

Evoluția vocalelor neaccentuate:

În majoritatea situațiilor, „a” neaccentuat s-a închis la „ă”. În limba română se remarcă în
general o tendință de închidere a vocalelor în poziție neaccentuată. Cazul ce mai des întâlnit după „a”
este al vocalei „o”, care în poziție neaccentuată devine „u”. (lat. homo > om(u), lat. canto > cânt(u) ).

Este de remarcat faptul că în elementele slave „o” final de la neutrele „sito” și „okna”
(asimilate femininului românesc) a fost înlocuit prin analogie cu desinența de feminin „a”.

„O” se închide și atunci când se găsește în poziție neaccentuată medială – ex: lat. leporem >
iepure, lat. porcarius > purcariu, lat. rogare > rugare, lat. dominica > duminică, lat. cognatus >
cumnat, lat. formosus > frumos. Se poate observa această evoluție și când avem o poziție inițială –
ex: ordire > urzire, oricla > ureche.

Restabilirea formelor cu „o” primar la cuvintele de origine latină se poate datora și faptului că
la unele elemente slave, „u” neaccentuate devine „o”, schimbare înleznită și de o posibilă articulație
cu „o” din silaba următoare (ex: sl. umoriti > omorî, sl. ugoru > ogor). Sunt și cazuri în care „o” nu
cunoaște evoluție (ex: sl. lopata > lopată, sl. bogatu > bogat).

Închiderea lui „e” neaccentuate e accidentală (lat. cereseia > cireașă, lat. demanitia >
demâneață > dimineață, lat. petiorus > picior). În alte cazuri, „e” neaccentuate nu a trecut la „i” din
cauze morfologice – de pildă pluralul adjectivelor feminine (bună vs bune). Rezultate omonime se
observă și la substantivele feminine de declinarea a III-a: lume, vulpe.

Din cele spuse, rezultă că un sune cu valoare morfematică rezistă schimbărilor fonetice. În
limba populară, „e” care funcționează ca desinență de plural devine „i” la formele articulate (caprele
> caprile, fetele > fetile, ferestrele > fereștile).
Consonantism:

În general s-a păstrat scheletul consonantic al limbii latine, ceea ce diferențiază limba română
de restul limbilor romanice, al căror sistem consonantic e mai puțin stabil (ex: lat. digitum > deget
(ro), doigt (fr); lat. factum > fapt (ro) ). Cu toate acestea, în limba română se întâlnesc și consoane
care nu existau în latină:

- Oclusive-palatale: k' și g'

- Fricative prepalatale: ș, j
- Semioclusive prepalatale: č, ğ
- Africate dentale: ț, dz
- Dentala fricativă: z
- Constrictiva laringală: h

Evoluția cantitativă a consoanelor:

Consoana bilabială surdă „p” s-a păstrat:

- La inițială de cuvânt: lat. pacem > pace, lat. pavonem > păun, lat. porta > poartă
- Cuvinte de alte origini: alb. Perrua > pârâu, sl. pivnica > pivniță, magh. Pelda > pildă, tc.
pence > pingea
- În poziție medială, indiferent de originea cuvântului: lat. superare > supărare, lat. caput >
cap, lat. rapire > răpire, sl. klopotu > clopot, neogr. Ghipsos > ipsos.
- Consoana geminată „pp” trece la „p” – ex: apparare > apărare

Bilabiala „b” s-a păstrat:

- La inițială de cuvânt, când preceda o vocală accentuată și când se afla înaintea unei vocale
protonice (ex: lat. barba > barbă, lat. banis > ben, lat. basilica > biserică, alb. Buze > buză,
sl. bogatu > bogat, tc. bereket > berechet, magh. Ber > bir).
- În poziție medială se păstrează într-o singură situație – când e urmat de iot: lat. robeus >
roib, lat. cubium > cuib, lat. habeat > (să) aibă, dar lat. caballus > cal, lat. hiberna > iarnă.
 - La cuvintele de altă origine: sl. ljubiti > a iubi, sl. treba > treabă, magh. Szaba > sobă, tc.
habar > habar.

Rezultă că, înainte de contactul cu slavii, „b” medial latinesc s-a pierdut.

Bilabiala sonoră „m” s-a păstrat:

- La inițială de cuvânt: lat. mane > mâine, lat. mergere > merge, lat. merenda > merindă,
lat. mensa > masă, lat. montem > munte
- Cuvinte de alte origini: alb. Mal > mal, alb. Mugull > mugur > mugure, sl. milostivu >
milostiv, neogr. Manedha > monedă, tc. meteris > metereză
- În poziție medială: lat. homo > omu, lat. coma > coamă, lat. camisia > cămașă, sl.
gramada > grămadă, gr. Kamata > camătă, magh. Tamadni > a tămădui

Consoana geminată „mm” se păstrează ca „m” simplu: lat. committere > (în)cumetare
CURS 6 1.04.2019

Consoana „f” (fricativă surdă labio-dentală) se păstrează indiferent de poziția ei:

- La inițială de cuvânt: lat. fumus > fum, lat. focus > foc, lat. frigere > frigere > a frige, lat.
frigus > frig, lat. frater > frate, lat. familia > fămeaie > femeie, gr. Frike > frică, tc. fistik >
fistic, ger. Freier > fraier, magh. Feherkes > a ferchezui
- În poziție medială: lat. trifolium > trifoi, lat. scrofa > scroafă, alb. Cafe > ceafă, neogr. Ifos >
ifos, gr. Elefteros > lefter
- „F” geminat se reduce la „f”: lat. sufferire > suferi(re)

Consoana dentală „t” se menține intactă cu excepția cazurilor când e urmată de un „e” deschis și un
„i” închis, adesea semivocalice.

- În poziție inițială: lat. tenerus > tânăr, lat. templa > tâmplă, lat. tondere > tunde(re)
 - În poziție medială se păstrează: lat. rota > roată, lat. fetus > făt, lat. mentem > minte. O
situație similară întâlnim și la cuvintele împrumutate în urma contactelor lingvistice: sl. topiti
> a topi, sl. toporu > topor, tc. tebdil > tiptil, tc. takim > tacâm, magh. Talcser > tolcer, magh.
Hatar > hotar, neogr. Tagma > tagmă, neogr. Taktikos > tacticos.
- „T” geminat se menține ca „t” simplu: lat. trasmittere > trimitere.

Urmat de semivocală (iot), „t” trece de obicei la „ț” în elemente de origine latină, dar se
păstrează nealterat în cuvintele împrumutate (lat. testa > țeastă, lat. tenere > ținere, tc. tepsi > tipsie,
magh. Timar > timar (= tăbăcar).

Consoana „d” (oclusivă dentală sonoră) se menține în aproape toate situațiile, cu excepția cazurilor
când e urmată de „e” sau „i” semivocalic.

- În poziție inițială: lat. dulcis > dulce, lat. digitus > deget, lat. directus > derept > drept. La fel
se petrece și în cuvintele de alte origini: sl. dlato > daltă, sl. dira > dâră, ger. Draht > drot,
neogr. Diakos > deac, magh. Domb > dâmb, tc. doyum > duium, tc. derbeder > derbedeu
- În poziție medială: lat. coda > coadă, lat. undem > unde, lat. videre > vedeare > vedere; lat.
calidus > cald. În cuvintele din alte limbi: sl. gradina > grădină, sl. gradiste > grădiște, tc. deli
> deliu > diliu, neogr. Fides > fidea, magh. Badulni > a budului.
- „d” geminat se menține ca „d” simplu: lat. adducere > aducere, lat. addormire > adormire

Consoana dentală „n” e caracterizată prin nazalitate și s-a menținut în principiu

- La inițială: lat. nitidus > neted, lat. niger > negru, lat. negotium > negoț, lat. nasus > nas, lat.
nivem > nea. În cuvintele din alte limbi se menține: alb. Neperke > năpârcă, magh. Nem >
neam, sl. naroku > noroc, sl. novaku > novac, tc. nufer > nufăr, tc. nohut > năut, neogr.
Nostimos > nostim.
- În poziție medială: lat. bene > bine, lat. anima > inemă > inimă, lat. linum > in. Aceeași e
situația și în cazul cuvintelor provenite din alte limbi: sl. blana > blană, neogr. Orfanos >
orfan, sl. okno > ocnă, magh. Mentem > minteni, tc. tantana > dandana.

Există și unele excepții aparente de la regula păstrării acestei consoane. E vorba despre
cuvinte precum: frâu, grâu și brâu (pl. Grâne, frâne). Faptul că pierderea lui „n” intervocalic s-a
produs într-o perioadă mai apropiată de epoca noastră e dovedit de „ă” provenit din „a” + „n” în
cuvântul „grâu” (lat. granum). În aromână avem următoarele forme: grân, frân și brân.

În limba română veche a existat și opoziția „n” vs „nn” (geminat), în multe dintre situații „n”
intervocalic s-a rotacizat, iar „nn” s-a păstrat ca un „n” simplu. (ex: lat. luna > lunră/lură > lună, lat.
annus > an). În limba română, „n” geminat apare într-o serie de cuvinte derivate: înnopta, înnegri,
înnebuni etc.

Consoana „l” (lichidă laterală) s-a păstrat în cuvinte de origine latină înaintea tuturor vocalelor cu
excepția situației în care se afla în vecinătatea lui „e” deschis sau „i” (sau „i” sau „e” în hiat).

- În poziție inițială: lat. locus > loc, lat. lignum > lemn, lat. lana > lână, lat. lavare > lare > a la,
lat. laquens > laț, lat. lacrima > lacrimă. Aceeași situație se petrece și la cuvintele de alte
origini: sl. lavica > laviță, sl. leku > lece, neogr. Logofetis > logofăt, magh. Lakat > lacăt, tc.
lauta > lăut, ger. Leibel > laibăr
- În general, „l” intervocalic se conservă în română în cuvintele de origine slavă, maghiară,
turcă, neogreacă: sl. mila > milă, sl. sila > silă, tc. kula > culă (turn mai înalt), neogr.
Hartilarios > cărturar.

În cuvintele de origine latină, „l” în poziție intervocalică a trecut la „r” (proces numit
rotacizare) – ex: lat. molam > moară, lat. angelus > înger, lat. qualem > care, lat. gelum > ger.

- „l” geminat s-a menținut ca „l” simplu când era urmat de „e”, „o”, „u” sau „i” – lat. callis >
cale, lat. caballus > cal, dar dacă „l” geminat era urmat de o palatală, atunci trece la „i” – ex:
lat. gallina > găină, lat. caballi > cai). Totodată, „l” geminat + „a” accentuat s-a păstrat ca un
„l” simplu (ex: lat. macellarius > măcelar, lat. cellarius > celar), în timp ce „l” geminat + „a”
neaccentuat trece la 0 (ex: lat. stella > stea, lat. margella > mărgea, lat. maxilla > măsea).

Notă: Unii lingviști susțin că reflexul imediat al lui „l” geminat în limba română trebuie să fi
fost „u”, deci cuvântul „stella” trebuie să fi dat „steauă”. După alți lingviști, „u” ar fi apărut ulterior
spre a se evita un hiat (un „u” evitator de hiat), adică am avea: stella > stea > steaa (ultimul „a” =
art.hot) > steaua.

Forma de plural în cazul latinescului „stella” a evoluat în română la „stele”, creându-se o

opoziție care nu era prezentă în latină (0 / e). După acest model, prin analogie s-au creat și alte
opoziții de același fel: curea – curele, saltea – saltele, cafea – cafele. Același model e urmat în limba
română și în cazul adjectivelor grea – grele sau rea – rele, opoziție la care se aliniază și unele forme
ale posesivelor (mea – mele) și a personalelor (ea – ele).

CURS 7 8.04.2019

Consoana „r” (lichidă laterală):

- La inițială de cuvânt, această consoană s-a păstrat în cuvintele latinești (ripa > râpă, rogare >
rugare, ridere > râdere, rota > roată, rapidus > rapide > reped). În cuvintele ce provin din alte
limbi, „r” s-a păstrat (sl. razvratiti > răzvrăti, sl. rakla > raclă, neogr. Rodia > rodiu, magh.
Rantas > rântaș)
- În poziție mediană s-a păstrat (lat. sera > seară, lat. aurum > aur, sl. perina > perină > pernă,
tc. murdar > murdar, tc. perde > perdea, germ. Korb > corfă, magh. Karoly > coroi)
- „r” urmat de „i” în hiat se păstrează (lat. adjutorium > ajutor, lat. coctorium > cuptor).
- În ceea ce privește geminata „r” prezentă în cuvintele latinești avem: lat. carrus > car, lat.
horrire > urâre, lat. terra > țeară > țară, lat. currere > curere > cure)

Cosnoana „s” (dentală fricativă surdă):

- S-a păstrat atât în poziție inițială, cât și în poziție medială (lat. saggita > săgeată, lat. singulus
> singur, lat. sentire > simțire, lat. nasus > naș, lat. basilica > biserică (inițial besearecă)).
Aceeași situație o întâlnim și la cuvintele ce provin din altă limbă (sl. slabu > slab, neogr.
sintrofia >; tc. sidef > sidef, sl. sluto > slut, magh. Szam > seamă, magh. Sod > șod, magh.
Szallas > sălaș).
- „S” geminat s-a menținut sub forma unui „s” simplu (ex: ossum > os).

Consoana velară „c”:

- Urmată de „a”, „o” sau „u” s-a păstrat atât la inițială, cât și la interiorul cuvintelor (lat. casa >
casă, lat. camissa > cămașă, lat. copreolus > căprior, tc. kapac > capac).
 - La interior de cuvânt: lat. focus > foc, jocus > joc, manica > mânecă, sl. pokgati > a pocăi, sl.
moknati > a mocni)
- „c” geminat s-a păstrat sub forma unui „c” simplu (lat. peccatum > păcat, lat. miccus > mic)

Aceeași situație o regăsim și la consoana „g” în poziție inițială sau medială, fiind urmată de
„a”, „o” sau „u” (lat. gula > gură, lat. gallina > găină, sl. grassiti > a găsi, neogr. garaphallos >
garoafă, magh. gazda > gazdă).

- În poziție medială: lat. frigus > frig, sl. bogatu > bogat, sl. ugor > ogor, lat. jugum > jug,
neogr. gargara > gargară, sl. ograda > ogradă, alb. Magule > măgură, magh. fagadi > a
făgădui).

Notă: Există unele situații în care „g” intervocalic a dispărut (magis > mai, magiste >
maistru).

Consoane dispărute în evoluția de la latină la română:

(a) În poziție inițială:

În general, asistăm destul de rar la dispariția unor consoane în poziție inițială, întrucât partea
de început a cuvintelor este mai stabilă.

Consoana „l” la început de cuvânt în elementele de origine latină dispare când este urmată de
„e” deschis sau „i” (mai întâi se înmoaie „l” și apoi se vocalizează „i”) (lat. libertare > l’ibertare >
iertare, lat. linea > ie, lat. levis > iusor > ușor). Aceeași evoluțiune poate fi observată și în cazul
elementelor slave (ljubiti > a iubi).

Consoana „f” a dispărut într-un singur cuvânt: lat. fossatum > frat > sat. În schimb, în
Codicele Voronețean: „și dimpregiurul locului aceluia era frate”

(b) În poziție medială:

În poziție medială dispar „b” și „v” (lat. caballus > caalu > cal, lat. sebrem > seu, lat. rivus >
rîu, lat. scribere > scriere, în + ab + ante > înainte, lat. ovus > ou, lat. juvenis > june, lat. pavimentus
> pământ). Căderea lui „b” este constatată și la imperfect: lat. cantabam > cântă, lat. cantabamus >
cântăm.
 La interior de cuvânt, „l” geminat urmat de „i” semivocalic trece la 0 (lat. gallina > găină, lat.
catelli > căței, lat. caballi > cai).

În elementele slave, „l” în poziție palatală a evoluat la fel (sl. nevolja > nevoie, sl. poljana >
poiană, sl. sablja > sabie, magh. solyon > șoim).

„G” intervocalic a dispărut și el – ex: guadrageessinae > păresim

(c) Consoanele finale dispar din latina populară (în special „m”, „t” și „s”): lat. casam > casă,
lat. capus > cap, lat. lupus > lup, lat. audis > audzi, lat. stat > stă, lat. foras > fără. Este atestată și
căderea lui „c” final: lat. sic > și (dar lat. duc > duc).

Consoana „n” dispare în latina populară în cuvintele polisemantice – ex: aeramen > aramă,
culmen > culme.

Observație: În limba franceză cuvintele nu pierd nazala finală (rem > rien).

Dispariția lui „d” final (lat. quod >că, lat. quid > ce, lat. ad > a).

În limba română, „r” cunoaște două tratamente diferite (lat. imperator > împărat, lat. sorrar >
soru, lat. frater > frate, lat. noror > noru)

CURS 8 15.04.2019

Consonantizarea unor elemente semiconsonantice:

„I” semiconsonantic s-a consonantizat încă din epoca imperială și a devenit fricativă: lat. j +
o/u > ğ / j. (lat. jovis > ğoi/joi, lat. jocare > jucare / juca, lat. jocus > ğoc/joc, lat. judicium > județ,
lat. jugum > ğug/jug, lat. adjutare > adjutare / ajutare > a ajuta).

În situațiile în care „i” semiconsonantic îl întâlnește pe „a”, atunci apare „z” (lat. jacere >
zăceare > zece).

„U” semiconsonantic s-a transformat în „v” sau „f” (lat. laudare > arom. lavdare, lat. meus >
istrorom. Mev, lat. presbitere > preot).

Consoane noi în limba română:

 Inventarul de foneme consonantice ale limbii române s-a modificat prin apariția unor
consoane noi datorate acțiunii unui sunet de timbru palatal asupra consoanelor latinești. Consoanele
noi care au apărut:

- Africatele č, ğ, ț, dz
- Fricativa ș
- Oclusivele palatale k’ și g’
- Sonantele palatale n’, l’
- Vibranta forte r
- Fricativa laringală h
- Fricativa j acestea apar mai târziu în limba română
- Constructiva sonoră z

Africata palatală surdă „č” provine din c + o/i (lat. cera > ceară, lat. vicinus > vecin, lat.
caelum > ceară, lat. cinque > cinci).

Notă: Menționăm faptul că „c” latinesc se rostea la fel [k] indiferent de vocala ce urma după
el. Dovadă sunt împrumuturile efectuate de timpuri de limba cu care latina (romana) a venit în
contact. (lat. Caesar > germ. Kaiser, lat. centum > alb. Quint).

Africata „č” a luat naștere și din „c” sau „t” urmat de „e” sau „i” în hiat cu „o” sau „u”
accentuat: c + e, i + o, u > č. (lat. ulceorus > ulcior, lat. cibrum > ciur, lat. rogationem > rugăciune,
lat. titionem > tăciune).

Notă: Există și câteva cuvinte din substrat care conțin africata „č” (ceafă, cioc, cioară, ciuf,
ciut). De asemenea, africata aceasta poate fi întâlnită și în cuvinte provenite din slavă (sl. času >
ceas, magh. csalni > a celui, tc. čahun > ceaun).

Africata palatală sonoră „ğ”provine dintr-un g + e, i (lat. gelum > ger, lat. legem > leage >
lege, lat. geminus > geamăn).

În latina târzie, „i” semivocalic s-a consonantizat dacă era urmat de „o” sau „u” accentuate
(lat. judex > jude, lat. adjungere > agiunge).

Notă: Mai târziu, semioclusiva „ğ” v-a trece la „j” (ğoc > joc).

„ğ” poate proveni, mai rar, și dintr-un „d” + „e” (lat. deorsum > ğosu > jos).
 Africata dentală surdă „ț” provine din t + i, e (lat. teneo > țiu/țin, lat. terra > țară, lat.
intelligere > înțelegere, lat. barbati > bărbați). De asemenea, „ț” provine din t + i, a (accentuat sau
neaccentuat) (lat. *inaltiare > înălțare, lat. mattia > mațe, lat. blanditia > blândețe). De asemenea,
această consoană poate proveni și din t + i, u (neaccentuat) (lat. pretium > preț, lat. negotium >
negoț). Totodată, avem „ț” și ca urmare a combinației dintre c + e, i + a, o, u (neaccentuat) (lat.
socius > soț, lat. acia > ață, lat. mustacia > mustață, lat. ericius > arici).

Africata sonoră „dz” devenită mai târziu „z”se conservă în limba populară și în dialectele din
sudul Dunării. Aceasta provine din d + i, e (lat. dicere > dziceare > zicere) sau poate dintr-un d + i, o
(accentuat sau nu) (lat. radia > radză, lat. *assediare > așezare, lat. diana > zână). De asemenea, „dz”
poate proveni și din d + i, o sau i, u neaccentuate (lat. prandium > prânz, lat. medius > miez, lat.
hordeum > orz). Totodată, mai avem și proveniența din i + a (lat. jacere > zăceare > a zace).

Formele cu „dz” caracterizează perioada veche a limbii române și sunt întâlnite astăzi la nivel
dialectal.

Africata „dz” apare și în elemente provenite din substrat (brândză, bardză, viedzure). În
cuvintele care păstrund mai târziu în limba română „dz” nu apare (sl. paziti > a păzi, sl. zidu > zid,
tc. zor > zor, neogr. zahari > zahăr, magh. zargeni > a suna).

Consoana „ș” e necunoscută latinei și provine în general din s + e, i (lat. sic > și, lat. serpens
> șarpe, lat. caseus > caș). Rolul de sunet inductor al lui „i” se manifestă și când „s” formează un
grup consonantic împreună cu „t” sau „c” (lat. castigare > câștigare, lat. scire > știre). În româna
actuală, „ș” marchează pluralul (consoana e marcă suplimentară a plurarului) – ex: nostru vs noștri.

Sunetul „ș” exista și în structura unor cuvinte preromane (căpușă, gușă, moș, șopârlă).
Totodată, consoana „ș” apare și în cuvinte împrumutate (sl. kosi > coș, magh. sulla > șalău).

Fricativa „h” e o consoană cu articulație slabă care a dispărut din latină încă din secolul al II-
lea. Quintilian recomandă grafia „deprendere” în loc de „deprehendere”. În inscripțiile de pe zidurile
de la Pompei, „h” era omis, iar din secolul al III-lea această consoană era arbitrar folosită în unele
situații hiperocrect (ex: abeo în loc de habeo, ora pt hora, omo pt homo). Acest „h” latinesc nu s-a
păstrat în nicio limbă romanică.

Cei mai mulți cercetători consideră că „h” în limba română a intrat din slavă prin intermediul
unor cuvinte precum: a hrăni, a huli, hram, hrean, hrib, har, duh, monah).
 Dintre cuvintele comune păstrate din traco-dacă avem: hameș, care are un echivalent în limba
albaneză cu sens identic. În română și în albanează există un comportament identic al acestei
consoane în sensul că poate apărea ca aspirație a vocalei inițiale: haripă, harmăsar, hodal. În
albanează, în loc de armă avem harme.

Același „h” poate dispărea și în poziție intervocalică (pahar > par, mohar > mar, Mihai >
Miai).

În cuvintele de origine slavă, „h” e înlocuit cu „f” (prahu > praf, năduhu > năduf).

Grupul consonantic latinesc „ct” devine în română „pt” probabil printr-un intermediar „ht”
(lat. lucta > luhta > luptă).

Fricativa „j” (lat. judicata > ğudecată > judecată). Aceasta nu caracterizează sistemul
fonologic al limbii române comune, apariția ei petrecându-se independente în cele 4 dialecte.

Din limba slavă pătrund o serie de cuvinte: jar, jale, jir, grajd, cojoc, jder, a jupui, jale, japcă.

Oclusivele palatale „k’ ” , „g’ ” au apărut relativ târziu în limba română din grupurile kl’ și
gl’ din latină sau cl și gl. În privința lui l’, acesta s-a muiat și a devenit i și apoi a dispărut lăsând ca
urmă palatalizarea oclusivei (lat. inclinare > închinare, lat. clamare > chemare, lat. clavis > cheie, lat.
oricla > ureache > ureche, lat. glenus > ghem, lat. glacies > gheață, lat. genuclu > genunchi, lat.
clarus > chiar).

Cele două grupuri consonantice există și în dialectele sud-Dunărene.

În cuvintele de origine slavă, grupurile consonantice „cl” / „gl” este nealterat (clacă, ghimă,
clește, gleznă, clăti, clădi, chei sau clisă). Întocmai se petrec lucrurile șiv cu împrumuturile târzii din
limba română (clips, clemă, clanță, climă, cluster etc.)

CURS 9 18.04.2019

Evoluția calitativă a consoanelor limbii române:

 Prin evoluția calitativă înțelegem acele transformări suferite de consoane prin deplasarea
dintr-o serie consonantică din latină în alta din română. În general e vorba de: (a) apariția unor
consoane noi (necunoscute latinei) sau (b) transformarea unor consoane în alte consoane.

Transformarea unor consoane în alte consoane:

Una dintre cele mai vechi transformări o constituie trecerea lui „v” la „b” (numită și
betacism) (ex: Victoria > Bictoria, să aivă > să aibă, lat. alveus, non albeus – Appendix Probi).
Această evoluți este atestată și în CIL (viginti > biginti, bene > vene, Valeria > Baleria, Veneria >
Beneria, Victor > Bictor, balneas > valneas, bibere > bivere, servus > serbus, vervex > berbex).
Totodată, această evoluție poate fi urmărită și ulterior în perioada trecerii de la latină la română (sau
în alte limbi romanice) – ex: lat. vervex > berbicem > berbce, lat. veteranus > betranus > bătrân, lat.
cervus > cerb, lat. corvus > corb. Această transformare nu e generală, accidental având și un „v”
păstrat intact (lat. vermis > vierme, lat. venenum > venin, lat. visciuds > veșted, lat. ventus > vânt).

Printre transformările calitative care duc la schimbarea frecvenței consoanelor limbii române
în raport cu limba latină se numără trecerea lui „l” intervocalic simplu la „r” (lat. dollus > dor, lat.
picula > pecură > păcură, lat. salem > sare, lat. molam > moară). În limba română, rotacizarea e
generală.

O altă transformare calitativă e rotacismul, adică trecerea lui „n” intervocalic la „r”. În
dacoromâna veche, rotacismul e prezent în așa-numitele texte rotacizante. (ex: lat. luna > lunră >
lură, lat. bene > binre > bire). În schimb, rotacismul caracterizează istroromâna. (ex: spune > spunre,
tânăr > tirar, până > piră, a veni > veri).

Palatalizarea labialelor, în cadrul căreia e vorba în special de oclusive și fricative labio-

dentale. De exemplu, în secolul al XVI-lea avem o formă precum „hi-veri” (= fi-vei), gropi > grochi.

Palatalizarea oclusivelor dentale apare mai ales în Crișana, Maramureș și în regiunea de nord
și centrul Transilvaniei. Vorbim despre „t”, „d” sau „n” + e,i (frat’e, d’es, bine’e). Există și trecerea
lui k’ la t’ în unele graiuri (ex: chiar > t’ar).

Evoluția grupurilor de consoane:

În limba română, „x” [ks] are două tratamente: fie x > s, fie x > ps, tratamente ce reprezintă
reflexe ale graiurilor încă din latina vulgară.

(a) X > s (lat. vixit > visit în lat.pop, lat. laxare > lăsare, lat. maxilla > măsea)
 (b) X > ps (lat. coxa > coapsă, lat. fraxinus > freapsân > frasin, lat. toxicare > topsecare > a
întoxica)

Mai avem și grupul consonantic „ct” care trece la „pt”, probabil prin fazele intermediare „ht”
sau „ft” (lat. octo > opt, dar Octavia, lat. noctem > noapte, dar nocturn, lat. lactem > lapte, dar
lactate, lat. pectus > piept, dar pectoral, lat. lactuca > lăptucă, lat. fructus >frupt, dar fruct, lat. factura
> făptură, dar factură).

Grupul consnantic „gn” a devenit „mn” printr-o schimbare de articulare a lui „g” din cauza
dentalei „n”. (lat. insignare > însemnare, lat. signus > semn, lat. pugnus > pumn, dar pugnist, lat.
lignus > lemn, dar lignit, lat. cognatus > cumnat).

Notă: Menționăm faptul că limba română are o predilecție pentru grupul „mn” (pivnită >
pimniță, mic > mnic, mierlă > mnierlă, miel > mniel, mn’ală).

Grupul consonantic „tl” evoluează la „cl”, atestat încă din latina vulgară (lat.vulg, vetulus non
veclus, lat. astula > ascla > așchie).

Grupul consonantic „n” trece la „s” încă din latina vulgară (ex: lat. mensa > measă > masă,
lat. densus > des, dar dens).

Gramatica istorică:
 Obiectul gramaticii istorice îl constituie studierea structurii gramaticale a limbii sub aspect
istoric, deci faptele de limbă sunt privite diacronic, urmărindu-se evoluția formelor gramaticale de-a
lungul timpului.

Până la începutul secolului al XIX-lea n-a existat o gramatică istorică. Odată cu aplicarea
metodei comparativ-istorice, a devenit posibilă înțelegerea mecanismului extrem de complicat al
dezvoltării unei limbi. Gramatica istorică demonstrează că limba se schimbă în decursul timpului și
că evoluția limbii are loc potrivit unor legi proprii.

Structura gramaticală e factorul principal al sistemului limbii. Spre deosebire de fonetică și

vocabular, structura gramaticală e mai rezistentă la transformări. O limbă își menține independența și
specificul ei în special datorită structurii gramaticale.

Structura gramaticală suferă cu timpul modificări, deși e foarte rezistentă. În această mișcare,
limba creează forme și categorii noi, care le înlătură treptat pe cele învechite. Istoria oricărei limbi ne
arată trecerea de la forme gramaticale neregulate și grele spre forme cât mai precise și adecvate.

Fiecărei limbi îi sunt proprii categorii și, de pildă, substantivul în limba română prezintă
forme diferite după gen, număr și caz, în schimb, în franceză, avem flexiune doar după gen și număr.
Totodată, în limba română avem 3 genuri, iar în cea franceză, dar și în alte limbi romanice, avem
doar 2 genuri.

În structura morfologică, limba română, ca toate limbile romanice, a organizat mai sistematic
verbul și a introdus elemente analitice în flexiune (de ex perfectul compus, viitorul), dar și
posesivele, flexiunea verbală, folosirea articolului, a morfemului „pe” în flexiunea nominală,
comparația adjectivului și a adverbului cu ajutorul altor adverbe. În schimb, limba română a păstrat
și elemente sintetice, pe care restul limbilor romanice nu le mai au, ca de exemplu formele cazuale,
genul neutru, mai mult ca perfectul etc.

Putem spune că în materie de morfologice, limba română e cea mai conservatoare dintre
limbile romanice. Urmând evoluția sistemului morfologic al limbii române, constatăm activitatea a
două tendințe: o tendință spre simplificar și o tendință de diferențiere. Tendința de simplificare se
reazliează prin unificarea sub acțiunea analogiei, care joacă un rol important în explicarea diferitelor
forme. Factorul cel mai important e analogia, care reprezintă forma care se manifestă, legea generală
de regularizare și de organizare a materialului lingvistic.

Evoluția flexiunii nominale:

 Ca urmare a căderii consoanelor finale și a închiderii vocalelor finale neaccentuate, au
dispărut desinențele cazuale din latină. (N: casa, Ac: casam, m.N: lupus, Ac.m: lupum). În urma
acestei omonimii, începe un proces îndelungat de răspândire și generalizare a criteriului de formare a
cazurilor cu ajutorul prepozițiilor. Așadar, dintr-o limbă latină sintetică, s-a ajuns la limbi romanice
analitice în care diferențierea se va face prepozițional.

CURS 10 9.05.2019

Un alt tip de simplificare în flexiunea nominală este generalizarea desinenței „i” de la plualul
masculinelor de declinarea a II-a și la restul declinărilor. Substantivele de declinarea a III-a la plural
în „es” ar fi trebuit să dea „e” – exemple: vulpes, vulpis; mons, montis; pisces, piscis. Se poate
observa că, la nivel dialectal, desinența „i” se regăsește și la femininele de declinarea I: casae
(română) > case > căși, căsi (la nivel dialectal).

Tendința de a încadra într-un sistem cât mai precis formele gramaticale a făcut ca unele
pronume să fie formate la plural cu ajutorul aceleiași desinențe (lat. nos > noi – „i” e analogic, marcă
de plural). La fel s-a întâmplat și la numeral, lat. dos > doi, lat. tres > trei.

În domeniul flexiunii verbale s-a generalizat desinența „i” de la persoana a II-a a indicativului
prezent la toate conjugările, de la conjugarea a IV-a care era, și este și astăzi, printre cele mai
productive. Tendința de diferențiere este determinată de nevoia de a preciza funcția gramaticală. Spre
exemplu, din forma imperfectului latinesc „laudabem”, „laudabas”, „laudabant” ar fi trebuit să avem
în română, chiar am avut la un moment dat, eu lăuda, tu lăuda, el lăuda, ei/ele lăuda – determinat de
căderea consoanelor finale. În română, pentru a se face o distincție între diferitele persoane, s-au
adăugat desinențe analogice care ajută la diferențierea persoanelor.

Legătura dintre schimbările fonetice și cele morfologice:

Între schimbările fonetice și cele gramaticale, cele morfologice, există o strânsă legătură de
interdependență, un rol primar fiind al celor dintâi. De obicei, formele structurilor gramaticale sunt
rezultatul acțiunii legilor fonetice, astfel modificările fonetice survenite în latină au repercursiuni
ulterioare în limbile romanice.
 Căderea consoanelor finale a dus, în unele cazuri, la confuzii cazuale, de unde s-a ajuns și la
confuzii sintactice, însă asemenea probleme au fost rezolvate prin alte mijloace. De pildă, în
declinările latinești, terminațiile indicau cazurile, iar prin căderea consoanelor finale s-a ajuns nu
doar la confuzii cazuale, ci și de gen (ex: lat. neutru sg. folium pl. folia > fem. sg. folia > rom. foaie).
Latina populară a mai recurs la anumite mijloace pentru a evita anumite confuzii. De pildă, la veb s-a
întrebuințat pronumele pentru a se evita confuziile între persoane. În privința substantivului, s-a
recurs la întrebuințarea prepoziției pentru a se face diferențierea cazuală.

Verbul „a învăța” în limba română, la indicativ prezent, persoanele I, II, III, își schimbă
vocala accentuată din rădăcină: învăț, înveți, învață.

Sextil Pușcariu a sesizat tendința spre alternanțe a limbii române susținând că există o
adevărată predilecție: stradă – strade – străzi; roată – roate – roți; școală - școale - școli.

În unele cazuri, simțul de simetrie e mai puternic decât legea fonetică, tendința de
simplificare și sistematizare realizându-se prin analogie. Astfel, o lege fonetică dintre cele specifice
limbii române e trecerea lui „o” neaccentuat la „u” (mor – murim).

În morfologie, se constată unele abateri de la această lege. Astfel, în exemplul „molarius”

trebuie să fi dat întâi „murariu” sau „murar”, însă sub influența lui „moară”, „mori” s-a trecut la
„morar”.

Forma literară „a dormi” și „dormi” cunoaște în unele graiuri, la persoana I plural, forma
„durmim”. Forma mai frecventă, considerată mai pregnantă, asimilează forma / formele mai puțin
întrebuințate.

Urmărind evoluția structurii gramaticale a limbii române, constatăm că ea este în esență

aceeași cu a limbii latine populare și, prin urmare, și categoriile morfologice sunt conservatoare.
Acest fapt nu trebuie să ne surprindă, pentru că morfologia e partea cea mai stabilă a unei limbi și
ajută la clasificarea acestora în familia de limbi.

Substantivul:

Flexiunea nominală în română păstrează, în esență, consecvent flexiunea nominală a limbii

latine. Astfel, româna are 2-3 cazuri, în timp ce în restul limbilor romanice avem o singură formă (în
vechea franceză existau 2 forme cazuale). De asemenea, limba română e singura care are 3 genuri:
masculin, feminin, neutru.

Categoria genului:

E o categorie veche a substantivului, fiind un produs al gândirii care s-a impus limbii. În
privința latinei, aceasta continuă situația din indo-europeană, când exista o opoziție între
substantivele animate și cele inanimate, însă în categoria însuflețitelor intrau nu doar nume de
persoane și animale, ci și numele de lucruri considerate ca forțe vii de către imaginația omului. Acest
fapt explică de ce în latină avem inanimate de genul masculin, ori inanimate de gen feminin. (es:
focus, ventus – masculine pentru că au forță; terra și acqua – feminine pentru că dau viață).

Granițele dintre cele două genuri coincideau în mică măsură cu cele naturale. Genul
gramatical era indicat în latină de comportamentul substantivului în acord cu adjectivul și de
distribuirea lui în vorbire.

Ținând cont de unele asemănări în structura fonematică a morfemelor de număr și caz,

substantivele masculine și feminine au fost incluse în clasa animatelor, opusă neutrelor inanimate.

În limbile romanice, distribuirea substantivelor pe genuri a luat o cu totul altă înfățișare decât
în latină, întrucât limbile neolatine au pierdut neutrele, păstrându-se doar câteva unelte gramaticale
care exprimau neutrul în latină (sp: algo, lo; franceză: pronumele demonstrative nehotărâte ori
relative; italiană: s-a conservat desinența „a” a neutrului latin de declinarea a II-a: le braccia sau
ossa).

Româna e singura limbă romanică care a păstrat categoria neutrului într-o nouă formă de
organizare.

În latina populară se constată trecerea substantivelor de la o clasă de distribuție la alta, acest

fapt datorându-se pierderii consoanelor finale.

La trecerea de la latină la română, nu au survenit schimbări majore în distincția feminin –

masculin, întrucât acestea se accentuează în perioada de trecere. Cu toate acestea, au avut loc câteva
schimbări importante și aproape toate femininele de declinarea a IV-a nume de arbori au devenit
masculine din cauza identității formei. (lat. fagus > fag/fagi, lat. fraxinus > freapsnin; lat. malus >
măr/meri; lat. pinus > pin/pini). Substantivul arbor, -is de declinareaa III-a a trecut din categoria
femininelor la masculine, prin analogie semantică.
 Asemenea schimbări au determinat, probabil, și trecerea unor feminine de declinarea I la
masculin – ex: lat. tilia > tilius > tei; lat. spina > spinus > spin.

În latina populară, în special la substantivele de declinarea a III-a, uzul șovăia în privința

genului la unele substantive: lat. calis, funis, serpens – erau și masculine și feminine. Aceste ezitări
se reflectă și în evoluția de la latină la limba română: lat.masc. funis > rom. fem. funie; lat.masc.
panis > rom. fem. pâne; lat. masc, pons, pontis > fem. punte; lat. passer, is > rom. pasăre.

Un număr de substantive masculine de declinarea a III-a în „or”, „os”, „oris” au trecut la

feminin. De exemplu, color, colorem (masculin) trece în română la „culoare” (feminin); flor, floris,
florem (masc) trece în română la floare (feminin); dolor, doloris, dolorem (masculin) trece la
duroare, durere (feminin).