Istoria Romanilor I Universala Ghid I

Adrian DOLGHI ▪ Alina FELEA
ISTORIA
ROMÂNILOR ȘI UNIVERSALĂ
GHID ȘI TESTE
DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL
DE BACALAUREAT
CHIȘINĂU
2015
Autori:
Adrian DOLGHI, doctor în istorie, profesor de istorie grad
didactic superior
Alina FELEA, doctor în istorie, conferenţiar cercetător
Recenzent:
Viorica NEGREI, grad didactic superior, inspector școlar

la istorie, DGETS, mun. Chișinău
Prezentul material didactic a fost elaborat în conformitate cu Pro-

grama pentru examenul de bacalaureat, Istoria românilor și universală,
sesiunea de examene 2015. Ghidul și testele vin în sprijinul liceenilor și
profesorilor în vederea pregătirii lor pentru examenul de bacalaureat.
Dolghi, Adrian.
Istoria românilor şi universală: Ghid şi teste de pregătire pentru
examenul de Bacalaureat / Adrian Dolghi, Alina Felea. – Chişinău : S. n.,
2014 (Tipogr. «Prag-3»). – 200 p.
1000 ex.
ISBN 978-9975-77-237-2.
94(=135.1)+94(100)(079)
D 64
© Adrian Dolghi
© Alina Felea
2
Cuvânt înainte
Stimaţi elevi și profesori!

Ghidul este elaborat ţinând cont de Curriculumul liceal la istorie în vigoare
și de Programa pentru examenul de bacalaureat, Istoria românilor și universală,
sesiunea de examene 2015, aprobată de Comisia de Examene. Prezentul materia-
lul didactic este adresat elevilor claselor a X-a – a XII-a pentru ghidarea în proce-
sul de pregătire pentru examenul de bacalaureat la disciplina „Istoria românilor
și universală” care are statut de disciplină de examen obligatorie pentru profilul
umanist și de disciplină de examen la solicitare pentru profilul real.
Volumul oferă informaţii necesare pentru obţinerea cunoștinţelor și oferă al-
goritme și modele de sinteze pentru elaborarea eseurilor, rezolvare a testelor etc,
pentru sitematizarea cunoștinţelor și formarea competenţelor curriculare. De-
osebit de important în rezolvarea itemilor în cadrul evaluărilor sunt, din punct
de vedere metodologic, răspunsurile corecte la teste. Vă recomandăm să atrageţi
o atenţie deosebită la introducerile explicative de la începutul fiecărui compar-
timent al cărţii, în care vă oferim sfaturile necesare rezolvării corecte a itemilor
specifici testelor de examen, inclusiv înţelegerea necesităţii studierii acestora,
ceea ce va permite să evitaţi unele dificultăţi pe care le-aţi putea întâlni în pro-
cesul de studiere a istoriei în clasele a X-a – a XII-a și de rezolvare a testelor de
examen.
Materialul didactic include documente din programa de examen însoţite de
sarcini, prezentarea timpului istoric prin axe și tabele cronologice, exemple de
reprezentare a spaţiului istoric, prezentarea personalităţilor, relaţii de cauzalitate,
sinteze pentru teme de eseuri, vocabular istoric care vor fi utile în procesul de
studiere a materiei de studiu la disciplina „Istoria românilor și universală” și de
pregătire pentru examenul de bacalaureat.
Atenţionăm că itemii și testele din prezenta carte nu reprezintă neapărat sar-
cini din viitoarele teste de examen, fiind doar modele oferite pentru a vă ajuta.
Vă dorim succes la examene!

Autorii
3
4
DOCUMENTE ISTORICE ÎN 30 MODELE DE TESTE
Sursele istorice sunt cele care prezintă informaţii asupra evenimentelor din
trecut. Printre competenţele principale de care trebuie să dea dovadă liceenii se
numără analiza și interpretarea surselor istorice, care trebuie studiate critic, din
acestea trebuie extrase informaţiile necesare, analizate în contextul evenimente-
lor epocii și în funcție de persoanele care le-au alcătuit sau au influenţat apariţia
lor, identificând factorii obiectivi și cei subiectivi, apreciind gradul de veridicita-
te a informațiilor.
Programa pentru examenul de bacalaureat la istorie pentru sesiunea 2013-
2014 propune 59 de fragmente din documente istorice. Pentru a înlesni lucrul
asupra documentelor propunem la fiecare două surse câte un test. Pentru fiecare
document vom numi venimentul/procesul pe care îl prezintă și trei evenimente
la care se referă.
Pentru a încuraja rezolvarea testelor autorii vin în continuare cu explicaţia
reprezentării timpului și spaţiului istoric, cu exemple de relaţii de cauzalitate,
sinteze pentru eseuri, sinteze pentru aprecierea rolulului personalităţii în istorie
și un vocabular pentru a formula propoziţii, care ar exprima adevăruri istorice
cu referire la evenimentele istorice.
Ţinem să menţionăm că sarcinile nu sunt neapărat cele care vor fi formulate
la examen, însă îndeplinirea lor vă vor ajuta să luaţi o notă mare.
Notă: La indicarea teritoriului pe harta de contur se vor lua în consideraţie:
conturarea hotarelor, hașurarea teritoriului, aplicarea inscripţiilor – denumirea
statului și capitalei, completarea legendei (orice inscripţie se explică în legendă).
La elaborarea relaţiei de cauzalitate se va ţine cont de: prezentarea fiecărui pro-
ces / eveniment istoric; prezentarea relaţiei cauză-efect; încadrarea personalităţii
istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, a datelor cronologice; expunerea lo-
gică și formularea concluziei.
La elaborarea eseului se va ţine cont de: utilizarea limbajului istoric; aborda-
rea subiectului în relevanţă tematică și expunere logică; evidenţierea relaţiilor de
cauzalitate; plasarea corectă în timp și spaţiu a evenimentelor și personalităţilor
istorice; reflectarea subiectului abordat prin prisma de la naţional la universal;
argumentarea știinţifică a punctului de vedere propriu și formularea concluziei;
respectarea volumului indicat.
5
TESTUL NR.1
Citește cu atenţie sursele istorice propuse și răspunde la sarcinile de lucru formulate:
Sursa A. “… Imperiul lui Carol cel Mare s-a fărîmiţat definitiv într-o serie de state
independente: Franţa, Germania, Italia și Burgundia. Ele erau însă state numai cu nume-
le. În secolele IX-XI, pe întreg teritoriul Europei apusene a dominat fărîmiţarea politică.
Ierarhia feudală, care s-a instaurat în această perioadă, a consfinţit și consolidate situaţia
existent. Dispunînd de dreptul de a judeca și administra, de a aduna dări și a bate mo-
nedă, avînd și o forţă armată, fiecare senior mai puternic se considera un suveran inde-
pendent, putea să se războiască cu cine dorea (chiar și cu suzeranul său), putea încheia
tratate de pace și alianţe cu cine voia. Puternica fărîmiţare feudală și numeroase graniţe
mărunte, acre împărţeau Europa, ștergeau hotarele dintre marile state.”
(Istoria diplomaţiei)
Sursa B. „…Mehmed al II-lea a fost mai întîi un războinic, care a mărit considerabil
și a întărit armata terestră, pe care au dotat-o cu o artilerie eficientă: la moartea sa, el lăsa
în urmă o putere, care făcea Europa să tremure. Însă el n-a neglijat organizarea imperiu-
lui.. prima sa grijă a fost să își asigure autoritatea personală…. În ceea ce privește orga-
nizarea imperiului, Mehmed al II-lea a dorit să facă din Istanbul o capitală puternică a
construirii, dar și prin deplasarea populaţiilor, ceea ce a dus la împotriviri… Voinţa de
a consolida imperiul și influenţa capitalei l-au determinat pe Mehmed al II-lea să orga-
nizeze confesiunile nemusulmane într-un mod centralizat, dominat de o patriarhie afla-
tă la Istanbul chiar de la cucerirea Constantinopolului… Ocupaţia cea mai importantă
rămîne războiul… O altă măsură economică cu consecinţe politice importante, reforma
financiară… La moartea sa, în 1481, Mehmed al II-lea lăsa, deci un imperiu mai mare și
mai puternic decît oricînd, lăsa însă o armată obosită, un popor epuizat și nemulţumit,
o elită iritată și fărîmiţată.” (Robert Mantran, Istoria Imperiului otoman)
I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor.

1. Numește statele la care se referă sursele A și B.
2. Numește și datează trei evenimente istorice, care se referă la subiectele expuse în sur-
sele A și B.
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea evenimentele istorice datate.
4. Indică pe harta de contur statele apărute în urma Tratatului de la Verdun.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al personalităţii indicate în sursa B.
6. Alcătuiește două enunţuri, cu noţiunile evidenţiate în sursele A și B, care ar conţine
un adevăr istoric.
7. Enumeră două exemple de manifestări ale relaţiilor de vasalitate.
II. Relaţia de cauzalitate în istorie.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre evoluţia vieţii politice din România în peri-
oada interbelică și regimul de autoritate monarhică a lui Carol al II-lea.
III. Eseu
9. Elaborează un eseu, încadrat în 1 pagină, la subiectul propus:
Contribuţia civilizaţiei egiptene (grecești, romane, chineze, induse) antice în con-
stituirea actualei civilizaţii europene
6
7
Legendă:
TESTUL NR. 2
Citește cu atenţie sursele istorice propuse și răspunde la sarcinile de lucru for-

mulate:
Sursa A: ”…Această ruptură s-a văzut mai ales în încoronarea lui Carol cel Mare ca
împărat „roman”(800). Constituirea lumii romane în două părţi deosebite administrativ
și politic prin crearea unei capitale noi în răsărit, de către Constantin cel Mare la anul
330, a dus la mari consecinţe politice, culturale și sociale. Existenţa a două imperii creș-
tine, unul grec – oriental și altul german - occidental, le punea în opoziţie pe chestiunea
ilegimităț ii titlului de „imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele împotriva celuilalt.
Mai rău, cele două imperii”romane” deosebite naţional își disputau nu numai titlul ci și
teritorii și drepturi. (…). Misiunea creștină a devenit astfel o chestiune politică și motiv
de discordie și de fricţiuni cu consecinţe imediate grave”
(http://www.crestinortodox.ro)
Sursa B: „La origine ideii de cruciadă stau mai mulţi factori, dintre care putem
sublinia în primul rînd tradiţia pelerinajului la Ierusalim, centrul lumii spirituale a creș-
tinilor. Greutăţile și prejudiile drumului transformă călătoria la Locurile Sfinte într-o
pocăinţă, care poate aduce omului medieval iertarea de păcate. Pe de altă parte, cuceri-
rile islamice însufleţite de spiritul djihadului, războiul sfînt musulman, creează reacţii de
răspuns în lumea creștină și contribuie la formarea idei legitimităţii războiului împotriva
necredincioșilor. Idea de cruciadă se naște din întîlnirea acestor două tradiţii…”
(J. Le Goff, Evul mediu și nașterea Europei)
I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-
puse.
1. Numește câte două state la care se referă sursele A și B.
2. Numește trei evenimente istorice, care se referă la subiectele expuse în sursele A și B,
datînd fiecare eveniment numit.
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea evenimente istorice datate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul Imperiului Roman de Răsărit și a Imperiului Ro-
man de Apus în urma divizării lui Theodosius.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Constantin cel Mare.
6. Alcătuiește trei enunţuri, cu noţiunile evidenţiate în sursele A și B, care ar conţine un
adevăr istoric.
7. Enumeră cîte două exemple de consecinţe pozitive și negative ale cruciadelor medie-
vale.
II. Relaţia de cauzalitate în istorie
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre proclamarea suveranităţii R.S.S. Moldove-
nești (23 iunie 1990) și războiul din Transnistria.
III. Eseu
Impactul istoric al războaielor daco-romane asupra formării poporului român.
8
9
Legendă
TESTUL NR. 3
mulate:
Sursa A. „…Dincolo de achiziţiile teritoriale de moment, cruciada a avut consecinţe
mai ales pe plan economic și cultural (…). Modul de viaţă al nobililor se transformă
în urma contactului cu luxul orientului, ţăranilor li se cere mai mult pentru a se pu-
tea finanţa asemenea expediţii, comerţul se dezvoltă prin deschiderea de noi drumuri.
Cruciada s-a transformat într-un instrument la dispoziţia papalităţii, care a folosit-o în
lupta împotriva ereticilor și a adversarilor politici. Cruciadele , și în special a IV-a, au
contribuit la definitiva îndepărtare dintre Occident și Bizanţ, care va răsturna, pentru
totdeauna, resentimentele împotriva latinilor și care va refuza unirea religioasă cu Roma
chiar în condiţiile în care turcii se aflau sub zidurile Constantinopolului.”
(O. Drimba, Istoria culturii și civilizaţiei, vol. II)
Sursa B „… Păgînul împărat al turcilor își puse în gînd să-și răzbune și să vie, în luna
mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supuie ţara noastră, care
e poarta creștinătăţii și pe care Dumnezeu a ferit-o pînă acum. Dar dacă această poartă,
care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de așa ceva – atunci toată
creștinătatea va fi în mare pericol. De aceea, ne rugăm de domniile voastre să ne trime-
teţi pe căpitanii voștri împotriva dușmanilor creștinătăţii, pînă mai este vreme, fiindcă
turcul are acum mulţi potrivnici și din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau
împotrivă cu sabia în mînă. Dată în Suceava, în ziua de Sfîntul Pavel, luna ianuarie 25, în
anul Domnului 1475. Ștefan voievod, domn al Ţării Moldovei.”
Din Apelul lui Ștefan cel Mare către principii Europei

puse.
sele A și B.
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea începutul a trei evenimente.
4. Indică pe harta de contur teritoriul Ţării Moldovei în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al domnului Ţării Moldovei în peri-
oada indicată în sursa B.
6. Alcătuiește două enunţuri, cu noţiunile evidenţiate în sursa A și B, care ar conţine un
adevăr istoric, cu referire la esenţa cruciadelor.
7. Enumeră câte două activităţi ale lui Ștefan cel Mare, menite să întărească statutul ţării,
explicîndu-le conform domeniilor solicitate: Domeniul economic; Domeniul politic;
Domeniul militar.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre noua mentalitate politică și sfârșitul „răz-
boiului rece”.
III. Eseu
9. Elaborează un eseu, încadrat în 1 pagină, la subiectul propus: Impactul regimului
fanariot asupra evoluţiei politice și socio-economice a Ţărilor Române.
10
11
Legendă
TESTUL NR. 4
mulate:
Sursa A. „…Deci să știţi că ne-am bătut cu turcul, înainte cu vreo trei săptămîni în
ţara noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creștinilor
în chip minunat… Eu firește, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăși
asupra dușmanului, socotesc totuși că trebuie așteptat ajutorul celorlalţi creștini. Iarăși
și iarăși vă rugăm stăruitor să vă înduraţi de treburile creștinești și să stingeţi focul care
arde păcatele vecinului înainte ca el să vă ajungă pe voi.”
Din Adresarea lui Mihai Viteazul către castelanul Lvovului
Sursa B. „… Pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, otomanii au înca-
sat sume de bani de la majoritatea statelor creștine din centrul și sud-estul Europei. De
regulă, acest tribut era consemnat în tratatele de pace, încheiate în urma unor războaie
relativ victorioase ale otomanilor. Obligaţia fundamentală a voievozilor români faţă de
poartă, era plata la timp a tributului. (…) Semnificaţiile tributului plătit Porţii de către
Ţările Române au depins direct de raporturile de forţe, ele schimbîndu-se către mijlocul
secolului XVI-lea, odată cu întărirea controlului otoman la nord de Dunăre. O invari-
abilă rămâne, însă: tributul achitat însemna, atît pentru otomani, cît și pentru creștini,
instaurarea stării de pace()fie ea temporară sau permanentă.”
(V. Panainte, Pace, război și comerţ în islam. Ţările Române și dreptul otoman al po-
poarelor, secolele XV-XVII)

puse.
1. Numește două state la care se referă sursele A și B.
2. Numește trei evenimente istorice, care se referă la subiectele expuse în sursele A și B,
datînd fiecare eveniment numit
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea evenimentele istorice menţionate.
4. Indică pe harta de contur teritoriile Ţărilor Române în perioada remarcată în sursa A.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al domnului Ţării Românești în peri-
oada indicată în sursa A.
6. Alcătuiește două enunţuri, cu noţiunile evidenţiate în sursa B, care ar conţine un ade-
văr istoric, cu referire la esenţa regimului de suzeranitate otomană.
7. Enumeră două consecinţe ale unificării ţărilor române efectuate de Mihai Viteazul.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre mișcarea de eliberare naţională din a doua
jumătate a anilor 80 ai sec. XX și proclamarea independenţei Republicii Moldova.
III. Eseu.
Revoluţiile de la 1848-1849 în Ţările Române: general și specific
12
Legendă
13
TESTUL NR. 5
mulate:
Sursa A. „…Marile descoperiri geografice din secolul al XV-lea și din prima jumătate
a secolului al XVI-lea au fost posibile nu numai datorită progresului considerabil în eco-
nomie, în arta și tehnica navigaţiei și în concepţia despre lume a omului medieval. Ele au
fost pregătite în secolele premergătoare de înaintașii anonimi sau celebri, într-o epocă în
care a avut loc o sensibilă mutaţie a frontierelor…Contactele violente, apoi pașnice, au
pus faţă în faţă Occidentul și Orientul. Schimbările de bunuri și apoi de idei se realizau la
început lent, apoi mai accentuat. Explozia scandinavă, Islamul în expansiune, cruciadele,
călătorii și misionari au lărgit orizontul, cunoștinţele Occidentului despre lumea necu-
noscută și au stimulat scuturarea de orizonturi noi.”
(S. Goldenberg, S. Belu, Epoca marilor descoperiri geografice)
Sursa B. „Regele face tot ce poate pentru a arăta că nu e dominat în nici un fel de mi-
niștri [...]. Regele, având o memorie extraordinară și dorind ca orice lucru, de orice na-
tură, să-i fie raportat, miniștrii vin întotdeauna la Consiliu tremurând [...]. În public,
regele e plin de gravitate și cu totul diferit de cel care este în particular,pe scurt, știe bine
să facă pe regele în toate. Printre altele, el a distrus șefii și partidele, a abolit folosirea ori-
căror recomandări [...] el nu are intermediari; dacă se vrea ceva, trebuie să i se adreseze
direct lui și nu altora. El ascultă pe toată lumea, primește memorii și răspunde mereu
cu graţie și maiestate: „Voi vedea!”, și fiecare se retrage satisfăcut. Tot timpul face ceva,
trece trupele în revistă, face soldaţii să defileze, ridică fortificaţii, răscolește pământul;
el încurajează navigaţia și, prin acţiunile sale, ţine în continuă alertă pe prieteni și pe
dușmani și toată Europa.”
Primi Visconti, Memorii de la curtea lui Ludovic al XIV-lea

puse.
1. Numește statul la care se referă sursa B.
2. Numește și datează trei evenimente istorice, care se referă la subiectul expus în sursa
A.
4. Indică pe harta de contur teritoriul Franţei în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al regelui Franţei în perioada indicată
în sursa B.
văr istoric, cu referire la esenţa monarhiei absolutiste.
7. Enumeră câte două consecinţe pozitive și negative ale descoperirilor geografice.
8. *Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre războaiele macedonene și răspândirea ele-
nismului.
III. Eseu.
Integrarea europeană: realizări, probleme și perspective.
14
Legendă
15
TESTUL NR. 6
mulate:
Sursa A. „…Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldove-
nească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpînire sunt cele cuprinse între rîul Nis-
tru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Muntenești și
ale Transilvaniei și marginile Poloniei, după delimitările făcute de acele ţări...
13. În caz de cândva s–ar face pace între împărăţia noastră și sultanul turcesc princi-
patul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea și protecţia Măriei Noastre ţarului...
16. Făgăduim că noi și urmașii Măriei Noastre ţarului vom fi datori să păzim cu sfin-
ţenie aceste articole, să le întărim în chip neclintit și să le păzim pe vecie.” (Din Tratatul
încheiat între D. Cantemir, domn al Ţării Moldovei, și Petru I, împărat al Rusiei)
Sursa B. ”…Ruptura definitivă dintre coloniile americane și metropolă s-a produs

în momentul în care Parlamentul londonez a introdus noi taxe și restricţii comerciale,
în ciuda opoziţiei coloniilor. Decizia fatală a fost luată în 1773, când coloniștilor li se
cere să cumpere ceai numai de la Compania Indiilor Orientale și să plătească o mică
taxă directă asupra vânzărilor de ceai în America. Așa s-a ajuns la Partida de ceai de la
Boston din 16 decembrie 1773, când un grup de oameni deghizaţi în indieni au aruncat
în apele oceanului încărcătura de ceai de pe trei vase englezești.’’ (Despre Partida de ceai
de la Boston.)

puse.
2. Numește trei evenimente istorice, care se referă la subiectul expus în sursa B, datînd
fiecare eveniment numit.
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea evenimentele istorice numite
4. Indică pe harta de contur teritoriul statului apărut în urma evenimentelor indicate în
sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al domnului Ţării Moldovei în peri-
văr istoric, cu referire la esenţa sistemului colonial.
7. Enumeră două consecinţe nefaste pentru Ţara Moldovei în urma evenimentelor ex-
puse în sursa A.
8 Demonstrează relaţia cauză-efect dintre politica internă a lui Burebista și consolidarea
statului geto-dac.
III. Eseu.
Sistemul Versailles –Washington – factor determinant în declanșarea celui de-Al Doi-
lea Război Mondial.
16
Legendă
17
TESTUL NR. 7
mulate:
Sursa A. ”I. Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (...).

II. Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale și impre-
scriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea și rezistenţa la opre-
siune.
III. Naţiunea este sursa esenţială a principiului oricărei suveranităţi; nici o grupare,
nici un individ nu pot exercita vre-o autoritate care să nu emane de la ea (…). Legea este
expresia voinţei generale.
XI. Comunicarea liberă a gândurilor și a opiniilor lor este unul din drepturile cele
mai de preţ ale omului (…).” (Din Declaraţia Drepturilor Omului și ale Cetăţeanului.)
Sursa B. „Art. 16. 1. Să se acorde ...tuturor locuitorilor acestor principate amnistierea

totală (...). 3. Să fie înapoiate mănăstirilor ș diferitor persoane pământurile și stăpânirile,
care acum sunt numite raiale (...). 4. Să nu se ceară de la ei nici o contribuţie sau plată
pentru întreaga perioadă de război (...) și pentru doi ani de acum înainte (...). 6. Să li se
permită domnitorilor acestor două principate să aibă fiecare din partea sa un împuter-
nicit pentru chestiunile creștinilor de rit grecesc (...) și vor fi trataţi cu bunăvoinţă de
Sublima Poartă. (...).’’ (Din Tratatul de la Kuciuk - Kainargi, 1774)

puse.
1. Numește două state la care se referă sursele A și B.
4. Indică pe harta de contur teritoriul Ţara Moldovei în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Constantin Mavrocordat.
6. Alcătuiește două enunţuri, cu noţiunile evidenţiate în sursa A, care ar conţine un ade-
văr istoric, cu referire la elaborarea Declaraţiei drepturilor omului.
7. Enumeră cîte două scopuri ale politicii externe a Imperiului Rus cu referire la Princi-
patele române în perioada menţionată în sursa B.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre dezvoltarea orașului și evoluţia so-
cio-economică a societăţii medievale
III. Eseu.
Polisul atenian–democraţie reprezentativă limitată.
18
Legendă
19
TESTUL NR. 8
mulate:
Sursa A. ,,…În secolul al XIX-lea, Regatul Unit devenea Imperiul Britanic, iar Re-
gina Victoria își adăuga în titlurile regale și onoarea de „Împărăteasă”. Rolul suveranei
în conducerea statului era pregnant, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Iar preo-
cupările acesteia de a-și consolida constant statutul au propulsat-o pe Victoria ca o „fi-
gură centrală” în Europa. Este cazul situaţiei din Europa secolului al XIX-lea, când, prin
intermediul alianţelor matrimoniale, exista câte un reprezentant al Casei britanice în
majoritatea Caselor domnitoare de pe continent. Fiii și fiicele Reginei Victoria și ai prin-
ţului Albert erau pioni de referinţă, direct sau indirect, în circuitul diplomatic European”.
(Ion Bulei, Gabriel Badea-Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1948-1914))
Sursa B. „Deși mult știrbită, autonomia Ţărilor Române s-a păstrat și în epoca fa-
nariotă. Oastea Ţărilor Române, restrânsă ca număr și în unele perioade practic desfi-
inţată - redusă la garda domnească și la mici unităţi, care să asigure ordinea internă, n-a
intrat în structurile militare ale Imperiului otoman. Cele două ţări și-au păstrat organi-
zarea lor internă. (Academician Ștefan Ștefănescu, Istoria românilor în sec. al XVIII-lea)

puse.
1. Numește trei state la care se referă sursele A și B.
2. Scrie și datează trei evenimente istorice, care se referă la subiectele expuse în sursele
A și B.
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea trei evenimente istorice menţionate
4. Indică pe harta de contur teritoriul Ţărilor Române la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al reginei Imperiului Britanic în peri-
văr istoric, cu referire la esenţa regimului fanariot.
7. Enumeră și argumentează două direcţii ale politicii externe a Reginei Victoria.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre procesul de colectivizare a gospo-
dăriilor ţărănești individuale și deportările din 6 iulie 1949 din R.S.S. Moldovenească..
III. Eseu.
Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus - proces istoric inevitabil.
20
Legendă
21
TESTUL NR. 9
mulate:
Sursa A. „ Schimbările care se produceau în regimul proprietăţii, ca și în sistemul de

organizare statală și administrativă au determinat creșterea preocupării pentru întocmi-
rea și editarea unor coduri de legi: Pravilniceasca condică din 1780 și Legiuirea Caragea
(1818) în Ţara Românească, Sobornicescul hrisov din 1785 al lui Alexandru C. Mavro-
cordat și Codul Calimachi (1816-1817) în Moldova au însemnat pași importanţi pe cale
modernizării legiuirilor, a tendinţei de separare a justiţiei de administraţie”.
(Academician Ștefan Ștefănescu, Istoria românilor în sec. al XVIII-lea)
Sursa B. .,, …Orice francez se va bucura de drepturi civile; străinul se va bucura de

aceleași drepturi civile (...). Nimeni nu își poate înstrăina libertatea personală; nu există
căsătorie atunci cînd nu există consimţămînt (...). Fiecare este răspunzător de prejudiciul
pe care l-a provocat (...) Proprietatea este dreptul de a beneficia și de a dispune de lucruri
în mod absolut; nimeni nu poate fi constrîns să - și cedeze proprietatea (...). Copilul, de
orice vîrstă, datorează cinste și respect tatălui și mamei sale (...).” (Napoleon, Codul Civil)

puse.
1. Numește ţările în care au fost adoptate codurile de legi menţionate în sursele A și B.
2. Numește trei evenimente istorice, care se referă la subiectul expus în sursele A și B,
datînd fiecare eveniment numit
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea începutul a trei evenimente istorice subli-
niate în textul sursei A.
4. Indică pe harta de contur teritoriile pierdute de Ţara Moldovei în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al personalităţii indicate în sursa B.
6. Alcătuiește două enunţuri, cu noţiunile evidenţiate în sursele A și B, care ar conţine un
adevăr istoric, cu referire la esenţa drepturilor civile ale persoanei.
7. Apreciază în două propoziţii impactul adoptării Codului civil al lui Napoleon.
8. Demonstrează relaţia cauză-efect dintre rivalitatea monarhiilor occidentale și crearea
noii hărţi politice a Europei la mijlocul secolului al XVII - ea.
III. Eseu.
9. Elaborează un eseu, încadrat în 1 pagină, la subiectul propus: Evoluţia regimurilor
totalitare în perioada interbelică: studiu comparativ.
22
Legendă
23
TESTUL NR. 10
mulate:
Sursa A. „…Dacă Imperiul lui Napoleon a desfiinţat unele cuceriri ale revoluţiei, el
a conservat esenţa revoluţiei. În domeniul politic, economic și, mai ales, social, Impe-
riul napoleonean a menţinut moștenirea revoluţionară și a împiedicat reîntoarcerea la
Vechiul Regim. Războaiele duse în timpul Republicii au fost văzute ca eliberatoare. Ele
au propagat ideile revoluţionare și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Dar,
armatele revoluţionare, cît și cele imperiale au fost întîmpinate peste tot cu ostilitate. Na-
poleon a modificat harta Europei, redesemnînd o parte din frontiere. În ciuda eșecului
său militar, opera lui Napoleon își va pune amprenta mult timp asupra ţărilor, pe care
le-a cucerit.” (Jean- Michel Lambrin, Histoire)
Sursa B. „…Articolul IV. Hotarul dintre cele două state să fie rîul Prut (...). Dar fiind-
că Înalta Împărăţie a cedat statului Rusiei teritoriul situat în stînga Prutului, cu cetăţile
existente și cu orașele și cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea mijlocul rîului Prut să fie
hotar între cele două state (...).
Articolul V. Împărăţia Rusiei să înapoieze și să predea Înaltei Împărăţii Otomane
pămîntul Moldovei de pe partea dreaptă a rîului Prut, de care s-a amintit mai înainte,
precum și Ţara Românească și Oltenia așa cum se află în prezent (...).”
(Din Tratatul de pace ruso-turc încheiat la 16/28 mai 1812, la București).

puse.
2. Numește trei evenimente istorice, la care se referă sursele A și B, datînd fiecare eveni-
ment numit
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea începutul a trei evenimente istorice men-
ţionate
4. Indică pe harta de contur teritoriul Ţării Moldovei după evenimentul numit în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Deceneu.
văr istoric.
7. Enumeră și argumentează două consecinţe ale anexării Basarabiei de către Imperiul
Rus.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre puterea politică și biserică în socie-
tatea medievală.
III. Eseu.
Activitatea partidelor politice în România (1918-1938).
24
Legendă
25
TESTUL NR. 11
Sursa A. „După prăbușirea Imperiului napoleonian, reconfigurarea hărţii europene
a fost decisă în cadrul Congresului de la Vienaunde, între 1 noiembrie 1814 și 9 iunie
1815, s-au reunit reprezentanţii puterilor învingătoare(Austria, Rusia, Prusia și Marea
Britanie) alături de alti 217 plenipotenţiari mandataţi de entităţile suverane europene, de
la Principatele italiene și Orașele Libere Germane pînă la Ordinul Cavalerilor Teutoni și
cel suveran al cavalerilor de la Malta. Principele Klemens L.W.von Meternich, Ministrul
Afacerilor Externe al guvernului austriac, cel care avea să joace un rol de prim plan în
negocierile privind stabilirea unui nou echilibru internaţional, a fost amfitrionul tuturor
acestor oaspeţi.(…) Congresul de al Viena(…)”a săvîrșit prin a reconfigura sistemul in-
ternaţional european , noua realitate geopolitică și teritorială, fiind sintetizată în cele 121
de articole ale Actului final de la Viena (9 iunie 1815).”
(Diplomaţie și istorie politică, 1814-1878- Congresul de la Viena și noul echilibru eu-
ropean)
Sursa B. „…Art. V. principatele Moldovei și Valahiei, punîndu-se, în urma unei ca-

pitulaţii sub suzeranitatea Sublimei Porţi și Rusia garantîndu-le prosperitatea, este de
la sine înţeles, că ele își vor păstra toate privilegiile și imunităţile care le-au fost acordate,
fie prin capitulaţiile lor, fie prin tratatele încheiate între cele două imperii (…). În con-
secinţă ele se vor bucura de libera exercitate a culturii lor, de o siguranţă perfectă, de
o administraţie naţională independentă și de o deplină libertate a comerţului:clauzele
adiţionale stipulaţiilor de mai înainte, considerate necesare pentru a asigura acestor două
provincii posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, sunt consemnate în actul separat
anexat, care este și av fi socotit ca făcînd parte integrantă din prezentul tratat. ” (Tratatul
de la Adrianopol, 1829)

puse.
1. Numește statele la care se referă sursa B.
sele A și B.
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea începutul evenimentelor istorice menţi-
onate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul ţărilor indicate în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Petru cel Mare al Rusiei.
văr istoric, cu referire la Principatele Române.
7. Enumeră și argumentează două consecinţe ale covocării Congresului de la Viena
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre evoluţia statelor medievale românești
și formarea instituţiilor politice ale acestora.
III. Eseu.
Problemele globale ale umanităţii – test de maturitate al comunităţii internaţionale.
26
Legendă
27
TESTUL NR. 12
mulate:
Sursa A. „(...) Eroismul poporului parizian a răsturnat un guvern retrogradat și oli-
garhic (...).
Sîngele poporului a curs ca și în iulie 1830, de data aceasta, însă, acest popor nobil
nu va fi înșelat. A dobîndit un guvern naţional și popular care aprobă drepturile și voinţa
de progres ale acestui popor mare și nobil (...). Guvernul provizoriu vrea republica în
funcţie de aprobarea poporului și va consulta poporul fără întîrziere. Dorește unitatea
naţiunii, care de acum înainte va cuprinde toate clasele și toţi cetăţenii; dorește auto-
guvernarea naţiunii (...). El are ca principiu libertatea, egalitatea și fraternitatea, iar ca
deviză poporul.” (Din Proclamaţiunea guvernului provizoriu francez, 24 februarie 1848)
Sursa B. „…Pe scurt poporul român recapitulând decretează: 1. Independenţa sa

administrativă și legislativă. 2. Egalitatea drepturilor politice. 3. Contribuţie generală.
4. Adunarea generală compusă de reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii. 5. Domn
responsabil, ales pe cinci ani și căutat în toate stările societăţii (...). 8. Libertatea absolută
a tiparului (...). 13. Emanciparea clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire (...).
14. Dezrobirea ţiganilor prin despăgubire (...). 16. Instrucţie egală și întreagă pentru tot
românul de amândouă sexele. 22. Convocarea (...) unei Adunări generale (...) care va fi
datoare a face Constituţia ţării.” (Proclamaţia de la Islaz, iunie 1848)

puse.
1. Scrie și datează trei evenimente istorice la care se referă sursele A și B.
2. Numește statul, la care se referă subiectul expus în sursa B.
onate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul statului menţionat în sursa B în perioada indicată.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Gavriil Bănulescu Bodoni.
văr istoric, cu referire la Ţările române.
7. Enumeră câte două asemănări și diferenţe ale cererilor revoluţionarilor români și a
celor francezi în 1848.

8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre Politica externă a Imperiului Otoman și
instaurarea regimului suzeranităţii otomane în Ţările Române.
III. Eseu.
Basarabia în perioada interbelică: progrese și limite.
28
Legendă
29
TESTUL NR. 13
mulate:
Sursa A. ,,Germania urmărește cu atenţie nu liberalismul Prusiei, ci puterea sa; Ba-
varia, Wurtemberg și Baden n-au decât să arate înclinaţii în sens liberal, pentru acest
lucru nimeni nu le va atribui rolul Prusiei; Prusia trebuie să-și întărească puterea și să o
ţină pregătită pentru acel moment favorabil pe care de mai multe ori l-a pierdut; proble-
mele mari ale epocii nu se mai decid prin cuvîntări și hotărâri majoritare-aceasta a fost
marea greșeală din anii 1848-1849 - ci prin fier și sânge.”
(Otto von Bismarck-despre unificarea Germaniei)
Sursa B. ,,…Luînd in vedere că dorinţa cea mai mare (...), aceea care împlinită va
face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor intr-un singur stat, o unire
firească (...), pentru că în Moldova și în Valahia suntem același popor, omogen, identic ca
niciun altul, pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași religie,
aceeași istorie, aceeași civilizaţiune, aceleași instituţii, aceleași legi și obiceiuri (...). Adu-
narea ad-hoc a Moldovei (...) declară că cele mai mari și mai generale și mai naţionale
dorinţe ale ţării sunt:
I. Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor (...).
II. Unirea Principatelor intr-un singur stat sub numele de Romania.
III. Prinţ străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei.”
(Rezoluţia Adunării ad-hoc a Moldovei, 1857)

puse.
1. Scrie și datează trei evenimente istorice la care se referă sursa B.
2. Numește statele formate în urma evenimentelor descrise în sursele A și B.
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea evenimentele istorice subliniate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul statului format în urma Unirii Principatelor Ro-
mânești.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Alexandru Ioan Cuza.
văr istoric, cu referire la unire.
7. Argumentează în trei propoziţii importanţa unirii Principatelor Române.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica expansionistă a URSS și crearea
R.A.S.S.M.
III. Eseu.
Ctitoriile medievale – valori culturale și spirituale.
30
Legendă
31
Legendă:
TESTUL NR. 14

mulate:
Sursa A. „1. Șerbia (…) se lichidează pentru totdeauna (…). 2. În baza prezentului
statut și a legilor generale ţăranilor eliberaţi li se acordă drepturile locuitorilor liberi, atît
cele personale cît și cele patrimoniale (…).”
(Manifestul ţarului Alexandru II din 19 februarie 1861)
Sursa B. ,,…Călăuzindu-se după principiul că supunerea locuitorilor acestui ţinut

cere , cu o deosebită prudenţă, de a avea o atitudine corectă și cumpătată, bazată pe legile
și obiceiurile moldovenești privitoare la impozite. Hartingh, spre a-și atinge scopurile,
include în comitetul pentru stabilirea impozitelor pe cei mai onorabili boieri din Basa-
rabia. La acest apel însă s–a răspuns astfel : Mitropolitul Gavril – nicidecum nu mă pot
hotărî să particip; C. Paladi – pleacă la Iași cu treburile moșiei; D. Rășcanu – bolnav, (..).
În această situaţie delicată eschivarea sub diverse motive era mai curînd o atitudine. Ba
chiar aș zice un protest tacit, o neîmpăcare cu trista realitate.”
( „Atitudinea boierilor basarabeni faţă de impozitarea locuitorilor” 1815, F. Vighel)

puse.
sele A și B.
4. Indică pe harta de contur teritoriul pierdut de Ţara Moldovei la 1812.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al personalităţii indicate în sursa A.
văr istoric.
7. Enumeră două prevederi ale reformei agrare în Rusia, explicându-le.
8. Demonstrează relaţia de cauză-efect dintre „Noul curs” a lui F.D Roosevelt și depășirea
crizei economice de către SUA.
III. Eseu.
Constituirea statelor medievale românești: general și particular.
32
33
Legendă:
TESTUL NR. 15
Sursa A. „Dezmembrarea Uniunii federale, pînă mai ieri o simplă ameninţare, a de-
venit astăzi o tentativă formidabilă. Eu susţin că, în spiritul legii universale și al conști-
inţei, Uniunea statelor noastre este perpetuă. Perpetuitatea ei este implicată, chiar dacă
nu este exprimată, în legea fundamentală a tuturor guvernelor naţionale (...). Uniunea
este m ult mai veche decît constituţia. Ea s-a format , în fapt, prin articolele de asociere
din 1774. A fost dezvoltată și continuată de Declaraţia de independenţă din 1776. A
fost dezvoltată mai departe prin jurămîntul și angajamentul explicit al tuturor celor trei-
sprezece state, cuprinse în articolele Confederaţiei din 1778, în sensul că ea trebuie să
fie veșnică. În fine, în 1787, unul din scopurile declarate ale promulgării și statornicirii
constituţiei a fost acela „de a forma o uniune mai deplină”(…). Cetăţeni, …În mîinele
voastre , nemulţumiţii mei concetăţeni, și nu într-ale mele, se află teribila problemă a
războiului civil. Guvernul n-au va ataca. Nu veţi avea război, dacă nu veţi fi agresori.
Voi n-aţi de pus jurămîntul de a distruge statul, în vreme ce eu am depus jurămîntul cel
mai solemn „de a-l menţine, de a-l proteja și de a-l apăra.” … Deși pămînturile au întins
la maximum coarda afecţiunii noastre reciproce, ele nu trebuie să o rupă….” (Din Dis-
cursul inaugural al președintelui SUA ,A. Lincoln, 4 martie 1861)
Sursa B. ,,Art. XXII. Principatele Muntenia și Moldova vor continua să se bucure,

sub suzeranitatea Porţii și garanţia puterilor contractante, de privilegiile și de imunită-
ţile pe care le au (...). Art. XXIV. Majestatea sa sultanul promite să convoace imediat, în
fiecare dintre cele două provincii, un divan ad-hoc, alcătuit în așa fel încît să constituie
reprezentarea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor
fi chemate să exprime dorinţele populaţiilor referitoare la organizarea definitivă a princi-
patelor.” (Tratatul de la Paris, 1856)

puse.
1. Numește statele la care se referă subiectele expuse în sursele A și B.
2. Numește și datează trei evenimente istorice la care se referă sursele A și B.
onate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul Principatelor române înainte și după 1859.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al personalităţii indicate în sursa A.
văr istoric, cu referire la unirea Principatelor.
7. Scrie două concluzii referitoare la rezultatele războiului civil din SUA, utilizând noţi-
unile subliniate în sursa A.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica expansionistă a URSS și crearea
R.A.S.S.M.
III. Eseu.
Moștenirea imperială în Europa creștină: de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin.
34
35
Legendă:
TESTUL NR. 16
Sursa A. Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României (…).
Art. 45.Principatul României retrocedează m.s. împăratului Rusiei porţiunea teritoriu-
lui Basarabiei despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 (…). Art. 46.
Insulele formând Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, sangeacul Tulcei, cuprinzând
districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hârșova, Kius-
tange, Constanţa, Medgidia sunt întrupate cu România. Principatul mai primește afară
de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care plecând de la răsărit de Si-
listra răspunde în Marea Neagră, la miază-zi de Mangalia.” (Tratatul de la Berlin, 1878 )
Sursa B. „Nicolae Titulescu s-a afirmat ca mare orator în prima jumătate a secolului
al XX-lea și s-a impus în chip deosebit ca diplomat de talie internaţională. S-au întîmplat
cazuri, cum a fost acela din Camera Comunelor din 1937, cînd parlamentul englez - vră-
jiţi de elocvenţa diplomatului român – au cerut lui N. Titulescu să repete discursul în
limba engleză. A fost un politician al păcii, militînd în favoarea bunelor relaţii cu vecinii.
El a optat restabilirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, dar protejînd graniţele Români-
ei. De asemenea, a lansat ideea unei Europe unite, introducînd sintagma spiritualiza-
rea frontierelor, potrivit căreia o abordare transfrontalieră a valorilor cultural-spirituale
poate desfiinţa imaginar graniţele dintre state, iar popoarele ţărilor vecine devin mai
unite. Datorită talentului său diplomatic de excepţie, cît și a contribuţiei sale la cauza
păcii în Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, rămînînd un simbol al
României în Europa.” (romania-on-line.net)

1. Numește statele la care se referă sursa A .
2. Numește trei evenimente istorice, care se referă la subiectul expus în sursa A, datînd
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea începutul evenimentelor istorice sublini-
ate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul retrocedat Imperiului Rus de România conform
Tratatului de la Berlin, 1878.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al personalităţii menţionate în sursa B.
văr istoric.
7. Enumeră două exemple de manifestări a regimului democratic în România în perioa-
da interbelică.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre dezvoltarea social-economică a gre-
cilor în perioada arhaică și colonizarea greacă.
III. Eseu.
Instaurarea regimului de suzeranitate otomană și formele lui de manifestare în Ţările
Române
36
37
Legendă:
TESTUL NR. 17
mulate:
Sursa A. ,,Maiestăţile Lor (...) au căzut de acord să încheie un tratat, care, prin natu-
ra sa exclusiv conservatoare și defensivă, nu urmărește decât să le înarmeze împotriva
pericolelor ce ar ameninţa pacea și liniștea Europei (...).
Art. I. Înaltele părţi contractante își făgăduiesc reciproc pace și prietenie precum și
abţinerea de la orice alianţă (...) care ar fi îndreptată împotriva uneia din ele. Ele se obligă
să întreţină un schimb de păreri asupra problemelor politice care s-ar putea ivi, promi-
ţindu - și sprijin reciproc, cu luarea în considerare a intereselor proprii (....).”
(Tratatul Triplei Alianţe din 1882)
Sursa B. „(…) Războiul din Crimeea a produs în Rusia o impresie enormă. Eșecul
suferit pe cîmpul de luptă se prezenta totodată și ca o dovadă a stării economice și social
– politice a statului rusesc (...). Ura europeană faţă de Rusia a început să fie explicată de
ruși prin politica externă și internă greșită a guvernelor ruse (...). Critica acestei situaţii
bazată pe o nouă apreciere a valorilor sociale și politice, duce la o răspîndire generală a
spiritului de reforme.”
(Al. Boldur despre necesitatea reformelor)

puse.
1. Numește statele semnatare ale tratatului menţionat în sursa A.
ţionate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul retrocedat Moldovei în perioada indicată în sursa
B
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Pericle.
văr istoric.
7. Enumeră două urmări ale războiului din Crimeea pentru Principatele Române.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre romanizarea dacilor și cel de formare a
poporului și a limbii române.
III. Eseu.
Rolul bisericii în societatea medievală în Europa Occidentală.
38
39
Legendă:
TESTUL NR. 18
mulate:
Sursa A. ,,Art.1. Înaltele părţi contractante își făgăduiesc, promit pace și prietenie și
nu vor intra în nici o alianţă sau angajament îndreptat împotriva unuia din statele lor. Ele
se angajează să urmeze o politică amicală (...). Art. 2. Dacă România, fără nici o provo-
care din partea ei, s-ar întâmpla să fie atacată, Austro – Ungaria trebuie să–i dea în timp
util ajutor și asistenţă împotriva agresorului (...).” (Tratatul de alianţă dintre România
și Tripla Alianţă, 1883.)
Sursa B. „…Franţa și Rusia însufleţite de dorinţa comuna de a păstra pacea, și nea-

vând alt scop decât de a face faţă nevoilor unui război de apărare, provocat de atacul Tri-
plei Alianţe împotriva uneia sau alteia dintre ele, au căzut de acord asupra următoarelor:
1.Dacă Franţa este atacată de Germania sau de Italia susţinută de Germania, Rusia tre-
buie să-și angajeze toate forţele disponibile pentru a ataca Germania. 2.Dacă Rusia este
atacată de Germania sau de Austria susţinută de Germania, Franţa trebuie să-și angajeze
toate forţele disponibile pentru a înfrunta Germania. Forţele trebuie angajate în întregi-
me, cu toată viteza pentru a obliga Germania să lupte în același timp și în Est și în Vest.”
(Din Convenţia militară franco-rusă, 1892.)

puse.
1. Numește statele semnatare a tratatelor la care se referă sursele A și B.
2. Numește trei evenimente istorice, care se referă la subiectul expus în sursa A, datînd
ţionate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul statelor semnatare a tratatului indicat în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Alexandru Macedon.
văr istoric.
7.Scrie două concluzii cu referire la tratatele menţionate în sursele A și B.
8. Demonstrează relaţia cauză-efect dintre marile migraţii și căderea Imperiului Roman
de Apus.
III. Eseu.
Basarabia în contextul rivalităţii ruso-turce în secolul al XIX-lea.
40
41
Legendă:
TESTUL NR. 19
mulate:
Sursa A. „…Regimul democraţiei liberale (...) presupune participarea cetăţenilor la
viaţa publică și (...) garanţia tuturor formelor de libertate. (...) Regimul democraţiei libe-
rale este, în primul rând, un regim democratic, ceea ce înseamnă că cetăţenii participă,
direct sau indirect, la putere. Cea mai bună expresie a acestei democraţii pare să fie vo-
tul universal, care permite tuturor cetăţenilor adulţi să-și desemneze reprezentanţii. (...)
Dar acest tip de democraţie se vrea și liberală, pentru că ea are drept scop menţinerea și
apărarea libertăţilor individuale (...). Libertăţile politice [vizează] libertatea presei, a în-
trunirilor, libertatea de conștiinţă, dreptul de a-și exprima în libertate opiniile, siguranţa
de a nu fi arestat fără motiv (...). Libertatea economică e fondată pe ideea că economia se
supune unor legi naturale și că statul nu trebuie să le perturbe pe acestea, prin intervenţii
care ar risca să le denatureze funcţionarea.” (P.Milza, S.Berstein, Istoria secolului XX)
Sursa B. „Art. 33. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exer-
cita decât numai prin delegaţiune și după principiile și regulile așezate în Constituţiunea
de faţă. Art. 34. Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege și reprezentaţiunea
naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în două adunări: Senatul și Adunarea
Deputaţilor. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o
lege nu poate fi supusă sancţiunii regale decât după ce se va fi discutat și votat liber de
majoritatea ambelor adunări.” (Extras din Constituţia română adoptată în anul 1923)

puse.
1. Scrie evenimentele istorice la care se referă sursele A și B.
ţionate.
4. Indică pe harta de contur teritoriul României în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al conducătorului României în peri-
oada indicată în sursa B.
văr istoric.
7. Enumeră două caracteristici ale democraţiei, expuse în sursa A, explicîndu-le.
8. Demonstraţi relaţia de interdependenţă dintre Marile descoperiri geografice și evolu-
ţia mercantilismului.
III. Eseu.
Impactul revoluţiei industriale asupra evoluţiei lumii moderne.
42
43
Legendă:
TESTUL NR. 20
Sursa A. „ … Pe malul stîng al Nistrului, de la Kameneţ - Podolsk și pînă la Marea
Neagră locuiește o populaţie de 7000 000 de români-moldoveni blînzi și umiliţi… Mol-
dovenii au ocupat aceste locuri încă de pe vremurile expansiunii romanilor de la munţi
spre răsărit și a descălecatului Moldovei în veacul al XIV-lea. Vicisitudinile istoriei au
vrut ca acum 14 ani acești români să fie înglobaţi în Uniunea Sovietică…Sovietele urmă-
resc metodic distrugerea religiei, obiceiurilor și a familiei moldovenilor. Li se confiscă
produsul muncii lor, li se sechestrează averea, oricît de mică ar fi ea, și îi silesc cu forţa
să se înscrie în gospodăriile colective „colhozuri”, unde ei sînt sortiţi unei existenţe de
sclavi… De al o vreme guvernul comunist al republicii a dispus ca moldovenii să fie
deportaţi treptat în Siberia și în regiunea Arhanghelsk din nordul Rusiei, unde nu-i
așteaptă decît moartea. Aceasta nu este decît aducerea la îndeplinire a planului infernal
sovietic de a extermina completamente această populaţie neadaptabilă comunismului.”
(Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor, martie 1932)
Sursa B. „…Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reich-ul german

și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste plenipotenţiarii semnatari din partea celor
două părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării
sferelor lor respective de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au avut urmă-
torul rezultat: 1. În cazul unor transformări teritoriale și politice ale teritoriilor aparţi-
nând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei
va reprezenta frontiera sferelor de interes atît ale Germaniei, cît și ale URSS; 2. În cazul
unor transformări teritoriale și politice ale teritoriilor statului polonez, sferele de interes,
atît ale Germaniei, cît și ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ pe linia rîurilor Narew,
Vistula și San.
3. În privinţa Europei Sud - Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l
manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic faţă de
aceste teritorii.
4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.” (Protocol adiţional
secret al Pactului de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică, 23 august 1939)
1. Scrie evenimentele istorice la care se referă sursa A.
4. Indică pe harta de contur teritoriul RASSM în perioada indicată în sursa A.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al conducătorului URSS în perioada
indicată în sursa B.
văr istoric, cu referire la esenţa regimului totalitar comunist și nazist.
7. Exprimă două concluzii care se referă la sursa A.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre dezvoltarea orașului și evoluţia eco-
nomică a societăţii medievale.
III. Eseu.
Formarea statelor naţionale moderne: general și particular.
44
45
Legendă:
TESTUL NR. 21
Citește cu atenţie sursele istorice propuse și răspunde la sarcinile de lucru:
Sursa A. ,,Reforma agrară s-a aplicat în Basarabia, astfel că azi toţi împroprietăriţii
își știu loturile precis și caută să le plătească pentru ca proprietatea să fie și mai efectivă.
Din cele 4480 moșii expropriate în suprafaţa de 1.899.539 ha s-au trecut în stăpînirea
ţăranilor 1.043.062 la 357016 lotași. Lotul tip este cel de 6 ha, iar unde populaţia a fost
deasă el a fost micșorat. Numărul vitelor este în creștere progresivă. (…)”
(Împroprietărirea ţăranilor, Adevărul, 23 aprilie 1925)
Sursa B. „(…) Criza din 1929-1933 a orientat societatea spre alte modele economice
decât cel liberal, că după părerea multor specialiști, criza economică a fost de conjunc-
tură în apusul Europei, acolo unde societatea a înregistrat progrese evidente, și de reper-
cusiune în estul și sud-estul Europei, zone în care procesul respectiv s-a aflat pe alte co-
ordonate. Prin aceasta s-a produs o mutaţie decisivă în istoria omenirii. Dacă omenirea
a scăpat până astăzi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul revine, fără îndoială,
funcţiei noi pe care statul o îndeplinește, responsabil principal al bunului mers al mașinii
economice. (…) trebuie subliniat că urmările politice ale crizei din 1929-1933 au fost
mai puternice și mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei economice. Impactul
crizei cu politica a fost deosebit de dur în Occident și Europa centrală. În Germania ea
a dus la dictatura nazistă, în Franţa și Anglia a dus la dezagregarea executivului și insta-
bilitate ministerială (Paris) și la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra).
Temerile politice au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea și resta-
urarea încrederii. Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale și financiare
au distras atenţia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente - revizionismul și
revanșismul - și au izolat naţiunile, prejudiciind speranţa de securitate.” (Constantin
Hlihor, Istoria secolului XX, Editura Enciclopedică, București, 1999)

fiecare eveniment numit
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea evenimentele menționate.
4. Indică pe harta de contur teritoriile României pierdute la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al Carol I de Hohenzolerlern.
văr istoric, cu referire la reforma agrară în România.
7. Enumeră și argumentează două consecinţe ale Marii Depresiuni.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre liberalism și democratizarea vieţii
politice occidentale în epoca modernă.
III. Eseu.
Rivalităţile ruso – austro – otomane în epoca modernă și consecinţele lor pentru Prin-
cipatele Române.
46
47
Legendă:
TESTUL NR. 22
mulate:
Sursa A. „… Fiecare din cele patru puteri se angajează prin acest acord să facă de-
mersurile necesare ca să-i asigure executarea. Art.1. Evacuarea va începe la 1 octombrie.
Art. 2. Regatul Unit, Franţa,și Italia convin că evacuarea teritoriului în cauză va trebui să
fie terminată la 10 octombrie. Art. 3 Condiţiile acestei evacuări vor fi stabilite, în ce pri-
vește amănuntele, de o comisie internaţională, compusă din reprezentanţi ai Germaniei,
Regatului Unit, Franţei, Italiei și ai Cehoslovaciei. Art. 4 Ocuparea progresivă de către
trupele Reich-ului a teritoriilor în care predomină germanii va începe la 1 octombrie.
(…) Art. 6 Determinarea finală a frontierelor se va face de către Comisia internaţională
a celor patru puteri: Germania, Regatul Unit, Franţa și Italia, în anumite cazuri excepţio-
nale, ea va recomanda modificări de mică importanţă la determinarea strict etnografică a
zonelor Transferabile(…). ” (Extras din Acordul de la Munchen, 29-30 septembrie 1938)
Sursa B. „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a

desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia), o parte din teritoriul ei Basarabia, călcînd prin
aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica
Sovietică Ucraineană. (…) Acum, cînd slăbiciunea militară a U.R.S.S. ţine de domeniul
trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor
din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră
necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să procedeze împreună cu Ro-
mânia la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.” Gu-
vernul Sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic
de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este
legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică.(…) Un astfel de act ar fi cu atît mai
just, cu cît transmiterea părţii de nord a Bucovinei către U.R.S.S ar reprezenta, este drept
că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei pierderi care a
fost pricinuită U.R.S.S. și populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României
în Basarabia.
Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României: 1. Să înapoieze cu orice
preţ Uniunii Sovietice Basarabia; 2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bu-
covinei, cu frontierele potrivit cu harta alăturată. Guvernul sovietic își exprimă speranţa
că guvernul român va primi propunerile de faţă ale U.R.S.S. și că aceasta va da posibilita-
tea de a se rezolvare cale pașnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. și România. ” (Nota
ultimativă a Guvernului Sovietic adresată guvernului Român, 26 iunie 1940)

puse.
1. Scrie evenimentele istorice la care se referă sursa A .
3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea evenimentele istorice subliniate în textul
sursei B.
4. Indică pe harta de contur teritoriul RSSM în perioada imediat următoare celei indicate
în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui *Ion Inculeţ.
văr istoric., cu referire la raptul Basarabiei.
7. Enumeră și comentează două urmări ale evenimentului indicat în sursa A.
48
8. Demonstrează legătura de interdependenţă dintre suprimarea autonomiei Basarabiei
(1828) și intensificarea procesului de rusificare a acesteia.
III. Eseu.
Rivalitatea marilor puteri în contextul relaţiilor internaţionale (1870-1914).
Legendă
TESTUL NR. 23
mulate:
Sursa A. „Influenţa sovietică a avut o însemnătate hotărîtoare atît la nivelul poli-
ticii interne cît și externe. Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Ungaria, Polonia și
România au adoptat politica economică sovietică a promovării rapide a industriei grele
și colectivizării agriculturii. Aceasta, ca în Uniunea Sovietică, trebuie să se facă prin in-
termediul unor serii de planuri economice elaborate și administrate de centru. De aceia,
noile ţări socialiste și-au modificat aparatul de stat pentru a face loc numărului mare de
ministere de natură economică existente în sistemul sovietic. Dar modelul Sovietic s-a
aplicat și în zonele din afara economiei. Armatele și-au făcut apariţii în uniforme croite
după cele ale Armatei Roșii, cultura a devenit subordonată necesităţilor politice. Creati-
vitatea lăsînd locul realismului socialist; sistemul juridic a fost remodelat după principi-
49
ile sovietice; învăţămîntul s-a restructurat; pînă și moda trebuia să maimuţărească estul
proletar, nu saloanele elegante de la Paris, Londra sau New York.”
(Crampton R. J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea... și după.)
Sursa B. „Foametea și deportările organizate le-au îngreuiat și mai mult situaţia

moldovenilor în timpul campaniei de colectivizare (1946- 1950). Deși foametea și seceta
nu erau neobișnuite în Basarabia, există dovezi clare că foametea din 1946-1947 a fost
provocată de rechiziţionarea grînelor de către comuniști și a fost direcţionată împotriva
celui mai mare grup etnic de la sate - moldovenii. Cel puţin 115 000 de ţărani au murit de
foame și de alte boli din decembrie 1946 pînă în august 1947. În plus, o campanie oficială
de eliminare a „chiaburilor”, îndreptată împotriva ţăranilor moldoveni presupuși a fi
fost bogaţi (chiaburi), a distrus la rîndul ei multe familii, majoritatea moldovenești, între
1947 și 1951. Doar în două zile - 6 și 7 iulie 1949 - 11 342 de familii moldovene au fost
deportate în Kurgan, Tiumeni, Irkutsk și alte localităţi din Siberia și Kazahstan în cadrul
unui plan numit „Operaţiunea Sud”, condus de cunoscutul ministru pentru securitatea
statului din RSSM, I.L. Mordoveţ. În total, din 1941 pînă în 1951, aproape 16 000 de
familii au fost deportate din RSSM.” (King Charles. Moldovenii, p.97)

puse.
fiecare eveniment numit
niate în textul sursei B.
4. Indică pe harta de contur teritoriul RSSM în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Nicolae Ceauşescu.
6. Alcătuieşte patru enunţuri, cu noţiunile evidenţiate în sursa B, care ar conţine un
adevăr istoric, cu referire la manifestarea regimului totalitar comunist în RSSM.
7. Scrie două concluzii argumentate referitoare la evenimentele istorice expuse în sursa
A.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre politica internă promovată de Ale-
xandru Ioan Cuza și modernizarea societăţii românești.
III. Eseu.
Basarabia de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873).
50
Legendă
51
TESTUL NR. 24
Sursa A. „Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele:
1. Să menţină pacea și securitatea internaţională și, în acest scop, să ia măsuri co-
lective eficace pentru prevenirea și înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii și pentru
reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii și să înfăptuiască, prin
mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiţiei și dreptului internaţional, apla-
narea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar duce la
o violare a păcii.
2. Să dezvolte relaţii prietenești între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia orice
alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.
3. Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând și încurajând respectarea
drepturilor omului și libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie.
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea aces-
tor scopuri comune.” (Carta ONU. În: Istoria universală în texte.)
Sursa B. (…) Un instrument eficient al regimului sovietic de ocupaţie în menţinerea

acestui control riguros asupra spiritelor umane îl constituia și cenzura draconică asupra
tipăriturilor, emisiunilor radio și cele difuzate de televiziunea sovietică. Vigilenţa cen-
zurii sovietice n-a slăbit nici pentru o clipă, ea fiind la fel de rigidă de-a lungul întregii
perioade de ocupaţie sovietică. În cele ce urmează, ne vom referi la câteva aspecte din ac-
tivitatea acesteia în R.S.S. Moldovenească pe parcursul deceniului șapte al sec. al XX-lea.
În această perioadă, cenzura sovietică din R.S.S.M. urmărea, în mod strict, ca în reţeaua
bibliotecilor, în librării să nu ajungă cumva lucrări elaborate de autori din România și din
emigraţia românească. Ultima categorie de autori era considerată cea mai periculoasă,
întrucât reprezenta nu doar un curent de opinie „străină”, ci și unul „burgheză”.(…) (…)
cenzura draconică de tip comunist a făcut ravagii, decenii la rând, schilodind și muti-
lând destinele nu doar ale reprezentanţilor culturii, știinţei din R.S.S.M. Prin privarea de
dreptul de a accede, în mod nestingherit, la informaţia utilă, pe care cenzorii sovietici,
acești „ostași ai frontului invizibil”, au dosit-o cu multă „grijă”, s-au comis alte multiple
crime, deformându-li-se și conștiinţa sutelor de mii de basarabeni și ale căror consecinţe
le mai resimţim și în prezent.
(Ion VARTA. Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al XX-
lea. În. Revista Limba Română. Nr. 3-6, anul XXI, 2011)
puse.
ţionate conform sursei B.
4. Indică pe harta de contur teritoriul RSSM în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Burebista.
văr istoric, cu referire la raptul Basarabiei.
7. Enumeră cîte două exemple ale manifestării regimului totalitar comunist în RSSM.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre revoluţia rusă din 1917 și mișcarea pentru
52
autodeterminare a Basarabiei
III. Eseu.
Basarabia de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873).
Legendă
53
TESTUL NR. 25
Sursa A. „ Art.1. Părţile se angajează, așa cum este stipulat în Carta Naţiunilor uni-
te, să rezolve prin mijloace pașnice toate diferendele internaţionale în care ele ar putea fi
implicate (…). Art.4. Ţările se vor consulta de fiecare dată cînd, la avizul uneia din ele,
integritatea teritorială,interdependenţa politică sau securitatea uneia din părţi va fi ame-
ninţată. Art.5. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre
ele, survenind în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac îndreptat îm-
potriva tuturor părţilor și, în consecinţă, ele convin ca, dacă un astfel de atac se produce
fiecare dintre ele (…) va asista partea sau părţile astfel atacate, luînd imediat, individual
și în acord cu celelalte părţi, acea măsură pe care o va crede necesară,inclusiv folosirea
forţei armate, pentru a restabili și a asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord.”
Sursa B. „(…) Viziunea ortodoxă americană, așa cum a fost ea elaborată de guver-
nul american (…) , constă în ideea că războiul rece era replica esenţială și curajoasă
a oamenilor liberi împotriva agresiunii comuniste. Unii s-au întors mult înaintea celui
de-al Doilea Război Mondial pentru a detecta sursele expansionismului rusesc. Geopo-
liticii descopereau urmele „războiului rece” în ambiţiile strategice ale Rusiei imperiale
ce duceau în secolul al XIX-lea la războiul din Crimeea , în penetraţia rusă în Balcani și
Orientul Mijlociu și în presiunile asupra Marii Britanii cu privire la „portiţa de salvare”
din India (…) Observatori atenţi (…) concluzionează că imperialismul clasic rus și pans-
lavismul au fost puse cap la cap după 1917 la mesianismul leninist și au confruntat Vestul
la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial cu tendinţa inexorabilă către dominaţie.
(…)Teza revizionistă este diferită. În forma ei extremă, ea se reflectă în faptul că
, după moartea lui Franklin Roosevelt și sfîrșitul celui de –al Doilea Război Mondial,
Statele Unite au abandonat în mod deliberat politica de colaborare în timpul războiului
și, însufleţite de deţinerea bombei atomice, au abandonat o tactică de agresiune pe cont
propriu cu scopul de a elimina influenţa rusă din Europa de Est și de a stabili state capita-
liste democratice pe fiecare latură externă a Uniunii Sovietice. În viziunea revizioniștilor,
această politică radicală și nouă a americanilor, sau mai degrabă această reluare de către
Truman a unei politici anticomuniste inumane, i-a lăsat Moscovei doar alternativa de a
lua măsuri în apărarea propriilor ei graniţe. Rezultatul a fost „războiul rece (…).”
(A. Winkler. Trecutul apropiat. Eseuri și documente)
1. Numește două state semnatare ale tratatului din sursa A.
niate în textul sursei B.
4. Indică pe harta de contur teritoriul a două state europene în care s-a manifestat regi-
mul totalitar în perioada interbelică.
5. Apreciază, prin trei argumente, rolul istoric al lui Ch.de Gaulle.
văr istoric.
7. Enumeră cîte două exemple de manifestări ale războiului rece, explicîndu-le conform
domeniilor solicitate: Domeniul economic; Domeniul politic; Domeniul militar.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre liberalism și democratizarea vieţii
politice occidentale în epoca modernă.
III. Eseu.
Contribuţia civilizaţiei grecești în constituirea actualei civilizaţii europene
54
55
Legendă
TESTUL NR. 26
Sursa A. „Pentru statele Europei Centrale, care s-au trezit, după 1945, împotriva vo-
inţei lor, de partea cealaltă a cortinei de fier, diagnosticul poate părea sever. Fără îndo-
ială că este, dar este cel pe care elitele și conducătorii lor, ei înșiși îl pun –în orice caz,
cei mai lucizi dintre ei. După căderea comunismului, mulţi credeau că ceea ce a fost
mai greu a trecut. În realitate, greul abia începea. Avînd diferenţe de la o ţară la alta, în
care tradiţia precomunistă joacă un rol important, statele Europei Centrale se regăsesc
fără instituţii democratice, cu o societate embrionară, cu o economie devastată de co-
lectivism și de întreruperea schimburilor comerciale prin pierderea pieţii sovietice.” (Le
Monde,14 decembrie 1991)
Sursa B. „(…) Parlamentul Republicii Moldova, constituit în urma unor alegeri li-
bere și democratice (…) proclamă Solemn, în virtutea dreptului la autodeterminare, în
numele întregii populaţiei a Republicii Moldova și în faţa lumii întregi:
REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ȘUI DE-
MOCRATIC, LIBER SĂ-ȘI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ȘI VIITORUL, FĂRĂ NICI
UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ȘI NĂZUINŢE-
LE SFINTE ALE POPORULUIÎN SPAŢIUL ISTORIC ȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE
NAŢIONALE.”
(Extras din Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, 27 august 1991)

puse.
4. Indică pe harta de contur teritoriul Republicii Moldova în perioada indicată în sursa
B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al poetului Grigore Vieru.
văr istoric, cu referire la esenţa regimului totalitar comunist în statele Europei Centrale
și de Est.
7. Enumeră și argumentează câte două consecinţe ale adoptării documentului din sursa
B, conform domeniilor solicitate: Domeniul economic; Domeniul politic; Domeniul
militar; Domeniul cultural-educativ.
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre mișcarea de eliberare naţională din a doua
jumătate a anilor 80 și proclamarea independenţei Republicii Moldova.
III. Eseu.
Evoluţia regimurilor totalitare în perioada interbelică: studiu comparativ.
56
Legendă
57
TESTUL NR. 27.
mulate:
Sursa A. „(…) Acest tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uni-
uni și mai puternice între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cît mai aproape
de cetăţean. (…) Uniunea își propune următoarele obiective: Să promoveze progresul
economic și social echilibrat și susţinut, în special prin crearea unei zone fără frontiere
interne. (…) Să își afirme identitatea proprie pe scena internaţională, în special prin im-
plementarea unei politici externe de securitate comune, incluzînd un cadru eventual de
politică comună de apărare, care ara putea, în timp, să conducă la o apărare comună. Să
întărească protejarea drepturilor și intereselor cetăţenilor din Statele membre prin intro-
ducerea cetăţeniei europene. Să dezvolte cooperarea strînsă în justiţie și afaceri interne.”
(Extras din Tratatul de la Maastricht de constituire a UE, 1991)
Sursa B. „Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene stabilește obiecti-

ve ambiţioase bazate pe angajamente pentru valorile comune și implementarea efectivă
a reformelor politice, economice și instituţionale. Moldova este invitată să stabilească
cu UE relaţii politice, de securitate, economice și culturale mai intense, să intensifice
cooperarea transfrontalieră și să împărtășească responsabilitatea pentru prevenirea și
soluţionarea conflictelor. Unul dintre obiectivele cheie ale acestui Plan de Acţiuni va fi
susţinerea în continuare a unei soluţionări viabile a conflictului Transnistrean. Politica
Europeană de Vecinătate deschide noi perspective de parteneriat: Perspectiva avansării
dincolo de cooperare spre un grad semnificativ de integrare, inclusiv prin accesul pe
piaţa internă a UE și posibilitatea de a participa progresiv la aspecte cheie ale politicilor
și programelor UE (…) Ridicarea nivelului oportunităţilor și intensităţii cooperării po-
litice, prin intermediul dezvoltării în continuare a mecanismelor pentru dialogul politic;
(…) Continuarea angajamentului puternic al UE de a susţine soluţionarea conflictului
transnistrean, utilizînd instrumentele aflate la dispoziţia UE și în strînsă consultare cu
OSCE. UE este gată să examineze căile de a-și consolida mai departe angajamentul; (…)
Oportunitatea pentru convergenţa legislaţiei economice, deschiderea reciprocă a econo-
miilor și reducerea continuă a barierelor din calea comerţului, ceea ce va stimula investi-
ţiile și creșterea economică; (…) Sprijin financiar sporit: asistenţa financiară a UE pentru
Moldova va fi disponibilă pentru a susţine acţiunile identificate în prezentul document.
În acest scop Comisia propune un nou Instrument European de Vecinătate și Parteneriat
(IEVP) care de asemenea va include aspectele foarte importante ale cooperării trans-
frontaliere și trans-naţionale dintre Moldova și (viitoarele) statele membre.(…) Posibi-
lităţi pentru deschiderea treptată sau participarea consolidată în anumite programe Co-
munitare, promovînd legăturile culturale, educaţionale, de mediu, tehnice și știinţifice;
(…)” (Planul de Acţiuni UE-MOLDOVA, 22 februarie 2005, Bruxelles)

3. Construiește axa cronologică, plasînd pe ea începutul a trei evenimente datate.
B, marcând prin hașurare regiunea unde este un conflict îngheţat.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al președintelui URSS.
văr istoric, cu referire la situaţia recentă din Republica Moldova.
7. Enumeră și argumentează cîte două exemple de urmări pozitive și negative ale integră-
58
rii europene pentru Republica Moldova.
III. Eseu.
Contribuţia civilizaţiei antice romane în constituirea actualei civilizaţii europene
Legendă
TESTUL NR. 28
mulate:
Sursa A. „…Trei mari caracteristici ale regimului [totalitar] se înfăţișează privirii ori-
cui caută să-l analizeze: 1) el se reclamă de la o ideologie; 2) se folosește de teroare pentru
59
a orienta comportarea populaţiei; 3) regula generală de viaţă este (...) domnia nelimitată
a voinţei de putere. A menţine aceste trăsături separate îmi pare indispensabil, nici una
dintre ele neputând fi redusă la celelalte.” (T.Todorov, Omul dezrădăcinat)
Sursa B. „Art. 30. Regele este capul statului. Art. 31. Puterea legislativă se exerci-
tă de rege prin reprezentaţiunea naţională, care se împarte în două adunări: Senatul și
Adunarea Deputaţilor. Regele sancţionează și promulgă legile (...) Regele poate refuza
sancţiunea (...) Iniţiativa legilor este dată regelui. Fiecare din cele două adunări poate
propune din iniţiativă proprie numai legi în interesul obștesc al statului.” (Constituţia
română publicată în Monitorul Oficial, 27 februarie 1938)

puse.
4. Indică pe harta de contur teritoriul României în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Decebal.
văr istoric, cu referire la situaţia recentă din Republica Moldova.
7. Enumeră și argumentează două exemple de urmări instaurării regimului totalitar în
URSS.

III. Eseu.
Contribuţia civilizaţiei antice grecești în constituirea actualei civilizaţii europene
60
61
Legendă:
TESTUL NR. 29
Citește cu atenţie sursele istorice propuse și răspunde la sarcini:
Sursa A. „(…) După victoria conservatorilor la alegerile din mai 1979, devine prima
femeie șef de guvern din Europa. Promovează o politică neoliberală care permite relan-
sarea creșterii economice, dar provoacă o amplă rată a șomajului și o vie nemulţămire
socială. Guvernul condus de Margaret Thatcher respinge statutul –providenţă și acţiunea
sindicală și promovează iniţiativa individuală și profitul:stricta reglementare a dreptu-
lui la grevă, reducerea impozitelor pe veniturile mari, limitarea cheltuielilor publice etc.
Supranumită „Doamna de fier”, ea nu cedează în faţa teroriștilor irlandezi ai IRA, care
încearcă să o asasineze la Brighton (octombrie 1984), nici în faţa minerilor, în ciuda unor
greve ce au durat un an de zile (1984-1985). Revenind de două ori în fruntea guvernu-
lui,după victoriile conservatorilor din 1982 și 1987, devine o figură foarte nepopulară
din cauza noului impozit local pe cap de locuitor pe care îl introduce în aprilie 1990, iar
în noiembrie 1990 demisionează.”
(Din Anne Carol, Dicţionar de istorie a secolului XX-lea)
Sursa B. „(…) Parlamentul Republicii Moldova, constituit în urma unor alegeri li-
bere și democratice (…) proclamă Solemn, în virtutea dreptului la autodeterminare, în
numele întregii populaţiei a Republicii Moldova și în faţa lumii întregi:
REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ȘUI DE-
MOCRATIC, LIBER SĂ-ȘI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ȘI VIITORUL, FĂRĂ NICI
UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ȘI NĂZUINŢE-
LE SFINTE ALE POPORULUIÎN SPAŢIUL ISTORIC ȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE
NAŢIONALE.” Extras din Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, 27.08.1991)

B, indicând vecinii.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul personalităţii din sursa A.
văr istoric, cu referire la situaţia Marii Britanii.
7. Enumeră și argumentează două exemple de urmări pozitive ale guvernării Doamnei
de fier.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre puterea politică și biserică în socie-
tatea medievală.
III. Eseu.
Contribuţia civilizaţiei antice chineze în constituirea actualei civilizaţii
62
Legendă
63
TESTUL NR. 30
Sursa A. „(…) În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica De-
mocratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră
și vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul
vechii Moldave, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca
noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește
cu Mama sa România.” (Din Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, 27 martie
1918)
Sursa B. „…Înfiinţarea RASSM în 1924 a servit două ţeluri importante în noua poli-
tică a Uniunii Sovietice. In primul rând, noua republică facilita pătrunderea propagandei
sovietice în regatul României, netezind astfel drumul revoluţiei socialiste românești. In
al doilea rînd, a menţinut problema Basarabiei în centrul politicii internaţionale - ca un
spin în coasta diplomaţilor români la Liga Naţiunilor. Însă originile acestui efort de a
construi o identitate moldovenească distinctă nu erau doar rezultatul necesităţilor poli-
ticii externe sovietice. Construirea unei naţiuni în RASSM nu a apărut doar ca rezultat al
expansionismului sovietic, ci mai mult ca rezultat al combinaţiei dintre ţelurile politicii
externe centrale, formele de identitate existente și acţiunile aflate pe agenda elitelor po-
litice și culturale din interiorul republicii autonome însăși. Arhitecţii culturii sovietice
erau perfect conștienţi de importanţa politică a ceea ce avea să primească numele de
„moldovenizare”, dar ei nu erau doar simpli executanţi ai politicii sovietice elaborate la
centru. Disputele profesionale dintre lingviști și istorici precum și credinţa autentică a
multora că ajută la eliberarea moldovenilor de opresiunea regimului burghezo-moșie-
resc de la București au jucat un rol important în ideologia diferenţelor naţionale din anii
1920.” (King Charles. Moldovenii, p.62.)

puse.
4. Indică pe harta de contur teritoriul RASSM în perioada indicată în sursa B.
5. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul istoric al lui Traian.
văr istoric, cu referire la Basarabia.
7. Enumeră și argumentează două scopuri urmărite de URSS prin crearea RASSM.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre politica internă promovată de A.I.Cu-
za și modernizarea societăţii românești.
III. Eseu.
Formarea statelor naţionale moderne: general și particular.
64
Legendă
65
REPREZENTAREA TIMPULUI ISTORIC
Istoria este știinţa care se ocupă cu studierea și cercetarea procesului de evoluţie în
timp a societăţii umane, respectiv prezintă evenimente care s-au petrecut într-un anumit
segment de timp. Pentru reprezentarea grafică a timpului sau a evenimentelor istorice în
timp pot fi utilizate instrumente specifice: axa cronologică, segmentul cronologic și friza
cronologică.
Construcţia axei cronologice.
Axa cronologică este o formulă grafică de reprezentare a evenimentelor istorice. În
formula sa cea mai simplă, axa cronologică presupune indicarea pe o linie orizontală a
datelor evenimentelor istorice. Axa cronologică este o dreaptă orientată, iar segmentul
de axă e doar o porţiune din axă.
Elevilor li se poate cere să plaseze pe axa cronologică (sau segmentul de axă): a) eve-
nimentele ale căror dată este indicată; b) evenimentele care sunt doar numite, iar data
trebuie să fie identificată; c) evenimentele care trebuie să fie recunoscute într-un text
istoric și data lor să fie identificată; d) evenimente caracteristice unei epoci, proces sau
eveniment istoric mai de amploare (ex.: revoluţiile burgheze în epoca modernă, unifica-
rea României, Primul Război Mondial etc.).
Etapele de construcţie a axei și de plasare pe ea a evenimentelor istorice sunt urmă-
toarele:
a) Identificarea, datarea, ordonarea cronologică a evenimentelor și marcarea lor cu
litere majuscule în ordine alfabetică;
b) Construcţia axei: se trasează o linie dreaptă (se orientează prin săgeată spre dreapta).
c) Determinarea și indicarea scării: Identificarea unor date rotunde (început sau sfârșit
de mileniu, secol, deceniu, an – după caz) înainte de primul eveniment și după ultimul
eveniment, care vor servi drept puncte reper. Se calculează diferenţa de ani dintre primul
și ultimul punct de reper. În funcție de diferenţă, se fixează scara în ani, decenii, secole
sau milenii, astfel ca unui segment să-i corespundă proporţional un anumit număr de
ani. Se fixează punctele de reper pe axă prin puncte, astfel ca distanţa dintre acestea să fie
egală în unităţile de măsură indicate pe scară cu numărul de ani dintre ele.
*Scara este fixată de obicei sub axă, se menţionează cuvântul „Scara”, se desenează un
segment de unitate de măsură care va reprezenta scara și se scrie numărul de ani care-i
corespund;
d) Plasarea evenimentelor pe axă (sau pe segmentul de axă) se face print puncte vi-
zibile sau semnul „x” (dacă evenimentul a durat un timp mai îndelungat, se marchează
începutul și sfârșitul evenimentului, iar spaţiul dintre ele se cuprinde prin acolade sau
paranteze), în locurile care le corespund conform scării, iar deasupra axei, în corespun-
dere cu evenimentul pe care îl reprezintă punctul, se scrie litera majusculă.
Exemple rezolvate:
1) Plasaţi pe axa cronologică trei revoluţii din epoca modernă.
Răspuns:
A – 1640-1649 – Revoluţia engleză
B – 1775-1783 – Războiul de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord
C – 1789-1794 – Revoluţia franceză
Scara: 0,5 cm =10 ani

2) Plasaţi pe segmentul de axă cronologică trei evenimente ce reflectă evoluţia regimu-
lui politic al României în perioada interbelică:
Răspuns:
A – 28 martie 1923 – Adoptarea Constituţiei României Mari
66
B – 27 martie 1926 – adoptarea Legii electorale
C – 27 februarie 1938 – instaurarea monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea (promul-
garea noii constituţii)
Scara: 0,5 cm =10 ani

Repere cronologice
Istorie universală: Preistoria și epoca andică
4000 î.Hr. - Civilizația sumeriană în Mesopotamia; inventarea scrierii cuneiforme; utiliza-
3000 î.Hr. rea plugului și a roții
3000 î.Hr Unificarea Egiptului de Jos și Egiptului de Sus sub conducerea unui singur fa-
raon - Menes
2600 î.Hr. Vechiul Regat al Egiptului: este construită prima piramidă din lume; Piramida
în trepte a regelui Djoser
2600 î.Hr. Descoperirea mătasei în China.
2540 î.Hr. Construcția Marei Piramide de la Giza
2500 î.Hr. Dezvoltarea puterii oraselor-state din valea Indusului
2300 î.Hr Primul imperiu din lume, Akkad, se dezvoltă în Mesopotamia
2300 î.Hr. Întemeierea Regatelor babilonian și asirian
2200 î.Hr. Dinastia Xia în China
2050 î.Hr Regatul Mijlociu în Egipt
2000 î.Hr. Hitiții ajung în Anatolia
2000 î.Hr. Micenienii invadează Grecia
1925 î.Hr. Hitiții cuceresc Babilonul
1830 î.Hr Întemeierea primei dinastii babiloneane
1814 - 1782 Asiria își mărește imperiul
î.Hr.
1760 î.Hr. Dinastia Shang în China
1750 î.Hr. Hammurabi, conducătorul Babilonului publică primul cod de legi
1550 î.Hr. Noul Regat în Egipt; faraonii sunt îngropați în Valea Regilor
1500 î.Hr. Arienii invadează valea Indusului
cca.1450 î.Hr. Civilizația minoică se prăbușește; iar civilizația miceniană îi ia locul
1350 î.Hr. Imperiul asirian se extinde
1304 î.Hr. Ramses cel Mare devine faraon; extinzând teritoriile Regatului egiptean
1200 î. Hr Micenienii invadează și distrug cetatea Troia din Anatolia
1200 î.Hr Imperiul hitiților se prăbușește sub invazia fenicienilor
1166 î.Hr Ramses al III-lea, ultimul mare faraon, moare
cca.1100 î.Hr. Se prăbușește civilizația miceniană
cca. 1050 î.Hr. Inventarea alfabetului fenician
1000 î.Hr. Israelul este condus de regele David
900 î.Hr Război între Asiria și Babilon
cca. 850 î.Hr. Poetul grec Homer scrie despre războiul troian si legendele grecești
67
814 î.Hr Întemeierea Cartaginei
776 î.Hr. Prima Olimpiadă
753 î.Hr. Întemeierea Romei. Începutul epocii Romei regale
753 -718 Domnia lui Romulus, primul rege al Romei (de origine latină).
750 î.Hr. Apariția celților în Europa centrală
750 î.Hr Începe marea colonizare greacă.
729 î.Hr. - 609 Extinderea Imperiului Assirian
î.Hr
700 - 500 î.Hr Dezvoltarea Atenei și a altor orașe-state în Grecia
621 î.Hr. Alcătuirea Codului lui Dracon, primul legiuitor atenian.
616 -578 î.Hr. Domnia lui Tarquinius Priscus, al cincilea rege al Romei.
605 - 539 î.Hr Babilonienii cuceresc Asiria, Fenicia, Iudeea și Siria
cca.600 î.Hr. Apariția zoroastrismului în Persia
594 î.Hr. Solon este ales prim-arhonte la Atena și iniţiază reformele ce-i poartă numele.
578 -534 î.Hr. Domnia lui Servius Tullius, al șaselea rege al Romei.
539 - 404 î.Hr. Perșii stăpânesc Babilonul, Mesopotamia, Egiptul și Palestina
534/509 î.Hr. Domnia lui Tarquinius Superbus, al șaptelea rege al Romei.
514 î.Hr. Campania lui Darius I, regele perșilor, împotriva sciţilor de la nordul Mării Ne-
gre.
509 î.Hr. Sfâșitul epocei regale în Roma. Instaurarea republicii romane.
509 /507 î.Hr. Clistene din Atena înfăptuiește seria de reforme prin care pune bazele regimului
democratic atenian.
cca.508 î.Hr. Constituirea democrației Ateniene
490 î.Hr. - 480 Războaiele medice între perși și greci
î.Hr.
490 î.Hr Victoria de la Maraton împotriva perșilor, în cadrul războaielor medice (gre-
co-persane)
480 î.Hr. (iunie) Bătălia de la Termopile, după care perșii ocupă Beotia și Atena; (sept.)
se dă bătălia navală de lîngă Salamina.
479 î.Hr Bătălia de la Plateea, în care armata greacă comandată de spartanul Pausanias,
învinge forţele persane.
451 î.Hr. Legile celor XII table sînt expuse în Forumul roman.
443 - 429 î.Hr. Pericle e ales anual prim-strateg; triumful democraţiei în Atena
431 - 403 î.Hr. Războiul peloponesiac, soldat cu înfrîngerea Atenei și a aliaţilor ei; instaurarea
hegemoniei spartane în lumea greacă.
338 î.Hr. Cucerirea Greciei de Filip al II-lea al Macedoniei
336 - 323 î.Hr. Domnia lui Alexandru Macedon; fondarea întinsului său imperiu; începutul
epocii elenistice.
336 î.Hr. Cucerirea Persiei, Mesopotamiei, Palestinei, Feniciei, Egipt și teritorii din India
323 î.Hr. Decesul lui Alexandru cel Mare și începutul destrămării imperiului.
321 î.Hr. Întemeierea Imperiului Maurya în India
264 - 146 î.Hr. Războaiele punice între romani și cartaginezi
250 î.Hr. - 146 Romanii cuceresc întreaga Italie, nordul Africii, Grecia, Macedonia și teritorii
î.Hr. din Hispania
68
218 î.Hr. - 202 Hannibal invadează Roma pe elefanți, dar în 202 î.Hr. este înfrânt și se sinucide
î.Hr. in 183 î.Hr.
214 î.Hr. Construirea Marelui Zid Chinezesc
206 î.Hr. Instaurarea Dinastiei Han în China
148 î.Hr. Macedonia elenistică este transformată în provincie romană.
146 î.Hr. Cartagina este învinsă și distrusă
146 î.Hr. Grecia devine provincie romană.
133 î.Hr. Tiberius Sempronius Gracchus este ales tribun al poporului; iniţiază reforme
pentru soluţionarea crizei agrare din Statul Roman; este asasinat de reacţiunea
senatorială.
123 î.Hr. Caius Sempronius Gracchus este ales tribun al poporului și reia programul re-
formator al fratelui său. Este ucis.
83 î.Hr. - 82 Război civil între Marius și Sulla. Marius este înfrânt, iar Sulla devine dictator
î.Hr. al Romei
82 î.Hr Instaurarea dictaturii lui Sulla la Roma.
79 î.Hr. Sulla se retrage din politică din cauza sănătății, iar un an mai târziu moare
74 - 71 î.Hr. Răscoala sclavilor condusă de către Spartacus, învinsă de către Crassus, Lu-
cullus și Pompei
60 î.Hr. Primul triumvirat în Roma, condus de 3 generali: Crassus, Pompei si Cezar
58 î.Hr. Începutul cuceririi Galliei de către Caesar.
58 î.Hr. - 50 Cezar cucerește Gallia
î.Hr
55 - 54 î.Hr. Expediţia lui Caesar în Britannia.
53 î.Hr. Invadarea Parției de Crassus. Bătălia de la Carrhae, în care Crassus este înfrânt.
49 -48 î.Hr. Războiul civil dintre Caesar și Pompei.
48 î.Hr. (9 Bătălia de la Pharsalos (Tesalia) în care Pompei este înfrînt de Caesar.
aug.)
45 î.Hr. Cezar devine dictator pe viață al Romei
44 î.Hr. (15 martie) Idele lui Marte; asasinarea lui Caesar în Senat de către o conjuraţie
condusă de lunius Brutus.
43 î.Hr. Al doilea triumvirat, Roma fiind condusă de Octavian, Marc Antoniu și Lepidus
42 î.Hr. Bătălia de la Philippi (Macedonia); triumvirii înfrîng armatele conduse de Bru-
tus și Cassius.
36 î.Hr. Marc Antoniu invadează Parția, însă este înfrânt
34 î.Hr. A II-a invazie în Parția a lui Marc Antoniu, însă este înfrânt și de această dată
32 î.Hr. Declanșarea războiului civil dintre M. Antoniu și Octavian.
31 î.Hr. (2 Bătălia navală de la Actium (Grecia); Antoniu și Cleopatra sînt înfrînţi de Oc-
sept.) tavian.
30 î.Hr. (aug.) Octavian cucerește Alexandria; Egiptul devine provincie romană.
27 î.Hr. Roma devine imperiu, iar Octavian devine primul împărat roman, sub numele
de Augustus
20 î.Hr. Octavian reușește să facă pace cu parții, astfel romanii luați prizonieri, în bătălia
de la Carrhae, sunt eliberați.
1 Nașterea lui Hristos
43 d. Hr. Cucerirea Britanniei de către împăratul roman, Claudius
69
70 Distrugerea celui de-al doilea templu al Ierusalimului de către împăratul roman,
Vespasian
96 - 192 Epoca dinastiei Antoninilor - prima dinastie romană de origine provincială.
98 Urcarea la tronul Romei a împăratului Traian.
114 - 117 Cucerirea Mesopotamiei de către Roma, ajungerea Imperiului Roman la maxi-
ma extindere.
193 - 235 Epoca dinastiei Severilor; după asasinarea lui Severus (235 d.Hr.) începe marea
d.Hr. criză a secolului III d.Hr.
284 Începe a doua etapă imperială - dominatul.
313 Edictul de la Milano, prin care Împăratul Constantin și Licinius garantau tole-
ranța religioasă în imperiu.
330 Întemeierea orașului Constantinopol
378 Începe marea răscoală a vizigoţilor în răsăritul Imperiului Roman.
391 Creștinismul devine religie de stat în Imperiul Roman.
395 Împărțirea Imperiului Roman de împăratul Theodosius I, între cei doi fii ai
acestuia Arcadius și Honorius.
406 Cucerirea Galiei de vandali
408 - 410 Marea migraţie vizigotă în Italia; Alaric I cucerește Roma.
410 Jefuirea Romei de către vizigoții conduși de către Alaric
419 Întemeierea regatului vizigot în Peninsula Iberică; vandalii sînt alungaţi în nor-
dul Africii.
425 Conciliul de la Niceea.
434 Stabilirea hunilor în Pannonia.
445 Atacul hunilor asupra Constantinopolului.
451 Invadarea Imperiului Roman de Apus de huni
455 Jefuirea Romei de vandali
476 Detronarea ultimului împărat roman Romulus Augustus de către Odoacru. Că-
derea Imperiului Roman de Apus.
Epoca medievală
486 Întemeierea Regatului franc de către Clovis I.
493 Întemeierea Regatului ostrogot în Italia.
507 Înfrângerea vizigoților de către Clovis I și extinderea frontierei statului franc pînă
la Pirinei.
527 – 565 Domnia împăratului Justinian cel Mare în Imperiul Bizantin.
530 Construirea bisericii imperiale Sfînta Sofia (Constantinopol).
540 lustinian ocupă Roma.
602 Căderea frontierei dunărene a Imperiului Bizantin.
622 Începutul Hegirei (fuga lui Mohamed de la Mecca la Medina).
626 Bătălia de la Ninive și înfrîngerea perșilor de către Heraclios; împăratul bizantin ia
numele de basileus.
632 Începutul expansiunii arabe.
636 Cucerirea Ierusalimului de către arabi.
639 Cucerirea Egiptului de către arabi.
70
630-650 Cucerirea Orientul Mijlociu de arabi.
680 Așezarea bulgarilor, conduși de Asparuh, în Peninsula Balcanică.
713 Traversarea strâmtorii Gibraltar și stabilirea arabilor în Spania.
719 Asaltul nereușit al Constantinopolului de către arabi
732 Expansiunea arabă este oprită în Europa, la Poitiers, de către franci.
747 Atestarea primului jurămînt de vasalitate (Franţa).
754 Instaurarea monarhiei de drept divin în Europa Occidentală.
756 Formarea Statului Papal.
766 Califul Harun-al-Rașid stăpînește Bagdadul.
767 Urcarea la tron a lui Carol cel Mare în regatul franc.
800 Carol cel Mare este încoronat la Roma ca împărat. (25 decemrbie)
820 Începe migraţia vikingilor.
842-843 Împărţirea Imperiului Carolingian; nașterea statelor francez și german.
878 Arabii ocupă Siracuza.
900 Ungurii se stabilesc în Pannonia.
906 Arabii se stabilesc în Sicilia, Corsica.
953 Expansiunea ungurilor în Vest este oprită.
962 Otto I este încoronat la Roma. Ia naștere Imperiul Romano-German.
968 Expediţia cneazului Sveatoslav al Kievului la sudul Dunării.
980 Prima înfrîngere a bulgarilor de către Vasile al ll-lea Bulgaroctonul.
1000 Creștinarea regelui ungar Vajk, care își ia numele de Ștefan I.
1000 Leif Ericson, fiul conducătorului viking Eric cel Roșu, descoperă și colonizează
Groenlanda și atinge coastele Canadei, descoperind insula Terra Nova (Vinland).
1013 Danezii cuceresc Anglia.
1018 Desfiinţarea Țaratului Bulgar de către împăratul bizantin Vasile al ll-lea.
1054 Marea Schismă creștină.
1066 Cucerire Angliei de ducele Normandiei Wilhelm I (bătălia de la Hastings).
1070 Ocuparea Ierusalimului de către turcii selgiucizi.
1095 Conciliul de la Clermont; predicarea primei cruciade.
1096-1099 Cruciada I
1099 Cucerirea Ierusalimului de către cruciați
1147-1148 Cruciada a ll-a.
1187 Formarea Țaratului româno-bulgar al Asăneștilor.
1190 Cruciada a lll-a.
1204 Cruciada a IV-a și formarea Imperiului latin de Răsărit.
1214 Invadarea Chinei de către tătaro-mongolii în frunte Gingis-han.
1215 Redactarea primului act constituţional englez, Magna Charta Libertatum.
15 iunie
1217-1221 Cruciada a V-a.
1227 Înfrângerea rușilor de tătaro-mongoli în bătălia de la Kalka
1227 Declanșarea conflictului dintre împăratul german Frederic al ll-lea și Papa Grigore
al IX-lea.
71
1227-1230 Cruciada a Vl-a.
1241-1243 Marea invazie tătară în Europa, condusă de Batu-han.
1249-1253 Cruciada a Vll-a.
1261 Refacerea Imperiului Bizantin.
1265 Înfiinţarea Parlamentului englez, începutul monarhiei reprezentative în Europa.
1270 Cruciada a VIIl-a, ultima expediţie cruciată în Orient.
1291 Musulmanii cuceresc Accra, ultima posesiune a cruciaţilor în Orient.
1301 În Ungaria se stinge dinastia arpadiană și este adusă dinastia angevină, de origine
franceză.
1302 Papa Bonifaciu al Vlll-lea reafirmă supremaţia papală; începe conflictul cu regele
Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos.
1302 Convocarea Statelor Generale în Franţa, primul organ reprezentativ de conducere
al regatului.
1305 Moartea lui Bonifaciu al Vlll-lea și mutarea scaunului papal la Avignon. Începe
„captivitatea de la Avignon" a Bisericii Romane.
1337 Declanșarea Războiului de 100 de ani.
1346 Înfrîngerea trupelor franceze la Crecy.
1348 „Ciuma neagră" în Europa.
1354 Turcii otomani cuceresc primul cap de pod în Europa, Galipolli.
1356 Înfrîngerea francezilor la Poitiers. împăratul german Carol al Vl-lea acordă prin-
cipilor „Bula de Aur", actul de naștere al principatelor teritoriale și al Imperiului
laic German.
1397 Otomanii cuceresc Țaratul Bulgar de la Tîrnovo.
1415 Lupta de la Azincourt; englezii cîștigă o nouă victorie în Războiul de 100 de ani.
1419 Reformatorul Jan Hus este ars pe rug, la Constantza (Elveţia).
1420 Tratatul de la Troyes; tronul Franţei revenea, prin căsătorie, lui Henric al V-lea,
regele Angliei.
1429 Începe acţiunea Jeannei d'Arc de eliberare a Franţei de sub ocupaţia engleză.
1431 Jeanne d'Arc este arsă pe rug la Rouen.
1453 Încheierea Războiul de 100 de ani.
1453 Căderea Constantinopolului, formarea Imperiului Otoman sub Mohamed al ll-lea
Cuceritorul.
1492 Descoperirea Americii de către Christophor Columb
Epoca modernă
1494 Sfîrșitul Reconquistei Spaniole.
1515 Începutul domniei lui Francisc I în Franţa și al monarhiei absolute.
1517 Începutul Reformei lui Martin Luther.
Cucerirea Egiptului de către Otomani.
1519 Carol al V-lea unește sub sceptrul său Spania, Imperiul German, Ţările de Jos și
coloniile din Lumea Nouă".
1520 - 1566 Domnia sultanului Suleiman I Magnificul.
1521 Bătălia de la Mohâcs; Dispariția Regatului Ungar ca stat.
1522 Cucerirea Belgradului de către turci.
1531 Instituirea anglicanismului în Anglia.
72
1541 Transformarea Ungariei în Pașalâcul Budei.
1543 Descoperirea „mișcării de revoluţie" a Pămîntului în jurul Soarelui de către astro-
nomul Nicolaus Copernicus.
1559 Pacea de la Cateau-Cambresis și sfîrșitul războaielor italiene.
1618-1648 Războiul de 30 de ani.
1628 Înaintarea de către parlamentul englez a regelui Carol I a documentului Petiţia
drepturilor
1640-1649 Revoluția engleză
1640-1653 Perioada în care a activat Parlamentul cel Lung
Mai 1640 Convocarea Parlamentului cel Scurt
3 august 1642 Regele Carol I declară război Parlamentului
1642-1646 Primul război civil în Anglia
2 iulie 1644 Victoria armatei Parlamentului asupra celei regale lângă Marston-Moor
14 iunie 1645 Victoria ”Armatei Noului Model" lângă Naseby
1648 Al doilea război civil în Anglia
1649, 1650 Armata engleză condusă de Oliver Cromwell recucerește Irlanda și Scoţia
30 ianuarie Executarea regelui Carol I
1649
19 mai 1649 Proclamarea Republicii engleze
1660 Restauraţia dinastiei regale Stuart. Proclamarea lui Carol al ll-lea rege al Angliei
1688 Revoluţia glorioasă
Decembrie Partida de ceai de la Boston
1773
5 sept. - 26 Primul Congres Continental al coloniilor nord-americane.
oct. 1774
19 aprilie Începutul Războiului pentru Independenţă al coloniilor engleze din America
1775 de Nord.
Mai 1775 Al Doilea Congres Continental.
4 iulie 1776 Proclamarea independenţei celor 13 colonii americane.
17 oct. 1777 Victoria armatei americane asupra celei engleze lângă Saratoga.
6 febr. 1778 Semnarea Tratatului de alianţă între S.U.A. și Franţa.
19 oct. 1781 Armata engleză din Yorktown capitulează. Sfârșitul Războiului pentru Indepen-
denţă.
3 sept. 1783 Pacea de la Versailles. Anglia recunoștea independenţa S.U.A.
5 mai 1789 Convocarea Statelor Generale în Franța
14 iulie 1789 Căderea Bastiliei, începutul revoluţiei franceze
4 august 1789 Abolirea privilegiilor nobilimii franceze
1791 Adoptarea primei Constituţii. Instituirea monarhiei constituţionale
20 aprilie Începutul războaielor revoluţionare
1792
20 septembr. Victoria armatei franceze asupra celei prusace lângă Valmy
1792
2 iunie 1793 Lovitura de stat iacobină
73
Iunie 1794 "Marea teroare"
27 iulie 1794 Lovitura de stat, suprimarea dictaturii iacobine
1795-1799 Regimul directoratului
13 decembr. Adoptarea Constituţiei anului VIII
1799
1800 Adoptarea Codului civil al lui Napoleon
1802 Numirea lui Bonaparte consul pe viaţă
1804 Proclamarea lui Napoleon împărat al francezilor
2 decembrie Bătălia de la Austerlitz
1805
1812 Campania lui Napoleon împotriva Rusiei
14-18 iunie Bătălia de la Waterloo
1815
Febr. - iunie "Primăvara popoarelor", revoluţiile europene
1848
Februarie Izbucnește Revoluţia în Franţa
1848
Martie 1848 Revoluţia se extinde în statele Imperiului Habsburgic
Mai 1848 Adunarea Naţională de la Frankfurt dezbate problema unificării statelor ger-
mane
12 noiembr. Promulgarea Constituţiei celei de-a Doua Republici franceze
1848
August 1849 Armatele austriacă, rusă și croată înfrâng rezistenţa ungurilor care încă în 1848
își proclamă independenţa.
1850-1864 Războiul ţărănesc din China
1851 Prima Expoziţie Internaţională la Londra
1852-1870 Al ll-lea Imperiu Francez
1853-1856 Războiul Crimeii
1856 Congresul de Pace de la Paris. Răscoala populară din India
1856 Descoperirea de către H. Bessemer a procedeului de obţinere a oţelului.
1859 Prima exploatare petrolieră a lui E. Drake.
1859 Publicarea lucrării „Originea speciilor" de Ch. Darwin
1859-1870 Unificarea Italiei
1860-1865 Președinţia lui A. Lincoln în SUA
1861 Manifestul ţarului Aleksandru al ll-lea despre abolirea serbiei în Rusia
1861-1865 Războiul civil din SUA
1863 Lichidarea sclaviei în SUA
1864 Descoperirea undelor electromagnetice de către J.C. Maxwell
1866 Înfrîngerea Habsburgilor și crearea Confederaţiei Germanice de Nord
1867 Inventarea procedeului fabricării dinamitei A. Nobel
1867 Canada devine dominion în cadrul Imperiului Britanic
1867 Constituirea Imperiului dualist Austro-Ungar
1867 Începutul reformelor erei „Meiji" în Japonia
74
1867 SUA cumpără Alaska de la Rusia
1869 Descoperirea legii periodicităţii elementelor de D.l. Mendeleev
1870-1871 Războiul Franco-Prusian
1870-1940 Republica a lll-a, în Franţa
1871 Comuna din Paris
1871 Proclamarea Imperiului German în sala cu Oglinzi a palatului de la Versailles
1876 Victoria, regina Angliei, devine împărăteasă a Indiilor
1876 Inventarea telefonului de către A. G. Bell.
1877 Inventarea fonografului de Th. Edison.
1878 Congresul de la Berlin
1878 Inventarea lămpii cu incandescență de Th.A. Edison
1882 Crearea Triplei Alianţe (Germania, Austro-Ungaria, Italia)
1884 - 1885 Crearea Partidului Congresul Naţional Indian
1886 Obținerea aluminiului pur din bauxită prin electroliză, de metalurgul francez
P. L. Heroult.
1888 H. Hertz elaborează teoria undelor electromagnetice
1892 Inventarea motorului cu aprindere prin compresiune R. Diesel
1894-1895 Războiul chino-japonez
1895 Inventarea telegrafului fără fir de G. Marconi.

1895 Descoperirea radioului de G. Marconi și A. Popov
1898 Descoperirea radioactivitpții de Piere și Mărie Curie
1899-1902 Războiul Anglo-Bur în sudul Africii
1903 Primul zbor al unui avion echipat cu motor cu ardere internă
1903 Efectuarea primului zbor cu avionul de fraţii Wright.
1904 Constituirea Antantei Cordiale
1904-1905 Războiul Ruso-Japonez
1904-1914 Construirea Canalului Panama
1905 Formularea teoriei relativităţii
1905-1907 Revoluţia burghezo-democratică în Rusia
1907 Formarea Alianţei politico-militare compusă din Franţa, Anglia, Rusia (Antan-
ta)
1907 Inventarea cuptorului electric pentru producerea oţelului de P. L. Heroult
1910-1917 Revoluţia burghezo-democratică în Mexic
1911 Proclamarea republicii în China. Prăbușirea dinastiei manciuriene
1912-1913 Războaiele Balcanice
1914-1918 Primul Război Mondial
Epoca Contemporană
25 oct./7 noiem- Lovitura de stat bolșevică (Revoluţia din octombrie)
brie 1917
1918 Semnarea Armistiţiului din pădurea Compiegne
1919 - 1920 Conferinţa de Pace de la Paris
75
3 martie 1918 Semnarea Tratatului de pace de la Brest-Litovsk
1918-1922 Războiul civil din Rusia
18 ianuarie 1919 – Desfășurarea Conferinţei de la Paris
21 ianuarie 1920
31 iulie 1919 Adoptarea Constituţiei de la Weimar
28 iunie 1919 Semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania
10 septembrie 1919 Semnarea Tratatului de la Saint- Germain-en-Laye cu Austria
27 noiembrie 1919 Semnarea Tratatului de la Neuilly-sur-Seine cu Bulgaria
4 iunie 1920 Semnarea Tratatului de la Trianon cu Ungaria
1920-1921 Crearea Micii Înţelegeri (Mica Antantă) de către Cehoslovacia, Iugoslavia
și România
10 august 1920 Semnarea Tratatului de la Sèvres cu Turcia
28 octombrie 1920 Semnarea Tratatului de la Paris
12 noiembrie 1921 Desfășurarea Conferinţei de la Washington
– 6 februarie 1922
noiembrie 1921 Fondarea Partidului Naţional Fascist din Italia
28 octombrie 1922 Marșul fasciștilor italieni spre Roma
16 aprilie 1922 Semnarea tratatului de colaborare economică sovieto-german (Tratatul de
la Rapallo)
30 decembrie 1922 Convocarea Congresului I Unional al Sovietelor, adoptarea Tratatului Uni-
onal (Constituirea URSS)
8-9 noiembrie 1923 „Puciul de bere” (Germania)
11 ianuarie 1923 Ocuparea bazinului Ruhr
31 ianuarie 1924 Adoptarea Constituţiei URSS
5-16 octombrie Conferinţa și Tratatul de la Locarno
1925
27 august 1928 Semnarea Pactului Briand-Kellogg
1929–1933 Marea depresiune
1929 Lansarea Primului plan cincinal
1931 Invadarea Manciuriei de către Japonia
1932 Crearea statului marionetă Manchukuo
30 ianuarie 1933 Numirea lui Adolf Hitler în postul de cancelar al Germaniei
28 februarie 1933 Incendierea clădirii Reichstag-ului
1 august 1934 Unificarea funcţiilor de cancelar și de președinte al Germaniei
9 februarie 1934 Încheierea Înţelegerii Balcanice (Atena de Grecia, Iugoslavia, România și
Turcia)
18 septembrie 1934 Admiterea URSS în Liga Naţiunilor
1935 Introducerea serviciului militar obligatoriu în Germania
1935 Preluarea conducerii Gomindanului și a unei părţi din China de Chiang
Kai Shek
3 octombrie 1935 Invadarea Etiopiei de către Italia
5 mai 1936 Capitularea Etiopiei în faţa Italiei
25 noiembrie 1936 Semnarea Pactului Anticomintern.
76
5 decembrie 1936 Adoptarea Constituţiei staliniste
1936 Încheierea armistiţiului dintre naţionaliști și comuniști în China
7 iulie 1937 Declanșarea războiului chino-japonez
6 noiembrie 1937 Constituirea Axei Roma – Berlin – Tokio
Decembrie 1937 Ieșirea Italiei din Societatea Naţiunilor
11-12 martie 1938 Anexarea Austriei de Germania nazistă (Anschlussul)
29-30 septembrie Cârdășia de la München (Conferinţa internaţională la care regiunea sudetă
1938 a Cehoslovaciei a fost cedată Germaniei)
22 mai 1939 Semnarea Pactului de Oţel dintre Italia și Germania
23 august 1939 Încheierea Tratatului de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribben-
trop-Molotov)
1939-1945 Al Doilea Război Mondial
14 august 1941 Semnarea Cartei Atlanticului
august 1944 Conferinţa de la Dumbarton Oaks
4-11 februarie Conferinţa de la Yalta
1945
25 aprilie - 26 iunie Conferinţa de la San Francisco
1945
26 iunie 1945 Semnarea Cartei ONU
29 iulie – 15 oc- Conferinţa de pace de la Paris
tombrie 1946
10 februarie 1947 Semnarea Tratatelor de pace dintre puterile aliate și asociate și „sateliţii”
Germaniei naziste
5 iunie 1947 Lansarea Planului Marshall
1948-1965 Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în România
25 ianuarie 1949 Crearea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER)
4 aprilie 1949 Crearea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
14 mai 1955 Crearea Organizaţiei Tratatului de la Varșovia (OTV)
1956 Intervenţia sovietică în Ungaria
octombrie 1962 Criza rachetelor
20-21 august 1968 Intervenţia sovietică în Cehoslovacia
26 -27 decembrie Intervenţia sovietică în Afganistan
1979
11 martie 1985 Alegerea lui M.Gorbaciov in funcţia de secretar general al PCUS.
28 aprilie 1986 Exploadarea reactorului nuclear de la Cernobal.
1989 Prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est
1991 Autodizolvarea CAER și a OTV
21 august 1991 Puciul de la Moscova.
decembrie 1991 Destrămarea URSS
Istoria românilor: Epoca antică
514 î. Hr Menţiunea lui Herodot despre daco-geţi: “cei mai viteji și cei mai drepţi dintre
traci” cu ocazia expediţiei lui Darius I la gurile Dunării, împotriva sciţilor.
77
cca. 341 î. Hr Regele Cothelas a condus triburile geto-dace din Dobrogea până la portul
Odessos. Încheie un tratat cu regele macedonean Filip al II-lea, devenind supus
al acestuia.
c. 339 î. Hr Datarea mențiunii despre conducătorul get de pe malurile Dunării, în nordul
Dobrogei, sub numele Histrianorum Rex, care a opus rezistenţă sciţilor lui Ate-
as.
336 î. Hr Luptele lui Alexandru cel Mare, în care este pomenită o uniune de triburi geto-
dacice, condusă de Moskon.
326 î. Hr Înfrângerea lui Zopyrion, general al lui Alexandru Macedon, de către geţi
Sec. III î. Hr Atestarea existenţei regelui geto- dac Zalmodegikos.in Dobrogea
300 – 299 î. Hr Menţiunea despre uniunea de triburi geto-dace în Câmpia Munteană, sub con-
ducerea regelui Dromichaites.
297 î. Hr Încheierea păcii între Lysimachos cu Dromichaites.
292 î. Hr. A doua campanie de “pedepsire” a geţilor, organizată de către regele Traciei,
Lysimachos, care este înfrânt.
sec. II î. Hr Menţiuni făcute de către Trogus Pompeius-Iustinus despre existenţa unui rege
geto-dac în Transilvania, Oroles și al unui șef de uniune de triburi geto-dacice,
pe nume Rhemaxos
- În Transilvania este atestat regele dac Rubobostes
82-44 î.Hr. Domnia lui Burebista, unificatorul geto-dacilor
60-58 î. Hr Războaie duse de către Burebista împotriva triburilor celtice şi ale boilor, şi
împotriva anarţilor şi tauriscilor.
55 î. Hr Recunoașterea de către cetăţile grecești din nordul Mării Negre, Olbia, Tyras,
Histria și Apollonia a autorității regelui Burebista.
48 î. Hr Intervenția lui Burebista în conflictul dintre Cezar şi Pompei.
44 î. Hr Decesul lui Burebista. Începutul domniei lui Deceneu.
După 44 î. Hr este pomenit Coryllus, regele geţilor
cca 44-29 î. Hr Mențiunea despre Comosicus, rege şi mare preot al dacilor.
cca. 44-10 î. Hr Menţiune despre existenţa unui conducator al triburilor est transilvanene,
Coson / Koson.
81/86 d. Hr Rege al dacilor este Duras – Diurpaneus.
86/87 Împărțirea provinciei Moesia din ordinul împăratului Domiţian în două
d.Hr. provincii: Moesia Superior şi Moesia lnferior
87-106 Domnia regelui geto-dac Decebal.
89 Încheierea păcii de compromis între Dacia şi Imperiul Roman. Decebal se
recunoaşte rege clientelar în schimbul unei subsidii.
101-102 Primul război dacic al lui Traian
102 Încheierea unei păci defavorabile statului dac.
105-106 Al doilea război dacic al lui Traian
106 Înfrângerea Daciei. Constituirea provinciei romane imperiale Dacia.
113 Inaugurarea la Roma a Columnei lui Traian, operă a lui Apollodor din Damasc.
119 Împărțirea Daciei în două: Dacia Superior cu resedinta la Apulum şi Dacia
Inferior, cu resedinta la Romula.
123-124 Reîmpărţirea Daciei în trei provincii: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia
Porolissensis.
271 - 275 Retragerea administrației și armatei romane la ordinul împăratului Aurelian.
78
376-602 Continuitatea daco-romana in conditiile presiunilor popoarelor migratoare
(huni,gepizi,avari,longobarzi).
Epoca medievală și premodernă
602 Așezarea masivă a slavilor la sud de Dunăre
Sf. sec. VIII Încheierea, în linii generale, a etnogenezei românești.
Sf. sec. al Menționarea voievodatelor lui Gelu, Glad și Menumorut.
IX-lea
Sec. X Menționarea în Dobrogea a jupanilor Dimitrie și Gheorghe.
Înc. sec. XI Menționarea în Transilvania a voievodului Gyula înfrânt de regele maghiar Ște-
fan I, iar în Banat a voievodului Ahtum.
Sec. XI Menționarea de către Ana Comnena a cnezilor Tatos, Seslav și Satza în Do-
brogea
1111 Atestarea primului comitat din Transilvania, Bihorul.
1111 Încercarea de a organiza Transilvania într-un principat, fiind atestat Mercurius
“principe”.
1176 Atestarea lui Leustachius ca voievod al Transilvaniei.
1185 Răscoala antibizantină condusa de frații vlahi Petru și Asan la sud de Dunăre.
1211-1225 Colonizarea temporară a cavalerilor teutoni în Țara Bârsei.
1241 Marea invazie tătaro-mongolă.
1247 Menționarea voievodatelor lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui Ioan și Farcas
în Diploma cavalerilor ioaniți
1277 Încercarea eșuată a voievodului Litovoi de a înlătura suzeranitatea maghiară.
1290 “Descălecatul” lui Negru-Voda la sud de Carpați, în conditiile desființării de
-1291 catre regalitatea maghiară a autonomiei Țării Făgarașului.
1300-1330 Unirea cnezatelor și voievodatelor de la sud de Carpați, sub conducerea lui Ba-
sarab I.
1330 Victoria lui Basarab asupra lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, la Posa-
da - consființirea independenței Țării Românești.
Cca 1347 ”Descalecatul” lui Dragos în Moldova.
1354 Preluarea de către Dobrotici a conducerii statului dobrogean.
Cca. 1359- ”Descalecatul” lui Bogdan care înlatura suzeranitatea maghiara și Țara MOl-
1364-1365 dovei se constituie ca entitate statală de sine statatoare.
1370 Înființarea Mitropoliei de la Severin de către Vladislav Vlaicu
1387 Depunerea de către domnul moldovean Petru I (Musat) a jurămîntului de va-
salitate fata de regele Poloniei.
1388-1389 Includerea Dobrogei în cadrul Țării Romanesti de către Mircea cel Bătrân.
1392-1394 Domnia lui Roman I care desăvîrșește unificarea teritorială a Moldovei, inti-
tulîndu-se “domn din munte pînă la mare”.
Martie 1395 Tratat de alianță încheiat de Mircea cel Batran cu regele Ungariei.
17 mai 1395 Victoria lui Mircea cel Bătran asupra sultanului otoman Baiazid I la Rovine.
1396 Participarea lui Mircea cel Batran la cruciada antiotomană înfrântă de Baiazid
I la Nicopole.
1400-1432 Domnia lui Alexandru cel Bun
1401 Recunoasterea Mitropoliei Moldovei de Patriarhia din Constantinopol.
1443 ”Campania cea lungă”, organizată de Iancu de Hunedoara la sudul Dunării.
79
1444 Iancu de Hunedoara participă la cruciada de la Varna, unde forțele creștine
sunt înfrante.
1456 Iancu de Hunedoara îl înfrînge la Belgrad pe sultanul otoman Mehmed al II-
lea.
1457-1504 Domnia lui Ștefan cel Mare
1462 Campania sultanului otoman Mehmed al II-lea împotriva lui Vlad Țepes.
1467 Ștefan cel Mare îl înfrînge la Baia pe Matei Corvin, regele Ungariei.
1475 Ștefan cel Mare îl înfrînge pe otomani la Vaslui (Podul Inalt).
1476 Ștefan cel Mare este infrant de Mehmed al II-lea la Razboieni.
1487 sau 1489 Încheierea păcii cu otomanii, reluarea plății tributului.
1497 Victoria lui Ștefan cel Mare asupra polonezilor în Codrii Cosminului.
1541 Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomana.
1593 Începutul domniei lui Mihai Viteazul.
23 august 1595 Victoria lui Mihai Viteazul asupra lui Sinan Pașa în bătălia de la Călugăreni.
1598 Încheierea tratatului de alianță cu împăratul austriac Rudolf al II-lea.
28 oct. 1599 Victoria de la Selimbar, în urma careia Mihai Viteazul devine stăpânul Tran-
silvaniei.
Mai 1600 Alungarea din Moldova a domnului Ieremia Movila, realizarea primei unire a
Țărilor Române.
Sept 1600 Înfrîngerea lui Mihai la Miraslau de către generalul Basta, pierderea Transil-
vaniei.
13 august 1601 Victoria lui Mihai și Basta asupra lui Sigismund Bathory la Guruslău.
19 august 1601 Asasinarea lui Mihai Viteazul din ordinul lui Basta.
1632-1654 Domnia lui Matei Basarab în Ţara Românească
1634-1653 Domnia lui Vasile Lupu în Țara Moldovei
1640 Pravila de la Govora
1646 Carte românească de învăţătură
1652 Îndreptarea Legii
1699 Tratatul de pace de la Karlowitz, prin care Imperiului Otoman recunostea tre-
cerea Transilvaniei sub stapanire habsburgica.
1711 Încheierea alianței între domnul moldovean Dimitrie Cantemir cu tarul Petru
al II-lea, înfrîngerea rușilor la Stănilesti.
1711 Introducerea regimului fanariot în Moldova.
1716 Introducerea regimului fanariot în Tara Românească.
1718 Tratatul de pace de la Passarowitz, prin care Banatul și Oltenia treceau sub sta-
panire habsburgica.
1736-1739 Războiul ruso-turco-austriac
1739 Tratatul de pace de la Belgrad prin care Oltenia era retrocedata Tarii Roma-
nesti.
1746 Desființarea „rumâniei” în Muntenia de C. Mavrocordat
1749 Desființarea „veciniei” în Moldova de C. Mavrocordat
1775 Anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic.
1784 Răscoala lui Horea, Closca și Crisan.
1812 Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus.
80
1821 Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu.
Epoca modernă
1822 Revenirea la domniile pământene, Grigore Dimitrie Ghica în Tara Româneasca
și Ioniță Sandu Sturdza în Moldova.
1829 Semnarea Tratatului de la Adrianopol prin care era oficializat protectoratul rus.
1831 Intrarea în vigoare a Regulamentului Organic în Tara Românească.
1832 Intrarea în vigoare a Regulamentului Organic în Moldova.
Martie 1848 Izbucnirea evenimentelor revoluționare în Moldova, la Iași.
3-5 mai 1848 Adunarea națională de la Blaj.
9 iunie 1848 Adunarea revoluționară de la Islaz.
Iunie-septem- Instituirea unui guvern revoluționar și apoi a locotenenței domnești în Tara Ro-
brie 1848 mâneasca.
13 septembrie Pătrunderea trupelor otomane în București, având o ciocnire cu pompierii pe
1848 Dealul Spirii.
1849 Semnarea Convenției de la Balta-Liman, prin care se reintroducea regimul po-
litic regulamentar.
1849 Numirea domnilor Barbu Știrbei în Tara Româneasca și Grigore Alexandru
Ghica în Moldova.
1853-1856 ”Războiul Crimeii”.
1856 Congresul și semnarea Tratatului de pace de la Paris, prin care se instituia ga-
ranția colectiva a celor 7 puteri europene asupra Principatelor Române.
1857 Desfășurarea lucrărilor Adunărilor ad-hoc și adoptarea rezoluțiilor acestora.
1858 Adoptarea de către puterile garante a Convenției de la Paris, cu rol de constituție
pentru Principatele Române.
5 ianuarie Alegerea lui A.I. Cuza în calitate de domn al Moldovei.
1859
24 ianuarie Alegerea lui A.I. Cuza în calitate de domn și în Tara Româneasca - realizarea
1859 unirii celor doua principate.
1860 Înființarea Universității din Iași
Ianuarie 1862 Constituirea primului guvern unic și a primei Adunări legislative unice.
1864 Lovitura de stat a lui Cuza (dizolvarea Adunării) și adoptarea Statutului dezvol-
tator al Convenției de la Paris - a unei noi Constituțiii.
August 1864 Adoptarea legii rurale prin care se realiza reforma agrară.
1864 Votarea Legii instrucțiunii publice - de reformare a învățământul
1864 Înființarea Universității din București.
Februarie Abdicarea forțată a lui A.I. Cuza.
1866
10 mai 1866 Depunerea jurământului de către Carol I - ca domn al României.
1 iulie 1866 Promulgarea Constitutiei de la 1866.
1875 Constituirea Partidului National Liberal.
9 mai 1877 Proclamarea independentei României.
1877-1878 Războiul de imdependență a României (Războiul ruso-turc)
81
1 iulie 1878 Tratatul de pace de la Berlin prin care independenta României era consfințită
pe plan internațional.
1883 Aderearea României la Tripla Alianță (Puterile Centrale).
21 iulie 1914 Declararea neutralității României în Primul Războiu Mondial.
14 august Intrarea României în Primul Războiu Mondial de partea Antantei prin decla-
1916 rația de război adresată Austro-Ungariei.
Iulie-august Luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
1916
Octombrie Proclamarea autonomiei Basarabiei de către Congresul ostașilor moldoveni.
1917
Decembrie Proclamarea Republicii Democratice Moldovenești de către organul reprezen-
1917 tativ al Basarabiei - Sfatul Țării.
Ianuarie 1918 Proclamarea de către Sfatul Țării a independenței Republicii Democratice Mol-
dovenești.
27 martie/ 9 Hotărârea Sfatului Țării de unire a Basarabiei cu România.
aprilie 1918
15/ 28 noiem- Hotărârea Congresului General al Bucovinei de unire a Bucovinei cu Romania.
brie 1918
1 decembrie Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia hotaraște unirea Transilvaniei cu Ro-
1918 mania.
Epoca contemporană
1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.
Noiembrie 1919 Desfășurarea primelor alegeri generale pe baza votului universal
15 octombrie Încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba-Iulia
1922
Martie 1923 Adoptarea, promulgarea și publicarea Constituţiei României
4 februarie 1924 Expedierea Memoriului cu privire la necesitatea creării RepubliciiAutono-
me Sovietice Socialiste Moldovenești.
27.03- 2.04 1924 Conferinţa româno-sovietică de la Viena.
27 martie 1926 Adoptarea Legii Electorale.
29 iulie 1924 Adoptarea Hotărarii Biroului politic al PC(b) din Uniunea Sovietică cu pri-
vire la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești.
12 octombrie Hotărârea Sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina cu
1924 privire la constituirea RASSM în componenţa Ucrainei Sovietice
23 aprilie 1925 Adoptarea Constituţiei Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldove-
nești
9 februarie 1929 Semnarea protocolului de la Moscova (de respectare a prevederilor pactului
Briand-Kellogg).
1932-1933 Foametea din RASSM.
8 iunie 1930 Încoronarea regelui Carol al II-lea
7 august 1932 Adoptarea Legii despre cele cinci spice de grâu
21 iulie 1936 Tratatul de Asistenţă Mutuală între Romania și Uniunea Sovietică.
1937-1938 Apogeul „marii terori”
10 februarie 1938 Lovitura de stat a lui Carol al II-lea, instaurarea Monarhiei autoritare
82
27 februarie 1938 Promulgarea Constituţiei României din 1938
23 august 1939 Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.
26 iunie 1940 Înmanarea notei ultimative de către V. Molotov ambasadorului roman la
Moscova Gh. Davidescu.
28 iunie 1940 Ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ţinutului Herţa de trupele so-
vietice.
2 august 1940 Adoptarea Legii Cu privire la formarea RSSM
6 septembrie 1940 Abdicarea regelui Carol al II-lea.
4 noiembrie 1940 Publicarea Decretului Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS cu privire
la stabilirea hotarelor definitive dintre RSSM și RSSU
27 ianuarie 1941 Instaurarea dictaturii lui Antonescu
10 februarie 1941 Adoptarea Constituţiei RSSM
22 iunie 1941 Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Germaniei
naziste
29 iunie 1941 Semnarea Decretului-lege cu privire la organizarea Basarabiei și Bucovinei
19 august 1941 Semnarea Decretului-lege cu privire la organizarea Transnistriei
iulie 1942-febr. Participarea trupelor române în bătălia de la Stalingrad
1943
20 august 1944 Începutul ofensivei armatelor sovietice pe frontul Iași – Chișinău
23 august 1944 Înlăturarea lui I.Antonescu de la putere
31 august 1944 Restabilirea democraţiei în România
12 septembr. 1944 Semnarea de către România a Convenţiei de armistiţiu cu Naţiunile Unite
25 octombr. 1944 Eliberarea Transilvaniei
6 aprilie 1949 Adoptarea hotărârii cu privire la deportările de pe teritoriul RSSM
28 iunie 1949 Hotărarea Consiliului de Miniștri al RSSM „Cu privire la deportarea din
RSSM a familiilor de chiaburi, foștilor moșieri și marilor comercianţi”.
5-6 iulie 1949 Operaţiunea „Iug” („Sud”) de ridicare și deportare a basarabenilor.
1 aprilie 1951 Operaţiunea „Sever” („Nord”), ce prevedea deportarea membrilor confesi-
unii „Martorii lui Iehova”.
27 aprilie 1990 Parlamentul Moldovei a adoptat Legea privind drapelul de stat – tricolorul.
23 iunie 1990 Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova.
27 august 1991 Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.
29 noiembrie Parafarea Tratatului de Asociere a Republicii Moldova cu Uniunea Euro-
2013 peană (Vilnius)
83
REPREZENTAREA SPAŢIULUI ISTORIC
Evenimentele şi procesele istorice au loc într-un anumit spaţiu: localitate, ţară,
regiune, continent etc. Pentru a prezenta desfăşurarea procesului istoric în timp şi spaţiu,
pentru a înţelege fenomenele istorice, legătura cauzală dintre anumite evenimente,
procese, fenomene desfăşurate atât în trecut, cât şi în prezent se foloseşte harta istorică.
Prin diverse mijloace vizuale ajută la sistematizarea cunoştinţelor istorice, deaceea
scopul hărţii istorice este de a localiza în spaţiu, cu ajutorul semnelor şi simbolurilor
convenţionale, evenimentele şi procesele istorice, hotarele statelor în diverse perioade,
etc. Funcţiile hărţilor istorice sunt: informativă – hărţile comunică un anumite
cunoştinţe referitoare la istoria universală sau locală într-o perioadă mai scurtă sau mai
mare de timp; ilustrativă – ilustrează vizual desfăşurarea evenimentelor, hotarele statelor,
regiunilor etc., dinamica evenimentelor în timp şi spaţiu, chiar nivelul de dezvoltare
social-eco-nomică, culturală etc.; educativă – formarea competenţei de înţelegere şi
reprezentare a spaţiului istoric., ajută la înţelegerea procesului istoric în ansamblu, a
istoriei locale şi naţionale în special, la integrarea spaţiului istoric local şi naţional în cel
universal.
În formarea competenţei de înţelegere şi reprezentare a timpului şi spaţiului istoric
un rol aparte îl au hărţile de contur însoţite de sarcini concrete. Corectitudinea rezolvării
acestor sarcini este evaluată în conformitate cu un barem riguros. La evaluarea sarcinii
cu privire la spaţiul istoric, în funcție de sarcina propusă, se ţine cont de unele criterii:
indicarea corectă unor a teritorii concrete (numirea corectă, trasarea hotarelor) indicarea
prin haşurare a teritoriului, indicarea prin semne convenţionale a unor evenimente şi/
sau desfăşurarea lor în timp (prin simboluri, săgeţi, figuri geometrice etc.), completarea
legendei hărţii.
La rezolvarea itemilor ce ţin de harta de contur se parcurg următoarele etape:
a) Citirea cu atenţie a itemului şi înţelegerea spaţiului şi/sau evenimentelor ce trebuie
reprezentate grafic.
b) Alcătuirea legendei hărţii şi transcrierea în locul rezervat acesteia de pe hartă: Se
- desenează câteva patrulatere care sunt haşurate într-un anumit mod şi se scrie spaţiul
concret pe care îl va reprezenta pe hartă;
c) Se indică simbolurile care vor reprezenta anumite localităţi, evenimente, direcţii
de acţiune etc.;
d) Pe hartă se trasează hotarele, se indică direcţiile, se haşurează teritoriul, în
conformitate cu sarcinile indicate. Simbolurile din legendă se transcriu pe hartă într-un
mod îngrijit şi cu acurateţe, astfel ca acestea să reflecte răspunsul corect la itemul propus.
e) Se transcriu pe hartă principalele hidronime şi toponime, dacă aceasta contribuie
la o mai bună înţelegere a spaţiului, sau dacă desfăşurarea evenimentelor este legată fie
şi tangențial de acestea;
f) Nu este binevenită supraîncărcarea hărţii de contur cu simboluri şi texte care
nu reflectă răspunsul la itemul propus, sau dacă acestea nu sunt utile la înţelegerea
evenimentelor, proceselor etc. despre care se scrie în item.
În continuare vă propunem un model de rezolvare a itemului ce necesită utilizarea
hărţii de contur.
84
Exemplu: Conturează teritoriul RSS Moldovenești, indică principalele centre
economice și administrative.
Briceni
Lipcani
URSS
Edineţ Soroca
Camenca
Râşcani Floreşti
Glodeni Bălţi
Rezina
Făleşti
RSS
UCRAINEANĂ
ROMÂNIA RSSM Orhei
Ungheni Tuzara Dubăsari
Criuleni
CHIŞINĂU
Bender
Hânceşti Tiraspol
Căuşeni
Leova Cimişlia
Legendă
CHIȘINĂU - Capitala
RSSM
Bălți - Principalele centre
economice și administrative Cahul
Glodeni - unele centre
raionale
- Teritoriul RSSM Reni
ROMÂNIA, RSSU -
denumirea statelor vecine.
- km
25 Hotarul RSSM
25 0
85
ROLUL PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE
Istoria constă din evenimente și procese istorice, care au fost produsul ac-
tivităţii umane. Printre aceștia s-au remarcat personalităţile - oamenii care au
fost catalizatorii, conducătorii, etc. Biografiile acestor personalităţi au reprezen-
tat puncte de referinţă pentru o raportare organică a societăţilor pe care le re-
prezentau, biografii prin care putem surprinde aspecte intime ale mentalităţilor,
colective sau individuale.
În sarcinile pentru examenul de bacalaureat un item aparte este acordat apre-
cierii personalităţii printr-un anumit număr de argumente. Această argumentare
se face în funcţie de sarcina concretă și de spaţiul acordat. Pentru a aprecia rolul
unei personalităţi în istorie prin trei - cinci argumente trebuie de le selectat pe
cele mai convingătoare, ce ar demonstra importanţa personalităţii respective în
istorie.
În rândurile de mai jos, propunem scurte note biografice, care vă vor ajuta la
îndeplinirea itemului.
Epoca antică
ISTORIA ROMÂNILOR: Burebista, Deceneu, Decebal
BUREBISTA (82-44 î. Hr.), („Cel dintâi și cel mai mare dintre regii Traci-
ei”) urcă la tron în anul 82 î. Hr. El era conducătorul uniunii de triburi care-și
avea centrul în cetatea de la Costești-Cetăţuie (la sud de Orăștie), situată în zona
muntelui Kogaionon. Rege geto-dac care a reușit unificarea triburilor geto-da-
cice, întemeietor al statului. Acţiunea de unificare a înfăptuit-o în colaborare cu
marele preot Deceneu. A impus reforme care au consolidat statul dac. A iniţiat
funcţionarea unei cancelarii regale, funcţia de vicerege revenindu-i lui Deceneu.
A înfăptuit o vastă operă de fortificare. Acestora li se adaugă existenţa coman-
danţilor militari, reprezentanţi ai puterii centrale, așezaţi în fortificaţii și înzes-
traţi și cu atribuţii administrative, impunerea și organizarea construirii fortifica-
ţiilor, care implicau un efort ieșit din comun; recrutarea și conducerea armatei;
emiterea de monedă de tip roman, simultan cu încetarea emisiunilor monedelor
tradiţionale.
A dus o vastă politică externă bazată, după Strabon, pe o armată de 200.000
de oameni, cifră exagerată, însă semnificativă pentru puterea militară a regelui.
a) Prima mare acţiune politică externă a lui Burebista a fost expediţia împotriva
celţilor din nord-vestul Daciei în jurul anului 60 î. Hr. Boiii și tauriscii au fost
dislocaţi, luptând încă înainte de 58 î. Hr. cu celţii din Noricum, apoi primii în-
dreptându-se spre Franţa. Strabo spune că „pe boii de sub conducerea lui Cristo-
siros și pe taurisci i-a șters de pe faţa pământului”. Burebista și-a întins stăpânirea
până la Dunărea Mijlocie și până la Moravia, învecinându-se cu stăpânirea sue-
vului Ariovistus. Prin expediţiile în sudul Dunării, desfășurate după episodul cu
C. Scribonius Curio, Burebista i-a adus sub ascultarea sa și pe celţii scordisci sta-
biliţi la confluenţa Savei cu Dunărea, dar ei au fost trataţi diferit, ca unii cu care
a colaborat împotriva Imperiului Roman. b) Pe la 55 î. Hr. armatele lui Burebista
s-au îndreptat spre Pontul Euxin spre coloniile grecești: este cucerit orașul Bo-
ristene, urmat de Olbia, Tyras, Histria, Tomis, Callatis, Odessos, Mesembria și
Apollonia, cruţat fiind doar Dionysopolis. Stăpânirea lui Burebista se întindea
în felul acesta de la Moravia și Dunărea Mijlocie până la Nipru, și din Carpaţii
Păduroși până la munţii Haemus. c) Relaţiile lui Burebista cu Roma. Burebista a
purtat tratative cu Pompeius prin Acornion, trimis la generalul roman. Proba-
bil în schimbul ajutorului militar promis de Burebista, Pompeius îi recunoaștea
cuceririle, dar, la Pharsalus, a învins Caesar. Acesta plănuia un război pentru
86
pedepsirea lui Burebista, însă a fost ocupat cu luptele împotriva partizanilor lui
Pompeius, iar Burebista și-a întărit ţinuturile stăpânite, refăcând și construind
peste 90 de fortificaţii. Pericolul a dispărut după asasinarea lui Caesar în Senat
(44 î. Hr.).
DECENEU a fost, pe timpul domniei lui Burebista (82-44 î. Hr.), preotul
suprem al dacilor. A preluat conducerea statului dac după moartea regelui Bure-
bista în 44 î. Hr. A susţinut politica de unificare a triburile dacilor între Moravia
de azi, Nipru, Marea Neagră și sudul Dunării, promovată de Burebista. Strabon îl
considera pe Deceneu „un șarlatan”, din motivul că învăţase în Egipt „unele sem-
ne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăcește voinţa zeilor”. În rea-
litate confirmă că Deceneu avea instruire, cunoștea astrologia. Srabon susţinea
că geţii îl considerau zeu și aveau o pietate faţă de el, demonstrând de fapt că era
orator cu putere de convingere. A combătut cultul lui Dyonisos, impunându-i pe
daci să renunţe la consumul excesiv de vin.
DECEBAL, rege al dacilor între anii 87-106, care l-a urmat la tron pe regele
dac Duras. În domnia lui Decebal statul centralizat dac s-a aflat la apogeul său.
Statul condus de Decebal era mai redus teritorial decât în sec. I î. Hr., dar superi-
or celui întemeiat de Burebista în ceea ce privește organizarea politică și militară,
nivelul dezvoltării economice și spirituale. Decebal a reușit să refacă unitatea
statului dac în condiţiile agravării ameninţării romane. A iniţiat un vast program
de construcţii civile și militare.
Diplomat iscusit, încearcă să stabilească relaţii cu popoare și state inamice
Romei. Decebal va încerca să se opună expansiunii romane, repurtând iniţial
însemnate succese în anii 87 și 89, încheie o pace avantajoasă cu împăratul Do-
miţian: transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei; acordarea de subsi-
dii bănești și asistenţă din partea romanilor, utilizate pentru întărirea capacităţii
militare a statului dac. Pacea va fi contestată de împăratul Traian, fapt care va
servi drept pretext pentru reînceperea ofensivei romane în anul 101. Decebal
este înfrânt la Tapae. În iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, ală-
turi de aliaţii săi, burii și sarmaţii, dar este nevoit să încheie pace. Tratatul din
102, defavorabil dacilor, prevedea: dărâmarea zidurilor cetăţilor dacice; cedarea
Banatului, Olteniei și Munteniei către romani; anularea politicii externe a lui
Decebal. Între anii 105 și 106 se desfășoară cel de-al doilea război daco-roman.
Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa dacilor este înfrântă. Decebal se sinucide
(106). O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul și Oltenia)
a fost transformată în vara anului 106 în provincia romană Dacia Felix, cu capi-
tala Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmisegetusa. Teritoriul Munteniei si sudul
Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior.
ISTORIA UNIVERSALĂ: Pericle, Alexandru Macedon, Traian, Constantin cel
Mare
PERICLE (492-429 î. Hr.). Om de stat atenian aflat la putere din anul 444
până la sfârșitul vieţii, unul dintre părinţii fondatori ai democraţiei ateniene,
orator și comandat de oști remarcabil. A iniţiat numeroase reforme democrati-
ce, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural și artistic al lumii
grecești. Pericle a reușit să federalizeze poporul (demos) cu ajutorul unor măsuri
destinate satisfacerii tuturor revendicărilor fiecăreia dintre clasele sociale. Pe-
ricle a inventat „Statul-patron”, făcând din fiecare cetăţean al Atenei un salariat
87
al administraţiei publice. Pericle a iniţiat votarea unor reforme ale constituţi-
ei care să permită demosului posibilitatea de a accede la posturi de conducere.
Toţi cetăţenii care făceau parte din adunare și-au văzut indemnizaţiile (misthos)
multiplicate. Marinarii din flotă au beneficiat și ei de misthos, ceea ce a făcut din
aceștia niște adevăraţi salariaţi ai statului. Toate păturile sociale sărace au spriji-
nit expansiunea orașului. Pericle a înmulţit coloniile: toţi cei expatriaţi voluntar
primeau un petic de pământ în insulele cucerite, care au fost rapid populate de
atenieni și au fost înzestrate cu constituţii democratice după modelul „metropo-
lei”. În 444 sau 443 î. Hr. Pericle a iniţiat ostracizarea și a obţinut alungarea lui
Tucidide.
În timpul lui Pericle au fost construit remarcabile opere de arhitectură Parte-
nonul, noul Erehteion etc., mare protector al știinţelor și artelor, pentru strălu-
cirea intelectuală pe care a dat-o Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a
fost supranumit “Secolul lui Pericle”. A construit Marile Ziduri: peste 10 kilome-
tri de fortificaţii care legau capitala de cele două porturi, Pireu și Phalere.
În politica externă circa în 445 î. Hr. a fost încheiat Tratatul de pace între
Sparta și Atena pentru 30 de ani, numit și „Pacea lui Pericle”. A concurat per-
manent cu Sparta, Corint etc. pentru sfere de influenţe și colonii, ceea ce într-un
sfârșit a dus la izbucnirea Războiului Peloponesiac (431 - 404 î.Hr.).
Pericle a căzut în dizgraţie când ciuma s-a abătut asupra Atenei în timpul ase-
diului spartan. A fost izgonit în 430, rechemat în anul următor, prezentându-i-se
scuze în mod oficial. În același an moare de ciumă.
ALEXANDRU MACEDON (356-323 î.Hr.) – Rege al Macedoniei (336-323
î.Hr.), mare strateg și unul dintre cei mai remarcabili conducători militari din
istorie. A înăbușit revolta din Macedonia, a reprimat revolta în Tracia, cea mai
nordică regiune a regatului macedonean. Însă revoltele din orașele grecești fă-
ceau ca Liga de la Corint să se afle în pragul destrămării. A reprimat crunt revolta
orașelor grecești, distrugând complet orașul Teba.
A constituit pe cuprinsul a trei continente un imperiu care avea ca hotare Ma-
rea Adriatică și Oceanul Indian, Dunărea, Munţii Caucaz, Hinducuș și Deșertul
Nubiei, cea mai întinsă alcătuire statală pe care lumea antică o cunoscuse până
atunci. Duce campanii de cucerire a Asiei Mici: 334-333 î.Hr. Alexandru a cuce-
rit cetăţile Lycia, Pamfilia și Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea
acestora prietenului său Nearchos, a ocupat capitala Frigiei. Cucerește Siria și
Egiptul. Atacă și cucerește Gaza, ocupă Memphisul. După lupta de la Gaugamela
cucerește Imperiul Persan, este proclamat rege al Asiei, apoi cucerește și Persia
Orientala (Afganistanul, Turkestanul si Belucistanul). Întemeiază mai multe ora-
șe, printre care în vestul deltei Nilului orașul Alexandria, ce avea să devină capi-
tala Egiptului; Iskenderun (Alexandretta) în Turcia; Kandahar (Alexandropolis)
în Afganistan; Iskandariya (Alexandria) Irak etc. Civilizaţia greacă, răspândită
până la Indus, Gange, Nil, dădea naștere, pentru secole, unui noi civilizaţii – cea
elenistică.
TRAIAN (Marcus Ulpius Traianus), împărat roman (98-117). Excelent mili-
tar și administrator eficient, Traian este un însemnat cuceritor roman, în vremea
sa principatul realizând ultimul mare efort ofensiv la Dunăre și Eufrat. Este cel
care a cucerit Dacia îu urma celor două războaie (101-102 și 105-106). În 102,
bătălia decisivă de pe platoul de la Adamclisi se încheie cu victoria legiunilor
romane. În vara anului 102, Traian reia ofensiva din Dacia, înaintând spre Sar-
mizegetusa. Decebal încheie o pace cu condiţii grele. Reîntors la Roma, Traian
88
adoptă numele Dacicus. În 106 cucerește definitiv Dacia. Statul dac este des-
fiinţat, iar cea mai mare parte a lui este transformată în provincie romană. În
109 este inaugurat în sudul Dobrogei, pe platoul de la Adamclisi, un monument
glorificind victoria obţinută de legiunile romane în primul război dacic. În noul
forum al lui Traian în 113 este inaugurată Columna lui Traian, capodoperă a
basoreliefului roman, care evocă scene din războaiele daco-romane.
În timpul lui Traian Imperiul Roman atinge maxima expansiune teritorială (o
suprafaţă de 3300000 km2 cu o populaţie de circa 55 milioane locuitori). În 114
Traian începe campania din Orient, ocupă și transformă Armenia în provincie
romană, creează din teritoriile cucerite la est de Eufrat în 115 provincia Mesopo-
tamia, iar în 116 cucerește Nisibis, Seieucia și Ctesifon, metropolele Regatului
Part, constituind provincia Asiria, și adoptă titlul de parthicus Maximus.
În politica internă s-a remarcat prin întoarcerea proprietăţilor confiscate.
CONSTANTIN CEL MARE - împărat roman între 306-337. A fost procla-
mat împărat de armată și și-a extins autoritatea asupra Galliei și Britaniei. Con-
stantin cel Mare a fost botezat înainte de moarte.
Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele iniţiate de împăratul
Diocletian în domeniul administrativ, economic, militar. Numărul provinciilor
este ridicat la 117, ele au fost grupate în 14 dioceze și 4 prefecturi (Orient, Illyri-
cum, Italia și Gallia). Edictele imperiale emise de Constantin stipulau legarea de
glie a colonilor și de profesiune și localitate a unor largi categorii de cetăţeni. A
introdus o nouă monedă de aur, aurul devenind baza sistemului monetar impe-
rial. Armata este divizată în trupe de graniţă și trupe de companie. Constantin
cel Mare a construit o nouă capitală, inaugurată la 11 mai 330, numită la început
Nova Roma, iar în utilizarea cotidiană – Constantinopol, pe locul vechii colonii
grecești Byzantion. Orașul a devenit pentru aproximativ 1000 de ani, cel mai
mare și mai frumos oraș al lumii.
Constantin abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului
creștin. Schimbarea statutului creștinismului din religie persecutată în religie
oficială în anul 313 prin edictul de la Milano a marcat o adevărată revoluţie ide-
ologică. Constantin găsește în religia creștină factorul care să asigure unitatea
imperiului. S-a implicat în disputele din cadrul Bisericii creștine, prezidând Pri-
mul Conciliu ecumenic de la Niceea (325), care pune bazele dogmatice și cano-
nice ale noii religii și unde a fost condamnată erezia ariană și a fost fixat crezul
creștin. De acum înainte monarhii se implică continuu în activitatea Bisericii,
străduind să o vadă aliată sau instrument al politicilor lor.
Epoca medievală
ISTORIA ROMÂNILOR: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Matei
Basarab
ȘTEFAN CEL MARE (1457-1504) - fiul lui Bogdan al II-lea (domn al Mol-
dovei 1449-1551), nepotul lui Alexandru cel Bun, urcă la tron la 12 aprilie 1457
cu susţinerea lui Vlad Ţepeș, domn al Ţării Românești. Preocuparea dominantă
a celui mai mare domn al Ţării Moldovei Ștefan cel Mare a fost lupta pentru
independenţă, acţiunile sale de centralizare a statului și afirmarea pe plan inter-
naţional fiind legate indisolubil. A reușit să oprească anarhia și luptele interne.
El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugari, le iartă slujba la domnul precedent,
le restituie averea și le menţine înalta situaţie de mai înainte din societate. În-
treprinde măsuri de consolidare materială și instituţională a puterii domnești
89
– duce o politică de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de
sate cu bani din vistieria domnească și prin confiscarea domeniilor boierilor tră-
dători. Refacerea domeniului domnesc a echilibrat raportul de forţă economică
între Ștefan cel Mare și marii posesori de pământ.
Își întărește baza socială a suportului său. Stimulează creșterea avuţiei mi-
cii boierimi și ţărănimii libere prin danii și favorizarea cumpărărilor. Biserica
și mica boierime au fost principalii beneficiari ai daniilor, fiind în același timp
principalii stâlpi ai puterii domnești.
Restructurează principalele instituţii ale statului, în special sfatul domnesc:
sporește numărul dregătorilor curţii; dintre aceștia pârcălabii, cărora li se încre-
dinţează și conducerea administrativ-judecătorească a ţinuturilor.
Domnul a întărit capacitatea de apărare a ţării prin reorganizarea din punct
de vedere militar a armatei și întărirea sistemului de fortificaţii. Armatei i s-a
acordat o poziţie privilegiată: în „oastea cea mică” crește rolul gărzii domnești
și a formaţiunilor ce depindeau direct de domn; din rândul micii boierimi a
recrutat cavaleria; ţărănimea liberă a furnizat grosul armatei de pedestrași, din
rândul căreia a ridicat la rangul de viteji (călăreţi) pe cei mai destoinici. În 1465,
la asediul Chiliei, artileria s-a constituit ca armată distinctă; „oastea cea mică”
constituia 10-15 mii de soldaţi bine înarmaţi și pregătiţi tactic, oastea cea mare –
40-60 mii. Cetăţile aveau rol de apărare șl de concentrare și instruire a trupelor.
A stimulat atât negustorii autohtoni, cât și pe cei din Brașov (1458) și Liov
(1460) sau pe cei din Ungaria (1475), dăruiţi cu acte și privilegii.
Ștefan Vodă a construit un număr impunător de lăcașe sfinte, pe care le-a
înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.). Tradiţia populară îi atribuie
zidirea a 44 de biserici.
A dus permanente lupte pentru menţinerea independenţei ţării cu Poarta,
Regatul Polon și Ungaria, remarcându-se printr-o serie de victorii strălucitoare.
În politica externă s-a remarcat atât prin diplomaţie, cât și prin războaie: solii
Ţării Moldovei au dus tratative la Cracovia, Buda, Viena, Veneţia, Vatican, Mi-
lan, Vilnius ori Moscova. În relaţiile cu Polonia, la 2 martie 1462 domnul a re-
cunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea, promiţând că va depune oma-
giul de vasalitate, care a fost amânat până în 1485. Polonezii au fost înfrânţi la
Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Reconcilierea moldo-polonă s-a făcut
prin pacea de la Hârlău (12 iulie 1499), care redeschidea perspectiva colaborării
antiotomane. În tratat Moldova și Polonia apar în deplină egalitate, Moldova
renunţând la statutul de vasalitate.
Cu Ungaria raporturile au evoluat spre un conflict deschis, ocuparea Chiliei
de către Ștefan cel Mare, în 1465. La sfârșitul anului 1467, regele Matei Corvin cu
o armată de 40 mii de ostași a fost învinsă de moldoveni (12 mii) la Baia.
În 1469, Ștefan i-a înfrânt pe tătari la Lipnic.
Relaţiile cu Poarta au fost complicate. Ștefan Vodă a achitat tributul stabilit,
de 3000 de galbeni, până în 1473. Ultimatumul lui Mehmed II, care cerea voievo-
dului să aducă personal tributul și să predea Chilia și Cetatea Albă a fost neglijat.
În urma refuzului lui Ștefan a avut loc campania otomană în Moldova, din 1475,
care s-a soldat cu confruntarea de la Vaslui (Podul Înalt), la 10 ianuarie 1475 și
victoria lui Ștefan. Adresarea domnului moldovean către ţările creștine din Eu-
ropa în1475, printr-o scrisoare ajunsă la Buda, Cracovia, Viena, Veneţia, Milan,
Vilnius și Moscova, în care îndemna la o acţiune generală, pe mare și pe uscat,
« pentru legea creștinească”, n-a fost auzită. În 1476 sultanul și-a reluat acţiunile
contra Moldovei, conducând personal o mare campanie. Domnul Moldovei a
aplicat tactica pământului pârjolit. Lupta a avut loc la Valea Albă, la 26 iulie 1476.
90
Deși inițial turcii au obţinut biruinţă, dar victoria finală a fost a moldovenilor.
Cetăţile Suceava, Neamţ, Hotin au rezistat, iar foamea și ciuma au făcut ravagii
în rândul invadatorilor. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ștefan de regele
Matei Corvin, sultanul a ordonat retragerea. În 1484, turcii au ocupat Chilia și
Cetatea Albă – lovitură grea pentru comerţul și defensiva Moldovei.
MIHAI VITEAZUL domnul Ţării Românești (1593–1601), al Transilvaniei
(1599–1600) și al Moldovei (1600). Din ianuarie 1588 și până în vara anului 1593
el va urca constant în dregătorii, de la funcţia de ban de Mehedinţi la acea de
mare stolnic, mare postelnic și mare ban.
Adept al luptei antiotomane aderă la Liga Sfântă, alianţă relansată de către
papa Clement al VIII-lea la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii
de Toscana, Mantova și Ferrara, pentru a fi parte componentă a unei acţiuni
europene. La Ligă aderă și domnul Moldovei, Aron Vodă. Integrarea ţărilor ro-
mâne în alianţa creștină a dus curând la răscoala antiotomană, care izbucneș-
te la 13 noiembrie 1594 la București, prin suprimarea creditorilor levantini și
garnizoanei otomane. Se confruntă cu Poarta iniţial pe linia Dunării. Bătălia
decisivă a avut loc la Călugăreni, la 13 august 1595, în care oastea română a
repurtat victorie; constrâns de superioritatea numerică a otomanilor, Mihai se
retrage spre nord în așteptarea intervenţiei ardelene. După Călugăreni, turcii în-
cep organizarea pașalâcului la București și Târgoviște, introducând garnizoane
și transformând bisericile în moschei. Acţiunea militară a celor trei principate în
octombrie a dus la recucerirea orașului Târgoviște și la respingerea turcilor peste
Dunăre la Giurgiu. Campania otomană, pornită cu intenţia de a transforma ţări-
le în pașalâcuri, s-a sfârșit cu eșec. În 1596 Mihai Viteazul încheie pace cu turcii:
în schimbul plăţii tributului domnului i se recunoaște domnia. Încheie un tratat
cu Habsburgii (1598), orientat împotriva otomanilor.
Mihai Viteazul a realizat o faptă măreaţă, a reușit să efectueze prima unire
politică a celor trei ţări române sub o singură domnie. În toamna anului 1599,
Mihai pătrunde în Transilvania, învinge oastea ardeleană la Șelimbăr (18 octom-
brie 1599) și intră în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599. Mihai se intitulează domn
al Ţării Românești și al Ardealului. Mihai Viteazul, recunoscut de Dieta Transil-
vaniei ca locţiitor al împăratului, nu a modificat sistemul constituţional de stări.
A sprijinit boierii români din Transilvania, oferindu-le pământuri. Își pregătea
o bază socială în Transilvania prin dublarea administraţiei cu propriii săi boieri
români, în calitate de comisari de supraveghere. Preoţii români au fost scutiţi
de obligaţiile servile, ceea ce însemna o tentativă de a-si crea o bază proprie
românească prin ortodoxie. În mai 1600, Mihai cucerește Moldova, invocând
ca motiv alianţa lui Ieremia Movilă cu turcii și tătarii. A cerut împăratului recu-
noașterea stăpânirii asupra Ardealului, Moldovei și Ţării Românești, pentru el și
fiul său. Odată înfăptuită, unificarea sub Mihai Viteazul a declanșat procese isto-
rice latente ce izvorau din evoluţia societăţii europene care cunoaște o afirmare
a conștiinţei etnice. Înfăptuirea unirii nu a durat: nobilimea din Transilvania,
ostilă unei supremaţii românești, s-a alăturat generalului imperial Basta și l-a
învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18 septembrie 1600); polonezii pătrund
în Moldova, restaurând dinastia Movilă, iar la 20 octombrie este instalat în Ţara
Românească domn Simion Movilă. Mihai se refugiază la Viena.
Din cauza problemelor financiare Mihai a fost silit să aplice o soluţie nepopu-
lară “așezământul” sau “legarea ţăranilor de glie” prin care rumânii erau siliţi să
rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.
Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teri-
91
toriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah
îl îndepărtează pe Bathory din Transilvania. Continuă prin a recupera Țara Ro-
mânească, gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. Însă se pune la cale înlătura-
rea fizică a domnitorului român, și la 9/10 august 1601, la 3 km la sud de Turda,
Mihai Viteazul este ucis la ordinul generalului Gheorghe Basta.
VASILE LUPU, domn al Ţării Moldova 1634-1653, originar din Levant. Epo-
ca lui Vasile Lupu se remarcă prin prosperitate economică. În politica internă s-a
remarcat printr-o fiscalitate excesivă, prin măsuri de consolidare a servajului,
prin suprimarea anilor de prescriere. Domnul sprijină boierimea greacă ce se
consolidează economic prin cumpărări de sate și de prăvălii sau arendarea strân-
gerii impozitelor. El împarte populaţia în unităţi fiscale, ceea ce a reprezentat o
inovaţie. Domnul instaurează un regim autoritar, subminând rolul Sfatului dom-
nesc. Reușește să menţină echilibrul dintre boierimea partizană a politicii Porţii
și boierimea favorabilă apropierii de Polonia. Subordonează Biserica scopurilor
statului.
Introduce aplicarea normelor juridice scrise, bazate pe dreptul bizantin. A
zidit mai multe biserici, printre care remarcăm biserica „Trei Ierarhi” din Iași, pe
lângă care a înfiinţat o școală, numită Academia Vasilliană, și o tipografie.
Politica externă a domnului Moldovei era orientată împotriva alianţelor cu
Ţara Românească și Transilvania. El a urmărit să obţină domnia munteană pen-
tru fiul său sau pentru el însuși. Capătă susţinerea Poloniei în urma căsătoriei
fiicei Maria cu nobilul polonez Radziwill și a cazacilor zaporojeni, prin căsătoria
fiicei Ruxandra cu Timuș Hmelniţki. Domnul este înlocuit în 1653 cu Gheorghe
Ștefan (1653-1658).
MATEI BASARAB, domn al Ţării Românești (1632-1654), domn ales al
„boierilor”. În politica internă s-a ocupat de organizarea armatei, efectivele ajun-
gând la 40 000 de ostași. A dispus construirea unor noi fortificaţii.
Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei
școli artistice. A fost protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, mare ctitor,
adevarat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se
adaugă refacerea multor altora, atât în ţară, cât și la Muntele Athos și la sud
de Dunăre, la Vidin și Sistov. Mitropolia Ţării Românești beneficiază de danii
de sate și imunităţi fiscale și de sprijinul domniei pentru refacerea bisericilor.
A introdus prima legislaţie scrisă: “Pravila mică” (tipărită la mănăstrirea Go-
vora,1640), care a fost tradusă din limba slavonă, precum și “Îndreptarea legii”
(Târgoviște, 1652,).
În relaţiile externe a menţinut relaţii de prietenie, încheind pacte cu Gheor-
ghe Rákóczi I (1635), cu Sfântul Imperiu Roman (1636), Polonia (1637), Vene-
ţia (1639). Relaţiile cu Vasile Lupu, domnul Ţării Moldovei, au fost complicate.
Ciocnindu-se la Focșani (noiembrie 1637) și la Ojogeni pe Prahova (decembrie
1639), se împacă pentru un timp scurt în 1644. În semn de pace, fiecare voievod
zidește câte o mănăstire în ţara celuilalt. Basarab, în alianţă cu Gheorghe Rákóczi
al II-lea, îl ajută pe Gheorghe Ștefan să-l detroneze pe Vasile Lupu (aprilie 1653).
ISTORIA UNIVERSALĂ: Carol cel Mare, Ludovic XIV, Cristofor Columb,
Mehmet II
CAROL CEL MARE, rege al francilor din 768 până la moarte și fondator al
Imperiului Carolingian. A fost încoronat Imperator Augustus de către papa Leon
92
al III pe 25 decembrie 800. A menţinut vechile instituţii germanice care domnesc
asupra raporturilor dintre nobilii feudali. A fost primul conducător al unui im-
periu în Europa occidentală de la prăbușirea Imperiului Roman.
Înfăptuiește un șir de reforme interne: a împărţit imperiul în 250 de pagi
(de la cuvântul latin „pagus”, care înseamnă „sat”) și ai căror locuitori, numiţi
pagen-ses, în special lucrători ai pământului, au dat numele lor („pay-sans”)
agricultorilor francezi. A fondat un sistem mixt de supraveghere, laic și religios.
Litigiile erau arbitrate în numele regelui și în numele lui Hristos de un conte și
un episcop, care vizitau toate cantoanele (pagi). A obligat toţi demnitarii, func-
ţionarii și consilierii să-și trimită copiii la școală. În acest scop, Carol va ordona
restaurarea, sub autoritatea sa și cea a Bisericii, a unui sistem școlar mai bine
adaptat necesităţilor timpului.
În politica externă, Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de cucerire:
campania din Italia (773-774), a anexat regatul longobard, luându-și titlul de
„rege al francilor și al longobarzilor și patriciu al romanilor”; 778 - expediţie la
sud de Pirinei, dar eșecul din faţa Zaragozei l-a silit să se retragă; expediţiile din
785 și 812, francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei, cu Barce-
lona, fondând marca Spaniei. Anexează Saxonia (772-804), ţinuturile avarilor
(791-808) cu centrul în Panonia – fondează „marca de răsărit” (viitoarea Aus-
trie). Către sf. sec. VIII, statul franc cuprindea Galia, Italia nordică și centrală,
Spania de nord-est, precum și întinse ţinuturi de la est de Rin. Regele franc devi-
ne pentru papalitate „un zid de apărare a creștinătăţii”.
Imperiul Carolingian s-a dezmembrat după moarta lui Carol, în 843, prin
tratatul de la Verdun.
LUDOVIC al XIV-lea - rege al Franţei (1661-1715), supranumit „Regele
Soare”. În politica internă Ludovic XIV s-a bazat pe un aparat birocratic eficient:
intendenţii, reprezentanţi ai regelui în provincii, asigurau legătura dintre apara-
tul central de guvernare și cel din teritoriu. S-a sprijinit pe colaboratori pricepuţi
și devotaţi, dintre care s-au remarcat Jean-Baptiste Colbert(în Consiliul de Stat,
controlor general al finantelor, apoi secretar de stat al Casei Regale, secretar de
stat al marinei), Louvois, ministru de razboi, care a reorganizat armata.
În plan economic, măsurile adoptate au asigurat o dezvoltare fără precedent a
Franţei. Au fost înfiinţate manufacturi de obiecte de lux, tapiserii, mătase, stofe,
oglinzi, porţelanuri. A stimulat dezvoltarea comerţului prin desfiinţarea nume-
roaselor vămi interne, a construit canale (Languedoc, care unea Marea Medite-
rana cu Oceanul Atlantic), și crearea unei puternice marine comerciale.
În justiţie în perioada lui Ludovic XIV au fost introduse: codul civil (1667),
codul penal (1670), codul maritim (1672) și codul comercial (1673). În 1665 a
fost format consiliul de justiţie, dominat de Colbert.
În plan religios, Ludovic XIV a dus o luptă aprigă cu hughenoţii (calviniștii
francezi),cărora li s-au impus restricţii în privinţa căsătoriilor și a înmormân-
tărilor, au fost închise școlile și bisericile, au fost alungaţi din serviciile publice
și li s-a interzis practicarea profesiilor de medic, avocat și editor. Cei care îi de-
nunţau pe hughenoţi erau recompensaţi cu jumătate din proprietatea acestora.
Revocarea Edictului de la Nantes și Edictul de la Fontainebleau, la 22 octombrie
1685, prin care s-a dorit să se refaca unitatea religioasa în Franţa și se interzicea
credinţa protestantă, au provocat, după cumplite masacre, exodul masiv al pro-
testanţilor către ţările vecine (Olanda, Anglia, Brandenburg). Franţa a pierdut o
forţă de muncă de înaltă calificare, de care au beneficiat statele sus-menţionate.
În plan cultural, domnia lui Ludovic XIV a reprezentat o perioadă de înflo-
93
rire culturală. Mari progrese au făcut știinţele, artele și literatura. În perioada
domniei Regelui Soare, au creat scriitori precum Racine, Molière, La Fontaine.
Franţa a devenit un model de civilizaţie, impunând curţilor europene eticheta și
manierele pariziene.
Pe plan extern, Franta a cunoscut o serie de succese. În Europa, în perioada
1659-1713, s-a manifestat hegemonia franceză. A fost implicat în Războiul de
devoluţie(1667-1668), Războiul cu olandezii (1672-1679), Războiul de nouă ani
(1688-1697), Războiul pentru succesiunea spaniolă (1702-1713). A transformat
în cauză naţională cucerirea Flandrei, Alsaciei și Franche-Comte.
CRISTOFOR COLUMB (n. 1451 – d. 20 mai 1506), navigator. A devenit ves-
tit descoperind un nou continent, America, care era cunoscut ca Lumea Veche.
A făcut numeroase încercări la curţile regale pentru a-i fi susţinută expedi-
ţia în Îndia navigând spre vest: în anul 1484, la João al II-lea, regele Portugalie,
apoi la curtea spaniolă, în 1486 a avut o audienţă la Isabella I, regina Castiliei,
dar fără succese. În 1492 Ferdinand al V-lea, regele Castiliei, și regina Isabella
au acceptat să sponsorizeze expediţia lui Columb. În urma contractului semnat
navigatorul devenea vicerege asupra tuturor teritoriilor descoperite și i se acorda
o zecime din toate metalele preţioase descoperite sub jurisdicţia sa. A efectuat
patru călătorii: I (3 august 1492-15 martie 1493), plecând cu navele Santa Maria,
Pinta și Nina . La 12 octombrie 1492 a fost descoperită Lumea Nouă, urmată
de descoperirea insulelor Santa Maria Conception, Fernandina, Isabella, Juna,
Bohio-Española. A fost explorată coasta de nord-est a Cubei și coasta nordică a
Hispaniolei; II (septembrie 1493-1495), insulele Dominica, Guadalupe și Anti-
gua, iar aproape de Capul Isabella (Republica Dominicană), a stabilit o colonie
care a devenit prima așezare europeană în Lumea Nouă, a cercetat coastele Cu-
bei, pe care a considerat-o parte a Asiei. În urma conflictelor cu băștinașii și a
diferendelor între coloniști a fost nevoit să plece în Spania pentru a da explicaţii
la curtea regală; III (mai 1498-1500) debarcarea pe insula Trinidad (Sfânta Trei-
me), a descoperit Venezuela, insula Margarita. A încercat, însă inutil să conver-
tească băștinașii americani la creștinism și să colecteze aur. În urma intrigilor,
regii au numit pe Hispaniola un nou guvernator, Francisco de Bobadilla, care l-a
arestat pe Columb și l-a trimis în Spania; IV (mai 1502- noiembrie 1504) a navi-
gat spre sud de-a lungul coastelor Americii Centrale, în ianuarie 1503 a debarcat
în Panama. Fiind în stare critică, însoțit de revolte și vase putrezite, Columb a
cerut ajutor ajutor, care a ajuns aproape după un an, fiind întârziat intenţionat.
Echipajul care a rămas s-a îmbarcat în iunie 1504 și a pornit spre Spania. A murit
la 20 mai 1506.
MEHMED II Fatih (Cuceritorul sau Mahomed al II-lea), sultan al Imperiului
Otoman între 1444 și 1446 și între 1451 și 1481. A reorganizat structura statală
și militară. Unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman,
unii istorici considerându-l adevaratul întemeietor al Imperiului Otoman.
În politica internă, după ce a cucerit Constantinopolul, punând capăt Impe-
riului Bizantin, schimbă denumirea capitalei Bizanţului în Istambul și își stabi-
lește capitala. Garantează libertăţi creștinilor și conservează privilegiile genove-
zilor și veneţienilor. Organizarea imperiului, și a armatei, a fost desăvâșită sub
conducerea lui. Trupele de elita ale ienicerilor nu aveau egal în acel moment.
În timpul lui Mehmed Fatih s-au emis monede din cupru –mangâri, din argint
– aspri/akche și onluk, (piese de 10 aspri/akhce) si prima monedă otomană pro-
priu-zisă din aur-sultani/sultanini sau altân.
94
În politica externă, s-a remarcat prin cuceriri, pentru succese numit Fatih
(Cuceritorul). După cucerirea Constantinopolului în 1453, Mahomed a acţionat
pentru ocuparea întregii Peninsule Balcanice. În timpul domniei lui, turcii au
cucerit în Europa: În 1470, toata Grecia se afla sub stăpânire otomană; Serbia
a fost cucerită în 1459, Bosnia în 1463, iar Albania în 1479. Sultanul a distrus
și Imperiul Grec de la Trapezunt în anul 1461, iar Hanatul Crimeei i-a devenit
vasal în 1475. În 1470 a capturat insula Negroponte, important centru comerci-
al veneţian din zona continentală a Greciei, veneţienii au acceptat să plătească
sultanului un tribut anual substanţial. În anul 1480, flota lui Mahomed a cucerit
portul Otranto din sudul Italiei. În 1472, a mobilizat întreaga sa armată de circa
100.000 de persoane și a învins forţele lui Uzun Hasan la Bashkent. Tratatul de
pace care a urmat i-a acordat lui Mahomed controlul asupra întregii Anatolii
până la râul Eufrat.
A purtat bătălii și cu domnii români. În 1456 a fost învins de Iancu de Hu-
nedoara care conducea bătălia de apărare a Belgradului. În anul 1462 a suferit
înfrângere din partea lui Vlad Ţepeș. În vestita bătălie de noapte ( prima din
istoria militară a lumii), Vlad Ţepeș și cei mai buni oșteni se îmbracă în straie
turcești și se infiltrează între otomani, zdrobindu-i. În 1475 și 1476 a suferit două
înfrângeri de la marele domn al Ţării Moldova, Ștefan cel Mare: la Vaslui și la
Războieni și a fost forţat să părăsească ţara făra să-l poată înlatura pe Stefan cel
Mare de pe tron.
Epoca modernă
ISTORIA ROMÂNILOR: Dimitrie Cantemir, Constantin Mavrocordat, Gav-
riil Bănulescu-Bodoni, Alexandru Ioan Cuza, Carol I de Hohenzolerlern-Sig-
maringen
DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723) domn al Moldovei (1693; 1710-1711).
Încearcă să redobândească independenţa ţării cu ajutorul lui Petru I, ţarul Rusi-
ei, încheind cu acesta o alianţă antiotomană, dar a fost înfrânt, fiind nevoit să se
refugieze în Rusia, unde a devenit consilier al lui Petru I. Savant umanist, în 1714
este ales membru al Academiei din Berlin, a lăsat posterităţii lucrări istorico-ge-
ografice Descrierea Moldovei și istorice Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor
etc. Alte lucrări importante ale lui Cantemir sunt: Istoria creșterii și descrește-
rii Imperiului Otoman, ,,Sistemul religiei mahomedane”, ,,Cercetarea naturală a
monarhiilor”. Opera cantemireană a pus bazele iluminismului în întreg spaţiul
românesc.
Având o temeinică cultură muzicală, D. Cantemir a scris în limba turcă, pen-
tru prima dată, un tratat de teorie a muzicii turcești ,,Cartea știinţei muzicii”.
Studiul cuprinde melodii otomane, dar și folclor din Moldova și 20 de creaţii
proprii.
CONSTANTIN MAVROCORDAT, domn al Ţării Moldovei: 15 aprilie 1733
- 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 30 iulie 1743; februarie 1748 - august
1749 și 28 iunie 1769 – 14 decembrie 1769; domn al Ţării Românești: septembrie
1730 - octombrie 1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735
- septembrie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie
1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763.
A dus o politica internă prin metode caracteristice absolutismului luminat,
cu efect modernizator. La 7 februarie 1741 emite un hrisov care prevedea un pro-
gram de reforme în domeniile: administrativ, juridic, fiscal, agrar. Desfiinţează
unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și cuniţa (impozit pe cai), „pogonăritul”
95
și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Hrisovul din
1746 le dă ţăranilor dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și
libertatea cu 10 taleri, plătiţi boierului respectiv. Pe ţăranii boierești îi obligă la
dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova .
Reforma socială prevedea repartizarea boierilor după trei ranguri: mare, mij-
lociu și mic, fiecare conform rangului primind salariu din vistieria statului. Obli-
gaţiile ţăranilor scutelnici faţă de boieri și înaltul cler se fixau în bază de contract
și pe pe un termen limitat. În 1741 au fost reorganizate și stările militare - slu-
jitorii, călărașii, dărăbanţii etc., majoritatea fiind incluși în categoria populaţiei
impozabile.
A unificat și subordonat și mai mult puterii centrale administraţia ţinuturi-
lor. În fruntea fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau
funcţii administrative, fiscale și judiciare. În domeniul învăţământului: a trecut
întreţinerea Academiei Domnești din Iași pe sama vistieriei, a trimis 15 tineri
la studii în Veneţia, din porunca lui a fost tipărită prima colecţie de documente
istorice din Moldova (Ocolnica). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente. Le
cerea funcţionarilor să cunoască limba românească. A susţinut tipărirea cărţilor
bisericești în românește.
În urma războiului ruso - austro - turc (1736 - 1739), obţine reunirea Olteniei
la Ţara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739. Ultima domnie coinci-
de cu începutul războiului ruso-turc, a fost rănit și făcut prizonier. Moare la Iași.
GAVRIIL BĂNULESCU-BODONI (1746–1821), Mitropolitul Ortodox al
Moldovei, Poltavei, Kievului și ulterior al Basarabiei. Se naște într-o familie de
ţărani-răzeși, originară din Câmplung-Moldovenesc. Studii: Academia Duhov-
nicească din Kiev (1771-1773); școli eline din Patmos, Smirna și mănăstirea Va-
topedu de la Muntele Athos (1773-1776). Studiază cărţile vechi și limba franceză
în localitatea Patmos, Grecia (1779-1780). Este hirotonit ieromonah (1781). Este
numit Mitropolit al Moldovei și Munteniei (1792), Mitropolit al Poltavei (1793-
1799), Mitropolia Kievului (1799-1803). În 1801 devine membru al Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Este numit exarh al Bisericii din Moldova și
Valahia, în scaunul mitropolitan se instalează la Iași, la 22 mai 1808. Se află în
fruntea Mitropoliei Moldovei până după Pacea de la București (1812). Este nu-
mit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse Exarh și Mitropolit al Chișinău-
lui și Hotinului (1813).
A tipărit numeroase cărţi în limba română cu caracter bisericesc și laic, so-
licitate atât pe teritoriul Basarabiei, cât și în Principate și a lucrat pentru buna
desfășurare a vieţii bisericești. Prin aportul său a fost înfiinţat Seminarul teologic
din Chișinău (1813) și este înfiinţată Tipografia Eparhială (1814). Este înmor-
mântat la mănăstirea Căpriana.
ALEXANDRU IOAN CUZA - domn al Unirii (1859-1866). Principalul scop
al domnului a fost desăvârșirea unităţii Ţării Romănești și a Moldovei, printr-o
serie de acte de guvernământ: formarea unui parlament unic, a unui singur gu-
vern, fixarea capitalei la Bucuresti (1862), organizarea statului pe noi baze.
Militant pentru cauza naţională și pentru obţinerea independenţei ţării, s-a
afirmat în timpul mișcării revoluţionare de la 1848 din Moldova, fiind alături de
membrii mișcării naţionale din Moldova, cerând înfăptuirea reformelor expuse
în petiţia-proclamaţie. Participă la Marea adunare a poporului de la Blaj din 3-15
mai 1848. De la Blaj pleacă în Bucovina, unde face parte din Comitetul revolţti-
onar moldovean împreuna cu C. Negri, V. Alecsandri, Petrache Cazimir și alţii.
96
În 1849, Al. I. Cuza este numit, de catre Grigore Ghica, președinte al Judecătoriei
Covurluiului. În 1851 devine director al Ministerului de Interne din Iași. În 1855
– vornic, la 7 iunie 1856 – pârcălab (prefect) al ţinutului Covurlui, iar in 1857
– pârcălab de Galaţi. Al. I. Cuza îndeplinește diverse funcţii militare: colonel,
hatman al miliţiei, iar în preajma Unirii este numit comandantul întregii armate
moldovenești. Este ales deputat din partea orașului Galaţi în Adunarea ad-hoc
din septembrie 1857. La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei îl alege
ca domn. Sub directa presiune a maselor, în ziua de 24 ianuarie 1859, la propu-
nerea partidei naţionale, este votat ca domn al Ţării Românești. Dubla alegere
a lui Cuza înseamnă un pas important spre unirea completă a Ţărilor Române.
A stat la bazele României moderne prin reformele profunde (Serviciile de
vămi ale celor două ţări s-au contopit într-o singură direcţie generală, cursul mo-
nedelor din Principate a fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost contopi-
te, s-a înfăptuit reforma agrară, reforma militară, se pun bazele unui Cod Civil și
a Codului Penal, se instituie învăţământul obligatoriu de patru clase, reforma fis-
cală-încep să se aplice impozite pentru infrastructura etc., a fost adoptat sistemul
metric, s-au afirmat drepturile autocefale ale bisericii române faţă de patriarhia
din Constantinopol). A fost silit să abdice la 11 februarie 1866.
CAROL I DE HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN, domn, apoi rege al
României. În timpul domniei, Carol I a obţinut independenţa ţării, a redresat
economia, a construit castelul Peleș. Este proclamat domn al României la 10 mai
1866. La 29 iunie 1866 a fost adoptată prima constituţie a ţării, una dintre cele
mai avansate constituţii ale timpului, inspirată din constituţia Belgiei. La 14 mar-
tie 1881, Carol I a fost proclamat rege. La 15 martie 1881, a modificat Constituţia
pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi
numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
În urma Războiului de Independenţă (cunoscut și ca Războiul ruso-turc,
1877 - 1878), România a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman
confirmată prin Tratatul de la Berlin,. În timpul operaţiunilor militare, regele a
fost prezent personal pe câmpul de luptă.
În 1883 Carol a semnat un tratat secret care lega România de Tripla Alianţă,
care intră în vigoare în cazul în care Rusia ar fi atacat unul dintre membrii trata-
tului, deși Carol era de altă părere.
În urma celui de-al Doilea Război Balcanic, prin Tratatul de la București
(1913), România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.
ISTORIA UNIVERSALĂ: Petru I Cel Mare, George Washington, Otto Von
Bismarck, Napoleon I, Regina Victoria, Alexandru (Aleksandr) al II-lea,
Abraham Lincoln.
PETRU I CEL MARE (1672-1725), împărat al Rusiei din 1682 până la sfâr-
șitul vieţii, care a introdus reforme de natură modernă: administrativă, milita-
ră, bisericească, calendaristică etc. Reforma administrativă din 1708 a creat opt
gubernii conduse de câte un guvernator care răspundea de siguranţa publică,
drumuri, administrarea justiţiei și taxe. În 1719, marile gubernii au fost împăr-
ţite în 45 (mai târziu 50) de provincii, fiecare dintre acestea fiind conduse de un
guvernator militar.
A organizat armată permanentă dupa modelul european. Începe dezvoltarea
industriei navale și instaleaza o flotă armată permanentă în Marea Baltica.
Înlocuiește Duma boierească cu un Consiliu restrâns de miniștri, căruia îi
97
adaugă o Cameră de justiţie și înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă,
judecătorească și executivă. Senatul se supune ţarului.
A introdus schimbări în vestimentaţie și maniere: emite un ucaz prin care in-
terzice tuturor bărbaţiilor să-și lase barbă, în afară de slujitorii Bisericii. Cei care
nu se supun ucazului plătesc amendă. A înfăptuit reforma calendarului, după
calendarul iulian, european, fiecare an începând la 1 ianuarie și nu la 1 septem-
brie ca până atunci.
Prin ucazul din 23 martie 1714, împiedică fărâmiţarea pământului; fiul sau
fiica cea mai mare vor moșteni tot pământul, ceilalţi copii își vor împărţi între ei
bunurile mobile.
A susţinut dezvoltarea știinţiei, editura de carte. A încurajat traducerea în
rusă a unor manuale cu subiecte practice ca aritmetica sau astronomia. A înfi-
inţat școli de matematică și navigaţie, construcţii civile, chirurgie, minerit. A in-
trodus obligativitatea educaţiei pentru membrii nobilimii. La sfârșitul domniei,
avea în plan înfiinţarea Academiei de Știinţe. În 1703 la Moscova apare primul
ziar rusesc „Știri din Moscova” (Moskovskie-novosti). Construiește orașul San-
kt- Petersburg. În 1725 finisează construcţia palatului Peterhof, numit mai târziu
Palatul Versailles al Rusiei.
În urma războaielor purtate a lărgit hotarele Imperiului Rus: Livonia, Esto-
nia, Ingria, o parte din Karelia, orașele Baku și Derbent, cele trei provincii Ghi-
lan, Mazanderan și Astrabad. În 1697 Petru a iniţiat Marea Solie, alcătuită din
250 de persoane, care merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga,
Veneţia, Londra. Petru I a călătorit incognito sub numele de Piotr Mihailov. Pe
lângă scopurile diplomatice, unul dintre scopurile principale ale Marii Solii a
fost dobândirea unor cunoștinţe avansate de tehnică și tehnologie (în domeniul
construcţiilor navale, în fabricarea ceasurilor, gravura în cupru etc.).
GEORGE WASHINGTON (1732-1799). Reprezentat de vază activ în obţine-
rea independenţei coloniilor din America de Nord faţă de Regatul Unit. Primul
președinte al SUA (1789-1797). În 1787, Washington a fost președintele Con-
venţiei constituţionale care a adoptat Constituţia Statelor Unite ale Americii, în
vigoare și astăzi.
A dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al
izolaţionismului. A participat la luptele împotriva francezilor (1754) și a reușit
să cucerească fortăreaţa Fort Duquesne (azi Pittsburgh). În 1775 a fost numit
comandant suprem al tuturor forţelor militare ale coloniilor răsculate împotriva
Angliei. În 1797 nu acceptă al treilea mandat. Se retrage definitiv la plantaţia sa.
OTTO VON BISMARCK (1815-1898). Cancelar al Germaniei (1871-1890)
care a dat un stat naţiunii germane. Principalul său obiectiv politic a fost ridica-
rea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederaţiei Germane, ceea ce i-a
reușit prin diplomaţie și două războaie A reușit să impună Prusia ca mare putere
europeană după învingerea Franţei în războiul Franco-Prusac din 1870.
Strategia economică, culturală și socială i-au întărit autoritatea și puterea asu-
pra poporului german. A consolidat măsurile liberale privind uniunea vamală
existentă, a limitat zona de liber schimb la statele germane, excluzând Austria, a
creat case de asigurare socială care compensau accidentele de muncă, riscul de
boală și a încurajat formarea caselor de pensii. A lansat o politică naţionalistă și
anticatolică numită „Kulturkampf ”. Diplomat abil. În urma conflictului cu îm-
păratul Wilhelm a fost eliberat din funcţie în 1890 și s-a retras pe domeniul său.
98
NAPOLEON I BONAPARTE (1769-1821). Împărat al francezilor între 1804
și 1815. Unul dintre cei mai mari lideri din istoria Franţei. A creat Codul lui
Napoleon, care a pus bazele legislaţiei administrative și judiciare în majoritatea
ţărilor din Europa de Vest.
A dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare, luptând cu
cele mai mari state europene și repurtând victorii răsunătoare. A condus cam-
panii reușite împotriva Primei și celei de-a doua Coaliţii, care luptau împotriva
Franţei. Napoleon s-a remarcat în Campania din Italia (1796), Campania din
Egipt (1798). Este Prim-consul al Republicii (1799-1804), prin răsturnarea Di-
rectoratului, își impune dictatura personală în noiembrie anul 1799. Napoleon a
fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-con-
sultus. A purtat războaie cu Anglia, Rusia, Austria, Prusia. În 1813 în Bătălia de
la Leipzig este înfrânt de către cele cinci naţiuni. Napoleon este obligat să abdice
și este exilat în insula Elba în 1814. În 1815 a scăpat de pe Elba și s-a întors la
putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Ultimii ani
Napoleon a locuit sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena.
REGINA VICTORIA Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra - d.22 ianuarie
1901, Isle of Wight), regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei (1837-
1901). Cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, cunoscută sub numele de
Era Victoriană, perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, știinţifice
și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a
Imperiului Britanic. Încoronarea a avut loc la 28 iunie 1838.
În politica internă a sprijinit trecerea Actului de reformă din 1867, care a per-
mis unui milion de muncitori să voteze, deși ea nu a fost în favorea dreptului de
vot pentru femei. În 1874 a susţinut Regulamentul de cult public (Legea 1874),
care a eliminat ritualurile catolice din liturghia anglicană. Ea a preferat serviciile
scurte, simple.
Pe plan internaţional, Victoria a îmbunătăţit relaţiile dintre Franţa și Marea
Britanie. Prima vizită a Victoriei în Irlanda, în 1849, a fost un succes public,
dar nu și succes asupra creșterii naţionalismului irlandez. Și-a căsătorit fiica cea
mare cu Prinţul Frederic Wilhelm al Prusiei.
A trecut Actul titlurilor regale din 1876 prin Parlament, astfel că Victoria a
luat titlul de ,,împărăteasă a Indiei” de la 1 mai 1876. Noul titlu a fost proclamat
la Delhi Durbar la 1 ianuarie 1877. Între aprilie 1877 și februarie 1878, ea a ame-
ninţat de cinci ori cu abdicarea în timp ce-l presa pe prim-ministrul Disraeli să
acţioneze împotriva Rusiei în Războiul Ruso-Turc (1877-1878), însă ameninţări-
le nu au avut nici un impact asupra evenimentelor sau la încheierea lor cu Con-
gresul de la Berlin. Politica expansionistă externă a lui Disraeli, pe care Victoria
a aprobat-o, a condus la conflicte, cum ar fi Războiul Zulușilor și al doilea război
anglo-afgan. În 1889, în timpul unei călătorii la Biarritz, ea a vizitat și Spania. În
aprilie 1900 a mers în Irlanda.
,,Era victoriană”- epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și
cultural. Din epoca victoriană au rămas clădirile istorice construite în stil victo-
rian.
ALEXANDRU al II-lea, împărat al Rusiei ( 2 martie 1855-1881). În politica
internă s-a manifestat prin înfăptuirea unui șir de reforme: reforma agrară (19
februarie/3 martie 1861 a fost semnat Manifestul despre abolirea șerbiei); refor-
ma zemstvelor (1 ianuarie 1864); reforma orășenească (1870), reforma judicia-
ră (1864), reforma învăţământului. În economie, începând cu anii ’60 ai sec. al
99
XIX-lea, a avut loc o criză economică provocată, în opinia istoricilor, de refuzul
lui Alexandru de la politica protecţionismului industrial și trecerea la politica
liberală în comerţul extern. Până la sfârșitul anilor ’80 perioada e definită ca fiind
o depresie economică. Domnia lui Alexandru se caracterizează prin creșterea
numărului de manifestări sociale, de proteste și răscoale naţionale în Polonia și
în Ţinutul Nord-Vestic (în 1863 înăbușă răscoala din Polonia, urmată de repre-
salii sângeroase) și răscoală din Caucaz (1877-1878).
Pe timpul lui Alexandru al II-lea s-au lărgit hotarele Imperiului Rus: prin
războaie sunt alipite Asia Centrală, Caucazul de Nord, Orientul Îndepărtat, Par-
tea de sud a Basarabiei. În politica externă s-a remarcat prin anexarea ţinutului
Amuriei, care aparţinea Chinei (1858), supunerea Caucazul de răsărit, după un
război care a durat aproape 50 de ani (1859); în 1864 supune Caucazul de apus,
în 1865 cucerește Tașkentul, în 1867 – Turkestanul, în 1868 – Samarkandul și
Buhara, în 1873 și 1876 cucerește hanatele Hivei și Kokand, din Asia Centrală, în
1877–1878 poartă războiul ruso-turc. În martie 1881 este asasinat de anarhiști.
ABRAHAM LINCOLN, președinte al SUA în 1860- 1865. Programul său se
baza pe trei idei fundamentale: abolirea progresivă a sclaviei în Statele din Sud,
interzicerea ei în toate celelalte; libertatea circulaţiei oamenilor și a mărfurilor
prin eliminarea barierelor vamale dintre state; renunţarea la urmărirea sclavilor
refugiaţi în statele aboliţioniste.Lincoln a reușit să-i convingă pe republicani că
partidul lor trebuia să lupte împotriva sclaviei și noile state acceptate în Uniune
să fie împiedicate să practice sclavia legal. A informat opinia publică prin mesaje
și cuvântări (așa cum au fost Discursul de la Peoria, din octombrie 1854, prin
care condamna legea „Kansas-Nebraska,” Cuvântarea de la Gettysburg1863)).
În cazul secesiunii Sudului, Lincoln prevedea folosirea forţei armate pentru
a readuce statele rebele în Uniune. Statele din Nord au votat unul după altul
ordonanţe de secesiune (Carolina de Sud, 20 decembrie 1860, în februarie 1861:
Florida, Alabama, Mississippi, Georgia, Louisiana și Texas, acestea au format
Confederaţia Statelor din Sud, la care s-au alăturat: Arkansas, Carolina de Nord,
Tennessee și Virginia). Lincoln a propus, în martie 1862, ca ajutoare financiare
să fie oferite statelor sudiste care acceptau abolirea progresivă a sclavagismului.
La 1 ianuarie 1863 Lincoln a semnat proclamaţia de emancipare a sclavilor. La
Appomatox, în 1865, generalul confederat Robert Lee semna capitularea Sudu-
lui, punând capăt războiului civil. La 14 aprilie 1865, în timpul unei reprezentan-
ţii la teatrul Ford din Washington, Abraham Lincoln a fost împușcat.
Epoca contemporană
ISTORIA ROMÂNILOR: Ferdinand I, Nicolae Titulescu, Ion Inculeţ, Nicolae
Iorga, Nicolae Ceaușescu, Grigore Vieru
FERDINAND I, rege al României (10 octombrie 1914-20 iulie 1927). Fer-
dinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea Ro-
mâniei în Primul Război Mondial de partea Antantei, făcând primul pas pentru
realizarea idealului României Mari. Pe 17 august 1916 a fost semnată convenţia
politică dintre România, pe de o parte, și Franţa, Marea Britanie, Italia și Ru-
sia, pe de altă parte, prin care Antanta recunoștea legitimitatea unirii Bucovinei,
Transilvaniei și Banatului cu Romania. Pe parcursul desfășurării operaţiilor mili-
tare, o bună parte din teritoriul României a fost ocupat de către trupele Puterilor
Centrale. Ferdinand și guvernul român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iași.
În condiţii deosebit de complicate, Ferdinand a refuzat să ratifice pacea separată
100
între Puterile Centrale și România. La 18 noiembrie 1918, regele Ferdinand se
întoarce la Bucuresti.
Ferdinand a fost regele României Mari, în 1918 și-au declarat unirea cu Ro-
mânia - Basarabia (la 27 martie) și Bucovina (la 15 noiembrie), iar prin Marea
Adunare Naţională de la Alba-Iulia, Transilvania se unea cu România, desăvâr-
șindu-se statul naţional unitar român. Ferdinand a fost încoronat la 15 octom-
brie 1922 la Alba Iulia. A sprijinit reformele înfăptuite în România: agrară, admi-
nistrativă, constituţională, fiind un veritabil monarh constituţional etc.
NICOLAE TITULESCU (1882-1941), remarcabil diplomat și om politic
român. Studii: la Craiova, primare și liceale; dreptul la Paris. Activitate: profe-
sor suplinitor la Universitatea din Iași, din 1909 -profesor de drept civil la Uni-
versitatea din București; și-a început activitatea politică în 1912, ales deputat în
Parlament; în 1917 numit ministru de finanţe. Membru al delegaţiei române,
la Conferinţa de Pace. În 1922 -ministru plenipotenţiar al României la Londra.
În 1927-1928 ajunge în fruntea Ministerului Afacerilor Străine. Reprezentant al
României la Societatea Naţiunilor. În toamna anului 1930 a fost ales președinte
al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, reales în această funcţie în 1931. În
anii 1932-1936 a revenit la conducerea Ministerului de Externe.
Orator convingător și diplomat abil – apărător constant al intereselor româ-
nești, dar și al păcii internaţionale. Titulescu era supranumit „academicianul pă-
cii”, „ministrul Europei”, „tribunul păcii”, iar A. Frangulis, președinte al Acade-
miei Diplomatice Internaţionale, evocându-l pe Titulescu, îl caracteriza drept „o
siluetă legendară a congreselor și reuniunilor internaţionale”. Nicolae Titulescu
s-a numărat printre membrii fondatori ai Academiei Diplomatice Internaţiona-
le din Paris (înfiinţată la 26 noiembrie 1926), iar la 7 ianuarie 1927, a fost ales
vicepreședinte al acestei instituţii. În 1934, a devenit președinte al Academiei.
A încurajat eforturile de constituire, menţinere și consolidare a Micii Înţelegeri
și Înţelegerii Balcanice. În februarie 1933 a fost semnat la Geneva Pactul reor-
ganizării Micii Înţelegeri. La 9 februarie 1934 s-a înfiinţat Înţelegerea Balcanică
de către reprezentanţii României, Greciei, Iugoslaviei și Turciei. La 3 iulie 1933,
România a semnat, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii și a teritoriului,
la elaborarea căreia a contribuit din plin și Nicolae Titulescu. În virtutea aceluiași
principiu, România a aderat la Pactul de neagresiune și conciliaţiune, semnat la
Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).
Negocierile dintre N. Titulescu și M. Litvinov au condus la stabilirea relaţiilor
diplomatice dintre România și URSS în ziua de 9 iunie 1934. Au urmat apoi și
alte negocieri între cei doi, perfectându-se un protocol pentru încheierea unui
pact de asistenţă mutuală la 21 iulie 1936.
În concepţia lui N.Titulescu privind relaţiile internaţionale și rolul dreptului
internaţional în viaţa naţiunilor, pacea reprezintă elementul central de referinţă.
ION INCULEŢ (1884-1940), om politic, fizician,membru titular al Acade-
miei Române. Studii: Seminarul teologic din Chișinău (1905), Facultatea de Fi-
zică și Matematică a Universităţii din Dorpat (azi – Tartu, Estonia), abandona-
te; 1907-1911 Facultatea de Fizică și Matematică a Universităţii din Petersburg.
Activează 1911-1917 profesor la Școala reală, Școala comercială, Gimnaziul de
fete din Petersburg. În anul 1917 participă activ la viaţa social-politică din Pe-
tersburg, fiind ales membru al Sovietului orășenesc de deputaţi ai muncitorilor și
soldaţilor din partea Uniunii profesorilor. În 1917 revine în Basarabia în calitate
de emisar al Guvernului Provizoriu. – Primul Președinte al Sfatului Ţării, ales
101
la 21 noiembrie 1917. Militant al ideei eliberării naţionale și unirii cu România.
După unirea Basarabiei cu România, a continuat să joace un rol semnificativ în
viaţa politică, deţinând înalte funcţii: ministru al Basarabiei, ministru al sănătăţii
publice, ministru de interne, ministru al comunicaţiilor și vicepreședinte al Con-
siliui de Miniștri al României.
Pentru meritele sale politice și știinţifice, fizicianul Ion Inculeţ este ales la 10
octombrie 1918 membru titular al Academiei Române.
NICOLAE IORGA (1871 -1940), mare istoric și om politic român; enciclo-
pedist, critic literar, documentalist, dramaturg, poet, memorialist, ministru, par-
lamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Membru
al Academiilor română, franceză, iugoslavă și poloneză, multe universităţi din
lume i-au acordat diploma de doctor honoris causa.
A studit la Liceul Naţional din Iași în 1888; Universitatea din Iași cu diploma
“magna cum laude”; studii universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obţinînd doc-
toratul (1893) la numai 23 de ani și devine membru corespondent al Academiei
Române.
În 1894, obţine prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București.
Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începînd din 1908 ţine cur-
suri de vară la Vălenii de Munte, judeţul Prahova. Rector al Universităţii din Bu-
curesti (1929-1932). Autor al circa 1.250 de volume și 25.000 de articole. Opera
sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii,
istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în
străinătate etc. Cîteva din publicaţiile mai importante: Studii și documente cu
privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman
în 5 volume. În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. La Vălenii de
Munte (1908), pune bazele unei originale „fundații” culturale: tipografie, edi-
tură, Universitate populară (din 1912). Nicolae Iorga a fost fondator (1920) și
director al Școlii Române din Paris. A editat și condus numeroase ziare și revis-
te (“Neamul românesc”, “Revista istorică”, “Revue Historique du Sud-Est-Euro-
péen”, “Floarea darurilor” etc.).
Activitatea politică: cofondator al Partidului Naţionalist-Democrat, în anii
1931-1932; Prim-ministru și Ministru al Educaţiei Naţionale. Membru al parla-
mentului în mai multe legislaturi.
Nicolae Iorga a fost asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari.
NICOLAE CEAUȘESCU (1918 -1989). Secretar general al Partidului Co-
munist Român, șef de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până în 22
decembrie 1989. În martie 1965, Ceaușescu preia funcţia de secretar general al
Partidului Muncitoresc Român. Redenumește Partidul Muncitoresc Român în
Partidul Comunist Român, decide schimbarea numelui oficial al ţării din Repu-
blica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Cu-
mulează funcţia de secretar general al PCR în 1967 cu funcţia de președinte al
Consiliului de Stat. În 1974 a fost modificată Constituţia, fiind instituită funcţia
de președinte al Republicii Socialiste România. La 28 martie 1974, în această
funcţie este ales N. Ceaușescu. El rămânea și președinte al Consiliului de Stat,
secretar general al PCR și președinte al Consiliului de Apărare Naţională, deţi-
nând astfel toate pârghiile puterii. În 1971 debutează „revoluţia culturală”, care
continuă până în 1989, de inspiraţie chineză și nord-coreeană (exacerbarea cul-
turii comuniste și a cultului personalităţii lui N. Ceaușescu, proiectarea trecerii
la o nouă treaptă a socialismului – societatea socialistă multilateral dezvoltată).
102
Elementele definitorii ale acestei perioade sunt promovarea în funcţiile de con-
ducere a membrilor familiei Ceaușescu (socialismul dinastic), reluarea industri-
alizării forţate și realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic (Canalul
Dunărea-Marea Neagră, Casa Poporului, București) care determină secătuirea
resurselor ţării și creșterea rapidă a datoriei externe a României, achitarea da-
toriei externe prin restrângerea drastică a consumului populaţiei (1980-1989),
scăderea accelerată a nivelului de trai, politica de teroare internă exercitată de
securitate și alte instituţii ale statului asupra populaţiei, reprimarea drastică a
revoltelor, iniţierea programului de sistematizare urbană și rurală, care a con-
dus la distrugerea bisericilor, a centrelor istorice urbane și a satelor românești;
încălcarea flagrantă a drepturilor omului; izolarea ţării în relaţiile cu statele occi-
dentale; respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special
după 1985).
Prin politica sa externă a încercat să se elibereze de influenţa sovietică. Româ-
nia întreţine relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F.
Germania. România a fost vizitată oficial de către doi președinţi ai SUA (Nixon și
Ford). Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanţarea
programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul
din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de lo-
cuinţe. A desfiinţat Institut de Matematică în 1975, Institutul de Pedagogie - în
1982.
Nemulţumirile populaţiei, provocate de grave probleme interne, ating apo-
geul în 1989. Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decem-
brie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist. Nicolae
Ceaușescu și soţia sa Elena Ceaușescu au fugit din capitală pe 22 decembrie. Ei
s-au îndreptat spre reședinţa de la Snagov, apoi spre Târgoviște. Soţii Ceaușescu
au fost arestaţi. La 24 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion
Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepţional. Procesul a avul loc la 25
decembrie (ora 13:20 -14:40), în garnizoana din Târgoviște. Sentinţa de condam-
nare la moarte a fost pronunţată la ora 14:45. Verdictul a fost executat cinci mi-
nute mai târziu, în curtea garnizoanei, lângă clădirea corpului de gardă. Execuţia
soţilor Ceaușescu a provocat numeroase dicuţii și păreri controversate.
GRIGORE VIERU, renumit poet din Republica Moldova (14 februarie 1935
- 18 ianuarie 2009). Studii:Institutul Pedagogic ,,Ion Creangă” din Chișinău, Fa-
cultatea de Filologie și Istorie. Debutul literar: în 1957 cu o plachetă de versuri
pentru copii, Alarma. În 1958 i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii,
Muzicuţe, și s-a angajat ca redactor la revista pentru copii Scânteia Leninistă.
Redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Mol-
dova, redactor la editura Cartea Moldovenească (1960 și 1963), unde i-au apărut
și două plachete de versuri pentru copii: Făt-Frumos și Curcubeul și Bună ziua,
fulgilor!. În 1965 volumul Versuri pentru cititorii de toate vârstele (Premiul Re-
publican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii și tineret (1967)).
În 1968 volumul ,,Numele tău”, cu o prefaţă de Ion Druţă (apreciată de critica
literară drept cea mai originală apariţie poetică). În 1969, publică Duminica cu-
vintelor la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, urmată în 1970, de Abe-
cedarul, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru și pictorul Igor Vieru etc.
Până în 1990 vizitează România în câteva rânduri: în 1973, participă la întâlnirea
cu redactorii revistei Secolul XX, în 1974 vizitează Transilvania, însoţit de poetul
Radu Cârneci, în 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România București,
Constanţa, Cluj-Napoca și Iași.
103
În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii Maria Mirabela, al regizorului
Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Gr.Vieru. Este apreciat la
nivel internaţional: în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţio-
nală în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
Militant aprig pentru cauza naţională. Promotor al ideei naţionale, patriotis-
mul fiind una dintre temele centrale ale operei sale. A colaborat cu Ion și Doina
Aldea-Teodorovici și alţi artiști remarcabili.
În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. În 1990, Grigore Vieru este ales
Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei
de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune
pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
În 2000 este decorat cu Medalia guvernamentală a României ,,Eminescu – 150
de ani de la naștere”.
A decedat în ianuarie 2009, în urma unui tragic accident de circulaţie.
ISTORIA UNIVERSALĂ: Franklin Delano Roosevelt, Iosif Stalin, Winston
Churchill, Charles de Gaulle, Margaret Thatcher, Mihail Gorbaciov
FRANKLIN DELANO ROOSEVELT, al 32-lea Președinte al SUA (1933-
1945), a condus SUA în anii grei de după criza economică mondială și cel de-al
Doilea Război Mondial (1939-1945). A fost inițial adeptul neutralităţii, dar eve-
nimentele din anii ’30 și ascensiunea URSS, îl convinge să redefinească politica
externă conform liniilor trasate de Wilson.
A lansat programul „New-Deal” – „noul curs” prin care a recurs la suspen-
darea convertibilităţii dolarului în aur; controlul preţurilor, al creditului, al pu-
terii de cumpărare, remonetizarea parţială a capitalului. La iniţiativa lui, statul
a subvenţionat industria și finanţat lucrări publice prin împrumuturi de stat de
la bănci, redresând și șomajul. Aceste acţiuni au mărit puterea de cumpărare a
populaţiei, au revigorat activitatea bancară, și au ajutat numeroase întreprinderi
să-și reia activitatea, a revigorat economia americană, plasând-o pe primul loc
în lume.
S-a implicat activ prin acţiuni diplomatice, acordare de ajutor aliaţilor în al
Doilea Război Mondial, fiind adeptul organizării noi ai lumii pe principii demo-
cratice, prin intermediul ONU. A participat la conferinţele de la Teheran, Yalta.
IOSIF STALIN (1879-1953). Secretar general al CC al Partidului Comunist
(PC (al bolșevicilor) din Uniunea Sovietică (1924-1952), al PCUS (1952-1953), a
instaurat un regim totalitar dictatorial în URSS, promovând o politică de expan-
siune a comunismului, a fost unul dintre iniţiatorii războiului rece.
A întreprins acţiuni și politici represive, epurări masive, crearea sistemei GU-
LAG. Pe timpul conducerii lui în URSS au fost organizate foametea1932-1933,
marea teroare (manifestată prin arestări în masă, deschiaburiri și deportări, ex-
terminare fizică a rivalilor politici etc), colectivizare forţată;
A înlocuit NEP-ul cu planurile cincinale care aveau drept scop devansarea
economică a statelor occidentale, primul demarând în 1929.
În politica externă avea scopuri expansioniste. Prin semnarea Pactului Molo-
tov-Ribbentrop cu Germania Nazistă a împărţit Europa Centrală în două sfere
de influenţă, drept urmare în 1940 România a pierdut Basarabia, Bucovina și
ţinutul Herţa. Unul dintre actorii principali în cel de-al Doilea Război Mondi-
al, fiind învingător în războiul numit Marele Război pentru Apărarea Patriei. A
decedat în 1953. Primul secretar al PartiduluiComunist din URSS, Nikita Hruș-
104
ciov, a denunţat folosirea represiunii în masă și cultul personalităţii.
WINSTON CHURCHILL (1874-1965). Studii: colegiul Harrow, apoi Aca-
demia Regala Militara de cavalerie de la Sandhurst. În 1897-1898 a participat la
înăbușirea revoluţiei triburilor indiene, apoi a participat la cucerirea Sudanului.
Între 1899-1902 a fost corespondentul ziarului „Morning Post”. În 1901 își înce-
pe cariera politică, fiind ales deputat din partea partidului conservator. În 1904
intră în partidul liberal, unde este ales deputat pentru districtul Dunder. În 1911
este numit prim-lord al amiralităţii. În 1915, după eșecul operaţiunii „Darda-
nelele”, Winston demisionează; ministru al aviaţiei între 1918 și 1921, revine în
politică în 1924 - ministru de finanţe până în 1929. Între 1929 și 1939 se retrage
din politică. 1939- prim-lord al amiralităţii.
La 10 mai 1940, Winston Churchill formează un nou guvern, va încerca o
alianţă cu Franţa, care eșuează. La 22 iunie 1940, Churchill respinge propunerea
Germaniei de a încheia pace. A fost introdus serviciul militar obligatoriu și a fost
dezvoltată industria militară. La 12 iunie 1941, s-a încheiat acordul sovieto-bri-
tanic de luptă împotriva fascismului, prin care se angajau să nu încheie pace
separată cu Germania și se obligau sa-și acorde ajutor reciproc. La 1 octombrie,
la Moscova se semnează un acord de prietenie și se stabilește ritmicitatea aju-
toarelor engleze și americane pentru Rusia, primele ajutoare sosind la 12 oc-
tombrie, la Arhanghelsk. La 14 august 1941 Marea Britanie și SUA au publicat
Carta Atlanticului, pact la care a aderat și Rusia la 1 ianuarie 1942, în schimbul
promisiunii deschiderii unui al doilea front în vest.
Churchill pierde alegerile din 1945. În anii următori de opoziţie, Churchill
scrie lucrările „The Secound World War” și „A History of English Speaking Peo-
ple”. În 1953 primește Premiul Nobel pentru literatură.
În 1951 devine pentru a doua oara prim-ministru. În anii 1953-1954, Chur-
chill a încercat să reînnoiască relaţiile diplomatice dintre Anglia și Rusia (deteri-
orate după război) prin contacte și conferinţe diplomatice. La 5 aprilie 1955 a de-
misionat, la vârsta de peste 80 de ani, recunoscând diminuarea capacităţilor sale.
CHARLES DE GAULLE, general, președinte al Franţei în douã mandate. În
1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra, de unde, la 18 iunie
1940, se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC,
chemându-l la rezistență. În 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamen-
tul francez. Și-a desfășurat activitatea pe baza programului adoptat de Consiliul
Naţional al Rezistenţei care prevedea judecarea și pedepsirea trădătorilor și co-
laboraţioniștilor, restabilirea legalităţii republicane, naţionalizarea băncilor, îm-
bunătăţirea condiţiilor de viaţă etc. Milita pentru legături de alianţă cu URSS,
Marea Britanie și SUA.
În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după ale-
gerile din 1965. Noul proiect constituţional, inspirat de ideile generalului de
Gaulle, este aprobat la referendumul din 28 septembrie 1958, intrând în vigoare
la 4 octombrie 1958, fiind primul act juridic al Republicii a V-a. Constituţia a
limitat drepturile parlamentului, dar a extins și drepturile puterii executive, în
special cele ale președintelui. Pe lângă reforma financiară din anul 1958, Franța
beneficia de efectul pozitiv al creșterii economice din statele occidentale din pe-
rioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, precum și de perioada
de creștere inițiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile economice
au fost modernizate, iar nivelul de viață s-a ridicat. De Gaulle va concentra în
mâinile sale atât politica internă, cât și politica externă. În domeniul extern, el a
105
recunoscut dreptul algerienilor la independenţă, Alegria declarându-se stat in-
dependent. De Gaulle, în cel de-al doilea mandat, a pus problema ieșirii Fran-
ţei din organizaţia militară a blocului NATO, luând această decizie în februarie
1966, pledând pentru revizuirea atitudinii faţă de URSS și alte state socialiste.
În privinţa Comunităţii Economice Europene, de Gaulle s-a opus extinderii și
admiterii Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei și Norvegiei. În aprilie 1969, de
Gaulle și-a dat demisia și a fost înlocuit cu George Pompidou.
MARGARET THATCHER, prim-ministru al Regatului Unit (1979-1990),
mandatul ei de premier a fost cel mai lung mandat al secolului al XX-lea, a dus o
politică economică-socială dură, căpătând porecla “Doamna de fier.”Baroneasa
Thatcher este singura femeie aleasă prim-ministru sau lider al unui partid politic
major în Regatul Unit al Marii Britanii.
În politica internă a propus un program neoliberal, acţiunea guvernului re-
ducându-se doar la controlul monedei. În politica economică s-a manifestat
printr-o tentativă de restructurare industrială (privatizări, închiderea de între-
prinderi nerentabile etc.) și printr-o atitudine fermă faţă de sindicate. A urmat o
politică care vizează reducerea impozitelor directe pe venit și creșterea impozite-
lor indirecte, inclusiv taxa pe valoarea adăugată. În scopul de a reduce tempoul
creșterii inflaţiei, a crescut rata de scont. În lupta cu deficitul bugetar a folosit mă-
suri nepopulare: reducerea subvenţiilor întreprinderilor de stat, asistenţă redusă
regiunile depresive, reducerea cheltuielilor sociale (educaţie și locuinţe). Pentru
a controla cheltuielile din sfera educaţiei, a fost întemeiată Agenţia consolidată
școalară. Neoliberalismul thatcherist a reprezentat câteva succese: scăderea in-
flaţiei, a șomajului, însă per ansamblu a sporit disparităţile sociale și regionale.
A dus o politică externă activă. Pe plan extern „Doamna de fier” a obţinut
câteva succese incontestabile. Prin ea Marea Britanie a jucat un rol important în
reglementarea problemei rodesiene, care va duce la întemeierea unui nou stat
independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. Nu a ezitat să răspundă prin forţă ocu-
pării insulelor Malvine (Folkland) de către armata argentiniană pe 2 aprilie 1982.
Victoria militară a Regatului Unit, după două luni și jumătate de război ultra-
modern și anacronic totodată, a sporit popularitatea premierului M. Thatcher și
succesul în alegerile din 1983.
În iunie 1989, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european, conservato-
rii și dna Thatcher au suferit un eșec care a antrenat dispute în sânul partidului
de guvernământ Aceste dispute vor culmina cu demisia doamnei M. Thatcher.
MIHAIL GORBACIOV, prim-secretar al PCUS( 1985-1990), președinte al
URSS în 1990-1991. Reformele sale au dus la încheierea războiului rece, la în-
cetarea monopolului politic al PCUS și la prăbușirea URSS. A primit Premiul
Nobel pentru Pace în 1990.
Politica promovată de Mihail Gorbaciov s-a numit restructurare (perestroi-
ka). O componentă importantă a politicii de restructurare a fost transparenţa sau
libertatea presei și lichidarea cenzurii (glasnost-ul), care au permis elucidarea
problemelor blocate sau nerezolvate. În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul
economic sovietic era osificat și că reorganizarea lui era imediat necesară. Re-
formele radicale ale perestroikăi au fost enunţate la Congresul al XXVII-lea al
PCUS din februarie-martie 1986. Cadrul instituţional s-a dovedit însă incapabil
să reziste. Grave au fost problemele naţionale – problema enclavei armene din
Karabahul de munte din Azerbaidjan, cea a tătarilor din Crimeea, relaţiile dintre
populaţia majoritară a republicilor unionale și minorităţi, eșecurile politicii de
106
rusificare. Statele Baltice au fost primele care și-au revendicat independenţa.În
1988 s-a promulgat „glasnosti-ul”, prin care erau acordate noi libertăţi cetățe-
nilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului. Controlul asupra
presei a scăzut, iar mii de prizonieri politici și dizidenți au fost eliberați.
La 15 martie 1990, în persoana lui Mihail Gorbaciov a fost ales primul Pre-
ședinte executiv al URSS, cu 59% din voturile deputaților, fiind candidat unic.
Gorbaciov este foarte bine apreciat în Occident pentru acțiunile sale care au dus
la încheierea Războiului Rece. Totuși, în Rusia, reputația sa se află la cote scăzute,
datorită părerilor majorităţii populației, conform căreia este principalul vinovat
de disoluția URSS.
Pe plan extern a iniţiat o nouă gândire politică, bazată pe câteva componente:
politica externă nu mai trebuia gândită și condusă prin prisma factorului ideo-
logic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS și SUA, era neproductivă, iar
puterea militară nu garanta automat securitatea; statul sovietic trebuia să-și re-
vizuiască obiectivele în domeniul politicii externe. Între 19 și 21 noiembrie 1985
avea loc prima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ronald Reagan, președintele SUA. În
perioada 7-10 decembrie 1987, se desfășoară prima vizită a lui Gorbaciov în Sta-
tele Unite. În 1989 se pune capăt războiului din Afganistan; a contribuit la nor-
malizarea relaţiilor cu China, după vizita efectuată la Beijing între 15 și 19 mai
1989. La 6 iulie 1989, Gorbaciov într-un discurs ţinut la Consiliul Europei de la
Strasbourg, afirmă că Uniunea Sovietică nu se va opune reformelor din Europa
de Est În toamna anului ’89, întreg «lagărul socialist» a fost afectat de un val de
schimbări. La 9 noiembrie 1989, este dărâmat Zidul Berlinului. – Încercările sale
de reformă au dus la încheierea războiului rece, la încetarea monopolului politic
al PC US și la prăbușirea URSS.
107
RELAŢII DE CAUZALITATE
Orice eveniment, inclusiv cunoașterea și acţiunea umană, este determinat în
mod cauzal de un lanţ neîntrerupt de evenimente anterioare. Principiul deter-
minismului care ar cuprinde și principiul cauzalităţii relevă faptul că universul
nu este un haos total, ci configurează o anumită ordine dată de diversele legături
cauzale necesare, unele de condiţionare, iar altele mult mai slabe, întîmplătoare,
între fenomene.
Determinismul exprimă caracterul determinat al fenomenelor prin ele în-
sele și prin relaţiile reciproce și studiază, totodată, aceste forme concrete de de-
terminare și conexiune exprimate prin categoriile determinismului care sunt:
interacţiunea, cauzalitatea, condiţionarea, necesitatea, întîmplarea, posibilitatea,
probabilitatea, finalitatea, libertatea.
Cauzalitatea este, în opinia lui A.D. Xenopol, „o relaţiune dintre două fe-
nomene, din care unul este luat drept cauză și celălalt drept efect”. Astfel, cau-
zalitatea reprezintă o relaţie între doua fenomene și/sau evenimente, procese,
fapte etc. caracterizată prin aceea că unul dintre ele îl produce pe celălalt. Primul
fenomen, cel care produce și care, în consecinţă, îl explică pe celalalt, este cauza;
fenomenul produs este efectul. Relaţia cauzală poate fi figurată prin formula: C
→ E, unde: C = fapt istoric, eveniment, fenomen, condiţie – cauză; E = conse-
cinţă, urmare – efect; “→” – indică procesul de producere a fenomenului-efect
de către fenomenul-cauză, procesul în care se condiţionează și provoacă con-
secinţele, urmările – efectul. “→” reprezintă interacţiunea dintre împrejurările,
evenimentele cauză cu mediul asupra căruia influenţează, care în consecinţă va
provoca efectul – „E”.
La probele de examen însă avem pusă în faţă sarcina de a explica relaţia sau
interdependenţa dintre două fapte, evenimente, procese concrete în limita a 10
propoziţii. În astfel de situaţie explicăm interacţiunea logică concretă a faptului
istoric – „C” cu mediul social, economic, politic sau cultural – „→” și efectul/
urmările imediate sau de lungă durată a interacţiunii dintre acestea – „E”. Im-
portant este ca în procesul explicării logice a interacţiunii dintre „C” și „→” și a
producerii efectului „E” să utilizăm limbajul istoric adecvat disciplinei și subiec-
tului concret, a datelor istorice la care se referă, numele personalităţilor care au
participat sau care sunt vizate, fie și tangenţial. De asemenea, este important să
avem o viziune critică asupra interacţiunii dintre elementele relaţiei de cauzali-
tate prin exprimarea unei atitudini sau aprecieri fie asupra procesului de cauzare
sau a consecinţelor acestuia. La fiecare etapă a explicării relaţiei de cauzalitate,
menţionarea argumentelor va da un caracter știinţific și convingător demersului.
Epoca antică
1. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre dezvoltarea social-eco-
nomică a grecilor în perioada arhaică și colonizarea greacă.
Începuturile marii colonizării grecești se situează într-o lume profund rurală
și agrară cum era Elada la începutul epocii arhaice, în care orașul-stat de tip
polis nu se consolidase încă, principala ramură a economiei era agricultura, iar
meșteșugurile și comerţul jucau un rol minor. În asemenea condiţii, căutarea
pieţilor de desfacere și a surselor de materii prime nu poate fi considerată drept
o cauză a colonizării. Cît privește motivele politice, acestea nu reprezintă decît
cazuri rarisime. În consecinţă, cauza principală trebuie căutată nu atît în tipul
de economie (predominanţa agriculturii și a creșterii vitelor), cît în schimbarea
regimului proprietăţii agrare. Descompunerea sistemului de proprietate centrat
în jurul gospodăriei casnice, creșterea numărului indivizilor lipsiţi de resurse de
108
subzistență, concomitent cu un spor demografic substanţial, adîncirea polari-
zării bogăţiei, degradarea solidarităţii de grup au determinat lipsa de pămînt –
consecinţă a concentrării pămîntului (pășuni, aflate cîndva în folosinţă comună
și rezerva de sol arabil) în mîini tot mai puţine. Consecinţele sociale erau foarte
grave: deposedarea unui număr mare de persoane, cu care noii îmbogăţiţi ar fi
trebuit să se simtă solidari, apariţia unor tensiuni sociale, chiar violente. În ase-
menea împrejurări statul și-a asumat sarcina rezolvării problemei agrare prin
încurajarea și organizarea fenomenului colonizării, prin introducerea ostraci-
zării - exilul pe 10 ani - de către Clistene și întemeierea de colonii – așezări sau
colonii agrare. Între cca. 750 î. Hr. și 550 î. Hr. s-a desfășurat ampla colonizare
a ţărmurilor Mării Mediteraniene și a Mării Negre. Principalele metropole au
fost Atena, Milet, Sparta, Corint, Megara. Printre coloniile create sunt Siracuza,
Masilia, Bizanţ, Sinope, Trapezunt, Olbia, Tyras, Histria, Tomis etc.
Prin intermediul marii colonizări grecești, arealul lumii și civilizaţiei ele-
nice au sporit foarte mult, cu influenţe benefice atît pentru greci, cît și pentru
populaţiile locale. Întemeierea de noi colonii a fost adesea un mijloc de a stinge
conflictele interne din diferite metropole. Populaţiile locale, au primit un impuls
semnificativ pentru trecerea la un nou tip de civilizaţie, cel antic.
2. * Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre războaiele macedonene și
răspîndirea elenismului.
Elenismul este definit de cercetători drept un fenomen cultural, caracterizat
prin răspîndirea limbii și civilizaţiei elenice peste vastul teritoriu cucerit de Ale-
xandru Macedon. În același timp mulți istorici consideră că elenismul este un
fenomen mult mai complex, care nu trebuie redus doar la aspectele culturale, și
nu trebuie înţeles numai ca o pătrundere și răspîndire a culturii grecești printre
popoare din fostul Imperiu persan, deoarece, la rîndul lor, aceste popoare au
influenţat pe greco-macedoneni.
În urma războaielor purtate de Filip al II-lea, regele Macedoniei, care cuce-
rește coloniile grecești din Tracia și supune Grecia, și a celor purtate de Alexan-
du, fiul său, în Asia (Siria, Fenicia, Palestina, Mesopotamia etc.), Egipt, ajungînd
în Asia Centrală, pe malurile Indului, s-a construit un imperiu enorm. Datorită
politicii lui Alexandru Macedon de apropiere de orientali și a celei de susţinere a
culturii, are loc întîlnirea dintre civilizaţia greacă și culturile Orientului. Succe-
sorii săi au ținut de teritoriile de la vest de Tigru o bună perioadă de timp, și au
deținut controlul asupra Mediteranei răsăritene până la preluarea controlului re-
giunii de către Republica Romană. Cea mai mare parte a orientului a fost în cele
din urmă ocupată de Parthia, însă cultura elenistică a rezistat în locuri depărtate,
cum ar fi Regatul greco-bactrian din Bactria sau Regatul indo-grec din nordul
Indiei sau Bosforul cimmerian.
Astfel, în timpul, dar și după destrămarea Imperiului Macedonean, are loc o
sinteză dintre civilizaţii și un avînt al dezvoltării culturii, a vieţii social-economi-
ce și politice în ansamblu. Acest progres incontestabil a însemnat nașterea unei
noi civilizaţii de sinteză, numite civilizaţie elenistică, care a existat între secolele
IV și I î. Hr. Cultura elenistă a rămas dominantă în partea răsăriteană a Impe-
riului Roman până la creștinarea acestuia și perioada de tranziție către Imperiul
Bizantin.
Din cele menționate mai sus rezultă că elenismul nu se confundă decît în
mică măsură cu istoria greacă, ea fiind mai degrabă o parte distinctă a istori-
ei antice, care a reprezentat timp de circa trei secole istoria lumii civilizate de
atunci.
109
3. Demonstrează relaţia cauză-efect dintre politica internă a lui Burebista
și consolidarea statului geto-dac.
Regele dacilor, Burebista (82-44 î. Hr.), a fost iniţial conducătorul unei uni-
uni de triburi, care apoi și-a întins stăpînirea asupra întregului teritoriu locuit
de daco-geţi; a recucerit teritorii dacice de la celţii din nord-vest și și-a impus
autoritatea asupra celţilor scordisci; a cucerit orașele grecești; a înfăptuit o vastă
operă de fortificare a ţinuturilor stăpînite de el. Stăpînirea lui Burebista s-a întins
de la Morava și Dunărea Mijlocie pînă la Nipru, și din Carpaţii Păduroși pînă
la munţii Haemus. Cu ajutorul lui Deceneu, mare preot și vicerege, Burebista a
impus unele reforme cu caracter social-economic și politico-administrativ, și-a
fundamentat autoritatea.
Informațiile menționate de autorii antici, precum și cele de origine arheolo-
gică, indică existența unei formaţiuni politice cu trăsăturile definitorii unui stat
- Regatul dac - cu o organizare internă bine definită, o economie în ascensiune,
armată puternică și politică externă care a putut să se opună politicii expansio-
niste a Imperiului Roman, să devină o putere regională care a înfruntat atacurile
triburilor barbare din împrejurimi. Opera de unificare a triburilor geto-dace în-
tr-un singur stat și consolidarea lui din punct de vedere social-economic, politic
și cultural au asigurat durabilitatea și continuitatea acestuia.
4. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre romanizarea dacilor și cel de
formare a poporului și a limbii române.
Geto-Dacii au intrat în contact cu romanii și cu populaţia romanizată de la
Sud de Dunăre încă în secolele I î. Hr. - II d. Hr. În această perioadă, romaniza-
rea a avut o intensitate redusă, s-a realizat fără intervenţia statului roman, prin
schimburile culturale ale geto-dacilor cu populaţia romanizată din peninsula
Balcanică.
În anii 106-275 are loc romanizarea propriu-zisă, procesul căpătând un ca-
racter organizat prin intervenţia statului roman pentru organizarea provinciei
Dacia și a cuprins toate sferele societăţii. Factorii care au contribuit decisiv la de-
rularea procesului de romanizare au fost: armata romană; veteranii; administra-
ţia și justiţia romană; coloniștii latinofoni; învăţământul în limba latină; religia
romană; răspândirea creștinismului de misionarii veniţi din imperiu.
După retragerea aureliană în anul 275 d. Hr., majoritatea populaţiei romane
nu a părăsit Dacia. Astfel, în contextul marilor migraţii, romanizarea a continuat
și după retragerea armatei și administraţiei romane, prin intermediul romanilor
rămași în Dacia, datorită legăturilor cu statul roman și lumea romană de la sud
de Dunăre, intrării dacilor liberi în contact cu populaţia romanizată.
În rezultatul desfășurării procesului de romanizare s-a format populaţia da-
co-romană, care vorbea limba latină populară, dar a mai păstrat și cuvinte din
limba dacică. Prin urmare, în rezultatul procesului complex de simbioză a două
componente etnice - dacii și romanii -, în teritoriul delimitat de Carpaţi, Dună-
re, Marea Neagră și Balcani s-a format un popor neolatin (înrudit cu italienii,
spaniolii, francezii, portughezii), singurul moștenitor al romanităţii orientale -
poporul român.
5. Demonstrează relaţia cauză-efect dintre marile migraţii și căderea Impe-
riului Roman de Apus.
Migrațiile din secolele III-VIII din Europa Occidentală numite ,,marile in-
vazii barbare”, reprezintă un model prin excelență al distrugerii în toate planu-
rile. Principalii actori ai acestui prim val sunt triburile germanice, deși și altele,
110
precum cele ale hunilor, au avut un rol semnificativ. În primele secole ale erei
noastre, triburile germanice ocupau regiuni întinse între Rin, cursul superior și
mijlociu al Dunării și Vistula, precum și în Scandinavia și în nordul Mării Negre.
Triburile germanice au migrat divizându-se în 3 mari ramuri: Ramura nordică
− din ramura scandinavă − danii, suedezii și norvegienii; Ramura apuseană −
francii, alamanii, frizii, saxonii, anglii, warnii, iuţii, longobarzii, hermundurii,
suabii, marcomanii, quazii, juthungii; Ramura răsăriteană − herulii, rugii, schi-
rii, burgunzii, vandalii, gepizii, goţii (divizaţi în ostrogoţii și vizigoţi).
Marea migraţie a avut drept rezultat străpungerea liniilor fortificate romane
de pe Rin și de pe cursul superior al Dunării, urmată de așezarea migratorilor
în majoritatea provinciilor imperiului. În Britania romanii au fost nevoiţi să-
și retragă armata și funcţionarii din administraţie și să părăsească această pro-
vincie în 407 din cauza presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă.
Hunii conduși de Attila pustiesc Peninsula Balcanică, apoi atacă Galia, dar sunt
înfrânţi, în anul 451, la Câmpiile Catalaunice, de o armată “romană”, formată
mai ales din contingente barbare. În 470 Imperiul Roman de Apus era redus din
punct de vedere teritorial aproape numai la Italia, aflându-se în faţa unei prăbu-
șiri iminente. Galia, Spania, Britania și Africa de Nord-Vest fuseseră ocupate de
către triburile germanice, care își constituiseră state independente.
Sursele de venit fuseseră pierdute odată cu provinciile, iar criza internă amp-
lificată de invazia triburilor barbare a dus inevitabil la dezintegrarea Imperiului
Roman de Apus - în august-septembrie 476 − mercenarii germanici rugi, schiri,
heruli și turchilingi din armata romană, conduși de Odoacru (Odovacar), s-au
răsculat și l-au detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus. Odoa-
cru, ales de ostașii săi rege, a luat în stăpânire întreaga Italie. Prăbușirea Imperiu-
lui Roman de Apus din anul 476 a marcat finalizarea destrămării unităţii politice
a Imperiului Roman de Apus, sfârșitul lumii antice, punctul de hotar al unei noi
societăți - medievale.
Epoca medievală
6. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre dezvoltarea orașului și
evoluţia socio-economică a societăţii medievale.
În societatea medievală profund agrară, orașul a fost principalul centru eco-
nomic, factorul principal al progresului - ce făcea legătura dintre producăto-
rul agricol și piaţă, care la rîndul ei stimula și dezvoltarea meșteșugăritului. Din
punct de vedere economic, orașul medieval a devenit o concentraţie de negustori
și meșteșugari asociaţi în bresle și ghilde. Breslele meșteșugărești și ghildele ne-
gustorilor în faza de început a evului mediu au organizat producţia meșteșugă-
rească, dar către sfîrșit au devenit o frînă în calea progresului, avînd în vedere
caracterul lor conservator.
Teritoriul pe care se constituie un oraș are întotdeauna un stăpîn, care tinde
să-i asimileze pe orășeni cu locuitorii de pe domeniile feudale. Meșteșugurile
și comerţul nu se pot dezvolta în condiţiile unor servituţi de tip feudal, care
limitează libertatea și care presupun obligaţii materiale grele, astfel încît foarte
curînd orășenii se organizează în comune, asociaţii ale locuitorilor unui oraș
care se leagă prin jurămînt să acţioneze în comun în scopul de a-și obţine liberta-
tea. Mișcarea comunală a fost îndreptată împotriva feudalilor laici și ecleziastici.
Prin luptă s-a reușit să se obţină o serie de privilegii pentru locuitorii orașelor,
consfinţite în așa-numitele carte privilegiale. Au avut loc acţiuni ale comunelor
între secolele X-XIII în zonele din nordul și centrul Italiei, Flandra, nordul Fran-
ţei, Germania. Apariţia „Orașelor libere” ca Veneţia, Magdeburg etc. a fost un
111
factor important al progresului social-economic și cultural al întregii societăţi
medievale, care la rîndul său a influenţat orașele prin dezvoltarea infrastructurii,
a arhitecturii, creșterea numărului populaţiei etc.
Jaque le Gof în Civilizaţia Occidentului medieval apreciază rolul orașului în
evoluţia societăţii medievale ca fiind elementul de bază al progresului și al gene-
zei societăţii moderne. Astfel, orașul a continuat să fie, pe parcursul întregului
Ev Mediu, factorul și beneficiarul principal al progresului, al evoluţiei social-e-
conomice, politice și culturale în ansamblu. Orașul medieval capătă un „rol de
călăuză, de ferment, de motor” atît în ordinea economică, cît și în domeniul
vieţii mentale, inclusiv în manifestările ei intelectuale și artistice.
7. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre evoluţia statelor medie-
vale românești și formarea instituţiilor politice ale acestora.
Din punct de vedere politic Ţările Românești s-au constituit în voievodate.
Ca instituţie, Voievodatul era, în fond, forma evoluată, dezvoltată a acelor „Ro-
manii populare” pe care le menționează N.Iorga, uniuni de obști și formaţiuni
politice caracteristice lumii romanice în timpul invaziilor „barbare”. În fruntea
fiecărui stat românesc era un voievod, cu prerogative suverane în Ţara Româ-
nească și Moldova, limitate în Transilvania - domnia, în acest sens, fiind pute-
rea politică centrală în statele medievale românești. Domnii purtau titulaturi în
funcţie de teritoriile stăpînite, de exemplu: „IO, Mircea voievod și domn, singur
stăpînitor a toată ţara Ungrovlahiei și al părţilor de peste munţi, încă și spre părţile
tătărăști și herţeg al Almașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și
de amîndouă părţile peste toată Podunavia, încă pînă la Marea cea Mare și singur
stăpînitor al cetăţii Dîrstor”.
Domnii români, ca și alţi suverani din evul mediu, încredinţau temporar și
revocabil, o parte din atribuţii altor instituţii constituite, numite sau alese. Este
vorba, în special, de Sfatul domnesc în Ţara Românească și Moldova, de Sfatul
voievodului și apoi al principelui în Transilvania, corespunzînd „curţii regale”.
Acest sfat sau consiliu avea doar un rol consultativ, membrii erau numiţi de suve-
ran și îndeplineau anumite funcţii publice sau la curtea suveranului. De aseme-
nea, fiecare stat medieval românesc și-a avut dregătoriile specifice unor ramuri
de activitate: Logofăt, portar, vistiernic, comis etc. Pentru slujbele lor, dregătorii
primeau danii în sate sau pămînturi domnești, venituri în natură, mai rar, în
bani.
În cazul Transilvaniei, puterea Voievodului a variat. Voievodul era numit și
revocat de rege; el își alegea subalternii - de la vicevoievod și comiţi pînă la no-
tari - dintre familiarii lui, oameni aflaţi în slujba sa. Începînd din sec. XV, dem-
nităţile de voievod și vicevoievod erau exercitate de doi sau chiar trei demnitari
în același timp. După prăbușirea regatului maghiar și proclamarea Transilvaniei
ca principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane (1541), demnitatea de
voievod a fost înlocuită cu cea de principe. Învestit, teoretic, cu cele mai largi
prerogative de politică externă și internă, principele era ajutat de un „sfat”.
În anumite împrejurări, cînd trebuiau luate hotărîri de importanţă vitală pen-
tru ţară (succesiunea la tron, relaţiile externe, reglementarea obligaţiilor etc.),
era consultată o adunare „reprezentativă”, numită în Ţara Românească și Moldo-
va Adunarea ţării, iar în Transilvania, Congregaţie generală, în perioada fiinţării
voievodatului, și Dietă, în perioada principatului. Adunările acestea erau asemă-
nătoare cu adunările stărilor în ţările europene: Parlamentul din Anglia, cu Sta-
tele Generale din Franţa etc. „Adunările de stări” nu au evoluat în Principatele
Române spre o „Adunare” cu sesiuni periodice și cu atribuţii precizate, ca în alte
112
state europene, dezvoltarea instituţiei fiind împiedicată de dominaţia otomană.
Prin urmare evoluția politică a statelor medievale românești a cauzat inevi-
tabil perfecționarea instituțiilor politice ale acestora, influențate atât de tradiția
locală, cât și de factorul extern: bizantin, occidental, iar mai târziu otoman.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre puterea politică și bise-
rică în societatea medievală.
După acceptarea creștinismului în calitate de religie tolerată în anul 313, iar
apoi de stat, biserica se transformă în forţă politică - „stat în stat”. Pentru bise-
rică era deosebit de importantă relaţia cu puterea politică, relaţie teoretizată de
Aureliu Augustin în lucrarea „Despre Cetatea lui Dumnezeu”, conform căreia
umanitatea trăiește - din punctul de vedere al Sfintei Scripturi - în două cetăţi:
cetatea terestră și cetatea lui Dumnezeu, și reieșind din care puterea laică trebuie
să se supună conducerii spirituale a bisericii.
Puterea economică a bisericii a crescut, aceasta deţinînd pînă la o treime din
pămînturile arabile din ţările Europei de Vest, iar Carol cel Mare a legiferat ze-
ciuiala bisericească. Apariţia papalităţii a consolidat biserica: s-a constituit sis-
temul său ierarhic centralizat în frunte cu papa. Puterea laică utiliza autoritatea
bisericii pentru impunerea autorităţii; Carol cel Mare, dorind să renască Impe-
riul Roman, s-a încoronat la Roma și reprezenta alianţa dintre Stat și Biserică.
Biserica, văzînd în stat un sprijin al său, totuși pretindea la primatul politic. În
același timp, puterea laică care se întărea tindea să-și subordoneze papalitatea, de
aceea relaţiile dintre biserică și stat includeau atît confruntarea, cît și conflictul.
După moartea lui Carol Cel Mare, papalitatea a căzut în dependenţă de con-
ducătorii laici: împăraţii Sfîntului Imperiu Roman de naţiune germană numeau
la discreţia lor episcopii și papii. Biserica nu s-a împăcat cu această situaţie și a
început o luptă pentru eliberare de puterea laică, iniţiind lupta pentru învestitu-
ră. Apogeul papalităţii se va atinge în timpul lui Inocenţiu al III-lea. În afară de
posesiuni funciare vaste, biserica avea judecată proprie, sistem birocratic ramifi-
cat. Papii se implicau în viaţa politică a statelor europene și în viaţa personală a
monarhilor. În anii 1096-1270, Biserica a organizat cruciadele medievale - răz-
boaie religioase în numele eliberării mormîntului Mîntuitorului din Ierusalim,
promiţînd iertarea păcatelor și bogăţii.
Consolidîndu-și puterea politică, biserica catolică își pierdea autoritatea spi-
rituală. Comportamentul clerului deseori lăsa de dorit: urmărind îmbogăţirea,
s-a ajuns la comercializarea indulgenţelor. Începutul secolului al XIV-lea a mar-
cat declinul puterii politice a papalităţii și marea schismă din biserica catolică.
Biserica occidentală a fost mai aproape de puterea politică, laică în comparaţie
cu cea ortodoxă din Estul Europei. În același timp, a creat un echilibru puterii de
stat, care a fost nevoită să facă compromisuri.
Din cele menționate mai sus, dar și din numeroase surse istorice, putem con-
cluziona că instituțiile politice ale statelor medievale și instituțiile bisericești au
fost de cele mai multe ori în strânsă alianță, fapt care a determinat producerea
unor evenimente de amploare universală: cruciadele, conflicte politice și reli-
gioase, schismele religioase etc. Biserica a tins să supună autoritățile politice și
invers, statul să subordoneze biserica intereselor sale de subordonare și control
al societății.
9. * Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre Politica externă a Imperiu-

113
lui Otoman și instaurarea regimului suzeranităţii otomane în Ţările Române.
Începînd cu secolul al XIV-lea, un rol din ce în ce mai important în relaţiile
internaţionale din Europa Centrală și de Est îl au tendinţele expansioniste ale
Imperiului Otoman, care ameninţa Constantinopolul, peninsula Balcanică și
principatele Române. Turcii otomani s-au așezat pe malul european al strîmtorii
Dardanele (1352) și au înaintat în peninsula Balcanică. În continuare, după ocu-
parea Bulgariei de către turci (1393), confruntarea din Balcani se mută la Nord
de Dunăre.
Domnii Ţării Moldovei și Ţării Românești au opus o rezistenţă puternică
expansiunii otomanilor. Astfel, domnul Ţării Românești Mircea cel Bătrîn a re-
purtat o victorie răsunătoare asupra armatei turcești la Rovine în 1394, confrun-
tarea însă a continuat. Domnii Vlad Ţepeș în Țara Românească, Ștefan cel Mare
în Țara Moldovei ș.a. au reușit temporar să apere independenţă ţării, să evite
transformarea în pașalîc, cum se întîmplase cu ţările balcanice și Ungaria. Marea
ofensivă otomană condusă de Soliman Magnificul împotriva regatului maghiar,
victoria oștilor otomane la Mohacs (1526), expediţia din 1538 în Moldova a celui
mai mare sultan, organizarea pașalîcului de Buda (1540), transformarea Brăi-
lei (1539-1540) în raia au marcat impunerea hegemoniei asupra principatelor
dunărene, a căror dependenţă faţă de înalta Poartă a sporit considerabil, îndeo-
sebi în urma constituirii Principatului Transilvaniei. Raporturile lor cu Imperiul
Otoman au continuat să aibă un caracter special, de respectare a autonomiei
statale, în condiţiile creșterii dependenţei economice și politice. Principatele Ro-
mâne continuau, potrivit vechilor „tratate”, încheiate cu Poarta otomană, să be-
neficieze, conform dreptului islamic, de regimul dar al aht („Casa păcii”). Poarta
otomană a încercat, în mai multe rînduri, să schimbe statutul de protectorat al
Ţărilor Române cu cel de dominaţie efectivă sau de pașalîc. În a doua jumătate
a secolului al XVI-lea se constată tocmai acest efort al Porţii de a subordona cît
mai mult Ţările Române intereselor otomane.
Politica expansionistă a Imperiului Otoman, fundamentată ideologic de reli-
gia musulmană, precum și puterea politico-militară crescândă și indeferența sta-
telor creștine occidentale, precum și alte cauza au dus la instaurarea suzeranității
otomane în Principtele Române.
10. * Demonstrează relaţia cauză-efect dintre rivalitatea monarhiilor occi-
dentale și crearea noii hărţi politice a Europei la mijlocul secolului al XVII-ea.
Războiul de treizeci de ani (1618-1648), a fost cel mai răsunător conflict in-
ternaţional în prima jumătate a secolului al XVII-lea, avînd dimensiunile unei
adevărate confruntări europene. Războiul a reprezentat o serie de conflicte inter-
mitente în Europa, izbucnite din variate motive: religioase, dinastice, teritoriale
și comerciale. La bază a stat o luptă între Imperiul Romano-German, controlat
de Habsburgi, și principatele protestante sprijinite de Suedia și Olanda. A impli-
cat, de asemenea, rivalitatea dintre Franţa și puterile habsburgice, care au format
alianţe antifranceze. Războiul se încheia prin Pacea din Westfalia, care consfin-
țea înfrîngerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa
pînă în 1659), respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardina-
lul Mazarin. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici la Münster
și protestanţi la Osnabrüc (s-au semnat la 6 august 1648, respectiv 24 octombrie
1648). În dispută se afla viitoarea situaţie politică și religioasă din spaţiul ger-
manic, precum și problema unei viitoare hărţi politice, evident în favoarea, prin
achiziţii teritoriale, a învingătorilor.
Imperiul Romano-German rămînea fărîmiţat în circa 36 de state, practic in-
114
dependente, cu monarhi ce aveau deplină suveranitate. Dincolo de spaţiul ger-
manic se modificau frontierele mai multor state europene. Unele state germane
și-au mărit teritoriul (cazul Saxoniei și mai ales al Brandenburgului care primea
o parte a Pomeraniei Orientale, începînd ascensiunea politico-militară a ceea
ce a devenit ulterior, în 1703, regatul Prusiei). Suedia anexa o parte din litoralul
nordic al Germaniei. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept
al Rinului și o parte din Alsacia (fără orașul Strasbourg). Era recunoscută oficial
independenţa Olandei, dobîndită în fapt mai demult, și se statua în plan euro-
pean neutralitatea Confederaţiei elveţiene.
Războiul de treizeci de ani și Pacea Westfalică au prilejuit afirmarea unor
principii noi: cel al raţiunii de stat („raison d’etat”); cel al echilibrului de forţe în-
tre principalii actori ai vieţii internaţionale; suveranitatea statelor, egalitatea lor
juridică etc. Franţa a devenit principala putere continentală, instaurînd o epocă
de hegemonie franceză în Europa.
Epoca modernă
11. *Demonstraţi relaţia de interdependenţă dintre Marile descoperiri geo-
grafice și evoluţia mercantilismului.
Descoperirea „Lumii Noi” de către Cristofor Columb (1492), a drumului ma-
ritim spre India împrejurul Africii (1498) - de Vasco da Gama, efectuarea în-
conjurului lumii de către Fernando Magellan (1519 - 1521) și alte descoperiri au
condus la o puternică dezvoltare a orizontului și civilizaţiei europene occiden-
tale. Marile descoperiri geografice au deschis Europei debușee imense și surse
inepuizabile de materii prime. Acestea au oferit producţiei europene posibilităţi
mari de dezvoltare. Totodată s-au intensificat fluxurile de matele preţioase, aur
și argint, din America Latină recent descoperită, ceea ce a permis dezvoltarea
puternică a circulaţiei mărfurilor și a celei monetare, trecerea masivă de la pro-
ducţia închisă de tip feudal la cea marfară de tip capitalist. Dezvoltarea produc-
ţiei și a comerţului au favorizat reînnoirea tehnologică, o intensă concentrare
de capital, și legitimarea cercetării nelimitate a profitului, ca mobil al activităţii.
Cercetarea îmbogăţirii a fost eliberată de piedici, a devenit mobilul principal al
activităţii economice.
Mercantiliștii sunt primii gînditori care abordează conceptul de profit, văzînd
în acesta un scop al activităţii economice. În practică, politica mercantilistă ce
urmărea acumularea de bogăţii a cunoscut diferite metode și mijloace ca: co-
lonizarea de teritorii bogate în zăcăminte de aur; dezvoltarea comerţului și a
navigaţiei maritime; impulsionarea producţiei manufacturiste destinată expor-
tului. Astfel, mercantilismul a fost primul curent de gîndire economica burgheză
modernă. El s-a dezvoltat și aplicat în Franţa - A. de Montchiestien, J.B. Colbert;
în Anglia - W. Stafford și T. Mun; în spaţiul românesc - D. Cantemir. Mercan-
tilismul a cunoscut doua perioade: a) mercantilismul timpuriu - bazat pe siste-
mul monedei, cînd se urmarea cu orice scop și mijloace menţinerea unei balanţe
monetare active concretizată într-un excedent al intrărilor și reţinerea metalelor
preţioase în interior; b) mercantilismul dezvoltat sau tîrziu - în această perioadă
balanţa activă a sistemului monetar este înlocuită cu balanţa activă comercială,
adică exportul trebuie să depășească importul.
În urma răspândirii gândirii mercantiliste știinţa economică a devenit „Eco-
nomie politică” - obiect de cercetare și obiect de învăţămînt. În locul dogmatis-
mului medieval și a scolasticii, mercantilismul a impus metoda descriptivă - pre-
zentarea reală a faptelor și fenomenelor economice. Mercantilismul a promovat
însa și o serie de teze greșite și chiar iluzii, cum a fost cea a banilor, făcînd din
115
aceasta principala forma a îmbogăţirii. Cu toate aceste limite, mercantilismul
rămîne o orientare progresistă în gîndirea și politica economică.
12. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre liberalism și demo-
cratizarea vieţii politice occidentale în epoca modernă.
Ideologia liberală a dominat secolul al XIX-lea și a inspirat un număr mare de
mișcări politice. Partide liberale s-au format în mai multe ţări. Libertatea, pro-
gresul, iniţiativa, ideea de contract și ideea unui mecanism care conduce lumea
după propriul plac („mîna invizibilă”) au stat la baza concepţiei care a instau-
rat economia de piaţă, regimul democratic și formele constituţionale de guver-
nămînt în majoritatea ţărilor europene. În plan economic, liberalismul a fost
dezvoltat de Adam Smith, J. Stuart Mill, în plan politic - de Benjamin Constant.
În Marea Britanie, democratizarea a rezultat dintr-un proces gradual de ex-
tindere electorală și de reforme sociale și economice, democraţia extinzîndu-se
ca urmare a răspîndirii ideilor liberale și a presiunilor categoriilor de jos ale so-
cietăţii. Reformele electorale 1832, 1867, 1884 lărgeau succesiv accesul cetăţeni-
lor la viaţa politică. Marea Britanie a trecut și la legalizarea graduală și protejarea
mișcării sindicale, care solicita constant reforme politice. De asemenea, au fost
efectuate o serie de reforme sociale și reforme în domeniul sănătăţii publice; a
fost reglementată ziua de lucru etc.
„Declaraţia drepturilor omului și ale cetăţeanului” (1789), dar și cele trei
Constituţii franceze au enunţat și dezvoltat numeroase principii cu caracter de-
mocratic: libertatea presei, conștiinţei, confesiunilor, egalitatea cetăţenilor în faţa
legii și a averii. Revoluţia din 1848, pe lîngă alte principii democratice, a pus în
practică pentru prima data sufragiul universal, separaţia puterilor în stat etc.
Modelul democraţiei britanice s-a extins în Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Dane-
marca; un model franco-american - în Elveţia.
Caracterul progresist al liberalismului, cel reacţionar al conservatorismului și
social al socialismului au creat un climat de luptă politică între partide, grupuri
de interese, categorii sociale, au determinat acţiunile grupurilor politice și ale
maselor sociale, fapt care au determinat transformările cu caracter democratic
din secolul al XIX-lea.
13. *Determină legătura de cauzalitate dintre rivalităţile ruso-austro-turce
și pierderile teritoriale ale Ţărilor Române în epoca modernă.
Eșecul asediului Vienei (1683) de către turci a marcat începutul „Chestiunii
orientale” - a împărţirii provinciilor statului otoman, ce se întinde pe mai bine
de două secole pînă la războaiele balcanice și crearea statelor naţionale în Europa
de Sud-Est. Protagoniștii luptei pentru împărţirea teritoriilor „omului bolnav” al
Europei sunt cele două mari imperii creștine, Austria și Rusia, a căror politică
ţintea să ocupe provinciile balcanice ale Porţii și Strîmtorile. Noile raporturi de
forţe, constituite la hotarul secolelor XVII-XVIII, au contribuit la desfășurarea
confruntărilor militare între marile puteri pentru ași impune dominaţia în Euro-
pa de Sud-Est și Orientul Apropiat. Între 1710 și 1812, între Turcia, pe de o parte,
Rusia și Austria, de altă parte (acţionînd separat sau în alianţă), s-au desfășurat
șase războaie, avînd o durată de aproape 24 de ani și cu o mare parte a operaţi-
ilor militare desfășurate pe teritoriul Moldovei și al Ţării Românești care au re-
prezentat obiect al relaţiilor internaţionale: Campania de la Prut a ţarului Petru
Cel Mare (1711) s-a soldat cu un eșec, dar a pus începutul expansiunii Rusiei în
Sud Estul Europei; Războiul austro-turc din 1716-1718 s-a finisat cu semnarea
în iunie 1718 a Tratatului de la Passarowitz, avantajoasă pentru Austria care a
116
anexat Oltenia (1718-1739), Banatul (1718-1918), nordul Serbiei (1718-1739) și
o parte a Bosniei; În urma războiului ruso-austro-turc din anii 1736-1739, Aus-
tria cedează Oltenia și Serbia turcilor. Armata rusă conform Tratatului de pace
de la Belgrad (1739) se retrage de pe teritoriul Moldovei; Războiul ruso-turc
(1768-1774) s-a finisat cu încheierea păcii de la Kuciuc-Kainargi, care prevedea
îmbunătăţirea situaţiei Ţărilor Române sub suzeranitate otomană. Austria care
nu participase la operaţiile militare a ocupat în 1775 partea de Nord a Moldovei
(Bucovina); În rezultatul războiului din 1787-1791 și a Păcii de la Iași s-a fixat
graniţa dintre Imperiile Rus și Otoman pe Nistru, Rusia obţinînd întregul ţărm
nordic al Mării Negre; În urma Războiului ruso-turc (1806-1812) și a Păcii de la
București, Imperiul Rus a răpit ţinutul dintre Prut și Nistru, denumit Basarabia.
În urma înfrângerii în războiul Crimeei (1853-1856) Imperiul Rus a cedat 3 ju-
dețe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) Principatului Moldovei - de
fapt Imperiului Otoman
Principatele Române, cu excepţia teritoriilor aflate sub ocupaţie străină, reu-
șesc să pună marile puteri în faţa faptului împlinit și să constituie un stat naţional
la 1859, iar prin războiul de independenţă (1877-1878) să-și obţină independen-
ţa. Teritoriile aflate sub ocupaţie străină se vor uni cu Regatul România la 1918.
14. Demonstrează legătura de interdependenţă dintre suprimarea autono-
miei Basarabiei (1828) și intensificarea procesului de rusificare a acesteia.
Pînă în anul 1828, teritoriul dintre Prut și Nistru anexat de Imperiul Rus în
1812, numit în 1813 Basarabia, a dispus de o autonomie limitată, în 1818 fiind
promulgată legea „Așezămînt privind înfiinţarea regiunii Basarabia”. Țarismul a
recurs la suprimarea treptată a autonomiei, deoarece aceasta contravenea poli-
ticii de integrare a Basarabiei în Imperiul Rus. La 28 februarie 1828 prin legea
ţarului Nicolae I „Așezămîntul din 1818” a fost anulat, fiind promulgat unul nou,
prin care autonomia Basarabiei era suprimată. În conformitate cu noua lege lim-
ba oficială în Basarabia devine limba rusă, cea românî fiind indicată a se utiliza
doar în caz de necesitate. Prin noul ,,Așezămînt” legislaţia rusească se extindea,
limitînd sfera de acţiune a celei locale. În funcţiile de stat (judecători, căpitani,
ispravnici etc.) sunt numiţi funcţionari ruși, iar cei români sunt eliberaţi, astfel
limitîndu-se accesul populaţiei băștinașe, care necunoscînd limba rusă, nu se
putea adresa direct la autoritate. Limba română este scoasă din lucru de cance-
larie, iar la 1833 a fost scoasă din uz ca limbă oficială din toate instituţiile. Doar
în biserică limba română s-a mai menţinut un timp. După 1828 procesele de
rusificare s-au intensificat, dar ele s-au ciocnit de rezistenţa populaţiei autoh-
tone, care s-au pronunţat pentru menţinerea limbii românr în școală, biserică,
administraţie, justiţie. Prin revendicări și demersuri s-a cerut dreptul la instrui-
rea copiilor în limba română, asigurarea procesului de învăţămînt cu manuale în
limba română. În 1836 în rezultatul nemulţumirilor și a protestelor Senatul a fost
nevoit să introducă utilizarea limbii române în organele administrative și jude-
cătorești. Deși rezistenţa s-a manifestat la toate categoriile sociale, satul a fost cel
care a păstrat graiul și tradiţiile, fiind mai puţin decît orașul afectat de rusificare.
În condițiile în care politica expansionistă a Imperiului Rus avea unele succe-
se în peninsula Balcanică - Războiul ruso-turc 1828-1829, în care armatele ruse
au înaintat până la Adrianopol, Basarabia nu mai era necesară pentru a fi utili-
zată în calitate de teritoriu cu un statut autonom, dar se dorea de a fi utilizată în
calitate de cap de pod. Astfel au fost intensifacate procesele de rusificare pentru
a consolida poziția regimului țarist în regiune.
117
15. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre politica internă pro-
movată de Alexandru Ioan Cuza și modernizarea societăţii românești.
Trezirea conștiinței naționale, realizarea unirii Principatelor Românești prin
dubla alegere a lui Cuza (la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în
Ţara Românească) a însemnat un pas important spre unirea completă a Ţări-
lor Romane și modernizarea societăţii românești. Alexandru Ioan Cuza a stat la
bazele Romaniei moderne prin reformele profunde puse in aplicare. Legea elec-
torală scădea censul și sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în ale-
gători direcţi și alegători primari. În anul 1864 au fost promulgate legile privind
organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele și cătunele se grupau în
comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși formau un
judeţ. Adminstraţia judeţelor și a comunelor se făcea de consilii alese pe baza vo-
tului cenzitar. Modernizarea sistemului judiciar s-a efectuat prin reorganizarea
justiţiei (au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel,
curţile de juraţi și Curtea de Casaţie) și prin adoptarea Codurilor penal, civil și
comercial, ce au intrat în vigoare din 1865.
A fost promulgată legea rurală (14 august 1864) care a rupt legăturile cu ve-
chea economie și societate: claca este desfiinţată, sătenii clăcași devin proprietari
liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntași, mij-
locași și pălmași și au primit pămînt prin despăgubire. Ţăranii deveneau contri-
buabili la bugetul de stat, astfel veniturile la bugetul statului creșteau considera-
bil.
Prin Legea instrucţiunii publice (25 noiembrie 1864) s-au stabilit trei grade
de învăţămînt: primar, secundar și superior, cel primar fiind obligatoriu și gra-
tuit, astfel extinzîndu-se accesul la instruire. A fost extinsă reţeaua școlară, au
luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Iași (Universitatea Al. I. Cuza,
1860) și Universitatea din București (1864), Școala Naţională de Medicină Vete-
rinară și cea de Arte Frumoase.
Desăvarșirea unităţii celor două ţări a fost realizată de Al.I. Cuza prin activita-
tea reformatoare, care a provocat nemulțumirea boierimii conservatoare. Mihail
Kogălniceanu, avea să declare: „Nu greșelile, ci faptele mari ale lui Cuza Vodă
aduseră a lui detronare”. Aceste „fapte mari” au stat la baza României moderne.
16. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre revoluţia rusă din 1917 și
mișcarea pentru autodeterminare a Basarabiei.
Revoluţia rusă din februarie 1917 a recunoscut principiul libertăţilor naţio-
nalităţilor. În octombrie 1917, autorii loviturii de stat bolșevice, pentru a atrage
populaţia din toate guberniile imperiului, au preluat această lozincă. Guvernul
sovietic, la 2 (15) noiembrie 1917, publică „Declaraţia drepturilor popoarelor
Rusiei”, prin care recunoaște egalitatea și suveranitatea popoarelor Rusiei și
dreptul acestora la autodeterminarea liberă, pînă la reparaţiune și formare de
state independente. Dezintegrarea imperiului, războiul civil ce începuse, lipsa
unei autorităţi centrale unanim recunoscute în anii 1917-1918, lozinca autode-
terminării popoarelor proclamată de bolșevici au încins mișcările de eliberare
naţională din fostul imperiu ţarist, care au fost suprimate anterior.
Mișcarea pentru autodeterminare a Basarabiei a fost una paralelă celorlalte
mișcări naţionale din alte provincii: Ucraina, Georgia. Mișcarea este reflectată de
numeroasele adunări și întruniri ale reprezentanţilor populaţiei, desfășurate la
Odesa, Chișinău prin convocarea Congresului preoţilor și învăţătorilor, crearea
Partidului Naţional Moldovenesc, convocarea Congresului militar moldovenesc
și constituirea Sfatului Ţării. Acţiunile întreprinse de Sfatul Ţării, actele adop-
118
tate au reflectat starea de spirit și voinţa fermă de autodeterminare naţională a
întregii populaţii: la 2 decembrie 1917 acesta a proclamat Republica Populară
(Democratică) Moldovenească autonomă; la 24 ianuarie 1918 a votat Declaraţia
despre independenţa Republicii Democratice Moldovenești, iar la 27 martie
1918 - Unirea Basarabiei cu România.
Revoluţia rusă a fost unul dintre factorii care au dus la intensificarea mișcării
pentru autodeterminare din Basarabia și realizarea acestui drept.
Epoca contemporană
17. Demonstrează interdependenţa dintre politica expansionistă externă a
URSS și crearea RASSM.
Ideea exportului de revoluţie și a instaurării comunismului în alte ţări a fost
promovată sistemic în Statul Sovietic, după instaurarea puterii sovietice in Rusia
și crearea URSS, - iniţial la nivel propagandistic, ulterior și politic.
Rusia Sovietică, deși a proclamat dreptul la autodeterminare a popoarelor, nu
a recunoscut Unirea Basarabiei cu Romania, urmărind să-și extindă teritoriile in
Europa Centrală și de Est. Din punctul de vedere al comuniștilor Pavel Tcacen-
ko (I. Antipov), S. Timov (Sol. Tinkelman), Gr. Kotovski, Ion Dicescu - Dic (I.
Canton), Al. Bădulescu, T. Diamandescu, A. Zalik, T. Popovici, A. Niacolau, T.
Chioran, iniţiatorii creării unei Republici Moldovenești, aceasta trebuia să joace
„rolul de factor politico-propagandistic pe care-l joacă Republica Bielorusă faţă
de Polonia și cea Karelă faţă de Finlanda”, astfel prin crearea RASS Moldoveneas-
că se urmărea crearea unui „cap de pod” spre realizarea planurilor expansioniste
sovietice - ocuparea Basarabiei. Din aceste considerente, la 12 octombrie 1924,
Comitetul Executiv Central din Ucraina a decis constituirea RASSM in compo-
nenţa Ucrainei Sovietice.
Esența totalitară a regimului politic instaurat în Rusia și URSS, și a societății
sovietice a dus la suprimarea libertăților politice, economice, civile etc, a regi-
mului democratic în formare din Rusia și la promovarea politicii expansioniste
contra democrațiilor în care statul sovietic vedea principalul pericol. Reieșind
din aceste considerente la frontiera Uniunii Sovietice au fost create numeroase
capuri de pod - printre care și RASSM, pe teritoriul din stînga Nistrului.
18. Demonstrează relaţia de cauză-efect dintre „Noul curs” a lui F.D Roo-
sevelt și depășirea crizei economice de către SUA.
Marea depresiune - Marea criză economică mondială, de supraproducţie, s-a
manifestat in principal prin scăderea dramatică a preţurilor, care a antrenat o
puternică contracţie a valorii producţiei, stoparea activităţii intreprinderilor in-
dustriale, creștere bruscă a șomajului și a falimentelor comerciale și industriale.
In concepţia lui Franklin D. Roosevelt, președinte al SUA (1933-1945), feno-
menele de criză nu puteau fi inlăturate decat prin stoparea scăderii preţurilor și
creșterea profiturilor. Prin programul „New-Deal” - „Noul curs” implementat
s-a recurs la suspendarea convertibilităţii dolarului in aur, dolarul devalorizan-
du-se cu pană la 50%; controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare,
remonetizarea parţială a capitalului. Totodată, statul a subvenţionat industria și
a finanţat lucrări publice prin imprumuturi de stat de la bănci, redresand și șo-
majul. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept „unul din proiectele cele mai
revoluţionare și cele mai importante în vederea controlului industriei ce-a fost
vreodată elaborat în Statele Unite”. Politica marilor investiţii publice practicată
din 1933 a ameliorat infrastructura ţării și a condus în cele din urmă la creșterea
productivităţii. Aceste acţiuni au mărit puterea de cumpărare a populaţiei, au re-
119
vigorat activitatea bancară și au ajutat numeroase intreprinderi să-și reia activi-
tatea. Astfel, economia americană, treptat, a depășit situaţia de criză. Economia
americană a atins în 1938 nivelul din 1929.
„Noul curs” a fost programul depășirii marii depresiuni în SUA prin acțiuni
concrete, resursele umane și naturale proprii.
19. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica expansionistă pro-
movată de URSS și semnarea tratatului Molotov-Ribbentrop.
Viziunea politică a lui I.Stalin a determinat calea de dezvoltare internă, dar
și politica externă a URSS. Conform ideilor sale, accentele politicii externe so-
vietice se deplasează, treptat, de la „revoluţia mondială” la „ideea construirii so-
cialismului într-o singură ţară” și constituirea unei zone de influenţă sovietice
- „brîu de securitate” în regiunile apropiate frontierelor URSS (ideea progresivei
înlocuiri a „încercuirii capitaliste” prin „încercuirea socialistă” - a exportului de
revoluţie) și folosirea contradicţiilor dintre ţările capitaliste pentru a împiedica
crearea unui front antisovietic. Venirea naziștilor la putere nu putea decît servi
interesele URSS: atît timp cît Hitler își fixase ca obiectiv emanciparea Germa-
niei din servituţile Tratatului de la Versailles, ceea ce implica confruntarea cu
puterile interesate în menţinerea statu-quo-ului, în primul rînd, Franţa și Marea
Britanie - posibilitatea organizării unei cruciade antisovietice era nulă. Un Hitler
care ar fi provocat o nouă conflagraţie mondială apărea în optica Moscovei un
deschizător de drum - desigur, involuntar - al revoluţiei mondiale comuniste
(„spărgătorul de gheaţă”).
Anul 1939 a adus într-un răstimp foarte scurt atingerea celor două obiective
ale politicii de securitate și în același timp expansioniste a lui Stalin: începutul
constituirii brîului de securitate la frontierele de vest ale URSS și izbucnirea răz-
boiului între ţările capitaliste. La 23 august J.Ribbentrop și V.Molotov au semnat
Tratatul de Neagresiune sovieto-german. În opinia lui Stalin, expusă Biroului
Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice la 19 august, dacă URSS va
accepta propunerea Germaniei privind semnarea pactului de neagresiune cu ea
- Germania, va ataca Polonia și amestecul Franţei și Angliei în acest război va
deveni inevitabil. Europa Occidentală va fi supusă unor tulburări și dezordini
serioase. În aceste condiţii, Stalin menţiona că URSS avea mari șanse să rămînă
în afara conflictului și va putea spera la o intrare avantajoasă în război.
Cele menționate mai sus, precum și faptul că iniţiativa elaborării și semnării
Protocolului adiţional secret îi aparţinea din start Uniunii Sovietice, demonstrea-
ză că politica expansionistă sovietică a fost una din cauzele semnării Tratatului
de neagresiune sovieto-german. Prin Protocolul secret, Stalin și Hitler recroiau
harta Europei și delimitau cele două zone de influenţă (sovietică și germană) de
la Marea Baltică la Marea Neagră - Basarabia intrând în sfera de interes sovietică.
20. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre procesul de colectivi-
zare a gospodăriilor ţărănești individuale și deportările din 6 iulie 1949 din
RSS Moldovenească.
Colectivizarea gospodăriilor țărănești, lichidarea proprietății private - re-
spectiv a elementelor burgheze din agricultură - reprezenta politica implemen-
tată în Uniunea Sovietică încă în din anul 1929, soldată cu foamentea organizată
din anii 1932-1933 de pe teritoriul URSS, inclusiv a al RASSM, și milioane de
victime. Politicle totalitare erau aplicate sistemic și pe teritoriile noi anexate la
URSS: în 1939 pe teritoriul de est al Bielorusiei, Ucrainei, al țărilor Baltice, iar
din 28 iunie 1940 și pe teritoriul Basarabiei, și după reanexarea ei în 1944.
120
Majoritatea ţăranilor din RSSM nu doreau să se supună politicii de colecti-
vizare, iniţiate de statul sovietic: să intre în colhozuri și să renunţe la bunurile
obţinute prin muncă. Cu scopul de a înfricoșa ţărănimea din republică și a o
determina să intre în colhoz, la iniţiativa și sub conducerea lui I. L. Mordoveţ,
comisarul securităţii republicii, la 6 iulie 1949 peste 11 mii de familii au fost de-
portate in Siberia și Extremul Orient. Astfel, dacă către 1 februarie 1949 în raioa-
nele dintre Prut și Nistru erau colectivizate 22% din numărul total de gospodării
ţărănești, iar în luna mai 1949 - 30%, atunci peste doar cateva luni ţărănimea
speriată de teroarea stalinistă a inceput să se inscrie în colhoz. În decembrie
1949 erau colectivizate 82,3% din gospodării. În 5-6 luni au fost formate 1743 de
colhozuri, care întruneau 306400 gospodării ţărănești. Către finele anului 1950,
în raioanele dintre Nistru și Prut erau deja colectivizate 433923 de gospodării,
sau 97% din totalul lor.
21. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre noua mentalitate politică și
sfîrșitul „războiului rece”.
În anul 1985 în fruntea Uniunii Sovietice vine Mihail Gorbaciov, care avea o
nouă vizine în ce privește dezvoltarea Uniunii Sovietice, în plan intern și extern.
Noul concept, pus la baza politicii externe sovietice de M. Gorbaciov, „Noua
mentalitate politică” viza o serie de probleme: depășirea confruntării ideologi-
ce cu Occidentul; încetarea cursei inarmărilor, lichidarea armelor de distrugere
in masă; reducerea armamentelor; integrarea economiei sovietice în economia
mondială; renunţarea la folosirea forţei etc. „Noua mentalitate politică” a deter-
minat în plan intern încetarea criticilor la adresa Occidentului, promovarea ide-
ilor de cooperare, a unei societăţi deschise, introducerea economiei de piaţă etc.;
iar în plan extern M. Gorbaciov a întreprins o politică de apropiere de Occident,
a efectuat numeroase vizite în statele occidentale, a încheiat tratate de limitare a
armamentului; a ordonat scoaterea trupelor sovietice din Afganistan, a îndem-
nat statele socialiste să recurgă la propria ,,perestroika”.
La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc intalnirea dintre M. Gor-
baciov și G. Bush, in cadrul căreia liderul sovietic a declarat că nu va folosi forţa
pentru menţinerea regimurilor comuniste în ţările din „lagărul socialist”, afec-
tat de mișcări revoluţionare și urmat de dezintegrarea regimurilor comuniste.
Victoria forţelor democratice din statele „lagărului socialist” a dus, la mijlocul
anului 1991, la autodizolvarea CAER și a OTV. A avut loc treptat diluarea dife-
renţelor ideologice, apropierea celor două tabere, colapsul regimurilor comunis-
te, transformarea lumii bipolare în una multipolară și sfarșitul războiului rece.
Sistemul totalitar sovietic nu putea supraviețui în condițiile unei democrații -
pe care M.Gorbaciov dorea să o implimenteze în URSS. Ideologia comunistă de
asemenea nu avea șansa să supraviețuiască în condițiile pluralismului de ideii.
Destrămându-se, statul totalitar, care dorea să distrugă capitalismul, noile en-
tități statale aderând la valorile democrației universale au creat condiții pentru
dispariția confruntării supranumite „război rece”.
22. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre mișcarea de eliberare naţio-
nală din a doua jumătate a anilor 80 și proclamarea independenţei Republicii
Moldova.
Politica reformatoare a liderului de la Kremlin: perestroika și glasnost a pro-
vocat mișcări naționale în toate republicile unionale, inclusiv în RSS Moldo-
venească, luând amploare în a doua jumătate a anilor 80 ai sec. XX. În RSSM
mișcarea de renaștere naţională punea accent pe reîntoarcerea la valorile naţio-
121
nale, cunoașterea istoriei adevărate a neamului, obţinerea drepturilor politice și
cetăţenești, afirmarea identităţii naţionale etc. În primele rînduri ale acesteia era
intelectualitatea progresistă a Republicii. Un rol important în mișcare l-a avut
Mișcarea democrată în sprijinul restructurării, creată la 3 iunie 1988 și Cenaclul
„Alexei Mateevici”, care au înaintat cererea de a proclama limba maternă limbă
de stat și revenirea la alfabetul latin. Totodată, în sensul democratizării vieţii
politice, este importantă apariţia formaţiunilor politice care negau monopolul
politic al Partidului Comunist: la 20 mai 1989 a fost creat Frontului Popular, în
cadrul Congresului constitutiv formulîndu-se obiectivul suveranităţii naţionale.
Prin iniţiativa reprezentanţilor mișcării naţionale la 27 august 1989 la Chiși-
nău s-a desfășurat Marea Adunare Naţională, care a adoptat hotărîrea de a acor-
da limbii române statutul limbii de stat și de a reveni la grafia latină. Sovietul Su-
prem al RSSM a adoptat două legi prin care se înstituia drept limbă de stat limba
română (deși cu denumirea de „moldovenească”) și se revenea la grafia latină.
Alegerile din 25 februarie, apoi din 10 martie 1990 au acţionat anume în di-
recţia materializării ideii de suveranitate. Parlamentul Moldovei a adoptat la 27
aprilie 1990 „Legea privind drapelul de stat - tricolorul”. La 23 iunie 1990 Par-
lamentul o adoptat „Declaraţia cu privire le suveranitatea Republicii Moldova”.
Republica Moldova a urmat cursul spre desprinderea de structurile perimate ale
URSS și spre obţinerea independenţei de stat. La începutul anului 1991, Parla-
mentul Republicii Moldova a reușit să respingă desfășurarea pe teritoriul ţării
a referendumului unional în vederea susţinerii asocierii celor 15 state egale și
suverane în cadrul unei confederaţii. În zilele de 26-28 iunie 1991, la Chișinău a
avut loc Conferinţa Internaţională privind „Pactul Ribbentrop-Molotov și con-
secinţele sale pentru Basarabia”. În Declaraţia Conferinţei se condamnă injustiţi-
ile comise prin pact și se cere înlăturarea consecinţelor lui.
La 27 august 1991 la Chișinău a fost convocată Marea Adunare Naţională, la
care au participat peste 600 000 de reprezentanţi ai tuturor raioanelor și orașelor
Moldovei. La cererea Adunării, Parlamentul a votat „Declaraţia de Independenţă
a Republicii Moldova” și a adoptat imnul „Deșteptă-te, române”. Prin voinţa și
acţiuninile reprezentanţilor mișcării naţionale, Republica Moldova a obţinut su-
veranitatea, independenţa și a revenit la limba română și grafia latină. DEclarația
de independență a Republici Moldova reprezintă de rând cu Constituția țării
actele de însemnătate juridică cea mai înaltă, care stau la baza dezvoltării țării.
23. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre proclamarea suveranităţii
RSS Moldovenești (23 iunie 1990) și războiul din Transnistria.
Politica reformatoare a liderului de la Kremlin: perestroika și glasnost a pro-
vocat mișcări naționale în toate republicile unionale inclusiv în RSS Moldove-
nească, creând premise pentru apariţia ideii de suveranitate naţională. Primele
alegeri democratice pentru Sovietului Suprem al RSS Moldovenească au avut
loc pe 25 februarie 1990. Frontul Popular a cîștigat majoritatea voturilor. După
alegeri, Mircea Snegur, a fost ales președinte al Sovietului Suprem; în septembrie
el a devenit președinte al republicii. Guvernul reformist, care a preluat puterea
în mai 1990, a făcut multe schimbări care nu au fost pe placul minorităţilor, in-
clusiv schimbarea numelui republicii din Republica Sovietică Socialistă Moldo-
venească în Republica Sovietică Socialistă Moldova și adoptarea la 23 iunie 1990
de Parlamentul republican a Declaraţiei cu privire le suveranitatea Republicii
Moldova.
Nedorind să recunoască suveranitatea Republicii Moldova, liderii politici din
Transnistria au convocat la 2 septembrie 1990 în Tiraspol cel de al 11-lea congres
122
extraordinar al deputaţilor poporului de diferite niveluri la care se proclamă o
noua republică pe teritoriul Moldovei „republica sovietică socialistă moldove-
nească nistreană”. În vederea contracarării dezmembrării teritoriale, cu mijloace
pașnice, la 3 septembrie 1990, Sovietul Suprem al RSSM introduce în Republi-
că instituţia prezidenţială ca formă de guvernare, declarînd ,, congresul” de la
Tiraspol drept organ anticonstituţional, care generează încordarea situaţiei so-
cial-politice. Forţele separatiștilor transnistreni trec, la 2 noiembrie 1990, la ac-
ţiuni violente împotriva organelor constituţionale ale puterii din Dubăsari, oraș
situat pe malul stîng al Nistrului, înregistrîndu-se primele victime umane.
În pofida apelului Sovietului Suprem al RSSM către populaţia din stînga Nis-
trului de a nu participa la ,,Scrutinul” anunţat de separatiști în vederea constitu-
irii ,,organului suprem” al autoproclamatei republici, aceasta s-a produs, totuși,
între 22 și 25 noiembrie 1990. La 27 noiembrie 1990, Sovietul Suprem al RSSM
a declarat nule și fără efecte juridice rezultatele alegerilor în „organul suprem”
al pretinsei republici transnistrene. Însă la 29 noiembrie, la Tiraspol a avut loc
sesiunea organizatorică a „sovietului suprem” anticonstituţional al autoprocla-
matei rssmn, iar în ziua următoare, în același oraș, a fost convocat „congresul
deputaţilor de toate nivelurile din raioanele nistrene”.
La 27 august 1991, Parlamentul a votat Declaraţia de independenţă a Repu-
blicii Moldova. În condiţiile prăbușirii URSS, spre sfîrșitul anului 1991 au iz-
bucnit conflicte violente între forţele separatiste transnistrene și forţele de or-
dine moldovenești. Tensiunile dintre forţele separatiste și autorităţile centrale
moldovenești au escaladat după ce, la 1 martie 1992, Republica Moldova a fost
recunoscută oficial ca membru al ONU. Atacarea, în aceeași zi, a postului de
poliţie din localitatea Dubăsari de către forţele separatiste a declanșat un conflict
armat, care a durat aproape șase luni, în cadrul căruia republica separatistă a fost
sprijinită nemijlocit de Armata a 14-a rusă.
Astfel, neînțelegerea beneficiilor societății democratice, nerecunoașterea su-
veranității statului Republica Moldova, care și-a proclamat independența în anul
1991, influența factorilor externi, precum și alți factori au dus la declanșarea
conflictului armat de pe Nistru.
123
SINTEZE PENTRU ESEURI:
Epoca antică
1) Contribuţia civilizaţiei antice în constituirea actualei civilizaţii europe-
ne (în baza unei civilizaţii).
a) Contribuţia civilizaţiei egiptene antice în constituirea actualei civilizaţii eu-
ropene
Civilizaţiile antice constituie fundamentul civilizaţiei contemporane: în anti-
chitate apare scrisul, care a revoluţionat gândirea și creaţia literară, apar primele
state, reprezentări religioase, elemente ale gândirii filozofice și știinţifice, care
s-au dezvoltat în știinţe complexe. În Antichitate, în spaţiul universal, s-au dez-
voltat, mai multe civilizaţii: egipteană, mesopotamiană, indiană, chineză, roma-
nă, greacă, geto-dacă etc. În dependenţă de teritoriile ocupate, condiţiile de trai,
modul de gândire, civilizaţia egipteană face parte din lumea orientală. Despre
modul de viață al egiptenilor au scris istoricii antici Herodot, Strabon sau Dio-
dor din Sicilia etc. În prezent cercetarea civilizaţiei egiptene ţine de egiptologie.
Civilizaţia egipteană, de la unificarea într-un singur stat în mileniul III î. Hr.
și până în sec. al V-lea d. Hr., a constituit de-a lungul râului Nil cea mai veche
și cea mai durabilă civilizaţie. Egiptenii au obţinut rezultate remarcabile în mai
multe domenii: tehnici de extracție, topografie și tehnici de construcție, care au
condus la construirea unor monumente grandioase ca piramidele, templele și
obeliscurile, un sistem de matematică și de medicină, sisteme de irigații și teh-
nici de producție agricolă, producție navală, tehnici de producere a faianței și
sticlei, noi forme de literatură.
Fiind amplasată pe malul râului, egiptenii au generat dezvoltarea agriculturii
bazate pe sistemul de irigaţii. De asemenea, râul a permis apariţia și dezvoltarea
unor ocupaţii auxiliare – pescuitul, în bazinele râurilor, creșterea animalelor, pe
pășuni mănoase. Odată cu dezvoltarea agriculturii au progresat și uneltele de
muncă (de exemplu: plugul de lemn, plugul de lemn cu brăzdar de bronz, apoi
de fier); s-au dezvoltat atelierele meșteșugărești, transportul terestru și maritim,
comerţul, în special în perioada apogeului puterii în timpul Noului Regat, în
perioada Ramesside care rivaliza cu Imperiul Hitit, Imperiul Asirian și Imperiul
Mitanni. Stăpâneau tehnici avansate de construcții navale încă din 3000 î.Hr.
Egiptenii antici au confecţionau un material sticlos cunoscut sub numele de
faianță, din el se făceau margele, gresie, figurine etc. Printr-o anume tehnică,
egipteni au produs un pigment cunoscut sub numele de albastrul egiptean, de
asemenea, numit albastru frită.
Printre cele mai importante realizări este scrierea egipteană, prima fiind pic-
tografică, apoi ideografică - numită hieroglifică (utlizată în documentele oficiale,
sculptată sau pictată pe materie dură). Scrierea hieratică se realiza de la dreapta
la stânga, folosită de scribi, din perioada memphită, la redactarea actelor admi-
nistrative, textelor literare, religioase și corespondenţei. J. Francois Champollion
a descifrat în 1822 scrierea egipteană. Pe papirus, primul material de scris, se
scria cu cerneală. Datorită descifrării hieroglifelor egiptene până la noi au ajuns
faimoase opere literare «Cartea morţilor», «Textele sarcofagilor», «Textele pira-
midelor » «Imnul lui Ahnaton», «Imnul Nilului», « Cântecul harpistului ».
Arta egipteană (arhitectură, pictură, sculptură etc.) s-a dezvoltat sub influ-
enţa fenomenului religios. Egiptenii s-au evidenţiat prin remarcabile opere de
artă. Ei au fost cei care au construit piramidele (piramida în trepte-a lui Zoser
din Saccara piramida cu forme geometrice regulate – a lui Keops reprezintă una
dintre cele 7 minuni ale lumii, piramidele lui Kefren si Mikerinos din Ghizeh).
124
Arhitectura Egiptului antic mai include unele dintre cele mai renumite construc-
ţii din lume: templele de la Teba, templu de la Karnak, templul reginei Hatșepsut
de la Deir el-Bahri, templul lui Horus, precum și Farul din Alexandria, Sfinxul
construit în timpul celei de a IV-a dinastie de către Khaf-Ra (Chefren, Kefren),
în anul 2500 î. Hr.
În matematică egiptenii au demonstrat cunoștinţe de aritmetică și geometrie:
cunoșteau sistemul (I=1, II=2, IIII=4 .......= 10, etc.), unitatea de măsură pentru
capacitate – hekata = 4,5 litri, pentru lichide, hin = cam 0,5 litri, pentru lungimi
– cotul (meh), cunoșteau operaţiile de înmulţire și împărţire, dar numai cu 2, ri-
dicarea la pătrat. În astronomie -aveau calendar solar. Au alcătuit Harta cerului.
Cercetau fazele lunii. Duceau observaţii zilnice asupra a 36 de constelaţii. Denu-
mirile date diferiţilor aștri sunt, de pildă: „...stelele care nu se opresc niciodată,
steaua dimineţii = Venus, astrul strălucitor = Jupiter, Horus taurul = Saturn etc.
În medicină se deosebea o specializare: stomatologie, cardiologie, oftalmolo-
gie, chirurgie, etc. Cunoșteau anatomia externă a omului (cutia craniană, ochii,
urechile, nasul, gâtul, gura). Reţetele medicale – din mai multe substanţe vegeta-
le, minerale sau preparate din insecte.
Egiptenii au lăsat moștenire un bogat panteon de zeităţi. Religia vechilor
egipteni era politeistă, Motive de natură politică au favorizat adoptarea unui cult
de stat sau al familiei regale - Ra, Amon-Ra sau Aton; acordarea unui interes
deosebit unei divinităţi locale, aflată în situaţia de a fi protectoarea unei reșe-
dinţe capitală – Ra la Heliopolis, Thot la Hermopolis, Ptah la Memphis, Amon
(„solarizat”) la Theba, Aton la Akhetaton.. Zeii erau venerați în templele de cult
administrate de preoți care acționau în numele regelui. În centrul templului se
afla statuia de cult al zeului într-un altar.
În concluzie, fiecare civilizaţie antică a contribuit la dezvoltarea civilizaţiei
contemporane în ansamblu, dar și a unui anumit spaţiu istoric. În Egipt a apărut
scrierea hieroglifică și primul material de scris, construcţii de mare valoare cul-
turală: piramidele, sfinxul, templele; primele realizări în domeniul astronomiei,
matematicii, medicinii. Din această perioadă datează și primele capodopere ale
literaturii universale. Unele din ele au fost preluate de civilizaţia greacă și cea
romană. Putem spune că lumea antică reprezintă, în ansamblu, fundamentul ci-
vilizaţiilor ce au urmat.
b) Contribuţia civilizaţiei antice grecești în constituirea actualei civilizaţii eu-
ropene
Realizările civilizaţiei grecești: gândirea știinţifică, filozofică, politică și spiri-
tualitatea greacă au reprezentat, pe parcursul timpului de la antichitate la con-
temporaneitate, modelul clasic al civilizaţiei europene. Realizările civilizației
grecești au determinat evoluţia ulterioară a istoriei umanităţii, au stat la baza
regimurilor politice democratice, a valorilor general umane pe care se bazează
societatea contemporană în ansamblu.
Civilizaţia greacă, prin strălucirea sa și prin contribuţia la dezvoltarea civi-
lizaţiei umane în ansamblu, a trezit atenţia numeroșilor cercetători, arheologi,
istorici, culturologi, dar și a tuturor celor îndrăgostiţi de istorie. A. Evans, unul
dintre cei mai remarcabili arheologi, a fost printre primii cercetători ai culturii
materiale grecești, studiind civilizaţia minoică și aducând la lumină remarcabile-
le realizări ale acesteia. Istoricii P.Leveque (Aventura greacă); A. Piatkowski (Ois-
torie a Greciei antice); Jean-Claude Poursat (Grecia preclasică); Fr. Chamoux
(Civilizaţia greacă; Civilizaţia elenistică); F. Braudel (Gramatica civilizaţiilor)
etc. pun în lumină realizările civilizaţiei grecești, analizând particularităţile sis-
125
temului politic, al culturii materiale și spirituale în fiecare regiune.
În sens restrâns, prin Grecia se înţelege teritoriul Greciei de astăzi, adică su-
dul Peninsulei Balcanice, insulele din Marea Egee și din Marea Tracică. La aceste
teritorii, s-au adăugat, de timpuriu, vestul Asiei Mici, acolo unde în epoca arha-
ică erau Eolida, Ionia și Dorida, precum și insulele Creta și Cipru. Ca urmare
a marii colonizări grecești, teritoriile locuite de greci s-au extins foarte mult,
grecii întemeind numeroase colonii peţărmurile de nord ale Mării Mediterane,
ale Mării Egee, în Hellespont, Propontida, Pontul Euxin și în nordul Egiptului
și al Lybiei. Lărgindu-și aria de răspândire, grecii au influenţat prin cultura lor
materială și spirituală popoarele cu care au intrat în contact.
Civilizaţia minoică (cretană) (3000-1600 (1200) î. Hr.) – una dintre cele mai
dezvoltate civilizaţii din mileniul II î. Hr, majoritatea populaţiilor de pe conti-
nent aflându-se în neolitic – a creat pentru prima oară în această regiune un
imperiu maritim, a instituit structuri statale și administrative, a fondat o religie
originală, a cunoscut diverse meșteșuguri și arte etc., fiind eminamente urbană.
Orașele, nefortificate, erau legate între ele prin drumuri pavate, pe străzi existau
trotuare pavate, cu șanţuri de scurgere acoperite, sisteme de canalizare și ape-
ducte, cisterne care depozitau apa. Din punct de vedere politic, izvoarele vorbesc
despre Minos, regele din Cnossos, care ar fi reunit cetăţile-state independente
și ar fi întemeiat un mare imperiu ce cuprindea și alte insule din Mare Egee,
precum și de pe continent. Se pare că din cauza unor cataclisme naturale sau a
invaziei unor triburi, civilizaţia minoică a fost distrusă, însă o mare parte din
moștenire a fost preluată de succesori.
În ultimele secole ale civilizaţiei minoice, în Grecia continentală și insula-
ră pătrund (cca 2000 î. Hr.) grupuri de populaţii indo-europene. Primul val de
migratori a fost cel al ionienilor, care s-au răspândit în toată Grecia, întrând în
contact cu cretanii. Pe la 1600 î. Hr. a urmat invazia aheenilor sau micenienilor.
Aheii au iniţiat procesul de civilizaţie în Grecia, marcând o nouă epocă a evo-
luţiei civilizaţiei grecești: civilizaţia creto-miceniană (cca 1550-1175 î. Hr.), care
nu avea o unitate teritorială și politică, fiind constituită dintr-un conglomerat de
mici orașe-state, printre care Micene, Argos, Tirint, Pylos, Atena, Teba etc. În
această perioadă are loc războiul aheilor cu troienii. Palatele miceniene, ca și cele
cretane, au fost principalele centre ale vieţii societăţii. Fiecare palat era sediul
administraţiei politice a unui spaţiu care-i recunoștea autoritatea și depindea
de acesta. Principala lor preocupare erau războaiele, aveau o puternică armată
terestră, dar și o flotă de război. Spre sfârșitul mileniului II, triburile dorienilor
invadează Grecia. Pe parcursul secolului al XII-lea î. Hr. toate cetăţile aheene au
fost cucerite de dorieni, cu excepţia celei de pe Acropola Atenei. Ca urmare a
invaziei, civilizaţia miceniană a fost aproape integral nimicită, creaţiile arhitectu-
rale au devenit ruine, au dispărut organizarea statală monarhică, scrierea, multe
opere de artă. Afluxul de noi etnii a sporit populaţia Greciei, iar contopirea din-
tre ionieni, ahei, dorieni va conduce la formarea viitorului popor grec.
Migraţia dorienilor a generat un anumit regres al vieţii materiale și spirituale,
fapt care a marcat începutul unei noi epoci – epoca homerică (cca 1175-750 î.
Hr.), care a dat lumii epopeile Iliada și Odisea.
Perioada de înflorire a civilizaţiei grecești este numită epoca arhaică sau epo-
ca marilor colonizări (cca 750-500 î. Hr.). În această perioadă se structurează
clasele sociale, apare statul de tip polis, apar primii legiuitori și tirani și se produ-
ce marea colonizare greacă. În secolul al VII-lea î. Hr. apare o nouă denumire ce
se aplică tuturor grecilor indiferent de origine − cea de eleni. Fiecare polis se or-
ganiza pe baza unei constituţii proprii, avea dreptul de a-și bate propria monedă,
126
avea zei proprii, pe lângă zeităţile comune tuturor grecilor, avea o agora − piaţă
publică în care se întâlneau cetăţenii pentru a discuta treburile obștii, un teatru
etc. Cele mai mari polisuri erau Sparta și Atena. Pentru Atena, în perioada dată,
sunt caracteristice reformele lui Solon, care a introdus diferenţierea cetăţenilor
conform censului de avere în 4 categorii și a reformat organele de conducere în
stat. Condiţiile geografice, creșterea demografică, dezvoltarea meșteșugăritului,
inegalitatea socială, conflictele dintre cetăţi au impus grecii să caute noi pieţe,
unde să-și desfacă mărfurile – vin, ulei, ceramică, unelte, arme etc. și de unde
să cumpere grâne, metal, lemn și alte materii prime. Astfel, aproximativ între
anii 750 î. Hr. – 550 î. Hr. s-a desfășurat ampla colonizare a ţărmurilor Mării
Mediterane și ale Mării Negre. Printre coloniile create sunt Siracuza, Masilia,
Bizanţ, Sinope, Trapezunt, Olbia, Tyras, Histria, Tomis etc. Ca urmare a marii
colonizări, arealul civilizaţiei elenice a sporit, iar cultura greacă s-a răspândit,
impulsionînd trecerea la un nou tip de civilizaţie – cel antic – a populațiilor cu
care a intrat în contact.
Apariţia democraţiei este o trăsătură distinctivă a epocii clasice (secolul al
V-lea î. Hr.). Consolidarea democraţiei ateniene a avut loc pe timpul lui Pericle.
Este epoca celor mai strălucite realizări: în plan politic se remarcă Pericle, în
filozofie − Socrate, Platon, în literatură − Eschil, Euripide, Sofocle, Aristofan, în
istoriografie − Herodot și Tucidide. Se construiește Parthenonul.
Spre sfârșitul secolului al V-lea se afirmă regatul macedonean, în frunte cu
Filip al II-lea, care cucerește coloniile grecești din Tracia, supune Grecia, planifi-
că o campanie împotriva perșilor. Aceste evenimente marchează începutul epoci
elenistice (secolele IV – I î. Hr.). Succesorul lui Filip, Alexandru, a constituit un
imperiu enorm, punând baza elinismului. O caracteristică a elenismului este și
dezvoltarea orașelor (Alexandru a înfinţat peste 70 de orașe), care au devenit
centre economice importante în regiuni, precum și centre culturale, unde a avut
loc un progres al știinţelor.
Civilizaţia greacă a început să se dezvolte pe insula Creta, sub forma originală
a civilizaţiei minoice, a continuat pe continent, unde a avut loc sinteza dintre
ionieni, pelasgi și dorieni dând naștere poporului grec. Un izvor important în
studierea acestei civilizaţii sunt poemele homerice Iliada și Odiseea, operele lui
Herodot, Tucidide etc. precum și numeroasele realizări ale arhitecturii și sculp-
turii care s-au păstrat în orașele grecești, dar și cele descoperite în urma săpă-
turilor arheologice. Aceste izvoare ne demonstrează că civilizaţia greacă, prin
creaţia culturală, activitatea politică și social-economică, a influenţat și civiliza-
ţia romană, punând bazele civilizaţiei moderne contemporane. Înseși regimurile
democratice își trag originea din Grecia antică, în reformele lui Clistene, Solon,
Pericle. Numeroșii filosofi și oameni de știinţă: ca Democrit, Socrate, Platon,
Aristotel, Pitagora, au deschis noi orizonturi știinţifice, au pus bazele știinţelor
moderne etc. Lumea antică greacă reprezintă, în ansamblu, fundamental civili-
zaţiilor ce au urmat, medievale, în special a renașterii, moderne, contemporane.
c) Contribuţia civilizaţiei antice romane în constituirea actualei civilizaţii eu-
ropene
Civilizaţia romană, prin contribuţia la dezvoltarea civilizaţiei umane în an-
samblu, a trezit atenţia numeroșilor cercetători, arheologi, istorici, culturologi,
etc. Printre cercetătorii remarcabili ai civilizaţiei romane vom evedenţia pe Th.
Mommsen (Istoria Romei), P.Grimal (Civilizatia romană), Franz Altheim, Horia
Matei care pun în lumină realizările civilizaţiei romane, analizând particularită-
ţile sistemului politic, al culturii materiale și spirituale în fiecare regiune.
127
În sens restrâns, prin Roma Antică se înţelege un oraș –stat care a evoluat în
perioada 753 î. Hr.-476 d Hr. de la monarhie prin republică la imperiu. Lărgin-
du-și aria, prin cucerire, a dominat Europa de Vest, bazinul Mării Mediterane,
peninsula Balcanica. Au influenţat prin cultura lor materială și spirituală po-
poarele cu care au intrat în contact. Deseori, istoricii menţionează că civilizaţia
romană este continuarea civilizaţiei grecești. Într-adevăr, romanii au preluat o
serie de realizări ale grecilor și le-au dezvoltat creativ, constituind o civilizaţie
originală. Romanii stau la originea majorităţii popoarelor europene, ca urmare a
proceselor de romanizare. Ei sunt autorii alfabetului latin, ce stă la baza alfabete-
lor europene. Regimurile politice ale Romei – monarhia, republica – au dezvoltat
dreptul roman, din care a evoluat dreptul contemporan
Imperiul Roman a creat o reţea complexă de drumuri care lega provinciile,
ușurând astfel comunicarea dintre cele mai îndepărtate părţi ale imperiului.
A existat o limbă latină literară și una populară, din care s-au dezvoltat lim-
bile romanice. Iniţial avea 21 de litere, după cucerirea Greciei s-au adăugat “y” și
„z”. Primii scriitori latini se remarcă Naevus ( Războiul punic) și Ennius (Ana-
lele), urmaţi de Cato. Secolul de aur al poeziei este dominat de Virgiliu (70-19
î. H.), Horaţiu (65-8 î. H.), Ovidiu (43 î. H.- 17 d. H.). Semnificaţia Eneidei lui
Vergiliu la romani, se aseamănă cu cea a Iliadei și Odiseei la greci. Eneida repre-
zintă genul poeziei patriotice italice, care proslăvea începuturile măreţiei Romei
și destinul glorios al acesteia; Georgicele și Bucolicele (inspirate de tradiţia pas-
torală). Horaţiu face parte din cercul literar a lui Mecena, alături de Vergiliu.
Properţiu, C. Varius. A scris Odele și Satiricele.Ovidius a cântat dragostea în
Amores, Arta de a iubi, Remediile dragostei și dorul de patrie în Tristele și Ponti-
cele. Ulterior s-au remarcat Lucanus, cu Poemul despre războiul civil, Petronius,
cu Satyricon;Martialis, cunoscut epigrafist al timpului.
Civilizaţia romana a fost preocupată de caracterul practic și mai puţin de ela-
borările teoretice: artes doctae, cunoștinţele teoretice și artes libérales - știinţele
empirice cu aplicaţie practică (agronomia, medicina, arta militară,tehnica con-
strucţiilor, dreptul roman). Asimilându-și descoperirile grecilor și cele elenisti-
ce, romanii au tradus cele mai importante opere în limba latină. Este o civilizaţie
a marilor filosofi și savanţi:După Seneca, filosofia se ocupă de studierea întregii
lumi, deoarece numai filosofia este capabilă să cunoască și să înţeleagă universul
și omul. Cunoașterea universului deschide calea către înţelegerea tainelor divine.
Lasă 10 tratate de filozofie (Dialoguri), tratate de morală, lucrări de istorie a na-
turii.Lucreţiu în poemul Despre natură explică universul prin fizica materialistă.
Cicero se face remarcat ca bun cunoscător al dreptului civil și prin discursurile
politice (cca 106, s-au păstrat doar 58, mai cunoscute Catilinarele și Filipicele).
După Cicero, figurile cele mai importante sunt M.Terentius Varro, Pliniucel
Bătrân. În sec. IV d.Hr. se încearcă, prin Augustinus, impunerea unei filosofii
creștine, pentru o reconstrucţie spirituală a lumii. Augustinus identifică prin-
cipiul lumii cu Dumnezeu. Printre apologeţii noii filosofii se numără Tertulli-
an, Arnobius, Lactantius. Cei mai renumiţi cercetători: Hipparchos din Niceea
a descoperit trigonometria, rezolvă un șir de probleme din astronomia sferică;
Diophantos din Alexandria - în domeniul algebrei; Ptolemaios din Alexandria
- prima expunere sistematică a astronomiei matematice - Marea sintaxă. – În
secolul I d.Hr. apare prima lucrare capitală de geografie, alcătuită de Strabon,
urmată de cele semnate de Pomponius Mela și Claudius Ptolemaeus. Succese
remarcabile s-au atins în medicină: Claudius Galienos din Pergam, medic al îm-
păraţilor Marcus Aurelius și Comodus, autor a peste 250 de tratate, a practicat
observaţia clinică și metoda experimentală, studiind anatomia și fiziologia omu-
128
lui. Opera sa celebră Ars Medica a dominat cercetarea medicală până în epoca
Renașterii. Caesar (100-44 î.Hr.) scrie Memoriile despre războiul galic (Commen-
tant de bello Gallico). Elaborează o structură logică de prezentare a faptelor și
acţiunii, asemenea unui raport militar. Titus Livius (59 î.Hr.-17 d.Hr.) concepe
o vastă operă istorică, o adevărată frescă a evoluţiei poporului roman, cu un pro-
fund caracter naţional și patriotic, ce cuprindea 142 de cărţi. Ab urbe conditalibri
(Cărţi de istorie de la întemeierea Romei) este inspirată din mai multe izvoare,
a căror veridicitate nu este întotdeauna probată. Publias Cornelius Tacitus (55-
120 d. Hr.) se remarcă prin Despre viaţa și morala lui Julius Agricola, care prezin-
tă interes pentru problema provinciilor, Historiae și Annales. Plinius cel Tânăr
scrie lucrarea Panegericul lui Traianus, ce reprezintă un izvor important despre
perioada de domnie a lui Domiţian și a lui Traian. Ammianus Marcellinus con-
tinuă opera lui Tacitus, alcătuind o lucrare în 31 de cărţi, pornind de la moartea
lui Domiţian (anul 96) până la moartea lui Valens (anul 378). Primele 13 cărţi
s-au pierdut.
Primele manfestări ale artei romane reprezintă o sinteză a realizărilor diferi-
telor populaţii italice cu care romanii au venit în contact, în primul rând etruscii.
La baza artei romane sa afla arta etruscă și cea greacă. Dintre tipurile de monu-
mente caracteristice - bazilica era o clădire publică de mari proporţii. Din arhi-
tectura bazilicilor derivă cea a palatelor și primelor bazilici creștine din Imperiul
bizantin.
Primul apeduct are o lungime de 16,6 km, datează din secolul IV î.Hr. Tem-
plul reprezintă o sinteză a tradiţiilor grecești și etrusce: templul Fortunei Virile
din Roma, al Vestei din Roma. Coloanele erau ionice sau corintice, erau supra-
puse cele trei ordine arhitecturale grecești – doric, ionic și corintic. Una dintre
capodopere este Panteonul din Roma, „Templul tuturor zeilor”. Arcul de triumf,
realizat pentru prima dată în secolul I î.Hr., are forma unei porţi boltite, orna-
mentată cu coloane, basoreliefuri și statui. Cele mai impunătoare arcuri de tri-
umf sunt ale împăraţilor Titus, Constantin, Septimius Severus. La Beneventum
(Italia) se află cel închinat împăratului Traian. Fiecare împărat a fost imortalizat
în numeroase statui și busturi (lui Octavianus Augustus i s-au dedicat 140 de
statui și busturi). Altă tehnică sculpturală, basorelieful, a avut ca principal scop
consemnarea, prin intermediul scenelor narative, a evenimentelor importante
ale istoriei romane. Basoreliefurile se întâlnesc pe arcuri de triumf, altare, tem-
ple, sanctuare, sarcofage. Unul dintre cele mai celebre basorelifuri e Columna lui
Traian.
Creștinismul, autodefinit religie universala, a avut trăsătură ca să asimileze
în mod organic valorile specifice culturii si civilizaţiei romane. Dupa dispariţia
politica a Romei, creștinismul și-a dovedit virtuţile de conservare a tradiţiilor
moștenirii romane prin rolul jucat de Imperiul Bizantin în Orient și de Biserica
Catolică în Occidentul european. Crestinismul a devenit principalul factor civi-
lizator pentru întreaga Europa.
Din Imperiul Roman vine Codul lui Justinian, care se păstrează și astăzi, fiind
modelul după care multe ţări din Europa s-au ghidat în legislaţia lor. El cuprin-
de toate constituţiunile imperiale date din epoca lui Hadrian până în anul 534.
Opera legislativă a lui Justinian, publicată pentru întâia oară în anul 1489, a fost
denumită în secolul al XVI-lea Corpus iuris civilis (Culegere a dreptului civil)
denumire folosită și în zilele noastre. Dreptul roman este expresia juridică gene-
rală și abstractă a relaţiilor dintr-o societate întemeiată pe proprietatea privată și
pe producţia de mărfuri. Multe din conceptele și categoriile juridice actuale își
au originea în dreptul roman, care a reușit să le dea o asemenea elaborare, încât
129
pot fi utilizate pe scară universală: conceptul de obligaţie contractuală, obligaţie
delictuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, contractul, termenul, condiţia și
nenumărate altele. Studiul dreptului roman n-a încetat la începutul Evului Me-
diu. În Italia, la Roma și, mai târziu, la Ravena, apoi în Franţa, dreptul roman s-a
predat și a inspirat unele lucrări știinţifice.
Roma antică a adus contribuții importante în organizarea politică, admi-
nistrativă, juridică, militară, în artă, literatură etc. Civilizaţiile greco-romană și
geto-dacă au pus bazele organizării social-economice și politice în spaţiul eu-
ropean, ale unor moduri de viaţă și culturi originale ce au dat naștere unor noi
popoare: în spaţiul cuprins de Imperiul Roman, din sinteza popoarelor cucerite,
a culturii romane superioare și a triburilor care au migrat în aceste teritorii spre
sfârșitul Antichităţii, au apărut popoarele italian, spaniol, francez, portughez,
român. Romanii au creat ilustre opere de artă, ca Coloseumul, Columna lui Tra-
ian, arcurile de triumf cu care a fost împresurată întreaga Italie etc. Filozofii și
oratorii romani au scris opere originale, printre cei mai remarcabili filozofi nu-
mărându-se Cicero, Seneca, Marcus Aurelius. De asemenea, numeroși învăţaţi,
poeţi, scriitori au elaborat lucrări fundamentale în diverse domenii. Amintim
aici despre pribegia poetului Ovidiu la gurile Dunării și operele acestuia Amores,
Arta de a iubi, Remediile dragostei. Din Roma antică vine arta circului.
2) Impactul istoric al războaielor daco-romane asupra formării poporului
român
Geto-Dacii au intrat în contact cu romanii și cu populaţia romanizatã de la
Sud de Dunãre încă în secolele I î. Hr. – II d. Hr. Ei au preluat elemente ale cul-
turii materiale și spirituale ale acesteia, încă înainte de instaurarea stăpânirii im-
periale în zona dunăreană În aceastã perioadã, romanizarea a avut o intensitate
redusã, s-a realizat fãrã intervenţia statului roman, prin schimburile culturale
ale geto-dacilor cu populaţia romanizatã din peninsula Balcanicã. Ameninţarea
romană directă a început să se manifeste în timpul regelui Burebista, întemeie-
torul statului dac (82-44 î. Hr.). După moartea regelui dac, statul s-a destrămat
în patru, apoi în cinci entităţi statale distincte. Romanii urmăreau să-și impună
controlul asupra coloniilor grecești vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei
nord-dunărene (aur, argint, grâne) și să beneficieze de poziţia strategică avanta-
joasă.
Legăturile daco-romane s-au intensificat în sec. I î.Hr. – I d.Hr., dar, după
instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci s-a trecut la o
nouă etapă, manifestată printr-o romanizare intensă. Geto-dacii din Dobrogea
de astăzi au intrat sub stăpânirea romană din anul 46 d.Hr., făcând parte din
provincia Moesia.
Seria conflictelor militare cu romanii a fost deschisă de predecesorul lui De-
cebal, Duras, prin campania dacilor la sudul Dunării, în Moesia (iarna anului
85/86). Decebal (87-106) a reușit să refacă unitatea statului dac, în condiţiile
agravării ameninţării romane. Noul stat dac era mai redus teritorial decât în sec.
I î.Hr., dar mai dezvoltat în plan economic și mai bine organizat militar, capitala
sa fiind la Sarmizegetusa. În anul 87, împăratul roman Domiţian trimite în Dacia
o armată romană condusă de Cornelius Fuscus. Aceasta este înfrântă de Decebal
la Tapae. Ulterior (anul 88), o nouă armată romană, în frunte cu Tettius Iulianus,
atacă Dacia, regele dac fiind acum înfrânt (tot la Tapae). În anul următor (89)
se încheie pacea dintre Decebal și Domiţian. Având caracterul unui compromis,
aceasta prevedea: transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei; acordarea
de subsidii bănești și asistenţă din partea romanilor, utilizate pentru întărirea
130
capacităţii militare a statului dac.
Conflictele daco-romane se reiau odată cu urcarea pe tronul Romei a lui
Traian (98-117). În anul 101 izbucnește primul război daco-roman (101-102).
Decebal este înfrânt la Tapae. Tratatul din 102, defavorabil dacilor, prevedea: dă-
râmarea zidurilor cetăţilor dacice; cedarea Banatului, Olteniei și Munteniei către
romani; anularea politicii externe a lui Decebal. Între anii 105 și 106 se desfășoa-
ră cel de-al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa
dacilor este înfrântă. Decebal se sinucide (106). Dacia devine provincie romană.
Prin cucerirea Daciei, romanii și-au extins considerabil stăpânirea, controlând
acum un teritoriu de 3,3 mil km2 și o populaţie de peste 54 mil. de locuitori. În
anul 106 a fost organizată ca o provincie de rang imperial, subordonată direct
Împăratului, administrată de un guvernator numit “Legatus Augusti pro Praeto-
re”, cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa; a fost reorganizată administrativ
în 117-118 de împăratul Hadrian, care a împărţit Dacia în Dacia Superioară și
Dacia Inferioară. O altă reorganizare administrativă a Daciei a fost realizată tot
de împăratul Hadrian, care, în 121-122, a împărţit provincia Dacia în: Dacia Su-
perior; Dacia Inferior; Dacia Porolissensis. Consecinţa directă a cuceririi Daciei
a fost romanizarea geto-dacilor. Principalii factori care au contribuit la derularea
procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au fost: armata romană
adusă în provincia Dacia și cantonată în castre; veteranii (soldaţi romani lăsaţi
la vatră, stabiliţi în Dacia); administraţia și justiţia romană; coloniștii latinofoni,
aduși masiv, din toate provinciile imperiului și prezenţi în toate domeniile vieţii
social-economice a provinciei; învăţământul în limba latină; religia romană. Au
fost onoraţi în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva.
Principalul rezultat al romanizării a fost formarea unui popor nou – popo-
rul daco-roman. Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei și a
administraţiei din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice, în anul 271
d.Hr., stabilind hotarul Imperiului Roman pe linia Dunării, pe teritoriul Daciei
a rămas o populaţie daco-romană care, în condiţiile marilor migraţii, în urma
procesului de etnogeneză, a dat naștere poporului român și limbii române. După
abandonarea provinciei Dacia de către romani, procesul de romanizare a conti-
nuat. Atunci s-a desfășurat etapa postromană a romanizării, când și dacii liberi,
care nu făcuseră parte din provincia Dacia, intrând în contact cu daco-romanii,
s-au romanizat.
Deoarece la nord de Dunăre a continuat să trăiască o numeroasă populaţie
daco-romană, vorbitoare de limbă latină, statul roman nu a întrerupt legăturile
cu locuitorii de pe acest teritoriu. Creștinismul a avut, la rândul său, o contri-
buţie importantă în procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinţă fiind
răspândită în limba latină de misionarii veniţi din imperiu. Dobrogea de astăzi a
făcut parte din Imperiul Roman de Răsărit până în anul 602.
În acest sens, războaiele daco-romane cu toate consecinţele negative ale răz-
boaielor, au jucat rolul determinant în amplificarea procesului de romanizare a
dacilor și de constituire a unui nou popor în spaţiul Carpato-Danubiano Pontic.
3) *Polisul atenian – democraţie reprezentativă limitată
Realizările civilizaţiei grecești au determinat evoluţia ulterioară a istoriei
umanităţii, au stat la baza regimurilor politice democratice, a valorilor general
umane pe care se bazează societatea contemporană în ansamblu. Printre acestea
se remarcă democraţia ateniană, care s-a cristalizat parcurgând mai multe etape,
formă care a devenit cunoscută în secolul al V-lea î.Hr. În procesul constituirii
și evoluţiei democraţiei s-au remarcat mai multe personalităţi: Solon (594-593
131
î.Hr.)., cel care pune bazele sistemului democratic atenian; Clisthene, care a pro-
cedat la ultima mare reformă constituţională a statului athenian (508-507), iar
Atena devenea statul cu constituţia cea mai democratică din lumea greacă; Ephi-
alte și Pericle, care prin măsurile luate au adâncit caracterul democratic al con-
stituţiei lui Clisthene. Sub conducerea lui Pericle democraţia ateniană a parcurs
ultima etapă din evoluţia ei, odată cu marginalizarea definitivă a Areopagului,
redus la funcţii judiciare (limitate) și religioase, deschiderea magistraturilor tu-
turor cetăţenilor, fără distincţie de avere, adoptarea de măsuri destinate a ajuta
pe cei mai săraci și cu instituţia numită mistoforia. Pericle a stabilit un sistem de
indemnizaţii care trebuia să permită celor mai săraci să fie judecători, magistraţi,
membri în bule etc.
Organul deţinător al puterii poporului este Adunarea (Ecclesia). Ea votează
legi și decrete, decide asupra războiului și păcii, alege magistraţii cei mai impor-
tanţi, fixează în liniile sale generale conducerea operaţiunilor militare, judecă și,
la nevoie, condamnă conducătorii operaţiilor militare. Tot ea hotărăște ostracis-
mul. Toţi cetăţenii Atenei − aproximativ 40 000 de persoane − sunt membri de
drept ai Adunării poporului. Ședinţele au loc de trei-patru ori pe lună pe colina
numită Pnyx.
Bule (sau consiliul) are sarcina legislativă. Bule era tras la sorţi, câte 50 de ce-
tăţeni, având peste 30 de ani, pentru fiecare dintre cele zece triburi, ceea ce făcea
ca efectivul său să fie de 500 de persoane. Acesta era împărţit în zece secţii, de
câte 50 de prytanii, care, fiecare la rândul ei, își asuma toate răspunderile puterii
a zecea parte din an. Punerea în practică a hotărârilor poporului era conferi-
tă magistraţilor. Sarcinile erau anuale și în mod excepţional reînnoite. Ele erau
colegiale și se supuneau, în majoritatea cazurilor, regulii tragerii la sorţi. Erau
supuse unor controale permanente din partea Consiliului și a cetăţenilor.
Strategii, în număr de zece, aleși anual și reînnoiţi, au câștigat rapid un rol
diplomatic, militar și financiar plasându-i printre principalele personaje ale ce-
tăţii, iar funcțiile foștilor arhonţi, se reduc doar la domeniul judiciar și al admi-
nistrării cultelor. Tot strategii asigură cetăţii continuitatea vieţii politice interne
și externe.
Justiţia ateniană se supunea, în general, principiului suveranităţii populare.
Platon considera că a fi privat de dreptul de a participa la judecăţi înseamnă a fi
deposedat de însăși calitatea de cetăţean. Rolul Areopagului fusese diminuat de
Clistene și Ephialte. Eclesia și bule își rezervau pedepsirea delictelor împotriva
securităţii statului, iar judecătorii demelor, creaţi de Pisistrate, judecau cauzele
minore. Cauzele cele mai numeroase erau tranșate de Heliaia. Membrii Heliae
trebuiau să depună jurământ de imparţialitate și de incoruptibilitate.
În problemele financiare s-a recurs la taxarea bogaţilor, instituindu-se siste-
mul leiturgiilor. Din 30 000 sau 40 000 de cetăţeni cât număra Atena, cam 1 200
ce posedau averi cel puţin egale cu 2 sau 3 talanţi, au fost clasaţi ca „liturgi” și
chemaţi să îndeplinească un anumit număr de obligaţii financiare. Ei trebuiau
să contribuie la cheltuielile de instruire și echipare ale unui cor pentru marile
ceremonii (horegia) sau ale unui grup de alergători, să finanţeze trimiterea unei
ambasade sacre etc. Cei mai bogaţi puteau fi obligaţi, prin tragere la sorţi, să în-
armeze o trieră, să o întreţină, împreună cu echipajul ei ori să comande personal
anumite ceremonii, cheltuieli foarte mari și foarte viu combătute de reprezentan-
ţii partidului aristocratic.
În concluzie, sistemul politic din Atena în epoca clasică este, comparabil,
desigur mult mai imperfect decât democraţiile contemporane. Apreciabil însă
este dreptul cetăţenilor de a participa direct la luarea deciziilor. Cu toate acestea
132
doar o mică parte din populaţia Atenei erau cetăţeni, și doar o parte a acestora
își puteau permite să participe la viaţa politică, ceea ce aduce argumente în plus
la afirmaţia că democraţia ateniană avea un caracter limitat.
4) Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus - proces istoric inevitabil
Premisele decadenţei lumii antice, a declinului Imperiului Roman de Apus
s-au văzut încă din secolul al III-lea d.Hr.. Declinul s-a manifestat în diverse
domenii: politic, militar social-economic. În ceea ce privește dezvoltarea eco-
nomică, în perioada imperiului în Roma nu s-a produs o centralizare, ci stabili-
rea unui echilibru relativ între diverse ramuri și regiuni economice specializate.
În agricultură câștigă tot mai mult teren marile proprietăţi funciare (latifundia,
saltus, care pot încorpora între 300 și 10.000 ha), în detrimentul celor mici și
mijlocii, ca urmare a pauperizării micilor producători și, respectiv, a concentrării
pământurilor în mâinile marilor latifundiari, atât în Italia, cât și în provincii. În
funcţie de organizarea acestora, deosebim latifundii centralizate, care se bazau
pe munca sclavilor (cunoscute pe larg în Spania și Gallia) și cele descentralizate,
unde se folosea munca colonilor și a familiilor acestora (în Italia, Africa, în pro-
vinciile Orientale). Pentru a-i interesa pe sclavi să muncească, se recurgea la eli-
berarea lor, ei devenind servi rustici. Interesarea colonilor în sporirea producţiei
agricole (plata arenzii constituia 1/3 din producţia anuală și se plătea în produse)
a determinat o altă atitudine faţă de muncă și de rezultatul acesteia; în schimb,
din cauza neputinţei de a investi în pământ și unelte, rezultatele erau, uneori,
destul de modeste. Împăratul Constantin a recurs la legarea colonilor de pământ
ca să asigure plata impozitelor.
În rândul marilor latifundiari împăratul juca un loc de frunte, acesta admi-
nistrând, prin intermediul unui procuror, întinse proprietăţi imperiale, cu precă-
dere în provinciile din Orient și Africa. Mărirea suprafeţelor imperiale se făcea,
de obicei, din confiscări. În paralel, împăraţii cedează o parte din pământurile
lor în favoarea veteranilor (cum ar fi în cazul celor instalaţi în Egipt, pe timpul
Severilor) sau militarilor (de-a lungul limesului), contra unei rente.
În plan politic, criza își trage originea din faptul că sistemul politic al Prin-
cipatului, instituit de Augustus, nu reglementa succesiunea la tron (principele
fiind considerat magistrat), ceea ce duce la lupte pentru tron. În sec. al III-lea, la
această problemă s-au adăugat numeroși factori de natură politică, economică și
socială, care au determinat o perioadă de mare instabilitate politică.
Perioada numită a „anarhiei militare” (235-284) a consfinţit prăbușirea sis-
temului politic al Principatului (în circa 50 de ani au fost peste 25 de împăraţi,
dintre care doar doi sau trei au murit de moarte naturală). De această situaţie au
profitat triburile barbare: sarmaţii, germanii, hunii, avarii etc. Numeroși barbari
au trecut în imperiu, mulţi din ei fiind recrutaţi în armata romană, care se va
barbariza treptat.
Anarhia militară a luat sfârșit când la tron urcă împăratul Diocleţianus (284-
305). El a promovat o serie de reforme menite să revigoreze statul roman. Refor-
mele au instituit puterea absolută a împăratului – considerat reprezentantul di-
vinităţii pe pământ – armata și senatul nemaiavând nici o putere politică în faţa
unui împărat de origine divină. Acest sistem politic este denumit dominat (de la
dominatio = stăpânire, putere absolută). Diocleţianus a instituit tetrarhia, asoci-
ind la domnie alţi trei împăraţi (Maximianus, Galerius și Constantius Chlorus).
Diocleţianus și Maximianus aveau o poziţie superioară, fiind proclamaţi Augu-
ști, iar ceilalţi doi deveneau Caesari. Sistemul presupunea o guvernare continuă,
care să elimine eventualele disfuncţii după moartea sau retragerea unui August.
133
În acest caz Caesarul promova la rangul de August și alegea un nou Caesar. Fi-
ecare August guverna o parte a Imperiului; Diocleţianus conducea partea de ră-
sărit (capitala la Nicomedia), iar Maximianus – cea de apus (capitala la Medio-
lanum). Auguștii delegau o parte a puterilor lor caesarilor. Sistemul tetrarhiei nu
a fost viabil, după retragerea lui Diocleţianus luptele pentru putere au reînceput.
Alte reforme ale lui Diocleţianus au fost: reforma administrativă, prin care
se mărea numărul provinciilor, reforma fiscală și monetară și, mai ales, reforma
militară, prin care armata romană era împărţită în două mari categorii de trupe:
armata de pe limes și armata de manevră, cantonată în interiorul teritoriului.
Diocleţianus a acordat o atenţie deosebită unităţii spirituale a imperiului, în-
curajând religia romană politeistă, ceea ce a dus la mari persecuţii împotriva
creștinilor. Creștinismul a continuat totuși să se răspândească.
În timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337), statul roman cunoaște
o ultimă perioadă de înflorire. Constantin a adâncit măsurile lui Diocleţianus în
domeniul administrativ și militar. Conștient de importanţa religiei creștine, el
s-a implicat și în chestiuni religioase: a emis Edictul din Milano (313), prin care
se punea capăt persecuţiilor anticreștine, creștinismul fiind recunoscut; s-a im-
plicat în disputele din cadrul bisericii creștine, prezidând Primul Conciliu ecu-
menic - de la Niceea (325), unde a fost condamnată erezia ariană și a fost fixat
Crezul creștin. Constantin cel Mare a construit o nouă capitală, Constantinopol,
pe locul vechii colonii grecești Byzantion. Aceasta a fost înfrumuseţată cu nu-
meroase monumente, devenind, pentru aproximativ 1000 de ani, cel mai mare și
mai frumos oraș al lumii. Roma rămânea, în teorie, cea de a doua capitală.
După dinastia Constantiniană (361), Imperiul roman cunoaște o decădere
rapidă. Transformările economice și sociale, precum și presiunea populaţiilor
barbare au adâncit criza statului roman. O vreme, romanii au reușit să apere
teritoriul de populaţiile barbare care doreau să se așeze în imperiu.
De teama hunilor, vizigoţii au solicitat și li s-a permis să se stabilească în
imperiu, în Peninsula Balcanică. Aici ei nu s-au acomodat rigorilor statului ro-
man și s-au răsculat, provocând armatei romane, în anul 378, la Adrianopole, o
dezastruoasă înfrângere. Acest an marchează începutul migraţiilor barbare în
Imperiul roman. Vizigoţii, ostrogoţii, sarmaţii au pătruns în imperiu. Armata
romană s-a barbarizat, unii șefi germanici au ajuns la înalte poziţii în armată
și stat. În partea de răsărit a imperiului, perșii constituiau să ameninţe. În anul
395, la moartea împăratului Theodosius cel Mare, Imperiul roman este definitiv
împărţit în două părţi, cel de apus și cel de răsărit. Imperiul de Răsărit, având
capitala la Constantinopol, a reușit să facă faţă invaziilor popoarelor migratoare.
În apus, barbarii au devenit însă adevăraţi stăpâni.
Marea migraţie a avut drept rezultat străpungerea liniilor fortificate romane
de pe Rin și de pe cursul superior al Dunării, urmată de așezarea migratorilor
în majorita tea provinciilor imperiului. În Britannia, romanii au fost nevoiţi să-
și retragă armata și funcţionarii din administraţie și să părăsească această pro-
vincie în 407, din cauza presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă.
Hunii conduși de Attila pustiesc Peninsula Balcanică, apoi atacă Galia, dar sunt
înfrânţi, în anul 451, la Câmpiile Catalaunice, de o armată “romană”, formată
mai ales din contingente barbare. În 470 Imperiul Roman de Apus era redus din
punct de vedere teritorial aproape numai la Italia, aflându-se în faţa unei prăbu-
șiri iminente. Galia, Spania, Britannia și Africa de Nord-Vest fuseseră ocupate de
către triburile germanice, care își constituiseră aici formaţiuni statale indepen-
dente. Sursele de venit fuseseră pierdute odată cu provinciile, iar criza internă
amplificată de invazia triburilor barbare a dus inevitabil la dezintegrarea Impe-
134
riului Roman de Apus - în august-septembrie 476 − mercenarii germanici rugi,
schiri, heruli și turchilingi din armata romană, conduși de Odoacru (Odovacar),
s-au răsculat și l-au detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus.
Odoacru, ales de ostașii săi rege, a luat în stăpânire întreaga Italie. Prăbușirea
Imperiului Roman de Apus din anul 476 a marcat finalizarea destrămării unită-
ţii politice a Imperiului Roman de Apus, începută în primele decenii ale sec. al
V-lea prin restrângerea teritorială treptată, datorată constituirii pe teritoriul său
a unor regate romano-germanice.
Epoca medievală
1) Moștenirea imperială în Europa creștină: de la Imperiul Roman la Im-
periul Bizantin
De-a lungul a 11 secole Imperiul Bizantin și-a creat o monarhie absolută și o
administraţie puternic centralizată. A conservat tradiţiile clasice cărora le-a in-
tegrat elemente orientale și și-a extins acţiunea civilizatoare și culturală în ţările
Europei sud-estice și răsăritene.
Iniţial, Bizanţul a fost un oraș grec situat pe malul european al Bosforului,
strâmtoarea ce separă Asia Mică de Europa. Înţelegând importanţa acestei așe-
zări înconjurate de apă din trei părţi, împăratul Constantin a repus bazele aces-
tui oraș în 330 d.Hr. Numit Constantinopol, orașul a devenit „noua Romă”, de
unde era guvernată jumătatea de est a Imperiului. Spre deosebire de vest, această
regiune mai avea resurse și bogăţii considerabile, care i-au dat posibilitatea să
facă faţă cu succes perioadelor grele care au urmat, culminând în 476 cu căderea
împăratului roman.
În prima perioadă a evoluţiei Imperiului Roman de Răsărit (330-610) carac-
terul civilizaţiei și al culturii bizantine a fost prevalent latin. Pe parcursul sec. VII
se va transforma însă într-un stat grec ortodox, Bizanţul. În primele sale secole
istoria Bizanţului este, de fapt, istoria jumătăţii răsăritene a Imperiului Roman
care a supravieţuit după căderea părţii de vest a imperiului. Bizantinii s-au con-
siderat „romani”, și și-au denumit imperiul ca „Imperiul Roman”.
Imperiul Roman (unit) a fost divizat la sf. sec. III de către Diocleţian, pentru
a instaura tetrarhia cu un împărat în Italia, și altul în Grecia, fiecare asistat de
un co-împărat. Diviziunea a durat până în anul 324 când Constantin a devenit
împărat unic. El a fondat o nouă capitală Constantinopol. Constantin a fost și
primul împărat care a recunoscut creștinismul ca religie de stat. În 395 imperiul
a fost divizat din nou în Est și Vest de Theodosius I. După Theodosius, imperiul
a fost considerat „roman”, dar de fapt era un stat multinaţional cu o cultură grea-
că. Limba greacă era limba oficială. Imperiul oriental reunea multe etnii, având
în componenţă centre de strălucire elenistică: Constantinopol, Antiohia, Efes,
Tesalonic, Alexandria.
În sec. V, Theodosius III a extins zidurile Constantinopolului, rezistând la
atacurile barbarilor. Împăratul Constantinopolului a continuat să guverneze
Balcanii, Grecia și estul Mediteranei. Pentru cei aflaţi sub conducerea sa, noua
stăpânire era cunoscută sub numele de Imperiu, sperând că Apusul nu era pier-
dut pentru totdeauna. Însufleţit de această idee, împăratul Iustinian (527-565) a
iniţiat o puternică mișcare militară - generalii săi, Belizarie și Narses recuceresc
teritoriile pierdute în Occident, din nordul Africii de la vandali (534), din Italia
de la ostrogoţi (555), din Spania de la vizigoţi (554), realizând pentru ultima oară
unitatea mediteraneană a Imperiului Roman. Războaiele au necesitat sacrificii
imense, epuizând resursele Bizanţului.
Domnia lui Iustinian a fost marcată de realizări remarcabile: construirea unor
135
clădiri impozante, cum ar fi Catedrala Sfânta Sofia. În anul 381 creștinismul este
proclamat prin edict imperial, religie oficială de stat, iar 10 ani mai târziu toate
cultele păgâne din imperiu au fost interzise. În 452 se fondează Universitatea din
Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greacă are acum întâietate în faţa
celei latine. În anul 438 cei doi împăraţi romani, promulgă și publică codul The-
odosian. La Constantinopol se publică Corpus Juris Civilis, cuprinzând Codul
lui Iustinian, Institutele, Pandectele și Novellele (529-565).
A doua perioadă din evoluţia Imperiului Bizantin (610-1081) este considera-
tă epoca clasică, în care cultura capătă pe deplin caracter grecesc, și importante
contribuţii orientale. În această perioadă se consolidează bazele statului Bizantin
medieval. Pe plan politico-militar, Imperiul trece la o politică expansionistă în-
dreptată spre regiunea Balcanilor, și la recucerirea Siriei, Armeniei și Mesopota-
miei. Pierderile suferite în sec. VII au avut și avantaje: Imperiul era mai compact,
iar graniţele erau mai ușor de apărat. Imperiul a rămas „roman” cu un împărat
și un sistem legislativ de inspiraţie romană, dar limba folosită și cultura erau
grecești.
Antiohia, Ierusalimul și Alexandria au fost cucerite de arabi, Roma și Con-
stantinopolul rămân singurele pretendente la postura de conducător al crești-
nătăţii. La Constantinopol, împăratul era protectorul Bisericii, având autoritate
directă asupra ei, în timp ce la Roma Papa stabilise că Biserica latină era inde-
pendentă de stat, fiindu-i chiar rivală. Cea mai importantă criză a fost contro-
versa iconoclasmului (sec. VIII) - icoanele au fost interzise de Leon al III-lea.
Criză a fost temporar rezolvată de împărăteasa Irina în 787. Această criză a dus
la deteriorarea relaţiilor cu papii și Sfântul Imperiu Roman de Apus.
Imperiul Bizantin a atins apogeul în sec. IX-XI sub împăraţii macedoneni:
Vasile II a învins pe bulgari (1014), s-a aliat cu statul kievean. Însă în sec. XI
normanzii cuceresc Sicilia și Italia de sud; turcii Seleucizi cuceresc Asia Mică.
În 1054, Papa și Patriarhul de Constantinopol s-au excomunicat reciproc.
Acest eveniment a cauzat Marea Schismă între catolicism și ortodoxism. De-a
lungul secolelor IX și X misionarii bizantini i-au convertit la ortodoxism pe sâr-
bi, bulgari și ruși. Aceasta a fost una dintre importantele victorii pe care bizan-
tinii le-au obţinut în epoca de aur, care a durat începând cu domnia lui Vasile I
(867-876) și până la domnia lui Vasile al II-lea (976-1025); armatele imperiale au
continuat ofensiva, cucerind o mare parte a Balcanilor și a Orientului Apropiat.
A treia perioadă (1081-1453) o epocă a declinului progresiv și fatal. A fost
cucerită de turci o mare parte din Asia Mică, ce reprezenta sursa de forţe umane
a Bizanţului. Salvat de la un dezastru iminent, Bizanţul cere ajutorul Apusului.
Astfel are loc Prima Cruciadă (1096-1099), în timpul căreia este recuperat Ieru-
salimul, iar Imperiul este eliberat de o parte din presiunile externe, permiţân-
du-se astfel o modestă expansiune a Bizanţului.
În timpul domniei lui Alexis I încep cruciadele, destinate apărării imperiului
de turcii Seleucizi. Opoziţia dintre cruciaţi și bizantini durează până în secolul al
XII-lea, culminând cu cucerirea Constantinopolului de către aceștia în 1204. Ei
stabilesc Imperiul Latin al Constantinopolului care durează până la recucerirea
cetăţii în 1261 de Mihai al VIII-lea Paleologul.
În secolele următoare Imperiul a fost atacat în mod constant de Imperiul
Otoman, dar Europa Occidentală nu a mai fost dispusă să-i ofere susţinerea. În
anul 1340 un dezastruos război civil a dat posibilitate otomanilor să ocupe teri-
toriile Imperiului treptat, până la asedierea Constantinopolului în anul 1453. La
29 mai 1453, Constantinopolul a fost distrus și jefuit de către turci. Prin căderea
Constatinopolului, Imperiul Roman a dispărut definitiv, dar refugiaţii bizantini
136
au facilitat transmiterea cunoștinţelor antice și creștine, ce va contribui la apari-
ţia Renașterii.
Această perioadă de declin a istoriei și civilizaţiei bizantine a cunoscut însă
momente de prestigioasă afirmare pe plan cultural. Astfel, eleganta și rafinata
curte a Comnenilor era și un strălucit centru al vieţii intelectuale și artistice, iar
faima școlilor superioare constantinopolitane atrăgea studenţi și erudiţi din cele
mai îndepărtate ţări ale Apusului. În această perioadă se dezvoltă în propor-
ţii considerabile pictura murală, a frescei, iar în domeniul istoriografiei se scriu
opere importante, precum Alexiada Anei Comnena.
Bizanţul a stat la baza formării și dezvoltării numeroaselor state balcanice,
europene, orientale, ca structură culturală, etică, estetică și organizatorică stata-
lă. El aparţine simultan tuturor civilizaţiilor asiatice, întregii cugetări orientale,
întregii lumi creștine, întregii discipline romane. Anul 1453 reprezintă anul că-
derii acestei civilizații remarcabile și cuceririi ei de o altă civilizație care va da o
altă nuanță și direcție de dezvoltare orașului de pe Bosfor, precum și întregului
spațiu sud-est european și al Asiei Mici.
2) Constituirea statului medieval Ţara Moldovei: între legendă și adevăr
istoric
Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali și Nistru a fost con-
siderată, de tradiţia literară târzie, ca fiind produsul unui dublu „descălecat”, al
lui Dragoș mai întâi, apoi al lui Bogdan. În cazul Ţării Moldovei, realitatea per-
sonajului ”descălecător” este în afara oricăror îndoieli. Dragoș și Bogdan au fost
voievozi ai Maramureșului și, în anumite condiţii istorice, au trecut la răsărit de
Munţii Carpaţi. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei, iar cel
de al doilea a fost voievod și domn independent. Istoricește se poate spune că
Dragoș a fost un „descălecător”, iar Bogdan un întemeietor.
Realitatea istorică a îmbrăcat, în secolul al XVII-lea, haina legendei. Trebuia
explicat „cum a început Ţara Moldovei”, trebuia explicat numele ei și, de ase-
menea, stema ei. Atunci s-a născut legenda despre vânătoarea lui Dragoș Vodă.
Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron-Vodă, scris în secolul al XVII-lea și atri-
buit lui Grigore Ureche, relatează despre ieșirea lui Dragoș-Vodă din Maramureș
la vânătoare, întâlnirea unui bour („au dat de o hiară ce se chiamă bour”), pe
care l-a gonit prin munţi „cu dulăi” până la șesul apei Moldovei. Acolo „fiindu și
hiara obosită, au ucis-o la locul unde se cheamă acum Boureni […]”. Apa pe ma-
lul căreia a avut loc această întâmplare s-a numit Moldova, după numele căţelei
Molda, „cu care au gonit hiara aceia”. Numele apei a dat numele ţării, Moldova,
iar stema noului stat („hierul ţării”) s-a hotărât să fie un cap de bour.
Sub aspect cronologic, evenimentele la care se face referire au avut loc la
mijlocul secolului al XIV-lea. În anii 1352–1353, în timpul luptelor împotriva
tătarilor, în partea de nord-est, în valea râului Moldova regalitatea maghiară or-
ganizează o Marcă de apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politică și
militară condusă de Dragoș. Aici, pe un șes întins, cu multe sate, cu Baia drept
capitală, se crease o stăpânire care poate fi considerată Moldova Mică, dar care
nu era un stat organizat deplin. Ea îndeplinea funcţia de apărare, însă alte carac-
teristici ale viitorului stat lipseau. O dovadă în acest sens este și faptul că Letopi-
seţul de când s-a întemeiat Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ștefan cel Mare, îl
considera pe Dragoș întemeietorul statului moldovean.
Istoricii au vorbit, în lumina izvoarelor documentare, despre descălecarea lui
Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, pe care l-au socotit întemeietorul
statului medieval Moldova. Bogdan era stăpânul unui cnezat pe Valea Vișeului,
137
compus din 22 de state, care avea reședinţa fortificată la Cuhea. El făcea parte din
boierimea românească maramureșeană, ridicându-se la funcţia de voievod din
rândul numeroșilor cnezi români. Spre mijlocul secolului al XIV-lea, Bogdan
se opune încercărilor de organizare a comitatului de către regalitatea maghiară
și înlăturării Voievodatului maramureșean autohton românesc. Documentele
regale îl atribuie calificativul „necredinciosul nostru”, semn al rezistenţei ro-
mânești faţă de politica maghiară de anulare a vechilor libertăţi. Ascensiunea
Dragoșeștilor și atribuirea mărcii moldovene acestora împiedecau libertatea de
mișcare și comunicare cu teritoriile din afara Carpaţilor, mai ferite de imixtiuni-
le politicii regatului maghiar.
În condiţiile presiunii politice și religioase a regalităţii maghiare asupra româ-
nilor din interiorul și din exteriorul arcului carpatic, are loc o răscoală împotriva
Dragoșeștilor, în 1359. La ea participă și Bogdan, voievodul Maramureșului, care
pleacă spre Moldova, încercând să o scoată de sub controlul coroanei ungare.
Într-unul dintre izvoarele narative, o cronică scrisă de Ioan de Târnave, se spune:
„Bogdan, voievodul valahilor din Maramureș, cu ajutorul valahilor de acolo a
trecut în taină în Ţara Moldovei, supusă coroanei ungurești… Deși a fost atacat
în mai multe rânduri chiar de oștile regelui, totuși crescând numărul valahilor
ce locuiau în această ţară, ea s-a mărit făcându-se o domnie”. Cronicarul relatea-
ză evenimentele petrecute în Maramureș, plecarea lui Bogdan, luptele purtate
de acesta împotriva regelui, precum și esenţa noii etape a întemeierii Moldovei.
Acţiunea lui Bogdan s-a manifestat la început în Maramureș, împotriva presiu-
nii regale asupra vechilor organizaţii politice voievodale locale, mai apoi ea s-a
exercitat prin hotărârea de a întemeia o nouă ţară românească.
Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureș se realizează în afara ar-
cului carpatic, prin lupte purtate până în 1365. Înlăturând pe urmașii lui Dragoș,
Sas și Balc, și cu ajutorul boierimii locale moldovene răsculate împotriva domi-
naţiei maghiare, Bogdan a întemeiat o nouă stăpânire, desăvârșind începuturile
de organizare statală a Moldovei. La întemeiere au participat cetele de ,,viteji”
maramureșeni, vasalii voievodului, care și-au unit forţele cu cele din Moldova.
Regalitatea maghiară, ca și în cazul Ţării Românești, aspirând la dominaţia Mol-
dovei, reacţionează prin campanii militare, fără ca ele să fie încununate cu suc-
ces. Moldova se afirmă ca stat de sine stătător sub condcerea lui Bogdan, care a
dat ţării o nouă orientare politică independentă.
Formarea statului medieval Moldova nu s-a încheit odată cu Bogdan. Statul
întemeiat în partea de nord nu încorpora toate teritoriile Moldovei și nici nu-și
desăvârșise organizarea internă. O fac urmași săi în a doua jumătate a veacului.
Creatorului statului moldovenesc independent îi urmează Laţcu (1365–1375)
care, pentru a face faţă presiunii polono-maghiare, stabilește raporturi cu papali-
tatea. În timpul lui, cel de-al doilea stat românesc câștigă o legitimare pe plan in-
ternaţional, fiind recunoscut stat de sine stătător, prin eliminarea pretenţiilor de
dominaţie ale statului ungar. În vremea lui Petru I Mușat (1375–1391), urmașul
lui Laţcu, Țara Moldovei își consolidează poziţia politică în raport cu Ungaria și
Polonia. Se manifestă preocupări pentru organizarea economică și administrati-
vă, crește prosperitatea ţării, se bat primele monede moldovenești, se înfiinţează
Mitropolia, instituţie care va contribui la întărirea puterii centrale. Întemeierea
Mitropoliei a însemnat și recunoașterea de către Polonia a autonomiei politice și
bisericești. În timpul lui Roman I Voievod (1391–1394), este încorporată Ţara de
Jos, sudul Moldovei. Astfel, Roman se intitulează „voievod moldovean și moște-
nitor a toată Ţara Românească de la munţi până la ţărmul mării”. Moldova, prin
urmare, devine o nouă ţară românească, prin unificarea teritorială și consolida-
138
rea ei politică internă și externă.
3) Lupta antiotomană – expresie a politicii externe a domnitorilor români
în epoca medievală
Spre mijlocul secolului al XV-lea, Europa s-a ciocnit cu o nouă etapă a ex-
pansiunii otomane. După ce Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată,
politica externă a Imperiului Otoman se orienta spre ţările Europei Centrale și
de Est, precum și spre Bizanţ. În acest context, tensiunea dintre cele două lumi
– creștină și islamică – se accentua. Regatele creștine din imediata vecinătate a
Țărilor românești – Ungar și Polon, – nu au conștientizat pe deplin pericolul și
nu au acţionat consecvent și constant în colaborare și cu toate forţele, ceea ce a
favorizat ofensiva otomană. În aceste condiţii Ţările Române au trebuit să pri-
mească lovitura și să fie un adevărat scut-protector pentru Europa.
Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în 1369, fiind res-
pinsă de oștenii lui Vladislav I. Peste doi ani, oștenii munteni au participat, ală-
turi de sârbi, la bătălia de la Cirmen (1371, în Bulgaria), unde au fost învinși de
turci. Foarte probabil, Mircea cel Bătrân s-a alăturat oștilor sârbilor, bosniacilor
și maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (1389, în Serbia), unde otomanii au
obţinut victorie. Drept represiune, sultanul Baiazid I a organizat o expediţie în
Ţara Românească (1391), iar în replică Mircea cel Bătrân a iniţiat o incursiune la
sud de Dunăre, până la Karânovasî.
Succesele turcești în Balcani și căderea Bulgariei răsăritene (1393) au deter-
minat apropierea dintre Ţara Românească și Ungaria. La 7 martie 1395, Mircea
și Sigismund au încheiat, la Brașov, un tratat de alianţă prin care își făgăduiau
„sprijin și ajutor împotriva turcilor”, ca și „împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”.
Curând, în primăvara anului 1395, Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara
Românească. Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul Argeș, „la Rovine”, adică „la
șanţuri”, la 17 mai 1395, și „au biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au
pierit”. Criza din Imperiul Otoman de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a per-
mis lui Mircea cel Bătrân să promoveze o politică abilă, de alimentare a dispute-
lor pentru tronul vacant. Rezolvarea succesiunii la tronul sultanilor în favoarea
lui Mehmed I (1413-1421) l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să se angajeze pe calea
tratativelor, în final acceptând statutul de „ahd” care, în schimbul plăţii tribu-
tului (3000 de galbeni), asigura continuitatea statală, respectarea teritoriului, a
instituţiilor, a limbii și a religiei. A fost, în acele împrejurări, o poziţie realistă,
gândită ca o soluţie cu caracter temporar.
Lider al luptei antiotomane în deceniile patru și cinci ale secolului al XV-lea
devine voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara, care în anii de guvernare
(1441-1456) aliază resurse militare din tot spaţiul românesc. În 1442 acesta a
respins o oștire turcească în Transilvania și a înaintat în Ţara Românească, unde
a biruit, pe Valea Ialomiţei, o altă oștire turcească. Un an mai târziu, din iniţiati-
vă papală, a fost organizată o cruciadă, care trebuia să-i alunge pe „păgâni” din
Europa. Campania din 1443, desfășurată în Balcani (numită și „Campania cea
lungă”), nu a adus rezultatele scontate.
Din Transilvania, misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara
Românească, care se învecina direct, pe Dunăre, cu Imperiul Otoman. Faptul
că linia Dunării trebuia apărată cu orice preţ era recunoscut și de conducerea
Ungariei. În 1456 domn al Ţării Românești devine Vlad III, supranumit Ţepeș.
Vlad Ţepeș a procedat prudent atunci când, la începutul domniei, a acceptat să
plătească un tribut ridicat (10 000 de galbeni), ameliorându-și relaţiile cu Poarta
și consolidându-și poziţia internă. Constanta politică a lui Vlad Ţepeș a fost răz-
139
boiul contra turcilor. Exista deja, după un secol de la impactul româno-otoman
(1369), o mentalitate antiotomană. Anul 1462, când turcii au început o ofensivă
în Ţara Românească, a rămas un an de referinţă în ansamblul cruciadei europene
antiotomane. Armata turcească, demoralizată după un atac de noapte, nu a mai
putut angaja o bătălie decisivă. Din cauza hărțuielilor și a foamei, la care s-a adă-
ugat ciuma, sultanul Mehmed II a dat ordin de retragere, îndreptîndu-și oastea
spre Brăila. Aflat în dușmănie prelungită cu o grupare boierească, Vlad Ţepeș a
fost detronat, iar domnia ţării a fost preluată de fratele său, Radu cel Frumos,
sprijinit și de sultanul Mehmed al II-lea. Vlad III și-a subordonat programul său
extern obiectivului de organizare a rezistenţei împotriva expansiunii otomane,
prin utilizarea cu iscusinţă a forţelor modeste de care dispunea. El zădărnicit
intenţia turcilor de a transforma ţara în pașalâc și a contribuit la consolidarea
politică a Țării Moldovei.
Perspectiva unui război cu otomanii l-a preocupat permanent pe Ștefan cel
Mare - domnul Moldovei. Ea se poate descifra din măsurile de reorganizare in-
ternă și a sistemului de apărare, aplicarea pedepselor capitale pentru „hiclenie”.
Până în 1473, Ștefan Vodă a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii antio-
tomane, dar nu declarate. Prima confruntare deschisă a avut loc la sud de Vaslui
(Podul Înalt), la 10 ianuarie 1475. A fost o mare victorie românească cu ecou
international. Ștefan cel Mare a trimis, la 25 ianuarie 1475, o scrisoare princi-
pilor Europei, care a ajuns la Buda, Cracovia, Viena, Veneţia, Milan, Vilnius și
Moscova. Anunţând victoria, marele domn își arăta îngrijorarea faţă de pericolul
ce plana asupra Moldovei, pe care o considera „poartă a creștinătăţii”. Ștefan
îndemna la o acţiune generală, pe mare și pe uscat, arătând că va lupta „până la
moarte pentru legea creștinească”.
În 1476, a avut loc lupta de la Valea Albă. Turcii, superiori numeric și prin
dotare, au obţinut o biruinţă, dar victoria finală a fost a moldovenilor. Cetăţile
– Suceava, Neamţ, Hotin – au rezistat, iar foamea și ciuma au făcut ravagii în
rândul invadatorilor. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ștefan de regele
Matei Corvin, sultanul a ordonat retragerea. La 8 mai 1477, prin solul său Ioan
Ţamblac, Ștefan cel Mare prezenta dogelui Veneţiei situaţia grea prin care a tre-
cut, accentuând din nou rolul Moldovei, pe care o socotea o adevărată „strajă”
a Europei. Dezamăgit de atitudinea creștinătăţii, Ștefan cel Mare a crezut în co-
operarea Moldovei cu Ţara Românească și Transilvania – a intervenit în Mun-
tenia, instalând la domnie pe Vlad Ţepeș, iar apoi pe Basarab cel Tânăr și Vlad
Călugărul.
După moartea lui Neagoe Basarab, situaţia Ţării Românești s-a agravat brusc.
A existat, atunci, pericolul transformării ţării în pașalâc, tronul fiind revendicat
de Mehmed-beg de la Nicopole, care pretindea că descinde din neamul Basara-
bilor. Boierii ţării, conștienţi de pericol, s-au grupat în jurul lui Radu de la Afu-
maţi (1522-1529), care a pornit un greu război cu turcii. Piatra lui de mormânt
de la Curtea de Argeș înregistrează lupte la Gubavi, Ștefeni, Clejani, Ciocănești,
București, Târgoviște, Plata, Alimănești, Grumazi, Poenari, Gherghiţa, Slatina,
Rucăr etc. – o adevărată cronică a unui război care a salvat autonomia Ţării Ro-
mânești.
Campania otomană din 1538 a complicat situaţia Moldovei. Principiul succe-
siunii la tron a fost încălcat, sultanul numind domn pe Ștefan Lăcustă; Tezaurul
Ţării Moldovei a fost confiscat, iar cetatea Tighinei, cu teritoriul aferent, a fost
transformată în raia. Relaţiile moldo-otomane au intrat într-o altă etapă, cea a
dependenţei efective.
Poarta otomană a încercat, în repetate rânduri, să schimbe statutul de pro-
140
tectorat al Ţărilor Române cu cel de dominaţie efectivă sau de pașalâc. În a doua
jumătate a secolului al XVI-lea se constată tocmai acest efort al Porţii de a sub-
ordona cât mai mult Ţările Române intereselor otomane. Poarta otomană a în-
ceput să se implice din ce în ce mai mult în conducerea Principatelor Române.
Trecând peste dreptul acestora, pe care îl recunoscuse prin „capitulaţii”, de a-și
alege singure domnul, Poarta otomană a început să numească în scaun favoriţii
ei. Aceștia erau schimbaţi după bunul plac al sultanului. Orice încercare a lor de
a se apropia de creștini și de a declanșa lupta împotriva otomanilor le atrăgea
destituirea și pierderea capului. Gărzile de ieniceri stabilite în capitalele Prin-
cipatelor Române aveau rostul nu atât de a apăra pe domni de nemulţumirile
supușilor și de concurenţii care pândeau să le ocupe tronul, cât de a controla
acţiunile domnilor.
Situaţia de dependenţă economică și politică a Principatelor Române faţă de
Poarta otomană, creșterea obligaţiilor pe care Imperiul otoman le pretindea, ca
și sporirea redevenţelor către stăpânii de pământ, au făcut ca în a doua jumătate
a secolului al XVI-lea să se manifeste ridicări la luptă împotriva Imperiului Oto-
man, precum și împotriva lăcomiei unora dintre stăpânii funciari locali. În unele
cazuri, lupta de emancipare a luat forma unor adevărate războaie de eliberare,
sub conducerea unor domni de seamă ca Ion Vodă cel Cumplit și Mihai Viteazul.
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al
VIII-lea a unei alianţe la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii de
Toscana, Mantova și Ferrara, nu însă Polonia și Anglia, care s-au dovedit reticen-
te la idee. Un loc aparte în planurile antiotomane trebuia să-l aibă ţările române
– care prin poziţia lor – erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. Mihai aderă la
Liga Sfîntă, la care este atras și domnul Moldovei, Aron Vodă. Integrarea ţărilor
române în alianţa creștină a condus în curând la izbucnirea răscoale antioto-
mane la București, (13 noiembrie 1594) prin suprimarea creditorilor levantini
și garnizoanei otomane. Mihai cucerește cetăţile de pe linia Dunării declanșând
ostilităţile cu Imperiul otoman.
În urma intervenţiei militare polone, în Moldova a fost urcat la tron Ieremia
Movilă, care a încheiat un tratat de vasalitate cu Polonia, scoţând Moldova din
Ligă și nerăspunzând cererilor de ajutor.
Confruntările sunt iniţiate de domnul Ţării Românești pe linia Dunării, prin
atacarea cetăţilor turcești, în timp ce Aron Vodă al Moldovei intră în sudul ţării,
asediind Tighina. Replica otomană în Ţara Românească este prefaţată de vic-
toriile lui Mihai Viteazul, care ocupă importantul port Brăila și trece la acţiuni
dincolo de Dunăre. Confruntarea decisivă a avut loc la Călugăreni, la 13 au-
gust 1595, unde oastea română a repurtat victorie. Constrâns de superiorita-
tea numerică a otomanilor, Mihai se retrage spre nord în așteptarea intervenţiei
ardelene. După Călugăreni, turcii încep organizarea pașalâcului la București și
Târgoviște, introducând garnizoane și transformând bisericile în moschei. Re-
acţia creștinilor nu s-a lăsat așteptată, acţiunea militară a celor trei principate în
octombrie a recucerit orașul Târgoviște și i-au respins pe turci peste Dunăre la
Giurgiu. Astfel campania otomană, pornită cu intenţia de a transforma ţările în
pașalâcuri, a suferit eșec.
Stăpânirea Transilvaniei și imperativele luptei antiotomane l-au condus pe
Mihai, încă de la începutul domniei sale, spre atragerea Moldovei în lupta comu-
nă. Însă ieșirea din scenă a domnului Ţării Românești a pus capăt reconstituirii
organismului militar al Ligii, pe care Mihai l-a creat de fapt și a încercat să-l
subordoneze cruciadei antiotomane.
141
4) Instaurarea regimului de suzeranitate otomană și formele lui de manifes-
tare în Ţările Române
Un rol important în relaţiile internaţionale din Europa Centrală și de Est l-au
tendinţele expansioniste ale Imperiului Otoman care începând cu secolul al XIV-
lea ameninţa Constantinopolul, peninsula Balcanică și principatele Române.
Turcii otomani s-au așezat pe malul european al strâmtorii Dardanele (1352) și
au înaintat în peninsula Balcanică. După ocuparea Bulgariei de către turci (1393)
confruntarea din Balcani se muta la Nord de Dunăre. Domnul Ţării Românești
Mircea cel Bătrân a repurtat o victorie răsunătoare asupra armatei turcești La
Rovine în 1394, confruntarea a continuat cu domnii Vlad Ţepeș, Ștefan cel Mare
ș.a. care au reușit temporar să apere independenţa ţărilor sale, să evite transfor-
marea în pașalâc dar nu și regimul de suzeranitate otomană. În anul 1453, după
cucerirea Constantinopolului de către turci, Imperiul Otoman se consolidează
în peninsula Asia Mică, strâmtori și Balcani – evenimentul marchează începutul
unei noi etape în expansiunea otomană în peninsula Balcanică și Europa de est.
Ţara Românească a fost prima dintre statele române care a devenit obiectiv al
expansiunii otomane. A acceptat plata tributului deja la sfârșitul sec. al XIV-lea
în calitate de răscumpărare a păcii. Înlăturarea din domnie a lui Vlad Ţepeș în
Țara Românească a marcat începutul suzeranităţii restrictive în 1462 prin numi-
rea de către sultan a noului domn. Campaniile militare de la sfârșitul secolului
al XV-lea ale otomanilor și rezistenţa eroică a domnilor români, în deosebi a lui
Ștefan cel Mare au subminat din potenţialul militar, economic și politic al Porţii.
Marea ofensivă otomană condusă de Soliman Magnificul împotriva regatu-
lui maghiar, victoria oștilor otomane la Móhacs (1526), expediţia din 1538 în
Moldova, organizarea pașalâcului de Buda (1540), transformarea Brăilei (1539-
1540) în raia au marcat momente ale unor mutaţii radicale în raportul forţelor
politice din bazinul Dunării de Jos și de Mijloc.
Campania militară din 1538 întreprinsă în Moldova avea scopul de a egala
statutul ei cu cel al Ţării Românești, în primul rând, urmărindu-se instituirea
controlului asupra Domniei. Ca și Radu cel Frumos în 1462 în Ţara Românească,
așa și Ștefan Lăcustă în 1538 în Moldova, este instalat la domnie de către sultan,
cu aprobarea boierilor.
Astfel regimul suzeranităţii otomane în principatele Române a trecut în faza
restrictivă, care s-a manifestat prin implicări directe în viaţa politică și economi-
că internă și subordonarea directă și univocă Porţii.
Raporturile Ţărilor Române cu Imperiul otoman au continuat să aibă un ca-
racter special, de respectare a autonomiei statale, în condiţiile creșterii depen-
denţei economice și politice. Principatele Române continuau, potrivit vechilor
„tratate”, încheiate cu Poarta otomană, să beneficieze, conform dreptului islamic,
de regimul dar al-ahd („Casa păcii”). Poarta otomană a încercat, în mai multe
rânduri, să schimbe statutul de protectorat al Ţărilor Române cu cel de domina-
ţie efectivă sau de pașalâc.
Trecând peste dreptul acestora, pe care îl recunoscuse prin „capitulaţii”, de
a-și alege singure domnul, Poarta otomană a început să numească în scaun fa-
voriţi ai ei. Aceștia erau schimbaţi după bunul plac al sultanului. Orice încercare
a lor de a se apropia de creștini și de a declanșa lupta împotriva otomanilor le
atrăgea destituirea și pierderea capului. Gărzile de ieniceri stabilite în capitalele
Principatelor Române aveau rostul, nu atât de a apăra pe domni de nemulţumi-
rile supușilor și de concurenţii care pândeau să le ocupe tronul, cât de a controla
acţiunile domnilor.
Numirile de domni de către Poartă se făceau în schimbul unor mari sume de
142
bani. La sfârșitul secolului al XVI-lea, sume de-a dreptul fabuloase erau folosite
pentru ocuparea și deţinerea tronului. Pe Petru Cercel cumpărarea tronului l-a
costat 1.160.000 de galbeni. Sumele necesare cumpărării domniei sau menţinerii
domnilor în scaun erau împrumutate de cele mai multe ori de la bancherii din
Istanbul. Aceștia sau oamenii lor, ca să-și asigure capitalul învestit și dobânzile,
însoţeau pe nou numiţii în scaun, stabilindu-se în Ţările Române. Concesio-
nându-li-se, de obicei, strângerea dărilor, ei căutau, să-și scoată într-un timp cât
mai scurt banii care pretindeau că li se datorau, supunând populaţia ţării unor
cerinţe tot mai mari de suportat.
O creștere însemnată au cunoscut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea
tributul (haraciul) Ţărilor Române faţă de Poartă, ca și peșcheșurile (darurile),
care se transformaseră într-o împovărătoare obligaţie. Ţărilor Române li s-au
impus o serie întreagă de alte obligaţii, furnituri de grâne, oi, sare, lemn și alte
produse, ca și prestaţii în muncă în folosul Porţii. Valoarea acestora se scădea,
de obicei, din haraci. Poarta a căutat și în bună măsură a reușit să-și asigure un
drept de preemţiune asupra anumitor articole de strictă necesitate pentru apro-
vizionarea Constantinopolului și pentru nevoile armatei (grâu și orz, oi, bovine
și cai, miere și ceară, seu, pastramă, cerviș, lână, piei). Negustori din Imperiul
otoman au început să pătrundă în număr mare în Ţările Române și cu ajutorul
aparatului de stat de aici să strângă direct de la producători, la preţuri sub nivelul
preţului curent al pieţii, bunurile solicitate în Imperiu.
Datorită obligaţiilor la care era impusă populaţia satelor – unde se desfășu-
ra un proces de pauperizare –, situaţia ţăranilor din Ţările Române ajunsese în
multe privinţe să fie mai grea decât a celor din provinciile stăpânite direct de
turci. Obligaţiile impuse ţărănimii, sporirea fiscalităţii au ruinat gospodăria ţără-
nească, au făcut ca Ţările Române, bogate și puternice odinioară, să decadă din
punct de vedere economic, să slăbească pe plan militar și demografic.
În memoriul adresat papei de către Luca Testanova se arăta, ca, de altfel, și în
„capitulaţii”, că Ţara Românească și Moldova nu au fost supuse de Imperiul oto-
man pe calea armelor, ci s-au plecat Porţii de bunăvoie, cu condiţia respectării
autonomiei lor, a întăririi ca domn de către sultan a unui descendent din vechii
voievozi. Această prevedere a fost însă cu timpul tot mai mult încălcată, sultanul
dând sau promiţând tronul aceluia care-i oferea mai mulţi bani. Banii, legăturile
cu favoriţii sultanului și sprijinul acestora garantau reușita oricărui pretendent
la tron, care, pentru legitimitatea domniei, invoca apoi descendenţa din vechile
familii domnești. Ajunși pe tron în astfel de condiţii, domnii rămâneau la condu-
cerea ţării cât timp erau în graţia sultanului și cât timp puteau face faţă lăcomiei
celor din anturajul lui, strângând, totodată, și pentru ei mari averi.
Creșterea dependenţei Principatelor Române de Poarta otomană în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea a făcut ca schimbările intervenite în structura lor
social-politică să fie influenţate de situaţia în care se afla în acea vreme Imperiul
otoman. După moartea lui Soliman Magnificul (1566), Imperiul otoman a intrat
într-o perioadă de declin. Desfrâul de la Curte necesita sume mari de bani și
acestea se realizau prin jefuirea provinciilor Imperiului sau dependente de Impe-
riu. Decăderea militară a Imperiului otoman, marcată și de reducerea numărului
războaielor de cuceriri, a făcut să crească tendinţele centrifuge din cadrul Impe-
riului. Provincii diferite ca nivel de dezvoltare, unite în cadrul Imperiului, nu atât
prin interese economice, ci numai datorită forţei militare otomane, manifestau
tot mai mult tendinţe de eliberare de sub stăpânirea otomană.
Spahii și ienicerii, care constituiau forţa militară a Imperiului otoman și care
realizau înainte venituri însemnate de pe urma meritelor militare în slujba sul-
143
tanului, au început, prin diferite mijloace, să se eschiveze obligaţiilor militare.
Ei căutau să-și procure banii necesari vieţii de lux, din exploatarea populaţiei
supuse. Ei au mărit dările (în Ţările Române în raiale) la care erau obligaţi ţăranii
și au căutat ca în locul dărilor în natură să perceapă într-o măsură cât mai mare
dări în bani. Totodată, au trecut la reorganizarea domeniilor în vederea creșterii
producţiei de cereale-marfă.
Sporirea cuantumului obligaţiilor în muncă ale ţăranilor presupunea o creș-
tere a dependenţei acestora de stăpânii de domenii, care căutau să-și lărgească
drepturile asupra ţăranilor, limitându-le și apoi desfiinţându-le libertatea de de-
plasare de pe domenii. Legarea de glie a ţăranilor a condus la mărirea obligaţiilor
și înrăutăţirea situaţiei lor juridice.
Suzeranitatea otomană în Ţările Române s-a manifestat prin Protectoratul
asupra principatelor, dependenţa economică și politică de Poarta Otomană,
implicarea directă în viaţa politică și economică internă, înăsprirea fiscalităţii,
pauperizarea populaţiei, criză demografică etc. Altfel spus Imperiul Otoman în
realizarea ambiţiilor sale hegemonice a încadrat în planurile sale de cucerire a
Europei și Principatele Române, exploatându-le la maximum resursele acestora
5) *Ctitoriile medievale – valori culturale și spirituale
În opinia unor cercetători Evul Mediu a fost perioada gândirii simbolice, a
spaţiului sacru și a religiozităţii profunde. De aceea tot ce se întâmpla, orice eve-
niment politic, social sau natural era clasificat drept acţiune a lui Dumnezeu
(pedeapsă sau binecuvântare în funcţie de fiecare caz aparte). Frica pentru ceea
ce va urma după moarte, pedeapsa pentru păcate își lăsa amprenta în modul de
percepere a lumii și în acţiunile menite să îmbuneze mânia prin ctitorii, ofrande,
rugăciuni, sărbători etc. Omul evului mediu era preocupat ca prin fapte bune să
obţină protecţia lui Dumnezeu în timpul vieţii pământești, iar după moarte să
obţină mântuirea.
Un important rol în acest sens l-au avut bisericile și mănăstirile. Religia creș-
tin ortodoxă în Ţările Române în Evul mediu era religie de stat. Actul de ctitorie
în Ţările Române era instituţia cu cea mai mare amprentă bizantină. Dreptul de
ctitorie dădea posibilitate ctitorului de a fi pomenit în rugăciunile preoţilor, de
a fi înmormântat în lăcașul construit, de a fi reprezentat în tablourile votive etc.
Motivaţiile ctitorului erau diferite. Astfel, motivaţiile celui mai mare ctitor al Ţă-
rii Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt în alegerea momentului, a locului și a hra-
mului bisericii erau diverse: biruinţa într-o bătălie, comemorarea strămoșilor,
protecţia în anumite împrejurări, dar întreaga sa activitate ctitoricească, expresie
a puternicului sentiment religios, avea menirea de a invoca și simboliza protec-
ţia divină asupra faptelor sale și asupra ţării. Ștefan cel Mare comemorează prin
hramurile bisericilor și mănăstirilor pe Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfântul
Gheorghe, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie, Sfântul
arhanghel Mihail, Sfântul Ilie, Sfinţii Apostoli Petru și Pavel, Sfânta Cruce etc,
fapt care și consolida comunitatea enoriașilor ortodocși. În Ţara Românească,
Matei Basarab, mare ctitor ortodox al poporului român, a fost un adevarat pa-
tron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refa-
cerea multor altora. În istoria Ţărilor Române aproape toţi domnii au fost ctitori.
În afară de domni, ctitori au fost boierii și călugării.
Principalul patron al vieţii culturale în Ţările Române în evul mediu a fost
biserica, iar creștinismul a definit caracterul acesteea, prin oferirea enoriașilor
valorilor sale etico-morale. Graţie bisericii s-a dezvoltat învăţământul, s-au răs-
pândit cunoștinţele, a apărut tiparul și s-au răspândit cărţile, în special de natură
144
religioasă, s-au dezvoltat artele. Biserica a lansat personalităţi marcante a culturii
românești.
În Ţara Moldovei și Ţara Românească Biserica era principala instituţie in-
structiv-educativă. În domeniul învăţământului s-au remarcat în Ţara Moldovei
mănăstirile Putna, Neamţ, Dragomirna, Voroneţ, Humor, iar în Ţara Româneas-
că - mănăstirile Cozia, Argeș, Cotmeana, unde se studia literatura teologică, gra-
matica, matematica, cititul, scrierea caligrafică în slavonă, greacă, latină și cântul
bisericesc. În cadrul acestor mănăstiri erau pregătiţi atât slujitori ai cultului, cât
și slujitori laici. Pe lângă mănăstiri s-au instruit vestiţii cronicari ai ţărilor româ-
ne. Astfel la mănăstiri s-au format atât cronicarii Efimie și Macarie, cât și viitorii
mitropoliţi ai Moldovei Anastasie Crimca și Varlaam. În cadrul mănăstirilor căr-
ţile religioase se copiau, se ornamentau și se copertau. Cărţile erau foarte scum-
pe, deoarece materialul era costisitor, iar lucrul depus migălos: cărţile la început
erau scrise pe pergament, apoi pe hârtie; coperta era înfrumuseţată cu ferecături
de aur și argint, uneori cu nestemate. Numeroase manuscrise se păstrează și as-
tăzi în bibliotecile mănăstirilor, bisericilor, în arhivele din spaţiul românesc, pre-
cum și în alte ţări: Rusia, Polonia, Ucraina, SUA, Austria etc. Treptat s-a format
un stil aparte în ornamentarea cărţilor. La mănăstirea Neamţ au activat: fonda-
torul școlii de miniatură Gavriil Uric și miniaturistul Teodor Marișescu, la Putna
– Nicodim. Cărţile lor, Tetraevangheliarele, sunt adevărate capodopere de artă.
La mănăstiri a apărut cartea tipărită. Vom remarca prima tipografie înfiinţată
la mănăstirea Dealu, unde ieromonahul Macarie în 1508 a tipărit prima carte în
spaţiul românesc Liturghierul (în limba slavonă), urmată de Octoih și Tetrae-
vanghel, cărţi care au fost răspândite în Balcani.
Bisericile și mănăstirile românești sunt adevărate capodopere de arhitectu-
ră și de pictură interioară și exterioară. Arhitectura bisericească s-a dezvoltat
sub influenţa stilului bizantin (biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Argeș);
altor influenţe (în stil triconic - mănăstirea Cozia), cu influenţe gotice (bise-
rica mănăstirii Sfânta Maria). În Ţara Moldovei s-a format stilul propriu - cel
moldovenesc. O expresie remarcabilă al acestui stil este turla bisericii mănăsti-
rii Dragomirna. Pictura murală exterioară, unicală în felul ei, este caracteristică
mănăstirilor Arbore (1502), Humor (1533), Moldoviţa (1537), Voroneţ (1547),
Suceviţa (1595-1596), care a fost realizată de români cu propria viziune asupra
reprezentărilor. În pictura bisericească, pe lângă imaginile sfinţilor, ale ctitorilor,
apar scene din viaţa cotidiană. În Ţara Românească printre pictori se remarcă
zugravul din Târgoviște Dobromir, care a realizat frescele interioare din biserica
de la mănăstirea Dealu, Bistriţa, Curtea de Argeș.
Bisericile și mănăstirile, locurile sacre ale românilor, au fost cele care i-au
adăpostit de invazii, cele care au păstrat suflul românesc, credinţa nestrămutată
în vremurile de restriște, focare ale culturii românești.
6) Rolul bisericii în societatea medievală din Europa Occidentală
a) Relaţia bisericii creștine occidentale cu puterea politică în epoca medievală
Edictul de la Milano din 313 a marcat o adevărată revoluţie ideologică. Creș-
tinismul devine o religie acceptată, în care Constantin Cel Mare găsește factorul
care să asigure unitatea imperiului. Intervine în disputele religioase, la Conciliul
de la Niceea participă în vechea sa calitate de Pontifex Maximus și condamnă
arianismul, erezie ce punea în pericol unitatea statului roman. De acum înainte
monarhii se implică continuu în activitatea bisericii, străduind să o vadă aliată
sau chiar instrument al politicilor sale.
Succesorii lui Constantin impun treptat tuturor supușilor lor creștinismul,
145
devenit sub Theodosius I, în 381, religie oficială. Din 391-392 păgânismul este
interzis, iar templele sunt fie distruse, fie transformate în biserici. În regatele
succesoare ale imperiului, monarhii se comportă în același fel faţă de biserică,
pe care o protejează, și se consideră responsabili de religia supușilor lor. Când
regatul depășește graniţele creștinătăţii romane, ca în cazul celui al francilor, re-
gii organizează episcopate în teritoriile nou cucerite și supervizează creștinarea
acestora, impunând creștinismul cu forţa, ca metodă de impunere și a stăpânirii
politice. Treptat, creștinismul se răspândește și în zone care nu făcuseră parte din
Imperiul roman, precum Irlanda, Germania, lumea slavă și scandinavă. Europa
occidentală se definește ca o Respublica Creștină, o comunitate a tuturor crești-
nilor, indiferent de apartenenţa lor etnică.
De la creștinarea lui Clovis, regii franci au colaborat cu biserica creștină : în
schimbul recunoașterii sale ca rege, Pepin cel Scund dăruiește episcopului de la
Roma o serie de pământuri care vor constitui nucleul statului papal; Primind în
anul 800 coroana din mâinile papei, Carol cel Mare își asumă și funcţia impe-
rială de apărător al bisericii și responsabil de expansiunea creștinismului pe tot
teritoriul statului său. Imperiul fiind eterogen, creștinismul era utilizat ca factor
unificator și de control al teritoriilor și populațiilor.
În Germania, regalitatea, confruntată cu marii duci, sprijinise dezvoltarea
unei feudalităţi ecleziastice, învestind episcopii cu funcţii publice. Episcopii erau
convenabili deoarece nu aveau dreptul să aibă moștenitori. Otto I obţine coroana
imperială și reușește să-și subordoneze temporar procesul alegerii papei, acesta
trebuia să depună jurământ împăratului. Împăraţii, năzuind la refacerea impe-
riului, țineau să subordoneze biserica intereselor statului.
În același timp, papalitatea oferea cu generozitate coroane regale noilor mo-
narhi ce se decideau să se convertească la creștinism și să deschidă episcopate
subordonate Romei: în 973 se întemeiază un episcopat la Praga; în regatul po-
lonez, în 966, are loc creștinarea regelui Mieszko; în zona maghiară, în 985, se
petrece botezul principelui Geyza, și a fiului său Vayk, viitorul rege sfânt Ștefan.
Programul nerealist al lui Otto al III-lea de a realiza un imperiu creștin univer-
sal a fost abandonat de urmași. Biserica germană rămânea însă caracterizată de
existenţa unui episcopat controlat de rege.
Un rol de important în schimbarea raportului dintre domeniul secular și cel
spiritual l-a avut mișcarea de la mănăstirea Cluny. Ideile promovate de clericii
acestei mănăstiri erau: neintervenţia puterii laice în viaţa religioasă, separarea
între domeniul laic și cel eclesiastic. Călugării, promotori ai unui ideal ascetic, și
papalitatea, dornică să se impună acţionează pentru reformarea bisericii.
În baza autorităţii episcopului Romei, se promova ideea că el este un arbitru
în probleme de credinţă și, pentru că el îi încoronează pe împăraţi, se lansa ideea
că deţine autoritatea supremă, deși rămânea supus împăraţilor. În sec. XI puterea
papală era slabă ca să încerce emanciparea sa de sub autoritatea laicilor.
Prima condiţie era o papalitate independentă de amestecul laicilor și, în anul
1059, papa Nicolae al II-lea decretează că alegerea papei se realizează de către
colegiul cardinalilor, împiedicându-i astfel, cel puţin teoretic, pe împăraţi să-și
impună propriii candidaţi. Totodată, pentru a ridica prestigiul clericilor și bi-
sericiii s-a dus o luptă pentru combaterea simoniei și nicolaismului. Reformele
au culminat în timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea (1073-1085), care își
afirma nu doar dorinţa de independenţă, ci și pretenţiile de superioritate asupra
puterii laice. Prin controlul funcţiilor, împăratul controla imense feude, venituri,
bogăţii, putere de care era lipsită biserica, și avea putere pentru a o contrabalansa
pe cea a principilor.
146
Conflictul izbucnește când papa Grigore al VII-lea interzice în 1075 investi-
rea laicilor în înaltele funcţii ecleziastice și emite Dictatus papae prin care declară
superioritatea papei asupra monarhilor, dreptul de a-i excomunica, dreptul ex-
clusiv al papei de a numi episcopi și a dezlega de jurământ pe vasali etc.
Henric al IV-lea (1056-1106), care dorea să-și menţină controlul asupra func-
ţiilor ecleziastice, ignoră decretele papei, convocând un conciliu al episcopilor
germani (ianuarie 1076, Worms). La rândul său, papa convoacă un conciliu care
îl excomunică pe Henric (februarie 1076, Lateran). Henric al IV, în situaţia când
principii se răsculară și aveau un candidat nou la tron, este nevoit să ceară ierta-
rea papei, refugiat în castelul Canossa. După trei zile de penitenţă, papa îi acordă
iertarea și îi ridică excomunicarea (ianuarie 1077). Henric al IV-lea, reușește să-i
supună pe feudalii revoltaţi. După o nouă excomunicare, Henric îl depune iar pe
Grigore în 1080 și impune un alt papă (antipapa Clement al III-lea care îl încoro-
nează împărat în 1084). Conflictul continuă și se încheie abia în 1122 prin „Con-
cordatul de la Worms” care a fost un compromis, dar însemna separarea între
cele două puteri și posibilitatea Bisericii de a se afirma ca o forţă independentă.
Ascensiunea papalităţii are loc pe timpul pontificatului lui Inocenţiu III (1196-
1216). El afirmă că deţine puterea supremă în cadrul creștinătăţii, fiind superior
tuturor principilor laici, cărora le delegă și le retrage puterea. Intră în conflict cu
regele Germaniei Frederic al II-lea (1215-1250). Papalitatea ajunsese la apogeul
puterii sale temporale, în vreme ce Imperiul nu mai este decât un stat german.
Idei asemănătoare promovează și papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303).
Regele Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos nedorind să admită discuţii asupra
autorităţii sale declanșează conflictul. Regele Franţei trimite o trupă, condusă de
sfetnicul său Guillaume de Nogaret, care îl face prizonier pe Bonifaciu al VIII-lea
la Anagni, în 1303. Astfel începe declinul papalităţii medievale.
În timpul pontificatului lui Clement al V-lea (1305-1314) reședinţa acestuia
se stabilește la Avignon. Incapabil să reziste presiunilor regale, Clement al V-lea
este controlat de acesta și acceptă suprimarea ordinului cavalerilor templieri -
judecaţi și condamnaţi la rug pe baza unor acuzaţii false. Prizonieratul de la
Avignon va dura până în 1377 când papa Grigore al XI-lea se întoarce la Roma.
La moartea sa, în 1378, cardinalii sub presiunea populaţiei care cerea un papă
roman, aleg drept succesor pe Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta intră însă ra-
pid în conflict cu cardinalii și o parte a acestora aleg un alt papă - Clement al VII-
lea (1378-1394), care revine la Avignon. Din acest moment, biserica occidentală
cunoaște o schismă în care doi papi, unul la Roma și altul la Avignon, își dispută
moștenirea Sfântului Petru. Întreaga creștinătate se polarizase în susţinători ai
Franţei și Angliei, respectiv ai pontifilor de la Avignon și Roma.
Marele rezultat al Conciliului de la Constanz este lichidarea schismei, în 1417
fiind ales noul papă al întregii creștinătăţi occidentale în persoana lui Martin
al V-lea. Papa Eugeniu al IV-lea, ales în 1431, reface parţial prestigiul papalită-
ţii prin încercarea de a reda unitate Bisericii creștine datorită acceptării de că-
tre împăratul bizantin și de către o parte a bisericii ortodoxe a unirii cu Roma.
Constantinopolul, asediat de turci, făcuse această concesie în speranţa iluzorie a
obţinerii unui sprijin occidental. Deși, în cele din urmă, populaţia din Imperiul
Bizantin a refuzat unirea, papa a profitat de puterea pe care și-o manifestase.
Pe la 1450, pe de o parte, prestigiul papei părea refăcut, dar statele naţionale în
formare nu mai erau dispuse să accepte o putere universală superioară. Pe de
altă parte, nu se realizase reforma interioară cerută în ultimele decenii, și aceasta
avea să declanșeze Reforma religioasă din secolul al XVI-lea.
147
b) Rolul bisericii in societatea medievală din Europa Occidentală
Evul mediu a fost eminamente religios. Începând de la cei „săraci cu duhul”
până la marii intelectuali ai vremii erau credincioși. Boethius a scris în temniță
„Consolarea filozofiei”, cu un pronunțat caracter creștin; Cassiodor scrie tratate
teologice, interpretează lucrările anticilor în spirit creștin și înființează trei mă-
năstiri; Gregoire de Tours scrie biografii ale sfinților; Isidor de Sevilia îi trece pe
vizigoții arieni din Spania la ortodoxism etc.
Exista o întrepătrundere între clasa nobililor prin formație militari, și cler;
mulți episcopi au fost conducători de oști și mulți nobili au fost clerici. Fiii no-
bililor urmau cariera armelor sau cariera eclesiastică. În timpul Primei Cruciade
apar ordine călugărești de tip militar. Papa Leon X, fiul lui Lorenzo Magnificul,
lupta în armura de cavaler ca și papa Iuliu II. Poate că tocmai această interfe-
renţă intre religie și militărie a înlesnit corupția înalților prelați. Mentalitatea
războinică, ce făcea parte din modul de viața al nobililor. Biserica spre lupta cu
musulmanii, dându-i o motivație religioasă; de asemenea i-a dat o formă „cano-
nică” prin codul cavaleresc ca să-l pună în slujba dreptății. Pentru temperarea
combativității, Biserica a propus încetarea luptelor în timpul posturilor și sărbă-
torilor religioase.
Biserica în Evul Mediu era, pe de o parte, cel mai mare proprietar funciar, căci
după anul 313 s-au primit multe donații în terenuri agricole; pe de altă parte,
oamenii dădeau a zecea parte din recoltă, iar bătrânii lăsau bisericii o mare parte
din avere prin testament, pentru iertarea păcatelor. Terenurile agricole din patri-
moniul bisericii erau gestionate de mănăstiri, iar o parte erau date în arendă. Din
veniturile obținute se construiau biserici, dar se dădea și săracilor, văduvelor,
orfanilor și bolnavilor care primeau hrană și adăpost permanent sau temporar în
mănăstiri. Multe orașe au luat ființă având la bază așezăminte mănăstirești; cele
situate pe drumurile comerciale dădeau adăpost și negustorilor, care de multe ori
își puneau acolo banii în depozit. În mănăstiri se țineau deseori târguri. Acestă
prosperitate a avut însă și un revers: deschiderea către lume a dus inevitabil spre
decăderea vieții călugărești.
În Evul Mediu biserica avea putere judecătorească. Încă din anul 318 un de-
cret al împăratului Constantin recunoștea episcopilor acest drept. Clerul nu era
deferit justiției laice, fiind judecat chiar și pentru cazuri penale de reprezentanții
bisericii. În secolul IX prerogativele legislative s-au extins atât asupra tuturor
cazurilor de blasfemie, sacrilegiu, simonie, cât și cazurilor de fratricid, patricid,
adulter, incest, cămătărie. Tot Biserica se ocupa și de urmărirea executării testa-
mentelor, căci majoritatea îi lăsau o parte din bunuri.
Ereziile erau judecate de autoritatea civilă, dar ereticii erau depistați de către
niște comisii parohiale formate din clerici. Într-o societate religioasă, judecarea
ereticilor în tribunalele civile nu trebuie să ne mire. Din cauza ignoranţei în ma-
terie de teologie s-au dat însă uneori pedepse grele pentru vinovăţii ușoare. De
aceea, în 1233, prin bula emisă de papa Grigore IX, se înființează un tribunal
competent pentru judecarea cazurilor de erezie numit Inchiziție; acest tribunal
era format în special din călugări dominicani și franciscani. Se introduce pro-
cedeul anchetei de stabilire a vinovăției ereticului, în scopul stopării abuzurilor
autorității civile. Marele inchizitor al fiecărui tribunal era delegatul papei. Inchi-
ziția a devenit foarte dură spre sfârșitul sec XV, când se proceda la dărâmarea
casei ereticului, confiscarea averii, interzicerea de funcții publice, pedeapsa cu
închisoare pe viață sau sentința capitală, de obicei prin sugrumare și arderea
trupului pe rug.
În Evul Mediu majoritatea oamenilor trăiau intr-o sărăcie cruntă. Dar, în
148
această perioadă, sărăcia era un ideal de viaţă umilă, un act de penitenţă. Majo-
ritatea cetățenilor nu-și doreau cu adevărat să fie bogați. Impunătoarele catedrale
medievale s-au construit cu eforturi uriașe, pe care însă oamenii le făceau de bu-
năvoie. În preajma mănăstirilor au luat ființă o mulțime de aziluri și spitale unde
se împărțea hrană, adăpost și se asigura îngrijire medicală gratuită.
Spitalele din centrele urbane erau și ele administrate de biserică; călugărițele
erau infirmiere, asistente și moașe, fără plată. Existau o mulțime de debili min-
tali și foarte mulți leproși; Biserica a înființat multe leprozerii gratuite. Exista un
program de rugăciuni pentru bolnavi, caci primul leac era penitența, iar doctorii
erau socotiți „instrumentele” lui Dumnezeu. Sinodul din Paris, în 1429, inter-
zice medicilor să îngrijească bolnavii care nu erau spovediți și împărtășiți. Toți
bolnavii mintali erau socotiți ca stăpâniți de diavol. În perioadele de foamete sau
epidemii cete de pelerini și procesiuni de autoflagelați treceau pe străzi.
Evul mediu a fost un timp al minunilor, dar și al superstițiilor. Prin misionari
se făceau minuni pentru convertirea necredincioșilor, bolnavii erau vindecați
miraculos în pelerinaje, lumea găsea sprijinul sfinților prin moaște și icoane.
În Franța Creștinarea s-a încheiat târziu, spre anul 800; triburile de saxoni au
fost creștinate forțat de Carol cel Mare sub amenințarea cu moartea. Pana în sec
XII dogmele bisericii nu se cristalizaseră, iar preoții nu erau suficient pregătiți
pentru a instrui masele. Astrologia și Alchimia erau „la modă”. Alchimiștii sunt
amenințați cu excomunicarea, scrierile lor sunt declarate eretice și arse pe rug.
Reacția Bisericii împotriva alchimiei, astrologiei, magiei și superstițiilor a venit
târziu, pentru că aceste practici au prins pe mulți din intelectualii vremii și chiar
pe unii clerici.
Învățământul în Evul Mediu a fost aproape exclusiv în sarcina bisericii. În
perioada carolingiană singurii care citeau și scriau latinește erau preoţii, deci
numai ei ocupau funcții în administrația imperiului. Până în sec XIII cuvântul
„laicus” era echivalent cu „agramat”, iar „clericul” era echivalent cu „litteratus”.
Carol cel Mare înființează la curtea sa o scoală palatină de cel mai înalt nivel,
unde aduna erudiți din toata Europa; beneficiarii acestei scoli au fost familia
împăratului, anturajul curții regale și viitorii episcopi. Pentru educația elemen-
tară existau scoli mănăstirești, iar în centrele urbane funcționau scoli episcopale
superioare ce pregăteau viitorii intelectuali.
Învățământul nu era obligatoriu și cei mai mulți erau neștiutori de carte; sin-
gura lor sursă de cultură era biserica, unde din predici și icoane învățau despre
mântuirea prin Hristos. Cât timp biserica s-a ocupat de educație toată învățătura
s-a axat pe dezvoltarea moralei; școlile formau oameni simpli, cinstiți și credin-
cioși; scopul era mântuirea sufletului și nu acumularea de cunoștințe. Tinerii
erau ținuți departe de literatura clasicilor, de disciplinele științifice sau sisteme-
le filozofice, căci nu erau necesare mântuirii; logica, dialectica, filozofia au fost
obstrucționate până târziu spre sec X, pentru că duceau spre erezie. Cea care a
salvat moștenirea culturală a antichității a fost tot biserica. De cel mai mare folos
au fost scriptoriile mănăstirilor, unde călugării copiști lucrau la transcrierea ma-
nuscriselor vechi pe foi de papirus și începând din sec VIII pe foi de pergament;
baza au fost călugării franciscani, dominicani și mănăstirile benedictine. Pentru
o Biblie erau necesare pieile unei turme de cca 350 de oi; mai erau copiate scrieri
patristice, dar și opere ale clasicilor antichității, traduse întâi de arabi și redesco-
perite de europeni abia în sec XII.
În Evul Mediu primele spectacole teatrale s-au ținut în biserici. Au fost în-
curajate piesele cu caracter moralizator și, mai ales, teatrul religios care punea
în scenă momente din viața Mântuitorului, apostolilor și martirajul unor sfinți.
149
Inițial, biserica s-a împotrivit din teama de a nu profana evenimentele prin spec-
tacole de slabă calitate, dar apoi a consimțit, având în vedere că piesele jucate
contribuiau eficient la educația religioasă a maselor.
Spre sfârșitul Evului Mediu batjocura a luat treptat locul evlaviei. Se glumea
și se flirta în biserici în timpul liturghiei, se practica un comerț cu obscenități
artizanale, mai toți preoții aveau concubine. Cimitirele deveniseră locuri publice
unde pe lângă slujbele de pomenire a morților, se țineau târguri și întreceri cu
arcul; în 1231 Conciliul din Roma interzicea dansurile, iar Conciliul din 1405
interzice bâlciurile și jocurile de noroc, în cimitire.
Pe la sfârșitul sec XIII spiritul emancipării a făcut loc unei atitudini de răzvră-
tire ce prevestea Reforma protestantă; preoții erau tratați cu ironie și chiar papii
erau acuzați de greșeli. Erau zorii Renașterii, care va elibera operele anticilor de
interpretarea forțat religioasă, căutând sensul originar legat de sentimentele pur
umane ale autorilor.
Epoca modernă
1. Impactul regimului fanariot asupra evoluției politice și socio-economice
a Țărilor Române
Regimul fanariot a fost un regim politic care a înlocuit sistemul politic tradi-
țional din Țările Române, eliminând boierimea pământeană din funcțiile - cheie.
Introducerea regimului fanariot în Moldova și Ţara Românească a fost re-
plica Porţii la situaţia internaţională ivită la sfârșitul secolului al XVII-lea prin
înlăturarea Imperiului otoman din Europa Centrală, încorporarea Transilvaniei
Imperiului Austriac și recunoașterea acesteia prin pacea de la Karlowitz (1699), a
făcut din Principate avanposturile sale cele mai ameninţate. În 1711 în Moldova
și în 1716 în Ţara Românească. Nicolae Mavrocordat, (1711-1715; 1719-1730),
domn și în perioada anterioară, a fost chemat să inaugureze noua epocă fanari-
otă.
Modificările intervenite afectează instituţiile fundamentale, domnia, cele adi-
acente ei, sfatul domnesc, în general sistemul administrativ-politic. Domnii sunt
numiţi direct de Poartă, din rândul familiilor influente (Mavrocordat, Ipsilanti)
dar și dintre români, fără asentimentul ţării, prin derogări de la formulele proce-
durale tradiţionale de alegere. Perioadele de domnie sunt scurte, cu unele excep-
ţii, domnii fiind degradaţi la nivelul unor funcţionari ai Porţii, schimbaţi dintr-o
ţară în alta. Lipsiţi de iniţiativă în politica externă, ei ajung executorii fideli ai
însărcinărilor otomane în raport cu marile puteri. Acest statut antrenează și de-
clinul puterii militare care se reduce la o gardă domnească chemată să asigure
ordinea internă. Înconjuraţi de clientela fanariotă, se întemeiază pe ea, dar și pe
acordul boierimii autohtone care colaborează cu domnia în schimbul garantării
statutului ei de Stare.
Limitările puterii centrale și presiunea otomană, deși deosebit de grave, nu
anulează autonomia ţărilor. Amestecul în viaţa internă a celor două ţări este însă
vizibil, Poarta interferându-se cu poruncile sale în conducerea efectivă, estom-
pând atributele domnești sau iniţiind măsuri de organizare social-politică. Din a
doua jumătate a secolului pătrunde în ţările române un val de elemente grecești
din afara Fanarului, oameni de afaceri care ajung adevăraţi „miniștri” și duc la
extrem fiscalitatea. Acestora li se datorează seria de răzvrătiri ale stărilor autoh-
tone care apără tradiţia și așezămintele moștenite (Gh. I. Brătianu), însoţite de
mișcări populare. Este vorba de o reacţiune populară „împotriva amestecului
străin în cârmuirea ţării. Aceste răzvrătiri nu sunt îndreptate împotriva domni-
lor numiţi de Poartă, ci mai cu seamă împotriva acesto venetici, spoliatori, care
150
încălcau întocmirile ţării”. Imperiul Otoman nu a dislocat însă structurile tradi-
ţionale politico-administrative, sistemul proprietăţii feudale, deși le-a controlat
și subordonat intereselor sale. Așa se explică diferenţele între regimul fanariot și
cel din pașalâcuri, faptul că în principate dominaţia otomană se exercită indirect
prin structurile instituţionale locale, în al doilea caz direct.
Gravitatea regimului fanariot a rezultat însă din exploatarea excesivă și siste-
matică a avuţiilor Principatelor Dunărene de către Imperiul Otoman. Incapabil
să-și satisfacă nevoile prin organizarea eficientă a propriei economii, imperiul
subminat de criza sistemului timarului, conferă semnificaţie economică obligaţi-
ilor tradiţionale, haraciul, peșcheșurile, la care se adaugă cumpărarea domniilor.
Însemnătatea politică a ţărilor române pentru imperiu și valoarea lor eco-
nomică a determinat elaborarea unui program de reforme cu o dublă finalitate,
consolidarea puterii centrale în raport cu boierimea și sporirea capacităţii eco-
nomice a contribuabilului. Aplicarea reformelor a fost stânjenită de fluctuaţiile
dominaţiei otomane, de intervenţia turcilor care nu îngăduia o necesară conti-
nuitate și, nu în ultimul rând, de ostilitatea boierimii. Agravarea decadenţei oto-
mane și seria războaielor ruso-austro-turce au adus în scena istorică noile soluţii
politice antifanariote ale mișcării de emancipare naţională.
Aplicarea reformelor cunoaște o epocă de maximă intensitate în timpul dom-
niei lui Constantin Mavrocordat, cu deosebire după Pacea de la Belgrad (1739),
care readuce Oltenia în hotarele Ţării Românești. Reintegrarea Olteniei, unde
austriecii, prin reformele înfăptuite, interveniseră în raporturile dintre boieri și
ţărani, pune în faţa regimului fanariot alternativa continuării procesului refor-
mator sau a revenirii la vechea situaţie.
Constantin Mavrocordat (1730-1769), care a domnit alternativ în Moldova și
Ţara Românească a început, având și aprobarea Porţii, aplicarea programului de
reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative și judiciare în spiritul ideii de
raţionalizare a statului. Formulate în marele hrisov din 1741, reformele, aplicate
succesiv în cele două ţări, au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate
prin puteri intermediare și corpuri constituite în cadrul adunărilor de stări, ceea
ce mărturisește o apropiere nu de despotismul luminat, ci de absolutismul lumi-
nat care a colaborat cu stările. Reorganizarea vizează sistemul fiscal și sporirea
competenţei statului în reglementarea raporturilor de proprietate. Măsurile adi-
acente administrative și judiciare erau menite să întărească controlul statului în
vederea înfăptuirii unei duble finalităţi, politică și economică. Reglementarea de
către puterea centrală a raporturilor dintre stăpânii de pământ și ţărani a încercat
menţinerea unui echilibru prin restrângerea autorităţii și privilegiilor boierești,
garantându-se astfel eficienţa politicii fiscale. Se desființează unele impozite (vă-
căritul, cunița, pogonăritul). Reformele sociale din ţările române au prefigurat
alte iniţiative similare din Europa Centrală și Răsăriteană. Boierii se repartizau
după 3 ranguri.
Programul reformelor, cu toate derogările și încălcările Porţii, și-a dovedit
viabilitatea în a doua jumătate a secolului, fiind reluat de principii Fanarioţi
în ultima treime a secolului și la începutul celui următor. Alexandru Ipsilan-
ti (1774-1782, 1796-1797) a făcut un nou efort de reorganizare, reintroducând
termene fixe de plată la perceperea birului, fapt ce a contribuit la prosperitatea
ţării. Încercarea de separare a justiţiei de administraţie, crearea de noi instanţe
judecătorești și opera de codificare a semnificat un evident progres pe calea mo-
dernizării statului. Mai mult, datorită reformelor aplicate succesiv de Constantin
Mavrocordat într-o ţară sau alta, s-a stabilit o unitate între cele două principate
exprimate și prin alăturarea celor două steme pe scutul domnitorului. Reformele
151
care au vizat reorganizarea administraţiei, justiţiei și bisericii, difuzarea culturii
și mai cu seamă hotărârile în problema agrară s-au situat în sensul tendinţelor
reformatoare ale epocii, a premers așezămintele României moderne (Gh. I. Bră-
tianu).
În concluzie, plasându-se în sensul evoluţiei societăţii secolului, programul de
reforme a situat ţările noastre la nivelul unui proces istoric de inspiraţie moder-
nă. Regimul fanariot, în condiţiile crizei otomane, a războaielor ruso-austro-tur-
ce, a continuei agravări a exploatării economice, generează nemulţumiri și trep-
tat contribuie la cristalizarea unui program de emancipare naţională întemeiat
pe forţele politice proprii și pe concursul marilor puteri. Astfel, în împrejurările
declinului otoman, consacrat de clauzele păcii de la Kuciuk-Kainargi (1774), în
ţările române se conturează o nouă alternativă, care va propune reorganizarea
statului în termenii ideilor revoluţiei democratice. Prin reformele practicate de
fanarioţi s-a îndeplinit un proces de unificare treptată a condiţiilor politice și so-
ciale din Principate. Ele pregătesc unificarea pe care o va aduce secolul următor.
Intrarea „problemei orientale” într-o fază acută după izbucnirea Revoluţiei fran-
ceze, propulsează în prim plan problema reglementării raporturilor cu Poarta,
lupta pentru modificarea statutului politic internaţional al ţărilor române.
2. Formarea statelor naţionale moderne: general și particular
Expresie a evoluţiei politice și istorice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, constituirea naţiunilor - comunităţi umane coe-
rent structurate, cu o identitate etnică, lingvistică și istorică proprie, a reprezen-
tat totodată rezultatul impunerii burgheziei în plan social și politic. Acest proces
a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 și 1914 când și-au îndeplinit
treptat năzuinţele de independenţă și unitate naţională belgienii, românii, italie-
nii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile multinaţionale, austro-ungar, rus
sau otoman, s-au confruntat cu revoltele popoarelor supuse, ce au determinat, în
cele din urmă, dezagregarea lor. La asigurarea coeziunii statelor naţionale euro-
pene au contribuit politicile de stat, manifestate prin impunerea învăţământului
obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal și a recrutării obligatorii în sis-
temul militar.
În secolul al XIX-lea, „secolul naţionalităţilor”, a avut loc o puternică afirmare
a ideologiilor naţionale și a acţiunilor practice. În prima jumătate a secolului al
XIX-lea se afirmă cu precădere naţionalismul romantic, reprezentat de gânditori
și oameni politici precum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini, Nicolae Bălcescu.
Lupta pentru eliberarea și unitatea naţională a popoarelor aflate sub dominaţia
unor state de altă naţionalitate și religie este legitimată prin întrebuinţarea unei
limbi comune și apartenenţa la aceeași religie. Asociat cu ideea liberală, naţi-
onalismul romantic considera statul naţional ca fiind ideal pentru dezvoltarea
societăţii moderne.
Ideea de naţiune în sine se înscrie într-o revoluţie ideologică faţă de epocile
anterioare. Naţiunea este concepută ca o comunitate largă, unită prin legături
care nu sunt nici de supunere faţă de același suveran, nici de apartenenţă la ace-
eași religie ori clasă socială. Ea însoţește dezvoltarea producţiei, lărgirea pieţelor
și intensificarea schimburilor comerciale, fiind totodată contemporană cu apari-
ţia de noi grupuri sociale. Naţiunea a fost elaborată în strânsă legătură cu două
idei: fericirea și democraţia.
În Europa centrala și răsăriteană progresul social-economic și cultural a fost
relativ lent. Decalajul în comparaţie cu Europa Occidentală s-a păstrat și în se-
colul al XIX-lea. Elita intelectuală a conștientizat decalajul și a pus în circulaţie
152
ideea că statele din Europa de Vest reprezintă un model în ce privește progresul
socio-economic, politic și cultural care trebuie urmat, pentru ca Europa orienta-
lă sa se modernizeze. Astfel, își vor face apariţia în cultura politică a zonei ideile
moderne liberale, care au constituit esenţa codului libertăţilor civile. Însă tot pe
această cale, a prins contur și ideea diferenţei, a identităţii naţionale, cu atât mai
mult cu cât majoritatea popoarelor din Europa centrală și răsăriteană nu aveau
un stat propriu și se găseau în componenţa Imperiilor Austriac (Austro-Ungaria
după 1867), German, Otoman sau Rus.
În zona Balcanilor se dezvolta după 1815 primele mișcări naţionale, care pun
în cauză Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formea-
ză un veritabil mozaic etnic, dar între provinciile din zona respectivă exista o
anumita unitate dată de religia ortodoxă. În 1821 grecii încep lupta de eliberare
naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti și spriji-
nită de Rusia. În ianuarie 1822, Grecia îsi proclama independenţa la care turcii
răspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios
determină intervenţia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit sa recu-
noască statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia
naștere statul naţional grec. Mișcarea naţională s-a extins în perioada următoare.
Apar tot mai multe societăţi secrete: „carbonarii” în Italia, „comuneros” în Spa-
nia, „Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara Româneasca, care vor
impulsiona mișcarea liberală și naţionalistă.
În 1830 în Belgia izbucnește o revoluţie burgheză și naţională împotriva hotă-
rârii marilor puteri din 1815 de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat
independența Belgiei la 4 octombrie 1830, recunoscută de Olanda în 1839. Aspi-
raţiile naţionale au avut un rol deosebit în timpul revoluţiilor de la 1848. Ele au
determinat fie o mișcare de desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu, formân-
du-se state naţionale - cazul Imperiului Habsburgic - fie una de reunire într-un
stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania), fie mixtă, de desprindere
de sub dominaţia străina și de reunire (Italia, România).
După 1848 în centrul vieţii politice și social-culturale a Principatelor Române
se afla ideea înfăptuirii unităţii naţionale. Situaţia internaţională de după războ-
iul din Crimeea (1853-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea
Principatelor Române este luată în discuţia Congresului de Pace de la Paris din
1856, devenind o problema europeană. Marile puteri au hotărât aici consultarea
românilor cu privire la unire, prin intermediul unor Adunări ad-hoc. Acestea,
convocate în anul 1857 la București și Iași, se pronunţă în unanimitate pentru
unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. Ignorând pro-
punerile Adunărilor ad-hoc, Convenţia de la Paris din 1858 a trasat un cadru
incomplet pentru unirea celor două Principate Române. Trecând peste prevede-
rile Convenţiei și impunându-si propria voinţă, românii aleg, la 5 ianuarie 1859
în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept
unic domnitor. Alegerea aceluiași domnitor în ambele Principate a avut rolul
hotarâtor în înfăptuirea Unirii.
Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: războ-
iul, acţiunea revoluţionară și calea diplomatică. Iniţiativa acţiunii de unificare a
avut-o Piemontul al cărui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura
de sprijinul naţionaliștilor italieni. Artizanul acesteia a fost însa Camillo Cavour,
ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapa a fost războiul contra Austriei pentru
eliberarea nordului Italiei. Cavour a obţinut promisiunea de sprijin din partea
Franţei. Armata franco-piemonteză îi învinge pe austrieci la Magenta și Solferi-
no. Prin pacea încheiata, Piemontul eliberează Lombardia, dar Veneţia rămâne
153
austriecilor. Franţa primea în schimb Nisa și Savoia. A doua etapă este repre-
zentată de cele două acţiuni revoluţionare: ducatele Parma, Modena, Romagna
și Toscana care au răsturnat vechiul regim și s-au unit cu Piemontul, iar apoi
s-a declanșat o revoluţie naţională în Sicilia care aparţinea regatului Neapole.
Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia și
apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai
mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel
al II-lea. Rămâneau în afara statului italian Veneţia, deţinută de habsburgi și
Statul papal apărat de francezi. În 1866, când izbucnește războiul dintre Prusia și
Austria, Italia se aliază cu Prusia și în urma victoriei asupra Austriei, Italia obţine
Veneţia. Unificarea Italiei se încheie în 1870, când trupele franceze se retrag din
Roma, care este proclamată capitala statului italian.
Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea vamală (Zoll-
verein) iniţiată de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor
germane. Rivalitatea dintre Austria și Prusia a dominat procesul de unificare al
Germaniei. Unificarea, susţinută de cancelarul Bismarck, s-a realizat în urma a
trei războaie iniţiate de Prusia. Primul, în 1864, împotriva Danemarcei, pentru
ducatele germane Schleswig și Hollstein. Prusia, aliată cu Austria, declară război
Danemarcei, pe care o înving. Danemarca cedează ducatele care sunt împartite
între Prusia și Austria. În 1866 izbucnește conflictul între Prusia și Austria din
care victorioasă iese Prusia, în bătălia de la Sadova. Prin tratatul de la Praga, din
august 1866, Austria este exclusă din Confederaţia Germană. Prusia pune bazele
Confederaţiei Germane de Nord. Din Confederaţie nu fac parte statele din sud,
care erau susţinute de Franţa. Unificarea Germaniei se încheie în urma războiu-
lui Prusiei cu Franţa, din 1870-1871. Armata franceză suferă o umilitoare înfrân-
gere și capitulează la Sedan. Statele germane din sud intră în Confederaţie. Acest
moment marchează practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. La
18 ianuarie 1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germaniei în
Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia
și Lorena.
La popoarele care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvâr-
șirea unităţii naţionale, naţionalismul își păstrează forma romantică și liberală.
Menţinerea imperiilor multinaţionale la sfârșitul secolului al XIX-lea și începu-
tul secolului al XX-lea a făcut ca problema naţională să devină tot mai tensiona-
tă. Confruntarea dintre „naţiunile dominante”, pe de o parte, și aspiraţia spre li-
bertate a naţiunilor dominate, pe de altă parte, a condus la declanșarea Primului
Război Mondial. Primul Război Mondial a reprezentat ultimul act în procesul de
formare a statelor naţionale din Europa. Dreptul popoarelor la autodeterminare
a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de președintele american
W. Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Aplicarea acestui prin-
cipiu a permis constituirea a noi state naţionale Austria, Cehoslovacia, Ungaria,
Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iu-
goslavia din 1929). România și-a desăvârșit unitatea naţională prin unirea Tran-
silvaniei, Bucovinei și Basarabiei cu Vechiul Regat.
3. Impactul revoluţiei industriale asupra evoluţiei lumii moderne
Revoluţia industrială reprezintă procesul complex de trecere de la produc-
ţia manuală, manufacturieră la producţia mecanizată de fabrică și uzină, însoțit
de implementarea numeroaselor invenţii și descoperiri știinţifice, ceea ce a avut
drept rezultat dezvoltarea ascendentă a economiei. Inovaţiile tehnologice, ce au
inclus folosirea fierului și a oţelului, aplicarea noilor surse de energie, inventarea
154
mașinilor cu aburi, folosirea lor în industria textilă, în minerit și în transporturi,
au avut drept consecinţă o creștere fără precedent a productivităţii muncii și
progrese semnificative în domeniul transporturilor și al telecomunicaţiilor. Da-
torită producţiei obţinute în fabricile și uzinele europene, reglată de mecanismul
liber al cererii și al ofertei, în circulaţie se puneau produse din ce în ce mai ieftine
pentru o populație din ce în ce mai numeroasă.
Revoluţia industrială, apărută în Anglia la sfârșitului sec. al XVIII-lea, s-a
generalizat în Europa Occidentală pe parcursul secolului următor. În Anglia tre-
cerea la producţia mecanizată a avut loc, în primul rând, în industria textilă.
În anul 1733 John Kay a inventat suveica zburătoare, ceea ce a condus la per-
fecţionarea războiului de ţesut și la sporirea productivităţii ţesătoriilor de două
ori. Revoluţia în domeniul industriei textile a fost determinată și de elaborarea
vârtelniţei sau a roţii de tors perfecţionate – spinning jenny – care, acţionată
manual, torcea concomitent mai multe fire. Mecanismul a fost perfecţionat în
diverse moduri, fiind construită și mașina hidraulică de tors, care utiliza până la
câteva zeci de fusuri.
Necesitatea de energie pentru punerea în mișcare a diverselor mecanisme a
determinat inventarea motorului cu aburi. În anul 1760 James Watt a inventat
motorul cu aburi cu acţiune simplă, care a început să fie utilizat în diverse ramuri
ale industriei, iar în anul 1784 el a construit motorul universal cu aburi cu acţi-
une dublă. Aplicat în practică în anul 1785 prin construcţia filaturilor cu motor
cu aburi, inventarea războiului de ţesut mecanic, acesta a sporit productivitatea
muncii de 40 de ori. Progresele înregistrate în domeniul industriei textile, inven-
tarea mecanismelor noi, precum și a motorului cu aburi a favorizat dezvoltarea
ascendentă a altor ramurilor industriale: industria extractivă, metalurgia, indus-
tria constructoare de mașini, care va deveni o ramură de bază; manufacturile
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia iau imaginea fabricilor și
uzinelor. Producția obtinută în fabricile si uzinele europene a luat drumul pieței,
care, guvernată de mecanismul liber al cererii si al ofertei, se dezvolta vertiginos.
Între anii 1760 și 1830, revoluţia industrială a fost localizată aproape exclu-
siv în Marea Britanie. La începutul secolului al XIX-lea, Anglia este leagănul
industriei constructoare de mașini, iar spre mijlocul secolului al XIX-lea la fa-
bricile și uzinele engleze se obținea 50-60% din producţia mondială, ceea ce i-a
conferit ţării titlul de „atelier al lumii”, iar dezvoltarea comerţului și a relaţiilor
financiar-bancare, ca rezultat al progresului industrial, și titlurile de „cărăuș al
lumii”, „bancher al lumii” și „regină a mărilor”. Din Marea Britanie revoluţia
industrială s-a răspândit în Belgia și Franţa, unde progresul economic era frânat
de relaţiile feudale încă destul de puternice. Abia după revoluţia franceză de la
sfârșitul secolului al XVIII-lea în Franţa încep să fie implementate pe larg reali-
zările revoluţiei industriale. Un rol important în progresul industriei franceze l-a
avut implicarea statului în economie prin protejarea producătorilor francezi îm-
potriva concurenţei mărfurilor engleze, fiind interzise importul mărfurilor din
Marea Britanie, iar Napoleon Bonaparte a instituit blocada continentală. Deși
concurenţa engleză nu a putut fi învinsă, măsurile protecţioniste au impulsionat
economia franceză. Apar ramuri industriale noi, ca industria zahărului din sfe-
clă, ia avânt industria textilă, constructoare de mașini, metalurgia.
Celelalte naţiuni s-au adaptat mai lent, dar, odată ce Germania, Statele Unite
și Japonia au dobândit forţă industrială, ele au depășit avansul iniţial al englezi-
lor. După 1850, dar cu ritmuri mai accelerate după 1880, lumea a trecut prin „a
doua revoluţie industrială”. Înlocuirea în industria siderurgică a fierului cu oţe-
lul, descoperirea și generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petro-
155
lul, gazele naturale etc.), care se impuneau treptat în faţa celei clasice, cărbunele,
au constituit două dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Realizările
care au impus un nou ritm de dezvoltare au fost locomotiva cu aburi, căile ferate,
precum și aplicarea cu succes a motoarelor cu aburi în navigaţie. Prima locomo-
tivă cu aburi a fost construită de George Stephenson în anul 1814. A doua jumă-
tate a secolului al XIX-lea a beneficiat de inventatori de renume, precum Thomas
Alva Edison, George Westinghouse, Nikola Tesla, Gottlieb Daimler, Nikolaus
August Otto, Michael Faraday etc. Era perioada în care supremaţia economică a
Angliei lua sfârșit, locul ei fiind ocupat în spațiul european de Germania, iar în
competiția mondială – de Statele Unite ale Americii.
În ţările din Europa de Est revoluţia industrială s-a încheiat abia în prima
jumătate a secolului al XX-lea, iar în ţări precum China și India, ea a ajuns abia
pe la mijlocul veacului trecut.
În România revoluţia industrială s-a desfășurat mai târziu decât în Anglia,
Franța, SUA, într-un ritm în general lent, inegal din punctul de vedere al re-
partizării teritoriale și al ramurilor industriale, uneori fără o legatură organică
între ramuri. Întârzierea revoluției industriale s-a datorat menținerii îndelun-
gate a dominaţiei străine și a lipsei unui stat național unitar. În a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, după unirea din 1959 a Principatelor și implementarea
reformelor modernizatoare ale lui Al. I. Cuza, precum și a reformelor liberale
cu caracter modernizator ale Guvernului Brătianu din 1876-1878, au avut loc
schimbări semnificative într-un șir de ramuri industriale: minierit, metalurgie,
construcţia de mașini, iar în transport un rol important l-a avut construcţia căi-
lor ferate. Toate acestea au pus bazele industriei capitaliste în România.
Industrializarea a produs schimbări în economie, politică și în organizarea
societăţii, între care o mai largă distribuţie a averilor și dezvoltarea comerţului
internaţional; schimbări politice ca rezultat al deplasărilor de putere economi-
că; schimbări sociale fundamentale, precum nașterea mișcărilor muncitorești,
apariţia și dezvoltarea ierarhiilor manageriale pentru supravegherea diviziunii
muncii și crearea unor noi tipare de autoritate; lupta împotriva unor efecte cola-
terale, precum poluarea industrială și aglomerarea orașelor.
Activitățile industriale, comerciale si de credit erau, în veacul al XIX-lea, în
mare masură urbane. Numărul angajaților în aceste domenii a crescut sensi-
bil, initial prin migrația populației rurale către oraș, unde se câștiga mai bine și
existau mai multe oportunități. Ulterior, populația urbană a cunoscut o creștere
spectaculoasă ca urmare a revoluţiei demografice, determinată, în mare masu-
ră, de îmbunătățirea condițiilor de viață și de progresele din medicină. Dacă în
prima parte a secolului al XIX-lea, oamenii de curând veniți în orase se stabileau
în cartiere periferice, insalubre și acceptau salarii mici, în cea de-a doua jumă-
tate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbunătățirea condițiilor de
viață ale populației urbane: apar serviciile publice, orașele se sistematizează, iar
rețeaua sanitară și învățământul primar obligatoriu devin constante ale vietii co-
tidiene.
Această populație urbană cu o cultură omogenă, alimentată din lectura foile-
toanelor la modă din periodicele populare de mare tiraj ale timpului, dobândea o
noua identitate. Ea nu mai aparținea unei lumi ierarhizate, închise, tradiționale,
ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase într-o așa-numită societa-
te de masă, în interiorul căreia diferențele dintre diversele categorii sociale care
o compuneau erau minime, atât din punctul de vedere al condițiilor de trai, cât și
din cel al instrucției școlare. Totodată, în Europa celei de-a doua părți a secolului
al XIX-lea a apărut și clasa mijlocie, o categorie care avea câștiguri financiare în-
156
semnate și o cultură consistentă. Atentă la modul de viață al elitelor burgheze ori
aristocratice, clasa mijlocie își conturase un mod de viață care includea investiția
în locuințe mai aspectuoase, o anumită modă în vestimentație sau frecventarea
anumitor producții culturale.
4. Revoluţiile de la 1848-1849 în Ţările Române: general și specific
Primăvara popoarelor europene a fost expresia ciocnirii dintre forţele revo-
luţionare și cele conservatoare și a avut atât o dimensiune socială, cât și una
naţională. Regimurile feudal-absolutiste, care se mai păstrau in Europa, limitau
libertăţile politice ale populaţiei. Sistemul Sfintei Alianţe, care și-a asumat anga-
jamentul să suprime mișcările sociale, revoluţionare și orice mișcare spre refor-
me, a provocat un val de nemulţumiri. În ajunul anului 1848 Europa fierbea de
mișcări sociale și naţionale, care își revendicau dreptul elementar la viaţă, liber-
tate, autodeterminare naţională. Libertăţile individuale, de întrunire, de asocie-
re, a presei etc. au fost prevederi politice comune ale programelor revoluţionare.
De asemenea, problemele sociale (abolirea privilegiilor feudale, soluţionarea
problemelor sociale ale muncitorilor, emanciparea ţăranilor prin intermediul
abolirii iobăgiei etc.) și-au găsit reflectarea intr-un șir de programe ale revoluţi-
ilor europene. Constituirea gărzilor naţionale, care trebuiau să apere interesele
poporului, independenţa justiţiei, autonomia comunală, organizarea modernă a
statului au constituit alte prevederi comune ale programelor revoluţionare.
Revoluţiile de la 1848 din Ţările Române se înscrie în seria evenimentelor
revoluţionare din Europa. Evenimentele revoluţionare care se vor declansa suc-
cesiv în Ţările Române au profunde cauze interne, revoluţia europeană, cum
aprecia N. Bălcescu, fiind numai „ocazia, iar nu cauza revoluţiei române”. Nume-
roși tinerii români, moldoveni si munteni, aflaţi la Paris la începutul anului 1848,
au aderat la spiritul revoluţiei franceze. Revoluţia de la 1848 în Ţările Române
se va desfăsura separat, pe provincii: va izbucni mai întâi în Moldova, în forma
unei miscări revoluţionare cu caracter moderat, apoi în Transilvania și în sfârsit,
în Ţara Românească: Ţara Românească si Moldova se aflau sub suzeranitatea
Porţii si protectoratul Rusiei, acesta din urmă fiind obstacolul principal în calea
emancipării lor, inclusiv, în calea revoluţiei. Transilvania, Banatul și Bucovina, în
modalităţi diferite, se aflau sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, și în lupta lor
românii urmau să acţioneze în raport de această situaţie specifică. În Moldova,
liderii miscării, adoptând un program moderat, vor viza înlăturarea regimului
despotic al lui M. Sturdza, sperând în evitarea intervenţiei armatei ruse; în Ţara
Românească, liderii revoluţiei, adoptând un program radical, în spiritul revo-
luţiei europene, în acelasi timp, sperau să atragă bunăvoinţa Turciei - a cărei
suzeranitate, formal, o acceptau - împotriva pericolului intervenţiei puterii pro-
tectoare; în Transilvania, Banat și Bucovina situaţia fiind mult mai complicată,
datorită conflictelor interetnice, speranţele românilor vor viza, în primul rând,
emanciparea lor politică, în cadrul unui Imperiu Habsburgic refăcut pe baze li-
berale, în final ei elaborând planul edificării unei „Românii austriece” plasată sub
suzeranitatea împăratului.
Adunarea populară de la Iasi, din 27 martie/8 aprilie 1848 ţinută în sala ho-
telului Petersburg, marchează începutul miscării propriu-zise. Programul sub
titlul de Petiţie-prodamaţiune, cuprindea 35 de articole si avea un evident ca-
racter moderat. Sub raportul statutului politic internaţional al Moldovei se cerea
păzirea Regulamentului, înlocuirea regimului lui M. Sturdza cu un regim repre-
zentativ mai larg, bazat pe importante restructurări în viaţa de stat, desfiinţa-
rea Adunării Obstesti si alegerea unei noi, dezarmarea arnăuţilor si înfiinţarea
157
unor gărzi cetăţenesti, toate hotărârile domnului în administraţie si justiţie să
fie discutate si aprobate, în prealabil, de Adunarea Obstească; interdicţia pentru
deputaţi de a ocupa slujbe în stat si a primi ranguri pe timpul mandatului; res-
ponsabilitate ministerială; stabilitatea si responsabilitatea funcţionarilor publici;
modernizarea justiţiei prin amendarea Codului penal si de procedură s.a.; desfi-
inţarea cenzurii în privinţa „tuturor trebilor si a intereselor dinlăuntrul ţării”; si-
guranţa personală (arestarea si condamnarea numai în baza legii); eliberarea de-
ţinuţilor pentru pricini politice; dreptul oricărui locuitor de a se plânge Adunării
Obstesti s.a.; desfiinţarea vămii de export pentru cereale, înfiinţarea unei bănci
naţionale, îmbunătăţirea portului Galaţi; înfiinţarea unui tribunal de comerţ la
Iasi; măsuri împotriva speculei s.a. Cu privire la situaţia ţărănimii si raporturile
agrare, „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni”, precum si alcătuirea
unei noi cartografii, „spre a scăpa de împilare pe toţi nenorociţii locuitori”; se
cerea reforma scolilor, iar în privinţa clerului „ridicarea lui morală și socială”. Au
urmat o teroare în zilele de 27-29 martie si mai ales în noaptea de 29-30 martie,
precum și în zilele următoare. La Brasov, la 12/24 mai 1848, se redactează Prin-
ţipiile noastre pentru reformarea patriei. Este un al doilea program al patrioţilor
moldoveni, din 6 articole, care exprima năzuinţele lor: desfiinţarea obligaţiilor
de clacă ale ţărănimii si împroprietărirea lor cu pământ, fără despăgubire; des-
fiinţarea privilegiilor de orice fel si deplina egalitate la plata impozitelor sau la
ocuparea funcţiilor publice; organizarea instituţiilor ţării pe baza principiilor de
libertate, egalitate si frăţietate; în sfârsit, Unirea Moldovei si Ţării Românesti,
într-un singur „stat neatârnat românesc”.
Frământările din Ţara Românească se remarcă din martie 1848. Printre primii
întorsi în ţară au fost N. Bălcescu si Al. G. Golescu-Negru; apoi fraţii Dumitru si
Ion Brătianu, constituiind Comitetul revoluţionar . Insurecţia este declansată la
9 iunie la Islaz, printr-o adunare populară unde are loc lansarea în faţa mulţimii
a Proclamaţiei cu programul revoluţiei, cele 22 de articole ale sale cuprind obiec-
tive care exprimau năzuinţele de emancipare politică: autonomie cât mai largă
în raport cu puterea suzerană si înlăturarea protectoratului rus, independenţa sa
administrativă si legislativă”, pe temeiul vechilor capitulaţii, precum si „neames-
tec al nici unei puteri din afară în cele din lăuntru”; Domn responsabil, ales pe 5
ani din toate stările societăţii, convocarea unei Adunări Constituante, aleasă pe
aceiasi bază largă, cu misiunea de a elabora o nouă constituţie, pe temeiul celor
22 de puncte ale Proclamaţiei, înlocuind astfel Regulamentul Organic, socotit de
revoluţionari, odată cu protectoratul rus, drept izvor al tuturor relelor; respon-
sabilitatea miniștrilor și a funcţionarilor publici; modernizarea administraţiei,
pe baza principiului descentralizării; înfiinţarea gărzii naţionale s.a; desfiinţarea
rangurilor și privilegiilor; egalitatea de drepturi politice; egalitatea la plata impo-
zitelor; desfiinţarea cenzurii; dreptul la cuvânt și la întruniri; desfiinţarea pedep-
sei cu moartea și a pedepsei cu bătaia s.a.; dreptul egal la învăţătură („învăţătură
pentru toţi egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putinţă”), stipulându-se
aici și principiul gratuităţii învăţământului, înfiinţarea de școli primare în toate
satele, dar și instituţii superioare de învăţământ, la București și Iași, licee și școli
normale în alte localităţi etc.; art. 13, care stipulează emanciparea ţăranilor clă-
cași și împroprietărirea lor prin despăgubire. O delegaţie a revoluţionarilor mer-
ge la domn, care semnează textul „Constituţiei” (adică Proclamaţia] apoi, unul
dintre membrii delegaţiei, Nicolae Golescu, prezintă mulţimii, într-o atmosferă
de mare entuziasm, textul semnat. Puterea era luată în această zi de către revolu-
ţionari, vechiul regim căzând fără nici o vărsare de sânge. Imediat, liderii arestaţi
în ajun sunt eliberaţi, iar domnul aprobă constituirea unui guvern provizoriu
158
unificat, echipei de la Islaz adăugându-i-se acum alţi fruntasi (N. Golescu, N.
Bălcescu). Cucerirea puterii la Bucuresti, în mod pasnic, la 11 iunie 1848, a fost
considerată ca un triumf al orientării liderilor pe calea unei revoluţii nonviolen-
te, în raport cu spiritul doctrinei crestine Gh. Bibescu s-a dovedit a nu fi la înăl-
ţimea momentului, de frica intervenţiei ruse el abdicând și părăsind ţara (după
ce, în prealabil, ca reacţie la schimbările din 11 iunie, Rusia adresase un protest
vehement, cu ameninţări, dispunând retragerea consulului rus de la Bucuresti si
acuzându-l pe domn de colaborare cu revoluţionarii. La 15/27 iunie 1848, are loc
pe Câmpia Filaretului (devenită de atunci, Câmpia Libertăţii) o mare adunare
populară, afirmându-se solidaritatea cu guvernul provizoriu în faţa pericolului
extern. La 13 septembrie trupele otomane au intrat în București și au restaurat
vechiul regim, iar după două zile au pătruns în Muntenia și trupele rusești, care
intraseră in Moldova de la 28 iunie. Intervenţia armată comună a puterii suzera-
ne (Turcia) și a puterii protectoare (Rusia) a pus capăt revoluţiei din Principatele
Romane și a pus capăt și speranţelor revoluţionarilor moldoveni.
Dezideratul Unirii Principatelor constituia un deziderat comun al patrioţilor
munteni si moldoveni. De asemenea, s-au afirmat în răstimpul desfăsurării revo-
luţiei din Ţara Românească și dezideratele independenţei politice. Liderii Revo-
luţiei de la 1848-1849 în Ţările Romane au fost: în Ţara Romanească – Gheorghe
Magheru, Nicolae Bălcescu, Costache Romanescu etc.; în Moldova – Alexandru
Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo etc. Ei au formulat
revendicările principale ale revoluţiei care au imprimat programului din Ţara
Romanească și Moldova un caracter modern, occidental: inlăturarea protecto-
ratului străin și deplina autonomie internă a ţării, emanciparea și improprietă-
rirea clăcașilor cu despăgubirea proprietarilor, desfiinţarea privilegiilor, adunare
legislativă formată din reprezentanţii tuturor categoriilor societăţii, constituţie,
drepturi politice egale pentru toţi locuitorii. Totodată a fost înaintată ideea cre-
ării unui stat unic naţional.
5. *Rivalităţile ruso-austro-otomane în epoca modernă și consecinţele lor
pentru Principatele Române
Eșecul asediului Vienei de către turci a marcat începutul „Chestiunii orien-
tale” – a împărţirii provinciilor statului otoman, ce se întinde pe mai bine de
două secole până la războaiele balcanice și crearea statelor naţionale în Europa
de Sud-Est. În prima parte a evoluţiei „Chestiunii orientale”, protagoniștii luptei
pentru împărţirea teritoriilor „omului bolnav” al Europei sunt cele două mari
imperii creștine, Austria și Rusia, a căror politică ţintea să ocupe provinciile bal-
canice ale Porţii și Strâmtorile. Noile raporturi de forţe, constituite la hotarul
secolelor XVII-XVIII, au contribuit la desfășurarea confruntărilor militare între
marile puteri, pentru a-și impune dominaţia în Europa de Sud-Est și Orientul
Apropiat. Numărul războaielor, care s-au derulat pe parcursul a circa 100 de ani,
de la 1710 și până la 1812, între Turcia, pe de o parte, Rusia și Austria, de altă
parte (acţionând separat sau în alianţă ), se ridică până la șase, având o durată de
aproape 24 de ani și cu o mare parte a operaţiilor militare desfășurate pe terito-
riul Moldovei și al Ţării Românești.
Principii români au fost printre primii care și-au dat seama de noua primej-
die. De aceea, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu, în
Ţara Românească și Dimitrie Cantemir în Moldova, iniţiază negocieri cu Aus-
tria și Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de
emancipare de sub dominaţia turcă. Aceste negocieri sau chiar alianţe făţișe ale
lui Cantemir cu Rusia (1711) obligă Poarta să aducă ajustări statutului politic al
159
Principatelor Române, în cadrul regimului fanariot. Campania de la Prut (1711)
s-a soldat cu eșec, dar a pus începutul expansiunii Rusiei în Sud Estul Europei.
Succesele repurtate de turci la Stănilești în 1711, apoi împotriva Veneţiei, a ne-
liniștit Curtea de la Viena. Ca urmare a avut loc Războiul austro-turc din 1716-
1718, care s-a desfășurat în parte pe teritoriul Ţărilor Române. Războiul s-a fini-
sat cu semnarea în iunie 1718 a Tratatului de la Passarowitz, destul de avantajos
pentru Austria care a anexat Oltenia (1718-1739), Banatul (1718-1918), nordul
Serbiei (1718-1739) și o parte a Bosniei.
Dorind să lichideze consecinţele campaniei nereușite de la Prut din 1711 și
să capete ieșire la Marea Neagră, Rusia declanșează ostilităţile faţă de Hanatul
Crimeii (1735), iar la 12 aprilie 1736 declară oficial război Porţii. În anul 1737,
Habsburgii s-au implicat în conflictul ruso-turc ca parte beligerantă de sine stă-
tătoare, ocupând temporar Ţara Românească. Imperiul Otoman atacat din două
Părţi a cerut convocarea unui Congres de Pace în cadrul căruia apar divergenţe
între aliaţi, iar turcii au reînceput ostilităţile contra austriecilor și-i scot din răz-
boi, aceștia fiind nevoiţi să cedeze Oltenia și Serbia. Deși armata rusă ocupase
iniţial o parte a Moldovei, conform Tratatului de pace de la Belgrad (1739) ea
trebuie să părăsească teritoriul Moldovei. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea
expansionismul rus este susţinut de activitatea ţarinei Ecaterina a II-a, care cuce-
rise numeroase teritorii la nordul Mării Negre. În octombrie 1768 Poarta declară
război Rusiei, război ce se încheie cu Pacea de la Kuciuc-Kainargi, care prevedea
cu referire la Țările Române îmbunătăţirea situaţiei lor sub suzeranitate otoma-
nă. Austria, deși nu participase la operaţiile militare, a ocupat partea de Nord a
Moldovei (Bucovina). Rusia nu și-a dorit să se implice în conflictul dintre Aus-
tria și Imperiul Otoman, fiind în interesul ei diminuarea puterii lui. Războiul
din 1787-1791 a pus capăt la o serie de războaie purtate de Rusia și Austria pe
teritoriul Ţărilor Române în sec. al XVIII-lea care urmăreau instaurarea domi-
naţiei lor. Pacea de la Iași fixa graniţa dintre Imperiile Rus și Otoman pe Nistru,
Rusia obţinând întregul ţărm nordic la Mării Negre. Pe parcursul războaielor
dintre cele trei imperii, Ţările Române erau tratate ca obiect, și nu ca subiect al
relaţiilor internaţionale. Problema a perpetuat și în secolul al XIX-lea, debutând
cu Războiul ruso-turc din anii 1806-1812.
Astfel, la începutul anului 1807 rușii iau sub control principatele românești
și instaurează administraţia militară în principate în anul 1808, sub comanda lui
Kușnikov, înlocuit in 1810 cu Krasno-Milașevici. Prozorovski este responsabil
cu divizarea principatelor Valahia și Moldova în patru gubernii: Basarabia, Mol-
dova, Muntenia și Oltenia.
Ulterior, Imperiul Rus încearcă să facă schimb de teritorii cu Imperiul Austri-
ac, dorindu-se schimbarea Olteniei cu Bucovina, însă Austria a refuzat.
Otomanii refuzau cu îndârjire să recunoască anexarea Principatelor Moldova
și Valahia la Imperiul Rus, și atunci Imperiul Rus dă lovitura decisivă la 7 apri-
lie 1811, având în fruntea armatelor sale pe nou-numitul general Kutuzov. La
2 octombrie 1811 rușii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia, după care
imediat încep tratativele de pace cu turcii, tratative inițiate la Giurgiu și finalizate
la București. Rușii cereau „ambele ţări românești”, adică și Ţara Românească și
Moldova.
Soarta a făcut ca iminenţa atacului lui Napoleon să reducă treptat pretenți-
ile rusești, de la ambele ţări române, la toată Moldova și mai apoi la teritoriul
Moldovei dintre râurile Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretenţiile să se
limiteze la ţinuturile dintre râurile Nistru și Prut.
Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV și V ale Tratatului de Pace de la
160
București se consfinţește sfâșierea în două a Moldovei și răpirea de către Impe-
riul Rus a ținutului dintre Prut și Nistru, denumite Basarabia.
Tratatul a încălcat grosolan practica internaţională și normele de drept exis-
tente în epocă, atâta timp cât Imperiul otoman ceda ţinuturi ce nu-i aparţineau
și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un
tratat ce-i garanta frontierele de atunci. Pacea de la București a făcut ca Moldova
să piardă pentru o perioada îndelungată de timp mai mult de jumătate din teri-
toriul său.
Rivalităţile marilor Imperii în Zona Balcanică a continuat, principatele Ro-
mâne, cu excepţia teritoriilor aflate sub ocupaţie străină, reușesc să le pună în
faţa faptului împlinit și să constituie un stat naţional la 1859, iar prin războiul de
independenţă (1877-1878) să-și obţină independența de sub suzeranitatea oto-
mană. Teritoriile aflate sub ocupaţie străină se vor uni cu Regatul România la
1918.
6. Rivalitatea marilor puteri în contextul relațiilor internaționale (1870-
1914)
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea asistăm la ex-
pansiunea europeană maximă în lume, manifestată prin cuceriri coloniale („îm-
părţirea lumii”), export economic și financiar, emigraţie masivă, confruntări de
concepţii intelectuale și religioase, concurenţa Japoniei și a SUA, care deocam-
dată nu periclitează supremaţia europeană, dar o pun în gardă. Pe de altă parte,
asistăm la un conflict de interese și de sentimente naţionale manifestate între
și în statele europene. Aceste trăsături se remarcau pe fundalul transformărilor
profunde în tehnică, viaţa economică, structurile sociale. În perioada de la 1871
la 1914 Europa nu cunoaște decât războaie locale și marile puteri nu se confrun-
tă între ele. Constituirea statului german unificat, înfrângerea Franţei, în urma
războiului din 1870-1871 au modificat echilibrul de forţe în Europa și au permis
repunerea pe tapet a problemei orientale.
Semnalul a fost dat de către Rusia, prin anularea prevederilor Tratatului de la
Paris (1856) privind Marea Neagră. Pe de altă parte, în ultimele decenii ale se-
colului al XIX-lea a fost intensificată lupta naţională în Peninsula Balcanică, re-
primată de Poarta Otomană. Marile puteri, Rusia, Austro-Ungaria și Anglia, au
reacţionat, în funcţie de planurile și proiectele pe care le aveau. În 1876 a avut loc
o înţelegere ruso-austro-ungară. Obţinând de la Rusia dreptul de a anexa Bosnia
și Herţegovina, Austro-Ungaria promitea să nu se opună aplicării proiectului rus
de rezolvare a crizei și de anexare a Basarabiei și Batumului. Înţelegerea semnată
cu Austro-Ungaria, în ianuarie 1877, și atitudinea Angliei, au impulsionat pre-
gătirea militară. Semnând tratatul cu România, la 12 aprilie 1877, Rusia putea să
declare război Porții. Cu sprijinul armatei române sub conducerea lui Carol I,
a fost cucerită Plevna. Înaintarea armatei ruse spre Constantinopol și succesele
obţinute în Caucaz au atras atenţia Austro-Ungariei și Angliei. La 15 februarie
1878 Anglia și-a trimis flota în Mediterana orientală. Rusia a fost obligată să
încheie Tratatul de la San-Stefano. Prin acest act Rusia primea unele teritorii în
Caucaz și Dobrogea. Acesta din urmă a fost schimbat cu sud-vestul Basarabiei.
Poarta a fost obligată să recunoască independenţa Serbiei, Muntenegrului și Ro-
mâniei. Se prevedea și crearea Bulgariei mari. Tratatul de la San Stefano a deter-
minat opoziţia Angliei și a Austro-Ungariei. Rusia a fost obligată să accepte ideea
unui congres al marilor puteri. Congresul de la Berlin, în iunie-iulie 1878, sub
președinţia lui Otto von Bismarck, a stabilit o nouă hartă a Peninsulei Balcanice:
Macedonia era restituită Porţii, teritoriul Bulgariei era redus, Bosnia și Herţego-
161
vina erau date spre administrare Austro-Ungariei. Prin aceasta se crea în Balcani
o situaţie mai complexă, care scotea în evidenţă următoarele: concurenţa dintre
marile puteri, raporturile dintre popoarele de aici și Poarta Otomană, relaţiile
bilaterale dintre statele balcanice. Intervenţia marilor puteri a provocat alte crize:
de exemplu criza bulgară din anul 1886, când Alexandru de Battenberg a fost
îndepărtat de la tron. Înlocuitorul acestuia, Ferdinand de Saxa-Coburg, susţinut
de Viena, a reușit să înlăture influenţa rusă în schimbul celei austriece.
Ca urmare a acestor schimbări, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea și în
primii ani ai secolului următor au apărut semnele altei crize. Ea va fi declanșată
datorită deciziei Vienei de a anexa (ocupa) efectiv Bosnia și Herţegovina. Susţi-
nută de Rusia, Serbia a acţionat imediat. Austro-Ungaria, în spatele căreia se afla
Germania, și-a impus punctul de vedere. Divergenţele dintre statele balcanice și
Poartă au fost cauzele conflictelor din anii 1912-1913. Cele două războaie balca-
nice (1912-1913) au impus alte reglementări teritoriale. În această criză au fost
angajate și cele două grupări, Tripla Alianţă și Tripla Antantă care s-au constituit
paralel cu desfășurarea și acutizarea problemei orientale, în virtutea intereselor
pe care le aveau.
Principala preocupare a lui Bismarck, după proclamarea celui de al II-lea Rei-
ch German și înfrângerea Franţei, a fost să formeze un sistem de alianţe care să
permită Germaniei să întărească izolarea Franței și, pe de altă parte, să joace un
alt rol în relaţiile internaţionale. Sistemul care-i poartă numele a constat din mai
multe acorduri și tratate, încheiate în perioada 1871-1890. Primul a fost „Alian-
ţa celor Trei Împăraţi” (1873). Aceasta nu a răspuns obiectivului numărul unu,
izolarea Franţei, și s-a renunţat la ea. Au contribuit la aceasta și divergenţele
dintre Rusia și Austro-Ungaria pe tema Balcanilor. Pe de altă parte, relaţiile ru-
so-germane s-au răcit foarte mult după Congresul de la Berlin. Nu același lucru
se poate spune despre relaţiile cu Austro-Ungaria. Apropierea de aceasta se va
materializa prin semnarea la 7 octombrie 1879 a unui tratat secret, care prevedea
modalităţile de colaborare, în cazul unui atac din partea Rusiei, și o neutralitate
binevoitoare în cazul unui atac al unei terţe puteri.
Tratatul, intrat în istorie sub numele de Tratatul Puterilor Centrale, răspun-
dea parţial obiectivelor lui Bismarck. În anul 1881, se va încheia un nou tratat al
celor trei împăraţi, reușind să obţină promisiunea de neutralitate binevoitoare
din partea aliaţilor. Cancelarul dorea o alianţă prin care ar fi putut obţine un
ajutor ferm în cazul unui război cu Franţa. Se dorea alianţa cu un stat care avea
contradicţii cu Franţa. Acesta a fost Italia. În urma tratativelor purtate la Viena,
la 20 mai 1882, au fost puse bazele Triplei Alianţe, formate din Austro-Ungaria,
Germania și Italia. Clauza esenţială a tratatului este cuprinsă în articolul al II-lea
și se referă la intervenţia Germaniei și a Austro-Ungariei, în cazul în care Italia
ar fi atacată de Franţa și la sprijinul pe care îl va acorda Italia dacă Germania
va fi atacată de Franţa. Formarea Triplei Alianţe a fost o rezolvare de moment
a situației. Pusă în faţa unor evenimente internaţionale, aceasta nu s-a dovedit
viabilă. Prima prelungire a tratatului, în 1887, a însemnat reluarea ad literam
a celui din 1882, și avea un caracter defensiv, statele nefiind obligate să susţină
aliaţii în cazurile în care ei înșiși erau agresor. După demiterea lui Bismarck, în
anul 1890, Tripla Alianţă devine o alianţă ofensivă. Faptul acesta este dovedit, în
primul rând, de politica agresivă a Germaniei și a Italiei, ambele având pretenţii
coloniale, pe care, însă, nu și le puteau garanta reciproc. Tratatul Triplei Alianţe a
fost reînnoit în anul 1902, înnoire cauzată și de acutizarea contradicţiilor dintre
Franţa și Italia. Ultima reînnoire a tratatului s-a făcut în anul 1912. Acesta urma
să intre în vigoare la 8 iulie 1914. Deși a fost un tratat mai favorabil pentru Italia,
162
la începerea Primului Război Mondial, aceasta s-a declarat neutră.
În primii ani de independenţă guvernul României rămâne convins că doar
aderarea la un sistem de alianţe poate să promoveze interesele sale de politică ex-
ternă și să ofere protecţie populaţiei românești aflate sub stăpânire străină. Iniţia-
tiva unei apropieri a României de Puterile Centrale aparţine Berlinului. Obiecti-
vul urmărit de Germania prin atragerea României era întărirea frontului sudic al
alianţei cu Austro-Ungaria. De aceea atrăsese și Serbia (1881). Pe durata lunilor
de negocieri s-a convenit că obiectivul major al tratatului să fie apărarea împotri-
va Rusiei. Aderarea României la Tripla Alianţă a luat forma unui tratat bilateral
cu Austro-Ungaria, semnat la 18/30 octombrie 1883, la care aderă Germania și
Italia. Noii aliaţi sunt de acord să-și vină reciproc în ajutor în cazul în care unul
dintre ei era atacat de Rusia. Părţile contractante își promit pace și prietenie, că
se vor abţine de la încheierea unor alianţe sau angajamente îndreptate împotriva
uneia dintre ele și că își vor acorda un sprijin reciproc, „în limita intereselor lor”.
Și Tripla Antantă, compusă din Anglia, Franţa și Rusia, a parcurs, până la
definitivare, mai multe etape. Prima etapă a fost Acordul franco-rus. O apro-
piere avea să fie remarcată după 1887, determinată, pe de o parte, de relaţiile
ruso-germane și, pe de altă parte, de împrumuturile financiare făcute de Rusia
pe piaţa franceză. Apropierea economică va evolua în ultimele decenii ale seco-
lului. Demiterea lui Bismarck și reînnoirea tratatului Triplei Alianţe, (1891), au
contribuit la strângerea relaţiilor politice franco-ruse. După o susţinută activitate
diplomatică, la 18 august 1892, a fost încheiat un acord militar în care se preve-
dea intervenţia în cazul unui atac al Germaniei sau al unuia dintre aliaţii ei. Prin
acest acord Franţa se putea considera ieșită din izolarea diplomatică impusă de
Germania.
A doua etapă a formării Antantei este marcată de tratativele franco-engleze.
Trebuie remarcat faptul că între cele două a existat o susţinută concurenţă colo-
nială, care s-a accentuat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Pierderea
Canalului de Suez de către Franţa și cucerirea de către Anglia a Egiptului au
făcut ca relaţiile dintre ele să fie la un pas de izbucnirea unui război. Momentul
culminant l-a constituit așa-numita „afacere Fachoda”, (1898), când cele două
armate s-au aflat faţă în faţă. Nu s-a ajuns la război datorită calculelor făcute de
ambele părţi. Pe de altă parte, agresivitatea Germaniei, care n-a ezitat să „atace”
teritorii și regiuni unde Anglia avea interese, a determinat Londra să aleagă între
aceasta și Franţa. După depășirea crizei din 1898, apropierea franco-engleză a
fost tot mai vizibilă. În anul 1903 au început tratativele, iar la 8 aprilie 1904 a
fost semnat acordul „Antanta Cordială”, care punea capăt disputelor coloniale. În
fapt, a fost vorba despre trei convenţii: 1) Convenţia cu privire la Egipt și Maroc;
2) Convenţia privind Terra Nova și Africa și 3) Convenţia privind Siamul, Mada-
gascarul și Noile Hebride. Este vorba deci de recunoașterea sferelor de influenţă
și a imperiilor coloniale.
A treia etapă a constat în stabilirea unui acord anglo-rus, deși între aceste
sate existau rivalităţi în problema orientală, cele din Asia Centrală și Extremul
Orient. În politica sa expansionistă Rusia s-a lovit de rezistenţa Angliei. Înfrân-
gerile suferite de Rusia în războiul cu Japonia (1905) au fost determinante pentru
schimbarea politicii externe. Diplomaţii ruși nu și-au ascuns dorinţa de a trata
cu Londra. Pe de altă parte, datorită crizei marocane, provocate de Germania,
Anglia manifesta același interes. Prima apropiere s-a realizat în timpul confe-
rinţei de la Algesiras (1906), fiind urmată de acordarea unui împrumut Rusiei și
de schimbul de delegaţii militare. În anul următor au început tratativele diplo-
matice, în urma cărora a fost semnat tratatul dintre cele două puncte. Tratatul
163
este, în fond, o reîmpărţire a sferelor de influenţă din Persia (Iran), Afganistan și
Tibet. Persia era împărţită în trei zone: partea de nord intra sub controlul Rusiei,
mijlocul era zonă neutră, iar zona de sud era controlată de Anglia. Afganistanul
era recunoscut ca zonă de influenţă engleză. În privinţa Tibetului, cele două se
angajau să nu intervină în treburile lui interne. Prin cele trei tratate, franco-rus,
anglo-francez și anglo-rus, au fost puse bazele blocului „Tripla Antantă”.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, între marile puteri europene și asiatice apa-
re o competiţie tot mai puternică pentru supremaţie la nivel mondial. Motivele
acestei competiţii se datorau, în primul rând, celei de-a doua revoluţii industriale
desfășurate în noile state naţionale constituite: Germania și Italia, precum și în
Japonia după reformele Meiji. Această revoluţie a produs o abundență de măr-
furi pe piaţă, a provocat o luptă pentru obţinerea de noi surse de materii prime
și pieţe de desfacere, de noi colonii și sfere de influenţă, de păstrare a situaţiei
hegemonice a marilor imperii coloniale.
7. Basarabia de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873)
În 1812 Moldova dintre Prut și Nistru, numită mai apoi Basarabia, a fost
anexată la Imperiul Rus. Pe parcursul secolului al XIX-lea, ţarismul a urmărit
câteva scopuri principale în politica sa în Basarabia: integrarea cât mai rapidă a
provinciei în structurile social-politice ale imperiului, lichidarea specificului na-
ţional local și rusificarea populaţiei autohtone. Politica ţarismului s-a manifestat
în organizarea politico-administrativă, în relaţiile social-economice și în viaţa
naţional-culturală.
Din punct de vedere politico-administrativ în evoluţia Basarabiei putem eve-
denţia câteva etape: I) autonomie limitată (1812-1828); II) 1828-1860; III) 1861-
1879.
Prima etapă: Teritoriul dintre Prut și Nistru anexat de Imperiul Rus în 1812
până în 1828 a dispus de o autonomie limitată. În 1812 în teritoriu au fost create
12 ţinuturi, care în 1818 au fost reduse la 6. Conform “Regulamentului privind
instruirea provizorie a Basarabiei” locuitorii ţinutului dispuneau de dreptul de
a se folosi de legislaţia locală. Șeful administraţiei locale era guvernatorul civil
al Basarabiei, Guvernul provizoriu (cu 2 departamente) era organul executiv în
regiune. Guvernator civil a fost numit Scarlat Sturza, urmat de general-maiorul
I. Harting, care a accelerat procesul de rusificare. În 1818 a fost promulgată legea
,,Așezământ privind înfiinţarea regiunii Basarabia”, conform căreea provincia
era guvernată de Guvernatorul civil împreună cu Consiliul Suprem (organ ad-
ministrativ, legislativ și judiciar). Limba română era recunoscută oficială, alături
de cea rusă. Peste un timp ţarismul a recurs însă la suprimarea treptată a autono-
miei, deoarece aceasta contravenea politicii de integrare a Basarabiei în Imperiul
Rus.
A II-a etapă: La 28 februarie 1828 prin legea ţarului Nicolae I ,,Așezământul
din 1818” a fost anulat, fiind promulgat unul nou, prin care autonomia Basa-
rabiei era suprimată. În conformitate cu noua lege limba oficială in Basarabia
devine limba rusă, cea română fiind indicată a se utiliza doar în caz de nece-
sitate. Prin noul ,,Așezământ” legislaţia rusească se extindea, limitând sfera de
acţiune a celei locale. În funcţiile de stat (judecători, căpitani, ispravnici etc.)
sunt numiţi funcţionari ruși, iar cei români sunt eliberaţi, astfel limitându-se
accesul populaţiei băștinașe, care necunoscând limba rusă, nu se putea adresa
direct la autoritate. Limba română este scoasă din lucrările de secretariat, iar la
1833 a fost scoasă din uz ca limbă oficială din toate instituţiile. Doar în biserică
limba română s-a mai menţinut un timp. După 1828 procesele de rusificare s-au
164
intensificat, dar ele s-au ciocnit de rezistenţa populaţiei autohtone, care s-au pro-
nunţat pentru menţinerea limbii române în școală, biserică, administraţie, justi-
ţie. Prin revendicări și demersuri s-a cerut dreptul la instruirea copiilor în limba
romană, asigurarea procesului de invăţămant cu manuale în limba romană. În
1836, în rezultatul nemulţumirilor și a protestelor, Senatul a fost nevoit să intro-
ducă utilizarea limbii romane în organele administrative și judecătorești. Deși
rezistenţa s-a manifestat la toate categoriile sociale, satul a fost cel care a păstrat
graiul și tradiţiile, fiind mai puţin decât orașul afectat de rusificare.
Din punct de vedere administrativ în 1835 a fost restabilit ţinutul Soroca și
a fost constituit ţinutul Chișinău, iar centrul ţinutului Leova a fost transferat la
Frumoasa, numit Cahul, care dă și numele ţinutului.
A III-a etapă: În anii 60 ai secolului al XIX-lea în Basarabia au fost promova-
te reformele burgheze ale lui Alexandru al II-lea. La 14 iulie 1868 - Regulamentul
privind reforma agrară în Basarabia; în 1870 asupra Basarabiei se extinde insti-
tutul zemstvei (alegeri în trei curii, se instituiau adunarea gubernială și adunările
judeţene de zemstvă); în 1871 - reforma orășenească. În 1874 - reforma militară
(serviciu militar obligatoriu de 6 ani); este promovată reformarea justiţiei.
În plan economic, ţarismul realiza o politică de protecţie a industriașilor ruși.
Astfel, Basarabia era pusă în condiţii nefavorabile, nu dispunea de posibilitatea
de a importa tehnica pentru dezvoltarea agriculturii, fabrica mărfuri și le co-
mercializa la prețuri de nimic, iar tarifele vamale pentru import erau, de fapt, in
folosul Imperiului Rus. Izolarea Basarabiei de Principatul Moldova, reducerea
capacităţii de a face de sine stătător comerţ cu statele europene au impus popu-
laţia băștinașă și coloniștii să se ocupe mai intens de meșteșugărit, manufacturi
și să contribuie la dezvoltarea industriei. Relaţiile comerciale ale Basarabiei cu
străinătatea se intreţineau prin porturile Ismail, Reni, Sculeni, Leova, Lipcani.
O parte componentă a politicii sociale promovată de ţarism era politica de
colonizare a Basarabiei. După anexarea teritoriului, populaţia romanească a pro-
vinciei alcătuia o majoritate covârșitoare (86%), dar în rezultatul unei masive
colonizări a ţinutului ponderea acesteia va inregistra o continuă scădere, prin
colonizare realizându-se diminuarea elementului autohton. O altă parte a poli-
ticii era integrarea mazililor în categoria „odnodvorţilor”. La sfârșitul anilor 40
ai sec. al XIX-lea au fost lichidate categoriile sociale ale nobilimii mici și alte ca-
tegorii priveligiate (boiernași, mazili, ruptași). Distribuirea de către autorităţile
ţariste a imenselor loturi de pămant elitei militare ruse, funcţionarilor de dife-
rite ranguri și coloniștilor străini a generat, spre mijlocul sec. al XIX-lea, o criză
acută de pămant. Dubla exploatare socială și naţională a stimulat intensificarea
mișcării ţărănești. În perioada 1861-1868, în Basarabia s-au produs 46 de tulbu-
rări ţărănești, 16 dintre ele au fost inăbușite cu forţa armată, fapt care a influenţat
guvernul imperial să recurgă, în 1868, la reforma agrară și în Basarabia. Cu toa-
te acestea, Basarabia continua să reprezinte pentru marele imperiu o colonie, o
sursă de produse agroalimentare, piaţă de desfacere a mărfurilor, cap de pod în
expansiunea sa spre Balcani.
În perioada 1812-1879 statutul regiunii dintre Prut și Nistru a evoluat de la
autonomie limitată la gubernie rusească, autorităţile ţariste căutând prin orice
mijloace să-și impună viziunile și să promoveze o politică dură de rusificare.
165
Epoca contemporană
1. Sistemul Versailles-Washington – factor determinant în declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondial
Primul Război Mondial sfârșit cu înfrângerea statelor agresoare – Germania,
Austro-Ungaria și aliaţii acestora, a avut urmări în diverse planuri: s-au dezin-
tegrat imperiile mari Imperiul Ţarist, Reichul German, Imperiul Austro-Ungar
și cel Otoman; au apărut noi state pe harta Europei: Ungaria, Polonia, Austria,
România întregită; mai multe state au adoptat constituţii sau au realizat reforme
democratice; uriașe pierderi umane și materiale. Dificultăţile economice, criza
morală, de conștiință au determinat apariţia, înainte de încheierea conflictului, a
unui curent pacifist, a numeroase proiecte și programe de organizare a lumii pe
baze noi, astfel ca pacea și securitatea, dezvoltarea și bunăstarea să fie asigurate
pentru toate naţiunile.
Reglementarea postbelică s-a realizat în cadrul Conferinţei de pace de la Paris
(18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920) în cadrul căreia au fost pregătite tratatele
de pace cu statele învinse. Dezbaterile au fost dominate iniţial de Consiliul celor
zece, din care făceau parte câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii
Britanii, Italiei și Japoniei, apoi de Consiliul celor patru, care îi reunea pe pre-
ședintele guvernului francez, Georges Clemenceau, primul-ministru britanic,
Lloyd George, președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson și prim-ministrul
italian Vittorio Orlando. Conferinţa de Pace a pus în practică principiul naţio-
nalităţilor, ceea ce a condus la modificarea hărţii politice a Europei prin trasarea
unor noi frontiere și reconstituirea unor state independente (Polonia, Austria,
Ungaria), apariţia unor state noi (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven –
mai târziu Iugoslavia, ţările baltice) sau prin desăvârșirea unităţii teritoriale a
altora (România, Italia). Textul ce a servit bază pentru discuţii a fost mesajul
președintelui american din 8 ianuarie 1918, Cele 14 puncte, în care pleda pentru
dreptul popoarelor la autodeterminare și aplicarea principiului naţionalităţilor.
Cel mai important tratat, care a și dat denumirea sistemului de documente
semnate, a fost Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919.
Conform acestuia, Germania era declarată principala responsabilă de declanșa-
rea războiului, împreună cu aliaţii săi; ea pierde o șeptime din teritoriu și a zecea
parte din populaţie: cedează Alsacia și Lorena în favoarea Franţei, precum și te-
ritorii minore în favoarea Belgiei (Eupen și Malmedy) și a Danemarcei. Cele mai
însemnate cesiuni teritoriale privesc regiunile orientale ale Germaniei: coridorul
Dantzigului care revine Poloniei, Silezia Superioară, sudul Prusiei Orientale și
regiunea Teschen. De asemenea, regiunea Memel, situată în extremitatea estică
a Prusiei Orientale, va fi plasată sub o administraţie internaţională până în 1923.
În plus, Germania pierde toate coloniile în favoarea Marii Britanii, Franţei, Ja-
poniei, Belgiei și Portugaliei, fie sub formă de mandat, fie prin preluare directă.
În plan militar, i se interzicea serviciul militar obligatoriu, armata îi era redusă la
100 000 de soldaţi și 5 000 de ofiţeri. Nu avea dreptul să fabrice armament și să
deţină blindate, artilerie grea, submarine și aviaţie militară. Teritoriul din stânga
Rinului și o fâșie largă de 50 km de-a lungul malului drept erau demilitarizate.
Bazinul Saar era pus sub administrarea Societăţii Naţiunilor. Orașul Danzig și
teritoriul adiacent lui constituiau orașul liber plasat sub protecţia Societăţii Na-
ţiunilor.
Tratatele cu aliaţii Germaniei împărţeau o parte din vinovăţia pentru declan-
șarea războiului și fixau noile frontiere ale statelor, consfinţind o stare de lucruri
creată după război: Tratatul de la Saint Germain-en. Laye, semnat cu Austria (10
septembrie 1919), și cel de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920) au consfinţit
166
dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar în noi state: Cehoslovacia, Iugoslavia,
Austria, Ungaria și Polonia și au redat anumite regiuni statelor deja existente:
Transilvania – României, Triestul și o parte din Istria – Italiei; Tratatul de la Ne-
uilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) a cedat teritorii în favoarea statelor vecine;
Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920, a demilitarizat strâmtorile și a
dezmembrat Imperiul Otoman.
Pentru poporul român o importanţă deosebită a avut Tratatul de la Paris (28
octombrie 1920), semnat între Anglia, Franţa, Japonia și Italia, pe de o parte,
și România, pe de altă parte, prin care se recunoștea suveranitatea României
asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, iar Statul român se angaja să asigure în
acest teritoriu, tuturor locuitorilor, aceleași drepturi și libertăţi ca ale celorlalţi
cetăţeni ai României.
Sistemul conceput la Paris a fost completat cu deciziile luate la Londra (29
aprilie – 5 mai 1921), unde a fost fixată datoria Germaniei drept despăgubiri de
război la 132 miliarde de mărci aur, precum și de cele adoptate la Conferinţa in-
ternaţională de la Washington (12 noiembrie 1921-6 februarie 1922), la care s-a
discutat situaţia din Pacific, fiind semnate trei documente: la 13 decembrie 1921,
Statele Unite, Marea Britanie, Franţa și Japonia au încheiat Tratatul celor patru
puteri, prilej de garantare reciprocă a posesiunilor din zona Pacificului; Tratatul
celor nouă puteri – Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda,
Portugalia, Japonia și China – viza situaţia Chinei și politica marilor puteri faţă
de acest stat; Tratatul celor cinci puteri stabilea raportul dintre flotele de linie ale
statelor semnatare – Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia și Japonia – ast-
fel: 5: 5: 3: 1,75: 1,75. Se urmărea limitarea cursei înarmărilor navale, consfinţin-
du-se totodată supremaţia americanilor și englezilor. Dincolo de aspectele legate
de disputele dintre Marile Puteri, se impune precizarea că a triumfat principiul
naţionalităţilor.
În urma tratatelor semnate, harta Europei a fost schimbată prin crearea unor
state naţionale sau unificarea altora. Franţa recapătă Alsacia și Lorena, Pe harta
politică a Europei a reapărut ca stat Polonia, care cuprindea în graniţele sale teri-
torii anexate de Austro-Ungaria, Germania și Rusia ţaristă. În urma destrămării
imperiului dualist Boemia, Moravia și Slovacia s-au unit în 1918 și au format
Cehoslovacia. În sud, Croaţia, Bosnia și Dalmaţia au format în jurul Serbiei și
Muntenegru un alt stat, Regatul sârbilor, croaţilor și slovenilor (din 1928 Iugos-
lavia). Austria și Ungaria au fost separate definitiv și reduse teritorial; Austriei i-a
fost interzisă unirea cu Germania. Turcia, moștenitoarea Imperiului otoman, a
fost redusă la litoralul european al Constantinopolului și la Asia Mică, iar strâm-
torile Bosfor și Dardanele au fost deschise comerţului liber. Bulgaria, în calitate
de stat învins, a fost nevoită să accepte cedarea unor teritorii în favoarea Greciei
și Iugoslaviei. Au loc modificări pe harta politică și în estul Europei, unde în
urma dezintegrării Imperiului ţarist au obţinut independenţa Letonia, Lituania,
Estonia și Finlanda, recunoscute oficial de sovietici în 1920.
La Conferinţa de la Paris dintre marile puteri care decideau anterior soarta
continentului a lipsit Rusia, din cauza nerecunoașterii regimului instaurat de Le-
nin în octombrie 1917.
O problemă cu care se vor confrunta noile state este cea a minorităţilor naţi-
onale, care au acceptat cu greu să se integreze. Nemulţumirile celor învinși, pre-
cum și cele apărute în rândul unor minorităţi au contribuit la apariţia revizionis-
mului. Tratatele, laborios și dificil elaborate, deși au rezolvat o serie de probleme,
au generat și altele noi. Ele au fost semnate într-o atmosferă încordată, dominată
mai mult de insatisfacţie decât de mulţumire, toată lumea fiind conștientă de
167
faptul că „deși nu fusese posibil să se realizeze ceva mai bun, aceste tratate creau
numeroase tensiuni, nu mulţumeau pe nimeni, revoltau pe mulţi”.
Tratatele dintre Aliaţi și ţările învinse erau precedate de un preambul, ce mar-
ca crearea Societăţii Naţiunilor. Scopurile esenţiale al Societăţii Naţiunilor trebu-
iau să fie garantarea păcii și securităţii naţiunilor, cooperarea dintre ele pe picior
de egalitate, reducerea înarmărilor, rezolvarea tuturor diferendelor și litigiilor pe
cale pașnică, sancţionarea celor care încălcau tratatele și obligaţiile internaţio-
nale etc. În același timp, aplicarea prevederilor Pactului și realizarea obiectivelor
Societăţii Naţiunilor s-au dovedit a fi o misiune dificilă din cauza nemulţumirii
învinșilor, a persistenţei unor situaţii conflictuale, a rămânerii în afara instituţiei,
din motive diferite, a trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Germania și
Rusia.
În concluzie, prin sistemul de tratate de la Versailles, comunitatea mondială
a intenţionat să evite pe cât era posibil o nouă conflagraţie mondială. Evoluţia
evenimentelor în primul deceniu postbelic a demonstrat existenţa unor forţe
politice care doreau modificarea statu-quo-ului stabilit prin tratate, revizuirea
lor. Tot mai multe state își manifestă tendinţele revizioniste și revanșarde. Con-
tinentul european nu a reușit să evite pericolul unei noi conflagraţii, debutul
fiind războiul civil din Spania. Atitudinea marilor puteri a fost diferită: Marea
Britanie și Franţa au ocupat o poziţie de neamestec în afacerile interne ale Spa-
niei, pe când alte state, Germania, Italia, Uniunea Sovietică, au intervenit destul
de activ. În perioada următoare tendinţele revizioniste s-au înteţit, iar Germania
nazistă a încălcat deschis clauzele militare ale Tratatului de la Versailles. O încăl-
care flagrantă a tratatelor de la Versailles este Acordul de la Munchen, semnat la
29-30 septembrie 1938 de guvernele Marii Britanii, Franţei, Germaniei și Italiei,
potrivit căruia Cehoslovacia a fost cedată agresorilor și în curând ea a încetat
să mai existe ca stat. Polonia a fost următoarea ţară faţă de care Germania avea
pretenţii teritoriale. În cazul Poloniei, Germania nazistă a reușit să ajungă la o
nouă împărţire cu Uniunea Sovietică, care a fost absentă la Munchen. Astfel,
ambiţiile revizioniste germane au contribuit la declanșarea unui război care se
va transforma în anii următori într-unul mondial. Ordinea politică mondială,
consacrată juridic prin tratatele semnate la Conferinţa de pace de la Paris (1919-
1920), a fost încălcată.
2. *Evoluția regimurilor totalitare în perioada interbelică: studiu compa-
rativ
Democraţia a triumfat după Primul Război Mondial, devenind o vocaţie a
sec. al XX-lea. Totuși, în primul deceniu interbelic această „democraţie” s-a do-
vedit a fi deosebit de fragilă. Avântul mișcărilor de stânga într-un șir de state
europene, pericolul extinderii comunismului instaurat în Rusia, problemele so-
cial-economice cu care se confruntau statele europene, naţionalismul popoare-
lor ce și-au redobândit independenţa, sentimentele revanșarde în urma umilin-
ţelor provocate de sistemul de tratate de la Versailles au dat naștere mișcărilor
de extremă dreaptă și au dus la instaurarea regimurilor fascist în Italia și nazist
în Germania. Democraţiile occidentale imperfecte, cu lideri ce urmăreau mai
mult supremaţia în plan intern și extern, nu au reacţionat univoc la ascensiunea
regimurilor totalitare, ceea ce a condus la declanșarea celui de-al Doilea Război
Mondial.
Fascismul și comunismul, ca manifestări ale totalitarismului, au fost obiectul
de studiu a numeroși savanţi: istorici și politologi. Totalitarismul este un concept
introdus de Hannah Arendt în lucrarea Originile totalitarismului – preluat din
168
expresia „stat totalitar”, prin care era numit în fascism statul corporatist –, pen-
tru a defini regimurile antidemocratice din secolul al XX-lea (fascism, nazism,
comunism), caracterizate prin lipsa controlului din partea instituţiilor reprezen-
tative ale statului asupra guvernului, prin lipsa libertăţii presei și a libertăţii de
asociere, prin obsedanta mobilizare ideologică a maselor ca instrument de con-
trol asupra societăţii de către șeful statului și partidul unic, prin absenţa respon-
sabilităţii etice a indivizilor în aplicarea directivelor primite din partea puterii,
opoziţia categorică faţă de principiile pluralismului democratic liberal.
Lucrarea Fascism și comunism, un dialog polemic între istoricii François Fu-
ret și Ernst Nolte, pune în lumină atât originea comună a celor două tipuri de
extremism și totalitarism, cât și interdependenţa lor în timp, în condiţiile unei
„rivalităţi complementare” sau „complicităţi beligerante”. Lucrarea sugerează o
măsură egală în judecarea crimelor comise în numele lor.
Fascismul este o ideologie politică radicală, naționalistă și autoritară, apărută
în Italia, care și-a găsit răspândire în Italia, Germania, Spania, Ungaria.
Comunismul presupunea făurirea unei societăţi uniformizate, cu membri
nediferenţiaţi ca avuţie, în care banii nu și-ar mai fi avut rostul. Această idee
trebuia să fie tradusă în viaţă prin lupta de clasă, un element indispensabil în
preluarea puterii de către mase. S-a manifestat din plin în URSS.
Dificultăţile social-economice, nemulţumirea italienilor de a nu fi primit un
imperiu colonial după Primul Război Mondial, amploarea pe care o lua mișcarea
de extremă stânga au condus la radicalizarea mișcărilor politice de dreapta, con-
solidarea grupurilor fasciste și instaurarea dictaturii fasciste în Italia, sub con-
ducerea lui Benito Mussolini care se apropie de regimul nazist și aruncă Italia în
cel de-al Doilea Război Mondial împotriva Aliaţilor. Mussolini a modificat legea
electorală: partidul care obţinea mai mult de ½ din voturi primea 2/3 din man-
date în parlament. La alegerile parlamentare din aprilie 1924, partidul fascist,
în bloc cu alte forţe de dreapta, a câștigat mai mult de jumătate dintre voturile
alegătorilor. Mussolini, printr-o lege specială, a obţinut împuterniciri suplimen-
tare. Partidele politice au fost interzise, uniunile profesionale au fost dizolvate,
fiind permisă doar activitatea sindicatelor fasciste. În Italia s-a instaurat dictatu-
ra fascistă. În centrul sistemului a fost plasat conducătorul partidului, numit „Il
Duce”. Legea electorală, adoptată în 1928, prevedea ca alegerile parlamentare să
se desfășoare pe baza unei singure liste, pe care figurau doar membrii Partidului
Naţional Fascist.
Esenţa ideii naziste consta în promovarea idelor superiorităţii rasei germane
și a xenofobismului, a antisemitismului și deci a exterminării tuturor evreilor din
Europa, a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial și a dominării
lumii. Aceste scopuri și idei au apărut în cartea lui Adolf Hitler „Mein Kampf ”.
Naziștii vin la putere într-o Germanie distrusă de Primul Război Mondial, cu
datorii imense și cu o societate disperată. Prin promovarea intensă a ideii supe-
riorităţii rasei germane, ei readuc acestui popor încrederea în forţele proprii. S-a
reușit în mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine, achitarea pagu-
belor de război. Deja în 1935 A.Hitler introduce serviciul militar obligatoriu și
începe construcţia unei armate care ar fi capabilă să poarte un război mondial.
Astfel, prin ocuparea Zonei Renane în 1936, acesta demarează realizarea planu-
rilor sale expansioniste. La 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia, declan-
șând astfel cel de-al Doilea Război Mondial.
În Rusia, după lovitura de stat din 1917, bolșevicii instaurează un regim to-
talitar de reprimare și dictatură. Ţara însă era complet ruinată, iar populaţia –
demoralizată, ceea ce a condus la nemulţumiri sociale, care au derivat până la
169
răscoale. Autorităţile au luat măsuri prompte pentru a înăbuși aceste fenome-
ne. Bolșevicii au instituit „Noua Politică Economică”, ce prevedea anularea con-
strângerilor economice și iniţierea unor stimulente în acest domeniu. Mai târziu,
în 1929-1933 a fost colectivizată forţat agricultura. Dictatura unei clase sociale
s-a transformat treptat în dictatura unui singur om – Iosif Stalin.
Elementul comun esenţial al acestor dictaturi a fost prezenţa unui lider puter-
nic, ferm și charismatic în fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea
liderului era creată cu ajutorul mașinilor propagandistice ale acestor state, dar și
prin hotărârea și cruzimea de care dădea dovadă. Conducătorul statului însem-
na totul.
Regimurile au conștientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-și
atinge scopurile. Surse imense din bugetele acestor ţări au fost alocate armatei
pentru perfecţionarea ei și pregătirea de o eventuală confruntare militară puter-
nică. Întreaga industrie era pusă pe picior de război, marea majoritate a produc-
ţiei industriale fiind destinată armatei. Prin implicarea forţei de muncă în aceste
ramuri s-a reușit reducerea șomajului, ceea ce avea un caracter relativ populist.
Atât regimului fascist, cât și celui comunist îi erau caracteristice represiuni nemi-
loase îndreptate împotriva celor care erau consideraţi periculoși pentru mersul
programat al lucrurilor. Aceste măsuri erau întreprinse atât pe teritoriile origina-
re, cât și pe cele ocupate. În cazul comunismului, căutarea „dușmanilor poporu-
lui” a devenit politică de stat. Nici un individ nu mai era sigur pe ziua de mâine.
Mai grav este faptul că această psihologie de masă a pătruns tot mai adânc în
toate păturile poporului, ajungându-se la denunţări din interiorul unei familii.
Pe această cale erau intimidaţi și oamenii incomozi. Înscenările comise de oa-
menii fideli puterii pentru a demonstra vinovăţia unui ins incomod deveniseră
foarte frecvente. Acești oameni erau, în marea lor majoritate, deportaţi în lagăre
de concentrare, unde erau puși la munci inumane până la epuizare și moarte.
Regimului nazist îi erau de asemenea caracteristice represiunile de masă, însă
spre deosebire de cel comunist, epurările din interior erau mai puţin frecvente,
ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor și ale teritoriilor nou-cucerite.
O psihologie de masă a fost comună ambelor regimuri. Ideea de stat era atât
de puternică, încât individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind
luat de „gândirea” de masă. Individul nu mai reprezenta nimic important în sine,
el avea valoare doar în grup.
Adevăratele cruzimi ale acestor regimuri au avut loc însă în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial. Gulagul este utilizat pentru a desemna spaţiul detenţiei
comuniste sub toate formele ei (lagăr de muncă, închisoare, colonii de muncă,
deportare). Fasciștii au utilizat metode similare prin crearea lagărelor de mun-
că, a închisorilor și lagărelor de concentrare. Holocaustul desemnează spaţiul și
timpul (dar și metoda) în care au fost exterminaţi în principal evreii, odată cu
instaurarea regimurilor de tip nazist, înainte și în timpul celui de-al Doilea Răz-
boi Mondial. Dacă în cazul Gulagului s-au folosit metode variate, Holocaustul
are drept specific metoda de exterminare, în special a evreilor, prin intermediul
camerelor de gazare.
O trăsătură esenţială a acestor două regimuri este și similitudinea în pregă-
tirea pentru război. Deși la 23 august 1939 Uniunea Sovietică și Germania sem-
nează pactul Ribbentrop-Molotov, prin care se convenea la o păstrare a păcii
între aceste două state, dar și la o împărţire a zonelor de influenţă, pregătirile de
război demarează din plin în ambele tabere. La 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică
este luată prin surprindere de forţele germane care o invadează.
În ceea ce privește asemănările dintre cele două regimuri, se pot evidenția
170
următoarele aspecte. Ambele regimuri apar dintr-o voinţă revoluţionară. În ca-
zul comunismului, această voinţă este inspirată de un scop „umanitar”, crearea
unui regim în care toţi oamenii ar fi avut acces la umanitate. În cazul celui nazist,
voinţa revoluţionară tinde spre refacerea unităţii morale a Germaniei și spre lăr-
girea spaţiului vital al poporului german. O altă trăsătură este existenţa mono-
polului puterii în mâna unui partid unic.
Mecanismele de segregare și de excludere ale „totalitarismului de clasă”, ale
comunismului, seamănă cu cele ale „totalitarismului de rasă”, nazismului. Vii-
toarea societate nazistă trebuia construită în jurul unei „rase pure”, iar societa-
tea comunistă viitoare – în jurul unui popor proletar purificat de orice rămășiţă
burgheză.
Dacă principalele regimuri fasciste – german, italian- au fost învinse în cel
de-al Doilea Război Mondial și s-au prăbușit, victoria URSS și ocuparea de că-
tre armatele acesteia a celei mai mari părţi a Europei Centrale și de Răsărit au
condus la instalarea, între anii 1944 și 1948, prin lovituri de stat și prin fraudarea
alegerilor, a unor regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ro-
mânia, Ungaria și estul Germaniei. După l944, comuniștii au preluat puterea, cu
sprijinul direct sau indirect al URSS, și în alte ţări: Albania, Iugoslavia, China,
Coreea și Vietnamul de Nord, Cuba etc..
3. Basarabia în perioada interbelică: progrese și limite
Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918 stil vechi/9 aprilie stil nou)
a reprezentat reunificarea vechii provincii românești cu Patria. După adoptarea
actului Unirii a urmat procesul de integrare a Basarabiei, care a durat până în
anul 1923, când a fost adoptată Constituţia
La 27 noiembrie 1918 a fost convocată ultima ședinţă a Sfatului Ţării, la care a
fost adoptată unirea necondiţionată a Basarabiei cu România, Basarabiei fiindu-i
rezervate un număr de locuri în parlamentul ţării. Parlamentarii basarabeni au
participat activ la viaţa politică, la luarea deciziilor importante și la adoptarea
constituţiei în martie 1923, când Basarabia începe să se conducă de legile unice
pentru întreaga ţară.
Consolidarea României întregite s-a caracterizat și prin participarea par-
tidelor politice din provinciile unite la viaţa politică a ţării. Încă în anul 1918
în Basarabia fusese format Partidul Ţărănesc în frunte cu Pantelimon Halippa.
După alegerile parlamentare din 1919 majoritatea locurilor rezervate Basarabiei
în Parlamentul României au fost câștigate de Partidul Ţărănesc. Însă ulterior
partidul s-a scindat: gruparea condusă de S.Niţă a fuzionat cu Liga poporului,
cea condusă de Pan Halippa a aderat la Partidul Ţărănesc, iar gruparea lui Ion
Inculeţ a aderat la Partidul Naţional Liberal, participând deseori la actul de gu-
vernare.
Drept urmare a Unirii de la 1918 România aproape că și-a dublat numărul
populaţiei. Majoritatea populaţiei o alcătuiau românii – 71,9%. În Basarabia acest
indice constituia 56,2%. În pofida politicii de colonizare și înstrăinare promovate
de regimul ţarist, românii alcătuiau majoritatea populaţiei provinciei dintre Prut
și Nistru. Din totalul populaţiei provinciei, rușii alcătuiau 12,3%, rutenii și ucrai-
nenii – 11%, urmând evreii – cu 7,2%, bulgarii – cu 5,7% și găgăuzii – cu 3,4%.
În Basarabia populaţia rurală constituia 87%, fapt explicat prin caracterul
preponderent agrar al economiei. Populaţia urbană a regiunii s-a menţinut con-
stantă pe parcursul întregii perioade interbelice. Cel mai mare oraș al provinciei
era Chișinăul (114 896 de locuitori).
Predominarea proprietăţii moșierești și, ca urmare, lipsa de pământ a ţăra-
171
nilor, necesitatea asigurării populaţiei cu produse alimentare și a industriei cu
materii prime au impus statului întreprinderea unor măsuri urgente pentru re-
zolvarea problemei agrare. În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai
radical de cât în celelalte provincii istorice românești. Prin legea de reformă ţă-
ranii urmau să primească loturi de pământ de 6-8 ha, mai mult decât în alte
regiuni ale ţării. Au fost declarate expropriate proprietăţi care cuprindeau 80%
din pământurile moșierești. Pentru realizarea reformei s-a creat un sistem de
dirijare numit „Casa noastră” – instituţie de stat cu sediul la Chișinău, care se
ocupa cu organizarea și administrarea lucrărilor de expropriere și împroprietări-
re. Reforma în Basarabia a avut particularităţi: au fost expropriate și redistribuite
pământurile moșierești ocupate de ţărani în urma revoluţiei ruse. Prin legea de
reformă agrară erau repartizate loturi de colonizare în judeţele de sud ale Basa-
rabiei. Asemenea loturi primeau ţăranii din localităţile unde suprafaţa de teren
necesară pentru împroprietărire era insuficientă.
Ca și în întreaga ţară, agricultura din Basarabia avea un caracter pronunţat
cerealier. În 1939 circa 87% din suprafaţa cultivată era ocupată de cereale. Faţă
de perioada de până la unire a avut loc o creștere a suprafeţei însămânţate cu
porumb, care era folosit în gospodăriile ţărănești atât pentru hrană, cât și pen-
tru furaj. Un loc important în economia ţinutului îl juca cultivarea viţei de vie.
A continuat specializarea satelor, în special din valea Nistrului, în pomicultură.
Basarabia producea circa un sfert din cantitatea de fructe și struguri exportate
din ţară. A fost încurajată creșterea culturilor tehnice – inul și cânepa. Un rol
important în economia ţinutului îl ocupa creșterea vitelor. Pe lângă factorii na-
turali, la dezvoltarea agriculturii a contribuit mișcarea cooperatistă, care a atins
în Basarabia forme mai avansate decât în alte regiuni ale ţării.
Dezvoltarea industriei regiunii era orientată mai mult spre satisfacerea nece-
sităţilor locale. În anul 1930 în provincie funcţionau 222 de întreprinderi. Vo-
lumul producţiei industriale nu a cunoscut o creștere substanţială, rămânând
în ramurile principale la nivelul de până la Primul Război Mondial. Cele mai
importante centre industriale erau orașele Chișinău și Bălţi.
În anii 1920-1930 s-a păstrat specializarea ramurilor industriale, acestea fiind
puse în serviciul agriculturii, prelucrând materii prime și producând, în speci-
al, mărfuri de consum de primă necesitate. Ramurile principale erau: industria
morăritului, a spirtului, a zahărului, a uleiului vegetal, a postavului ţărănesc, a
pielii și a uneltelor agricole. Lipsa de investiţii și credite, insuficienţa măsurilor
din partea statului au determinat nivelul jos al industriei. Predominantă în cer-
curile conducătoare ale României era concepţia prin care Basarabia era privită
ca o provincie eminamente agricolă, fără perspective de dezvoltare a industriei.
În anii crizei economia Basarabiei, de asemenea, a avut de suferit din cauza
supraproducţiei. Numai la Chișinău au fost închise 163 de întreprinderi. Dacă
în 1925 volumul producţiei industriale a Basarabiei constituia 6,6% din totalul
producţiei industriale a României, atunci în 1937 – doar 1,7%. În unele ramuri
economia Basarabiei ocupa ultimul loc printre regiunile ţării.
În Basarabia reţeaua limitată de căi ferate și de drumuri nu corespundea ne-
cesităţilor comerţului intern și extern. A fost adoptat un program care prevedea
construcţia drumurilor de legătură între Basarabia și restul teritoriul ţării. În
perioada 1918-1937 au fost construite 600 km de șosea naţională și circa 200
km de șosele regionale. Alături de transportul terestru un rol important îl avea
transportul fluvial pe Dunăre, Nistru și Prut.
Integrarea Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român a avut multiple
consecinţe pozitive în domeniul cultural și știinţific.
172
În domeniul învăţământului au fost întreprinse acţiuni de mărire a număru-
lui de școli primare, medii generale și speciale, a numărului de cadre didactice, a
copiilor școlarizaţi. În Basarabia a fost introdus învăţământul primar obligatoriu.
La sfărșitul perioadei interbelice, în Basarabia funcţionau 2 718 școli primare în
care activau 7 518 învăţători și își făceau studiile 346 747 de elevi. Doar în muni-
cipiul Chișinău funcţionau 44 de școli primare, 3 gimnazii, 11 licee, 9 instituţii
de învăţământ mediu de specialitate și două facultăţi ale Universităţii din Iași.
În vederea pregătirii corpului didactic au fost înfiinţate două școli elementare
de meserii și 13 gimnazii și licee industriale, faţă de cele 4 școli profesionale ce
funcţionau anterior. În Basarabia existau 17 licee de băieţi, 9 licee de fete și 24 de
gimnazii și școli medii.
Un rol important în progresul cultural și știinţific al Basarabiei l-a avut școala
superioară – Facultăţile de Teologie și de Știinţe Agricole ale Universităţii din
Iași, precum și cele trei conservatoare particulare: „Unirea”, „Naţional” și „Mu-
nicipal”. Un alt centru important de cultură a fost Universitatea populară din
Chișinău, înfiinţată la 18 februarie 1918 de un grup de intelectuali în frunte cu
Pan Halippa, Șt. Ciobanu, Ion Pelivan etc. Cu concursul profesorului de la Uni-
versitatea din Cluj, Onisifor Ghibu, în Basarabia interbelicã a fost întemeiatã
asociaţia culturalã „Astra”.
În acești ani apare o serie de ziare, cãrţi literare și știinţifice în limba românã,
se ţin conferinţe, se joacã piese de teatru, se dau concerte. Au luat fiinţã nume-
roase formaţiuni coral-artistice, precum Societatea „Doina”, condusã de preotul
Gheorghiu-Sulima, corul C.F.R., dirijat de Mihai Stegaru, corul Liceului Eparhi-
al, dirijat de compozitorul Al. Cristea, corul Catedralei, condus de preotul Bere-
zovschi etc. În 1921 sculptorul Al. Plãmãdealã creeazã Societatea de Arte Fru-
moase din Basarabia. La Chișinãu funcţiona Societatea Filarmonicã, iniţiatã și
condusã de prof. Anatolie Coţovschi, Institutul Social Român din Basarabia sub
îndrumarea lui Pan Halippa, Teatrul „Naţional”, cu sediul în fosta clãdire a nobi-
limii basarabene. Iar la 14 decembrie 1939 a fost înfiinţatã Societatea scriitorilor
din Basarabia. Un rol important în promovarea culturii naţionale a aparţinut
presei periodice. În anii 1917-1927 în Basarabia au apãrut 58 de ziare, dintre care
24 în limba românã și 34 în limba rusã.
În perioada interbelicã, în Basarabia au fost înregistrate rezultate importante
în toate domeniile – literaturã, arte, presã, învãţãmânt, știinţã. Indicatorul sin-
tetic al tuturor acestor realizãri l-a constituit, pe de o parte, sporirea gradului de
culturalizare a maselor largi ale populaţiei, iar pe de alta – apariţia unei veritabile
elite intelectuale basarabene, care va juca ulterior un rol extrem de important în
declanșarea procesului de renaștere și de eliberare naţionalã de la sfârșitul anilor
80 ai secolului al XX-lea.
4. *Activitatea partidelor politice in Romania (1918-1938)
După 1918, România a continuat să fie un stat monarhic-constituţional. Con-
stituţia din anul 1923 consfinţea regimul democratic din România și fixa drept
formă de guvernare a statului monarhia constituţională. În perioada interbelică,
România a avut un larg evantai de organizaţii politice, de dreapta – Partidul Con-
servator-Democrat, centru – Partidul Naţional Liberal (PNL), de centru-stânga
– Partidul Naţional-Ţărănesc (PNȚ), de stânga – Partidul Socialist, de extre-
mă-stângă – Partidul Comunist din România, de extremă-dreaptă – Legiunea
Arhanghelul Mihail. Au activat, de asemenea, partidele minorităţilor naţionale.
Perioada interbelică se caracterizează prin alternanţa la putere: 1918-1919
– PNL; 1920-1921 – Partidul Poporului; 1921-1922 – Partidul Conservator-De-
173
mocrat; 1922-1926 – PNL; 1926-1927 – Partidul Poporului; 1927-1928 – PNL;
1928-1931 – PNŢ; 1931-1932 – coaliţia Uniunea Naţională; 1932-1933 – PNŢ;
1933-1937 – PNL. Nu a existat nici o situaţie în care un partid să stea la putere
peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.
Partidele care au dominat viaţa politică din Romania în perioada interbelică
au fost PNL și PNŢ. PNŢ a avut ghinionul să guverneze în timpul crizei econo-
mice din 1929-1931 și 1932-1933. PNL, in frunte cu I. C. Brătianu, apoi cu Vinti-
lă Brătianu și Gh. Duca, și PNŢ, cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, au fost ambele
la guvernare și au reușit să promoveze politicile care le reprezentau.
PNL era reprezentantul burgheziei. Prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bu-
covina, PNL a devenit primul partid cu adepţi în întreaga Românie. S-a aflat la
guvernare în 1922-1926 și 1932-1937 când a luat masurile politice si economice
de desăvărșire a unificarii României și de redresare, relansare economica dupa
criza dintre 1922-1933. PNȚ, înfiinţat la 10 ianuarie 1926, prin fuzionarea Parti-
dului Ţărănesc din Vechiul Regat cu Partidul Naţional din Transilvania. Discuţia
principală se anexa pe calea dezvoltării economiei românești: neoliberalismul și
ţărănismul. Neoliberalii, în persoana membrilor PNL, promovau doctrina „prin
noi inșine”, care presupunea dezvoltarea industriei naţionale prin forţele proprii
și limitarea accesului capitalului străin. Ţărănismul, sau agrarianismul, conside-
ra că România este o ţară agrară și, prin urmare, trebuie să acorde atenţie acestei
ramuri a economiei naţionale, iar în industrie să fie deschis accesul capitalului
străin, de unde și denumirea politicii propuse de ţărăniști – a „porţilor des-chi-
se”. Acest lucru însemna că veniturile obţinute din investiţii urmau să fie rein-
vestite, spre deosebire de cazurile investiţiilor străine, a căror venituri urmau să
plece peste hotare. Punctul forte al investiţiilor străine însă consta în puterea lor
și posibilitatea de a investi sume mari și de a dezvolta rapid anumite ramuri, spre
deosebire de capitalul intern, care era puţin și limitat. Aplicând doctrina „prin
noi inșine”, guvernele liberale au asigurat independenţa economică a României,
modernizarea structurilor sale, prin creșterea intervenţiei statului în viaţa eco-
nomică.
Dezvoltarea economică a statului în perioada interbelică stimula moderniza-
rea în intregime a societăţii: au fost adoptate legi economice și administrative, o
nouă lege electorală, o nouă constituţie, printre cele mai democratice din lume;
au fost intreprinse o serie de reforme care au susţinut dezvoltarea economică.
Guvernele liberale au elaborat o legislaţie economică a cărei fundament juridic se
regăsește în Constituţia din 1923, care prevedea că ,,toate zăcămintele minerale,
precum și bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului”, au
adoptat legea pentru învăţământul primar, legea energiei, legea comercializării.
Guvernarea din 1934-1937 a adoptat legea pentru înfiinţarea Camerelor de Co-
merţ și Industrie, legea pentru înfiinţarea și reglementarea comerţului de bancă,
legi de organizare a învăţământului comercial și a celui industrial-secundar.
Liga Poporului, din 1920 Partidul Poporului, s-a bucurat de popularitate da-
torita generalului Alexandru Averescu și avea o structură socială eterogenă, dar
fără un program coerent. A guvernat între 1920-1921 si 1926-1927, perioadă
după care nu a mai jucat un rol politic semnificativ în viaţa politică. Au adoptat
așa măsuri ca marea reformă agrară și au înfiinţat Ministerul Muncii și Ocrotirii
sociale, unificarea monetară etc., măsuri care au contribuit la consolidarea Ro-
mâniei întregite.
Partidul Social Democrat opta pentru tradiţia socialistă occidentală, iar ex-
tremiștii doreau sa urmeze modelul bolsevic din Rusia. Aceste disensiuni s-au
manifestat în octombrie 1922, la Ploiești, cand comunistii au pus bazele Partidu-
174
lui Comunist Român, declarat ilegal la data de 11 aprilie 1924 și până la cel de al
Doilea Razboi Mondial și-a desfasurat activitatea în ilegaliate.
Mișcările de dreapta erau alimentate de antisemitism. În 1923, Cuza a în-
fiinţat Liga Apărării Naţional Creștine; În 1935 LANC a fuzionat cu Partidul
Naţional Agrar, condus de O. Goga, înfiinţând Partidul Naţional Creștin; iar
Corneliu Zelea Codreanu în 1927 a creat propria organizaţie naţionalistă – Le-
giunea Arhanghelului Mihail, iar în 1930 a infiinţat o aripă militară a Legiunii,
numita Garda de Fier. Garda avea toate trăsăturile mișcărilor de extremă dreapta
contemporane ei. Electoratul său era format din tineri, orășeni, dar cuprindea
membri ai tuturor claselor sociale – tărani, preoţi de la ţară, muncitori și bur-
ghezi. Legiunea Arhanghelului Mihail s-a remarcat printr-o serie de asasinate și
teroare: I. G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, masacru
de la Jilava etc.
În alegerile din 1937 PNL a obtinut 35,9% din voturi, PNŢ a obţinut locul al
doilea, iar Garda de Fier a obţinut locul al treilea în Parlament.
Dezbinarea forţelor politice a dus la creșterea autorităţii regelui și la adopta-
rea unei noi Constituţii, care acorda rolul primordial puterii executive în frunte
cu regele. La 30 martie 1938 au fost desfiinţate toate partidele politice și s-a in-
stituit Consiliul de Coroană.
5. Integrarea europeanã: realizãri, probleme și perspective
Crearea unei Europe unite a favorizat integrarea politicã economică a format
și a armonizat toate valorile culturale, spirituale într-o dimensiune, – civilizaţia
europeană – și a pus fundamentul categoriei supranaţionale – identitatea euro-
peană. Bazele actualei Uniuni Europene au fost puse de reprezentanţii Franţei,
Italiei, RFG, Belgiei, Luxemburgului și Olandei prin constituirea Comunităţii
Europene a Cărbunelui și a Oţelului, Comunității Economice Europene și Co-
munității Europene a Energiei Atomice. În decursul istoriei, Uniunea Europeană
a cunoscut succesiv câteva valuri de extindere, ceea ce a permis mărirea numă-
rului de state-membre de la 6 în 1950 până la 28 în 2013.
La 28 aprilie 1950, Jean Monnet a adresat un memorandum președintelui
Consiliului, Georges Bidault, cu propunerea de a plasa producţia franco-ger-
mană a cărbunelui și oţelului sub o Înaltă Autoritate comună într-o organizaţie
deschisă și altor ţări europene. Robert Schuman arealizat unele modificări în
planul acceptat și, la 9 mai 1950, acesta a fost prezentat guvernului francez, fiind
aprobat de acesta. Declaraţia lui Robert Schuman este considerată prima abor-
dare realistă a problemelor privind integrarea, fiind numită Carta Integrării Eu-
ropene. Scopurile principale ale declaraţiei erau: ,,reconcilierea franco-germană”
și ,,punerea bazelor unei federaţii europene”.Principiile au fost acceptate oficial
de către reprezentanţii a cinci ţări: Republica Federală Germania, Italia, Belgia,
Olanda și Luxemburg, iar după nouă luni de negocieri, la 18 aprilie 1951, a fost
semnat Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oţelului.
În prima etapã (1951– mijlocul anilor ’70), consideratã și „veacul de aur al
Comunitãţii”, s-au constituit Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui și Oţelului,
Comunitatea Economicã Europeanã și Comunitatea Europeanã a Energiei Ato-
mice, formarea înainte de termen a Uniunii Vamale, formarea relativ reușitã a
Pieţei agrare unice, aderarea la CEEEE a trei noi membri: Marea Britanie, Dane-
marca și Irlanda. Formarea pieţei comune a condus la transformarea monopolu-
rilor naţionale în transnaţionale și la trecerea ţãrilor-membre de la economia de
tip închis la cea de tip deschis.
A doua perioadã, cuprinsã între mijlocul anilor ’70 și începutul anilor ’90 s-a
175
remarcat prin adoptarea programului de colaborare valutarã și prin constituirea
unui mecanism eficient de consultãri. În aceastã perioadã a fost atestatã criza
cunoscutã sub numele „scleroza europeanã”, care s-a caracterizat printr-un nivel
diferenţiat de dezvoltare a ţãrilor CEE și a statelor ce au aderat recent la aceasta:
Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986. De rând cu adoptarea Actului Unic
European, în aceastã perioadã au fost semnalate noi impulsuri privind dezvolta-
rea integrãrii economice și orientarea cãtre un scop principal – formarea Uniunii
Europene, structurã care sã reprezinte alianţa politicã a membrilor comunitãţii
și sã determine înalta colaborare la nivel economic, financiar, valutar, precum și
asigurarea securitãţii și coerenţei politicii externe.
A treia etapã (1992-2004) – constituirea și evoluţia Uniunii Europene. A fost
semnat Tratatul Uniunii Europene, s-a constituit Uniunea Economicã și Mone-
tarã, trecându-se la valutã unicã Euro, politicã externã și de securitate comunã,
cooperare juridicã și cooperare în domeniul afacerilor interne. Pe parcursul
acestei perioade s-a produs o nouã aderare: Austria, Suedia și Finlanda. Ţãrile
din fostul lagãr socialist au depus cereri de aderare la UE. Au fost reînnoite trata-
tele comunitare, instituţiilor acordându-li-se diverse împuterniciri.
– 1 ianuarie 2002: în cele 12 ţãri-participante la zona Euro a intrat în circula-
ţie moneda unicã.
– 9 octombrie 2002: Comisia Europeanã recomandã începerea negocierilor
de aderare cu Cipru, Republica Cehã, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta,
Polonia, Republica Slovacã și Slovenia, menţionând cã ele vor fi gata sã adere la
UE la începutul anului 2004.
A patra etapã (2004 – 2015), la Uniunea Europeanã, în trei valuri, au aderat
13 ţãri-candidate. În aceastã etapã a fost elaboratã Constituţia Europeanã. La
1 mai 2004, la Uniunea Europeanã au aderat: Cipru, Republica Cehã, Estonia,
Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Republica Slovacia și Slovenia. La
29 octombrie 2004, la Roma a fost semnatã Constituţia Europeanã. Constituţia
Europeanã a fost respinsã în Franţa, apoi în Belgia. La 1 ianuarie 2007, Româ-
nia și Bulgaria au aderat la UE, care a devenit o uniune cu 27 membri. În 2013
Umiunea Europeană are 28 membri. Consecinţele unei viitoare extinderi au fost
analizate în repetate rânduri. Aderarea noilor state mai întâi la CE, apoi la UE
demonstreazã o politicã planificatã și acţiuni concrete în vederea acceptãrii no-
ilor candidaţi. Statul-candidat urmeazã sã treacã printr-o procedurã riguroasã
de selectare.
UE a colaborat cu statele-candidate prin instituirea diverselor programe și
proiecte în toate domeniile, cu scopul de a atinge nivelul necesar integrãrii în co-
munitatea europeanã. Pentru sprijinirea ţãrilor-candidate din Europa Centralã
și de Est în eforturile lor de a respecta criteriile de la Copenhaga și Madrid, UE
a instituit fonduri de preaderare. Nu toate ţãrile care au înaintat cereri de ade-
rare au devenit membre ale UE. Astfel, Elveţia, Liechtenstein și Norvegia și-au
înaintat candidaturile pentru a deveni membri ai Uniunii Europene, populaţia
Norvegiei a respins de douã ori aderarea prin referendumurile din 1972 și 1994.
Candidaturile Elveţiei și Liechtensteinului au fost suspendate în consecinţa unui
referendum desfășurat în 1992, prin care Elveţia refuza să participe la Spaţiul
Economic European. Marocul, care a depus cerere în 1987, n-a fost acceptat din
motivul că nu este stat european.
Pentru Republica Moldova, integrarea în Uniunea Europeană este un obiec-
tiv strategic prioritar ce determină, în mod constant și într-o măsura hotărâtoa-
re, politica ei externă. În ultimii 10-15 ani politica externă a Republicii Moldova
este multidimensională și tentată spre integrarea Europenă. Republica Moldova
176
și-a declarat cursul spre integrarea europeană încă în anul 1992. Pentru prima
dată, Moldova a reușit să negocieze și să semneze un acord cu UE în anul 1994,
Acordul de Parteneriat și Cooperare, intrat în vigoare în 1998. Politica de inte-
grare europeană a Moldovei se bazează pe doi piloni principali: realizarea Pla-
nului de acţiuni RM-UE și valorificarea posibilităţilor ce derivă din participarea
Moldovei la iniţiativele regionale din Europa de Sud-Est – Pactul de Stabilitate,
Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) etc. Acestea sunt două
direcţii prioritare ale proceselor de integrare europeană a Moldovei, care deseori
se suprapun și se completează. La 12 ianuarie 2010, la Chișinău începe prima
rundă a negocierilor privind semnarea Tratatului de Asociere între UE și RM.
La 29 noiembrie 2013 Republica Moldova a parafat Tratatul de asociere cu UE.
Criza economică mondială a afectat grav statele Uniunii Europene. Multe
dintre acestea au fost nevoite să recurgă la reducerea subvenţiilor, a salarizării,
fapt ce a provocat nemulţumiri sociale ca, de exemplu, cazul Greciei. Creșterea
vârstei de pensionare în statele UE la fel a constituit o problemă de nemulţumire
și proteste. O altă problemă a UE este o nouă extindere, statele care aspiră având
o dezvoltare economică diferită.
6. Problemele globale ale umanităţii – test de maturitate a comunităţii in-
ternaţionale
Comunitatea umană se confruntă cu diverse probleme, care constitue un pe-
ricol pentru prezentul și viitorul întregii societăţi umane. Ele sunt din diferite
domenii, au unele trăsături specifice care le deosebesc de altele: manifestarea
pe scară globală; acuitatea manifestării; caracterul complex (toate problemele
sunt strâns legate între ele); esenţa general umană, care le face înţelese și actuale
pentru toate statele și popoarele; posibilitatea de a fi soluţionate doar prin efor-
turile întregii comunităţi mondiale, ale tuturor ţărilor și popoarelor. Problemele
globale pot fi împărţite în : Ecologică (despădurirea, deșertificarea, degradarea
solului, problemele Oceanului planetar, distrugerea stratului de ozon, dispariţia
speciilor rare de plante și animale); Demografică (sporul natural mare în statele
în curs de dezvoltare, șomajul; procesul de îmbătrânire în statele înalt dezvoltate,
depopularea); Alimentară (foame, insuficienţa de alimente etc.); Energetică și a
adigurării cu materii prime; Menţinerea păcii pe pământ etc.
Problema ecologică reprezintă relaţiile dintre societate și natură și e cauzată
de mai mulţi factori, printre care introducerea noilor tehnologii bazate pe folosi-
rea abundentă a petrolului, gazului natural și a cărbunelui, precum și a pesticide-
lor, ierbicidelor s.a. Deteriorarea ecologiei este cauzată de acţiunile omului și are
efecte nefaste asupra condiţiei umane. Mediul ambiant și dezvoltarea economică
sunt indisolubile. Oproblemă gravă în procesul de poluare o reprezintă cea a de-
șeurilor. Cantităţi mari de reziduuri se acumulează în fluxurile mari. Eliminarea
unei tone de deșeuri costă circa 160 de dolari, în timp ce depozitarea costă între
40 și 60 de dolari. Drept urmare, numeroase ţări slab dezvoltate primesc, legal
sau ilegal, deșeuri pe teritoriul lor. Guineea Bissau a avut un contract în valoare
de trei ori mai mare decât venitul naţional (aproximativ 600 milioane de dolari)
pentru depozitarea a 20 de milioane tone de deseuri pe an. Ţări ca Senegalul,
Beninul, Zairul și altele sunt inundate pe diferite căi de produse nu numai ne-
folositoare, ci și periculoase. Exploatarea resurselor naturale în scopul achitării
dobânzilor la datoriile externe a devenit una dintre cauzele principale ale distru-
gerii mediului în ţările sărace. Problema ocrotirii mediului se pune mai acut, în
special, în ţările care sunt mai debitoare: Brazilia, Mexic etc.
La 1 februarie 1993 a fost adoptat al cincilea Program de acţiune al Comu-
177
nităţii privind problema mediului, intitulat „Către o dezvoltare durabilă”, stabilit
pentru perioada 1993-2000 și având drept scop armonizarea dezvoltării econo-
mice, raportată la cerinţele protecţiei mediului înconjurător. În decembrie 1997,
Consiliului Mediului din UEa obligat statele-membre să-și reducă cu 15% emi-
siile a trei gaze de seră (CO2, metan, NO2). Problemele mediului au fost discu-
tate în cadrul tuturor Direcţiilor ce includ subdiviziuni pe probleme de mediu
(Directoratele Agricultură, Industrie), în cadrul Comitetului Mediului, Sănătă-
ţii Publice și Protecţiei Consumatorilor din Parlamentul European și în cadrul
ONG-urilor. Un rol important i-a revenit, în acest sens, Forumului general con-
sultativ în materie de mediu și dezvoltare durabilă. Tratatul de la Amsterdam
confirma atașamentul UE la continuarea acţiuinilor de protejare a mediului în-
conjurător, prin introducerea articolului 6, care sublinia că exigenţele protecţiei
mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acţi-
unilor Comunităţii. Tratatul de la Nice n-a introdus modificări esenţiale.
În problemul mediului ambiant, UE dispune de un mecanism de organizare
constituit din: – standardizarea ecologică; – aprecierea influenţei diferșilor fac-
tori asupra mediului ambiant (de care se ocupă Agenţia Europeană a Mediului
– instrumentul de informare); – instrumentul de finanţare – LIFE.
La 21 ianuarie 2001, Comisia Europeană a propus cel de-al șaselea Program
de acţiune comunitară privitor la mediul ambiant: „ Mediul 2000: viitorul nos-
tru, alegerea noastră”.
Problema demografică. 1. Creșterea rapidă a populaţiei în unele regiuni și
depopularea altora atrage alte probleme, cum ar fi: explozia urbană, problema
alimentară, somajul etc. În 1950, populaţia mondială era de 2,7 miliarde de locu-
itori, în 1990 – de 5,3 miliarde, iar în prezent a atins cifra de 7 miliarde. Se pre-
supune că în 2025 planeta va avea între 7,6 si 8,5 miliarde de locuitori; 95% din
această creștere va avea loc în ţările în curs de dezvoltare. Demografia mondială
este dominată de ponderea Asiei cu peste 3,5 miliarde de locuitori pe o cincime
din suprafata terestră; China și 178
India reprezintă 38% din populaţia totală. Europa, mai slab populată (530
milioane), are în schimb o populaţie care crește cu doar 0,22% pe an. Pentru
combaterea fenomenelor negative legate de demografie, ONU a adoptat ,,Planul
global de acţiuni în domeniul populării”. El cuprinde un set larg de probleme
– de la politici demografice pâna la statutul refugiaților. 2. Îmbătrânirea popula-
ţiei, miliarde pusă pe seama scăderii natalităţii, care implicaţii profunde în piaţa
muncii. În 2050 vor exista peste 2 milliarde de oameni cu vârsta peste 60 de ani.
3. O altă problemă gravă este scăderea rolului instituţiei familiei. La nivel mon-
dial se întreprind acţiuni pentru sănătatea reproducerii, planificarea familiei etc.
Problemele demografice s-au aflat și se află în centrul discuţiilor la diferite
conferinţe (de exemplu, Conferinţa de la Cairo despre populaţie și dezvoltare,
care a avut ca problematică „Fonduri pentru populaţia Naţiunilor Unite”, 6-13
septembrie 1994). Diferențele demografice regionale fac să apară diferende în-
tre ţările dezvoltate și celelalte ţări, între societăţile industriale cu dezvoltare ac-
celerată tehnologică și slabă creștere demografică și societăţile nonindustriale.
Acest decalaj economic este în acelasi timp un decalaj politic între democraţii
industrializate cu creștere demografică slabă și ţări nedemocrate cu creștere de-
mografică intensă. Creșterea demografică se traduce și prin stări sociale, printre
care: intensificarea fundamentalismului islamic, acţiuni ale mișcărilor violente
de opoziţie împotriva prezenţei străinilor (creșterea popularităţii partidelor de
dreapta în Europa).
Accelerarea urbanizarii. Fenomenul urbanizării are consecinţe negative prin
178
dezrădăcinarea populaţiei de la sate, falimentul politic și administrativ al celor
mai multe state care nu au sau nu pot gestiona corespunzător resursele necesare,
toate având drept urmare transformarea multor orașe în adevărate centre ale să-
răciei și ruinei sociale. Dacă în 1985 32% din populația mondială trăia în orașe,
în anul 2000 – 40%, iar în 2025 va ajunge la 57%.
Cauzele problemei alimentării (mai mult de o treime din populaţie suferă
de subalimentare) sunt: creșterea rapidă a numărului de populaţie, specializa-
rea îngustă în cultura plantelor, în special destinate exportului, productivitatea
agriculturii scăzută. În această problemă s-au propus căi de soluţionare a acestei
probleme ca: folosirea pe larg a tehnicii în agricultură, a produselor chimice,
selecţii ale plantelor și animalelor.
Menţinerea pacii și dezarmarea sunt unele dintre cele mai acute probleme.
Conflictele armate duc în primul rând, la pierderi umane, de aceea organismele
internaţionale caută să găsească soluţii pașnice. Menţinerea păcii și securităţii
în lume a fost, conform Cartei ONU, principalul domeniu al activităţii ONU.
Operaţiunile de menţinere a păcii au fost principala modalitate de acţiune a Or-
ganizaţiei. Prima operaţiune de acest gen a fost organizată în 1948, în Palestina,
urmând Kashmir, Congo, Cipru, Yemen, Republica Dominicană, Somalia, Bos-
nia-Herţegovina, Kosovo etc. ONU a activat intens și în sensul facilitării solu-
ţionării pacifice a diferendelor internaţionale, contribuind la negocierea a peste
180 de soluţii pasnice care au pus capăt unor pericole reale de război sau chiar
unor conflicte deschise. Organizaţia internaţională a fost prezentă în rezolvarea
unor evenimente precum criza rachetelor din Cuba, războiul iraniano-irakian,
retragerea trupelor sovietice din Afganistan, războiul civil din Salvador, agresi-
unea Irakului împotriva Kuweitului, războiul din Bosnia-Herţegovina sau criza
din Kosovo. Rolul ONU s-a manifestat în problema dezarmării mondiale, prin
intermediul Agenţiei pentru energie atomică, diminuându-se pericolele unui
război nuclear.
În 2009 cheltuielile totale pentru înarmare au fost estimate la 1.5 trilioane
dolari (SUA – 700 miliarde $/an, China – 120 miliarde $/an). Totuși, experţii
sunt de părere că ţările nu-și declară decât o (mică) parte din cheltuieli. Perfecţi-
onarea armamentelor se traduce în cresterea capacităţilor tehnice și logistice ale
forţelor armate de a de vasta zone întinse. Din cauza conflictelor militare poate
fi devastată ecologia pe vaste întinderi, cu arme nucleare, cu arme chimice sau
organisme biologice. Exploziile nucleare experimentale efectuate în atmosferă
duc la răspândirea în limita inferioară a stratosferei a unor cantităţi masive de
radiaţii.
Alte probleme globale sunt: sănătatea umană și maladiile incurabile (SIDA,
cancer ș.a.); narcomania, tabagismul și alcoolismul; războaiele interetnice și in-
terconfesionale; problema apei potabile și probema ocrotirii Oceanului Planetar,
utilizarea energiei nucleare (exemplele Cernobâlului și Fucușimei).
Căi de soluționare a problemelor: elaborarea unor strategiii de durată, înte-
meiate pe colaborarea structurilor internaţionale, a guvernelor, a ONG-urilor
etc.; mobilizarea potenţialului știintific în vederea creării unor noi tehnologii;
elaborarea unor programe educativ-instructive pentru educaţia ecologică, de-
mografică, nutriţională, sanitară etc.
Organizaţiile mondiale recomandă guvernelor, Parlamentul European reco-
mandă Comisiei Europene (negociatorul principal al Uniunii) să ţină cont de
problemele globale ale omenirii, printre care și combaterea sărăciei, dezvoltarea,
continuă în toate domeniile, o viaţă politică democratică.
179
VOCABULAR
În cadrul evaluărilor naţionale la istorie elevilor li se cere să explice şi/sau să alcătuiască
enunţuri cu termenii istorici, să utilizeze adecvat noţiunile istorice în alcătuirea eseurilor.
Pentru a alcătui astfel de enunţuri este necesar a înţelege realitatea epocii la care se referă
noţiunea şi a evenimentului de care ține documentul (după caz: dacă se cere a explica noţiunile
subliniate într-un document istoric sau a alcătui enunțuri cu acestea), astfel ca enunţurile să
reflecte un adevăr istoric sau anumite evenimente, procese, stare de lucruri despre care se
cere în item. Conform curriculumului naţional la disciplina istorie, înţelegerea şi utilizarea
limbajului de specialitate sunt unele dintre principalele competenţe pe care trebuie să le
deţină fiecare absolvent al liceului în Republica Moldova. Competenţa numită presupune că
elevul trebuie să cunoască şi să înţeleagă termenii istorici şi să-i aplice cu abilitate în practică:
la construcţia discursurilor pe teme istorice, la scrierea eseurilor, explicarea relaţiilor de
cauzalitate, alcătuirea enunţurilor, în discuţii etc.
Utilizarea corectă a limbajului istoric pe parcursul rezolvării întregului test demonstrează
nu doar cunoştinţele profunde ale elevului, ci şi abilitatea de a le aplica în practică, fiind
apreciat înalt prin bareme elaborate de specialişti şi comisiile de examinare.În speranţa de a
contribui la formarea acestei competenţe elevilor, propunem în continuare un şir de noţiuni
explicate care, în opinia noastră, sunt de o importanţă mai mare, neavând scopul de a le
cuprinde în totalitate, misiune ce o au dicţionarele de specialitate.
Epoca antică
Acropolă – sistem de fortificaţii, cetate construită pe un loc mai înalt. În traducerea din
greaca antică acest cuvât înseamnă „oraşul de sus”. În epoca miceniană acropola era o parte a
oraşului, mai târziu devine o concentrare de obiecte sfinte ale oraşului (ca Acropola)
Ager publicus – proprietate colectivă inalienabilă a statului roman, constituită din toate
bunurile imobile pe care statul le lua prin cucerire, prin moştenire sau prin confiscări de la
condamnaţi. Ager publicus era în general ocupat, prin dreptul de folosinţă, de către aristocraţii
romani şi, totodată, de marii proprietari. Deseori se repartizau terenuri şi veteranilor din
armată, însă rareori plebeilor.
Agora – loc deschis în oraşul grec, care servea în calitate de piaţă şi era locul de întrunire
a cetăţenilor.
Aliat – persoană, clasă, partid, stat etc. care se unește cu cineva în vederea unei acțiuni
comune.
Amelu (oamenii bogaţi în Mesopotamia) – persoane care administrau afacerile oraşului
lor în consiliul bătrânilor: oameni de afaceri, înalţi funcţionari, proprietari funciari; într-o
poziţie superioară se aflau preoţii şi nobilii de curte. Nobilii, proprietari de pământuri şi
turme de vite, aveau toate privilegiile și participau la conducerea statului.
Amfiteatru (în arhitectura greco-romană) − edificiu destinat jocurilor publice, de formă
circulară sau ovală, de obicei neacoperit, având la mijloc o arenă înconjurată de trepte
(gradene) şi tribune pentru public.
Anale – cronici antice romane şi medievale.
Antropogeneză – parte a antropologiei care studiază evoluţia şi dezvoltarea omului;
procesul apariţiei şi dezvoltării omului, speciei umane; antropogenie.
Antropologie – știinţa despre originea şi evoluţia omului.
Areopag − consiliul superior în Atena, în sec. VIII-VI î. Hr., păstrătorul tradiţiei;
judeca chestiuni penale, după reformele lui Solon supraveghea executarea legilor, examina
chestiunile de complot împotriva democraţiei.
Arheologie – știinţă care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării
urmelor materiale păstrate; ramură specializată a ştiinţei istorice, având ca obiect colectarea,
ordonarea şi interpretarea vestigiilor materiale din trecutul istoric al omenirii. Arheologia
este principalul izvor pentru cunoaşterea istoriei (preistoriei) şi a civilizaţiilor antice în lipsa
ştirilor scrise.
Aristocraţie – categorie socială care se bucură de mari privilegii datorate originii, bogăţiei
şi poziţiei în societate.
Atica – denumire a regiunii din Grecia de mijloc, constituită din Atena şi teritoriile
învecinate.
180
Atrium – curtea interioară a caselor din Roma antică.
Babilon − forma elenizată a akkadianului Babilim sau Babili, care înseamnă în limba
amorită „Poarta zeilor”.
Barbari – denumire dată de greci şi romani tuturor popoarelor care nu vorbeau limba
greacă sau latină.
Basileu – conducătorul unei entităţi politice independente „barbare”.
Brahma – unul dintre cele trei divinităţi superioare din mitologia antică indiană; zeul
creator, făuritorul universului. Este adesea ilustrat cu trei feţe şi cu trei mâini.
Budism – religie apărută în India în sec. VI î. Hr. şi atribuită lui Buddha, care consideră
viaţa un izvor de suferinţe.
Capillati – categorie socială a oamenilor de rând; numele lor greco-latin, care nu are
semnificatie socială, este legat doar de înfăţisarea lor exterioară: în latină – capillati, în
greceacă – comati, ce ar însemna „pletoşi” sau „cei care poartă părul în plete”. Aceştia deţineau
poziţia dominantă în economia dacică, acoperind practic toate activităţile cunoscute în
Dacia preromană şi Dacia liberă. Capillati erau oameni liberi, participau la adunarea armată
generală, iar cei care puteau ţine arma în mână participau la acţiunile militare.
Capitoliu – una dintre cele şapte coline pe care a fost construit oraşul Roma. Pe această
colină aveau loc şedinţele senatului şi adunările populare.
Castele Indiei antice: brahmanii, responsabili de sacrificiile specifice ceremoniilor
religioase; kshatrya, cei care luptau şi guvernau; vaisya, implicaţi în diferite activităţi
aducătoare de câştig; sudra, cei care îndeplineau cele mai umilitoare munci, mai ales pe cele
stigmatizate de religie. Primele trei caste erau ariene, iar a treia – nonariană.
Castru – tabără romană întărită, construită la graniţele Imperiului Roman, de-a lungul
căilor de comunicaţie sau în punctele strategice din provinciile romane.
Celibatar – persoană necăsătorită.
Centurie – formă de repartizare a populaţiei din Roma antică în scopuri militare şi
politice, atribuită regelui Servius Tullius. Centuria reprezentă la origini o unitate de o sută de
persoane, dar această cifră a devenit curând doar formală.
Cenzor – magistrat roman însărcinat cu censul; administra patrimoniul public şi încasa
impozitele, dar şi încadra cetăţenii în una dintre cele şase clase cenzitare, întocmea listele
senatoriale, stabilea veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului, supraveghea moravurile
publice. Era ales pe cinci ani (după unele surse − 18 luni).
Cetate – loc întărit printr-un sistem de fortificații; fortăreață; în Grecia antică – localitate
întărită, oraş în care cetăţenii dau dovadă de solidaritate reciprocă şi coeziune civică.
Cetăţean – locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are
anumite obligații față de acel stat.
Civilizaţie – nivel de dezvoltare materială și spirituală a societăţii într-o epocă dată, a
unui popor, a unui stat etc., cultură (materială sau spirituală); ansamblul valorilor de natură
utilitară susceptibile de a fi aplicate totalităţii speciei umane în vederea satisfacerii unor
nevoi materiale, de confort și securitate. Civilizaţia presupune existenţa sistemelor în diverse
domenii de activitate: economic, social, cultural-religios și politic, adică un ansamblu de
cunoștinţe și tehnici necesare pentru a stăpâni natura și a organiza viaţa socială; ideea de
progres material și cultural, un ideal de viaţă umană în societate.
Civilizaţie fluvială – tip de civilizaţie care s-a constituit și a evoluat în bazinul unor mari
artere fluviale, caracterizate printr-o dependenţă de revărsările periodice, sistemele de irigaţie
etc.
Civilizaţii antice: din Orient (egipteană, mesopotamiană, hitită, feniciană, chineză și a
Indiei antice) și Europa (minoică, miceniană, elenă, etruscă, romană, dacică etc.).
Cler – totalitatea preoţilor unei religii dintr-o regiune, ţară.
Codul lui Dracon − legile lui Dracon, emise în anul 621 î. Hr. în Grecia. Prima încercare
de codificare a dreptului atenian.
Colegiul arhonţilor − puterea executivă, militară şi juridică în Atena în sec. VIII-VI î. Hr.
Colon – țăran liber, stabilit pe marile latifundii funciare romane, care arenda un lot de
pământ, achitând anumite impozite proprietarului.
Colonie – în antichitate însemna cetate-oraş, întemeiat în scopuri comerciale sau
strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine; oraş întemeiat de
181
romani în ţinuturile cucerite, având rol economic, administrativ şi militar; teritoriu ocupat şi
administrat de o naţiune străină şi care este dependent de aceasta pe plan politic, economic,
cultural etc.
Colonist – persoană care s-a strămutat din țara sa ori din locul de origine și s-a stabilit
într-o regiune sau într-un orașdintr-o țară străină.
Colonizare – proces de transformare în colonie a unui teritoriu sau o a unei ţari; popularea
unei ţări sau a unei regiuni cucerite cu oameni aduşi de pe alte teritorii sau din alte ţări.
Comedie − piesă teatrală cu subiect vesel.
Confucianism – curent filosofic-religios, apărut în sec. al V-lea î. Hr. în China, potrivit
căruia soarta omului este determinată de „cer” şi care propovăduia respectul şi supunerea
necondiţionată faţă de cei superiori ca situaţie socială.
Consul – magistrat civil şi militar suprem în Roma antică republicană, ales pentru un an.
Conung – titlu atribuit regilor triburilor germanice.
Corintic − stil arthitectonic care se caracterizează prin coloană suplă, decorată cu caneluri
şi împodobită cu sculpturi.
Cult – omagiu care se aduce divinității prin acte religioase; manifestare a sentimentului
religios prin rugăciuni și prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii.
Cultură – totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor
necesare pentru comunicarea acestor valori.
Davă − loc fortificat, cetate la geto-daci.
Democraţie – regim politic în cadrul căruia toţi sunt liberi şi exercită, indiferent de origine
sau avere, drepturile lor politice: a vota, a alege, a fi ales (din greacă: demos – popor şi cratos
– putere). Cea mai avansată formă de guvernământ, ce stă la baza principiilor democraţiei
moderne, apare în Grecia, la Atena, în perioada clasică.
Demos – popor, comunitatea cetăţenilor egali în drepturi din orașele-state grecești.
Despoţie – formă de conducere autocrată a statului guvernat de un despot (despoţii
clasice – statele Orientului Antic: Egipt, Asiria, Imperiul Persan).
Diadohi – comandanţi de oști ai lui Alexandru Macedon, care au luptat pentru putere
după moartea sa (Ptolomei, Seleuc, Antigon ș.a.)
Dinastie – familie ai cărei membri se succedă la cârma unui stat (ca principi, regi sau
împăraţi); șir de suverani care alcătuiesc o astfel de familie.
Dionysiace − serbări populare și religioase cu dansuri de clamaţi și coruri, organizate
primăvara și toamna în cinstea zeului Dionysos.
Dominat − regim monarhic instituit de împăratul Diocleţianus în anul 284 d. Hr., (de la
dominatio – stăpânire, putere absolută).
Domnie – instituţia puterii politice centrale în ţările medievale românești în frunte cu
domnul (sau voievodul); perioadă de aflare la tron, la conducerea ţării a unui domn.
Doric − stil arhitectonic ce se caracterizează prin coloane fără bază și capitel fără
ornamente.
Edil – magistrat, de fapt doi la număr, care inițial erau subalterni al tribunilor plebei, ce
aveau misiunea de a păzi templul zeiţei Ceres și arhivele publice; mai târziu (367/366 î. Hr.)
a fost instituită magistratura de edil curul, însărcinată cu supravegherea jocurilor publice.
Epicurism − doctrină morală a lui Epicur, bazată pe teoria etică a fericirii raţionale,
evitând suferințele.
Facies – termen arheologic care desemnează aspecte al unei culturi arheologice în ce are
ea mai caracteristic.
Familie – formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soţ, soţie și
din descendenţii acestora.
Faraon – titlul pe care îl purtau vechii monarhi ai Egiptului.
Federat – statut oferit de către împăraţii romani unor triburi barbare care atacau imperiul,
cu dreptul de a se așeza pe un anumit teritoriu și obligaţia de a păzi hotarul pe un segment.
Filozofie − știinţă constituită dintr-un ansamblu închegat de noţiuni și idei, care
interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepţie generală despre
lume și viaţă.
Filozofie cinică − doctrină filozofică din Grecia Antică, care nu recunoștea normele
sociale existente și propovăduia o viaţă simplă și reîntoarcerea la natură.
182
Fratrie – grup de mai multe ginţi înrudite între ele prin legături de sânge.
Geţi – nume dat de greci dacilor.
Gintă – comunitate de oameni, bazată pe rudenia de sânge; parte componentă a unui trib.
Gnosticism – curent filozofic-religios care caută să îmbine teologia creștină cu filozofia
elenistică greacă și cu unele religii orientale.
Heliaia − curte cu juri (6 membri). După reformele lui Clistene – judecată de prima
instanţă, care examinează plângerile asupra hotărârilor organelor cu atribuţii judecătoreşti,
verifică activitatea funcţionarilor.
Hieroglifă − semn sau caracter din scrierea vechilor egipteni, care reprezenta noţiunile
prin figuri de fiinţe şi de obiecte. Scrierea hieroglifică era utlizată în documentele oficiale,
sculptată sau pictată pe materie dură.
Hopliţi – soldaţi ai infanteriei grele greceşti, înarmaţi cu lănci şi protejaţi de un mare scut
rotund, de o cuirasă pectorală de bronz sau din piele şi de jambiere din bronz.
Iloţi – persoane din Sparta fără drepturi cetăţeneşti; reprezentau o categorie inter-
mediară între oamenii liberi şi sclavi. Ei aveau în folosinţă un lot de pământ de pe care nu
puteau fi îndepărtaţi, nu puteau fi vânduţi şi nici ucişi. Aveau anumite drepturi individuale şi
economice, dar nu şi politice; rostul lor era să asigure existenţa spartanilor.
Imperialism − politică de extindere a dominaţiei sau autorităţii unui imperiu sau a unei
naţiuni asupra unor ţări străine, sau de dobândire de posesiuni coloniale şi de menţinere a lor.
Imperiu – stat monarhic care are în frunte un împărat; împărăţie.
Indoeuropeni – denumire dată unui grup de populaţii care trăiau prin mileniul III î. Hr.
în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest şi sud-vest.
Ionic − stil arhitectonic ce se caracterizează prin coloane zvelte şi capitel decorat.
Istoria Orientului Antic – istoria civilizaţiei dezvoltate din nordul Africii şi din Asia
începând cu mileniul IV î. Hr. până în primele veacuri ale erei noastre.
Istorie – proces de dezvoltare a fenomenelor naturii şi societăţii; ştiinţă care studia-
ză dezvoltarea complexă a societăţii, a unui popor etc.; ştiinţa care se ocupă cu studierea
procesului de constituire şi evoluţie a societăţii umane din cele mai vechi timpuri până în
prezent.
Istoriografie − știinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor
istorice şi al operelor istorice; totalitatea scrierilor istorice (dintr-o ţară, dintr-o anumită
perioadă, cu privire la o anumită problemă etc.).
Istru – denumire sub care era cunoscut râul Dunăre în Antichitate.
Izvoare nescrise – urme de aşezări umane, locuinţe, obiecte, arme, bijuterii, veselă etc.:
paleontologice, argeologice.
Izvoare scrise – inscripţii, tăbliţe, documente, legi, cărţi etc.: etnografice, numismatice,
lingvistice, literare (narative), diplomatice, cartografice.
Izvor istoric – orice urmă a activităţii umane, din care putem obţine cunoştinţe despre
trecut.
Lege – normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat.
Legiune – unitate de bază, permanentă, a armatei romane, recrutată dintre cetăţeni
romani, cu un efectiv care a variat în timp (între 4.200 şi 6.000 de oameni), repartizaţi în
cohorte, manipule, centurii.
Libertatea credinţei – dreptul de a exercita orice credinţă nestingherit de nimeni.
Magistrat – în antichitatea greacă şi romană, cetăţean învestit cu putere publică, care
participa la conducerea statului ca reprezentant al poporului.
Mandarin – funcţionar din sistemul administrativ şi politic instituit în timpul dinastiei
Han; demnitar indigen din Indochina.
Mesopotamia – teritoriul dintre două fluvii; teritoriul aflat între râurile Tifru şi Eufrat.
Metec – străin stabilit la Atena, care se bucura de drepturi speciale, dar era lipsit de
drepturi politice.
Metropolă (cu referire la istoria antică) − stat, oraș antic de care depindeau coloniile
pe care le-a întemeiat; centru al unui imperiu colonial; oraș-mamă al altor orașe, pe care
locuitorii acestuia le-au întemeiat, colonizând un teritoriu anume.
Monarhie − formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei singure
persoane (rege, împărat, faraon, van, șah etc.) și se transmite, de obicei, ereditar.
183
Monarhie universală – concept sub care se înţelegea pe parcursul istoriei crearea unui
imperiu vast, al întregii lumi, în fruntea căruia să se situieze un anumit monarh (Alexandru
Macedon visa să creeze un imperiu universal).
Muşkenum (oamenii obişnuiţi în Mesopotamia) – sunt clienţi ai amelu sau salariaţi
subalterni ai regelui sau ai templelor.
Nomă – subdiviziune teritorial-administrativă a Egiptului antic, în frunte cu un nomarh.
Obicei – lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție, cutumă.
Obşte (obşte teritorială) – formă de organizare a comunităţilor umane superioară tribului
şi ginţii, care însă nu este bazată neapărat pe relaţia de rudenie de sânge, dar dispune de un
teritoriu bine determinat. Se caracterizează prin utilizarea în comun a terenurilor, cooperarea
în anumite activităţi, ca apărarea, organizarea lucrărilor agricole etc.
Oicumena – denumre dată de greci suprafeței terestre locuite de oameni (în concepţia –
lor întreaga lume).
Oligarhie – semnificaţia literală a termenului este „guvernarea celor puţini”, dar
în sistematizarea gândirii politice greceşti derivate din Aristotel termenul a fost înțeles
conceptual ca „guvernarea celor bogaţi”; formă de conducere a statului, în care puterea
politică şi economică este deţinută de un număr restrâns de persoane.
Orient – spaţiul geografic şi istoric în care s-au constituit şi dezvoltat civilizaţiile Ori-
entului Antic (Nord-Estul Africii, Asia); partea de Răsărit a continentului eurasiatic.
Ostracism – formă de judecată a adunării poporului, în vechea Atenă, prin care un
cetăţean, considerat primejdios pentru libertatea şi securitatea regimului, era exilat temporar.
Pace – stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau
război între state, popoare, populații; acord al părților beligerante asupra încetării războiului,
tratat de încheiere a unui conflict armat.
Panteon − templu închinat tuturor zeilor la greci şi la romani; totalitatea divinităţilor unei
mitologii sau religii politeiste.
Patriarhat – tip de relaţii sociale, bazate pe dominaţia masculină şi poziţia de supunere,
secundară a femeilor. Tatăl este capul familiei, având autoritate asupra femeilor şi copiilor.
Patricieni – clasa aristocraţiei care s-a format dintre căpeteniile familiilor şi ale ginţilor.
Un patrician avea un număr de „clienţi”, care erau străinii stabiliţi la Roma, oameni săraci,
sclavi eliberaţi.
Perieci – populaţie dependentă din Sparta, aveau mai multă libertate, administraţie
proprie, dar nu și dreptul de decizie politică și militară. Nu dispuneau liber de teritoriul
agricol, adevăratul proprietar al căruia era statul spartan.
Perizonă – fustă scurtă pentru bărbaţi, purtată în Egipt.
Pictogramă − desen sau șir de desene simbolice, sugestive, prin care sunt redate obiectele
și ideile în unele sisteme primitive de scriere. Scris pictografic, ce utilizează pictogramele.
Plebei (în Roma antică) – mici proprietari de pământ, negustori, meșteșugari, cu toţii
oameni liberi, dar care erau obligaţi la serviciul militar și nu puteau lua parte la comiţii.
Polis − unitate teritorială și administrativă ce cuprindea orașul cu pământurile din
jurul lui, cu conducerea și alte organisme de administrare. Pentru greci noţiunea de polis a
însemnat o comunitate de cetăţeni cu origini etnice comune, care practicau aceleași credinţe
și ritualuri religioase, împărtășeau aceleeși idealuri civice.
Pontul Euxin – denumire dată de greci Mării Negre.
Popor – 1) formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară
naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași
tradiţie culturală; 2) totalitatea locuitorilor unei ţări, populaţia unei ţări; cetăţenii unui stat;
naţiune, neam, norod.
Praetor − magistrat roman cu înalte atribuţii judiciare, iniţial exista un singur praetor
urbanus, mai târziu și un praetor peregrinus, care judeca litigiile dintre cetăţenii romani
și locuitorii teritoriilor cucerite. Odată cu extinderea teritoriului republicii și imperiului,
guvernatorii provinciilor se numeau, de asemenea, praetori.
Preistorie – perioadă din istoria omenirii de la originea omului până la apariţia primelor
documente scrise; parte a istoriei care studiază preistoria; evoluţia comunităţilor umane
(sau perioadă caracteristică) de la apariţia primelor urme umane pe pământ până la apariţia
statului (sau a scrisului).
184
Princeps (imperator) − „primul om în stat”, persoană sacrosanctă și inviolabilă a
Imperiului Roman. Era pontifex maximus, avea cura annonae, adică grija aprovizionării
Romei, cura legum morumque, adică grija legilor și a moravurilor. Era princeps senatus
− primul dintre senatori, pater patriae și mai ales imperator, adică șeful armatei. Cumula
funcţiile consulilor și cenzorilor din perioada republicii. Decidea cine va fi urmașul. Numea
membrii senatului, avea drept de veto asupra hotărârilor senatului și magistraţilor.
Principat − formă de stat creată de Octavianus, care și-a dat seama că o ruptură totală
cu vechiul sistem republican era inacceptabilă pentru cetăţenii romani. Octavianus și-a luat
titulatura de Imperator Caesar Augustus. Această titulatură se va regăsi la toţi împăraţii
romani.
Prizonier – militar luat în captivitate în timpul unui război și reținut de dușman pentru
a nu mai participa la ostilități; persoană căzută în mâinile unui dușman și rămasă în puterea
acestuia.
Proprietate − dreptul de a poseda, de a folosi un bun; formă social-economică de însușire
a bunurilor materiale, care exprimă relaţiile economice ce apar în societate.
Proprietate colectivă − dreptul de a poseda, de a folosi un bun (lucruri, terenuri etc.) în
comun într-o colectivitate anume (trib, gintă, obşte).
Proprietate privată – dreptul de a poseda, de a folosi un bun care presupune şi dreptul de
înstrăinare a acestuia prin diverse căi (vânzare, donaţie, arendare etc.).
Proprietate publică – formă a proprietăţii ce aparține Statului sau unităţilor ad-
ministrativ- teritoriale şi sunt de uz sau interes public. În Orientul antic − proprietate de stat,
proprietarul fiind monarhul, care dispunea de toate terenurile sau bunurile din stat (după
caz).
Protoistorie – perioadă intermediară între preistorie şi istorie, corespunzând epocii
fierului; termen care denumeşte, prin tradiţie, a doua perioadă a preistoriei, caracterizată
prin manifestări cultural atestate, lipsite însă de scriere.
Provincie – unitate geografică sau administrativă dintr-o țară; regiune, ținut.
Questor – magistrat care administra tezaurul public, arhivele statului şi vindea prăzile de
război. Iniţial erau doi questori, apoi numărul lor a crescut, pe vremea lui Sulla, la 20, iar pe
timpul lui Caesar − la 40.
Radja – conducător al unei formaţiuni statale din India; principe.
Ramura apuseană a barbarilor − francii (divizaţi în salieni şi ripuari), alamanii, frizii,
saxonii, anglii, warnii, iuţii (juţii), longobarzii, hermundurii, suabii, marcomanii, quazii,
juthungii.
Ramura nordică a barbarilor − din ramura scandinavă − danii, suedezii şi nordharii
(norvegienii).
Ramura răsăriteană a barbarilor − herulii, rugii, schirii, burgunzii, vandalii, gepizii,
goţii (divizaţi în ostrogoţi şi vizigoţi).
Război – conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri, categorii sociale
sau state, pentru realizarea unor interese economice și politice.
Religie – sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității
și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest
sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare.
Republică – formă de guvernământ în care organele supreme ale puterii de stat sunt
alese pe un timp determinat. În Roma antică Republica a durat între 510 şi 31 î. Hr. Din
punct de vedere constituţional, statul roman avea o anumită separaţie a puterilor în stat:
puterea legislativă era atribuită adunării poporului, puterea executivă şi judecătorească −
magistraţilor, la care s-a adăugat senatul, care avea numeroase şi importante prerogative care
vizau toate laturile sistemului politic roman.
Revoluţie neolitică – salt calitativ în istoria societăţii umane din epoca neolitică,
caracterizat prin trecerea la modul sedentar de viaţă, practicarea agriculturii, domesticirea
unor animale etc.
Robie – stare de dependență politică, socială și economică în care sunt ținute o țară, un
grup social, un individ.
Roma imperială – statul roman în perioada imperiului (31 î.Hr – 476 d. Hr.).
185
Sacerdot – persoană care are dreptul să oficieze ceremonii religioase sau este înzestrată cu
funcţii religioase. Sacerdoţii reprezentau o categorie distinctă a societăţilor antice.
Satrapie – unitate teritorial-administrativă din cadrul Imperiului Persan.
Scepticism – concepţie care pune la îndoială posibilitatea cunoaşterii veridice a realităţii
lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoştinţe certe, punând accentul pe caracterul
relativ incomplet şi imprecis al acesteia.
Sclav – persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stăpân de
sclavi, pentru care muncește.
Scriere hieratică – semnele simple din scrierea vechilor egipteni. Scrierea hieratică se
realiza de la dreapta la stânga, pe papirus, lemn, piele. Scriere folosită de scribi, din perioada
memphită, la redactarea actelor administrative, textelor literare, religioase şi a corespondenţei.
Semiluna fertilă – arcul de regiuni care pleacă din Egipt spre Golful Persic, atingând
în nord Turcia şi Marea Caspică; denumire atribuită arcului de pământ dintre Nil, Tigru şi
Eufrat, acesta fiind şi locul în care au apărut, în mileniul IV î. Hr., primele organizări sociale
din bazinul mediteranean.
Senat (în Roma antică) – organul suprem electiv de conducere a statului în timpul
republicii; (sub imperiu) consiliu consultativ cu rol politic minor. Senatul controla
administraţia, finanţele, activitatea judecătorească, chestiunile militare, practicile de cult,
legislaţia, politica externă.
Sistem de irigare – sistem alcătuit din canale, dispozitive şi mecanisme menite să
alimenteze cu apă teritorii mai îndepărtate de sursa de apă.
Stat – instituție politico-administrativă a societății în frunte cu un guvern și cu organele
acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcționarea vieții sociale pe un anumit teritoriu.
Stat suveran – stat care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul ţării nestingherit de nici
o putere internă sau externă.
Stoicism − curent filozofic care susţinea că oamenii trebuie să trăiască conform raţiunii,
renunţând la pasiuni şi plăceri, singurul bun adevărat fiind virtutea.
Sută – unitate militară din cadrul cetăţii greceşti.
Suveran − care are autoritatea supremă; conducător al unui stat care deţine autoritate
supremă, neîngrădită de un alt suveran.
Ştiințe auxiliare (ale istoriei) – antropologia, etnologia, muzeologia, epigrafia, pa-
leografia, cronologia, genealogia, heraldica, sigilografia, numismatica, diplomatica, ar-
hivistica, bibliologia.
Tarabostes – numele clasei nobiliare geto-dacice; deţineau poziţii importante în stat: în
consiliul regal, în conducerea armatei, în aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc.
În plan economic aceşti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi,
herghelii), erau interesaţi de negoţul cu străinii, probabil aveau sclavi.
Tetrarhie – asociere la domnie a altor trei împăraţi, instituită de către Diocleţianus, în
care fiecare din cei patru avea teritoriul său propriu de guvernare.
Tiranie – regim politic în cadrul căruia o persoană acaparează puterea cu forţa (sau
pe căi ilegale), ajutat de o parte din popor, şi guvernează singur, ignorând legile. Formă de
guvernământ care, în Grecia antică, a durat aproximativ un secol, între VII şi VI î. Hr.
Tradiţie – ansamblu de concepţii, cunoștințe, obiceiuri, datini şi credinţe moștenite și
transmise din generație în generație; trăsătură specifică a unui grup social.
Tragedie − piesă teatrală cu subiecte triste. Denumirea provine de la tragos − „cântecul
ţapilor”, fiindcă actorii se costumau cu coarne de ţapi.
Trib – formă de organizare economică şi socială, specifică comunei primitive şi
conducător ales.
Tribun (tribunul plebei) – magistrat roman care avea misiunea de a apăra interesele
plebeilor în faţa statului roman. Aveau dreptul de veto asupra oricăror legi sau decizii emise
de Senat care lezau interesele plebeilor, erau inviolabili şi aveau dreptul de a emite edicte
privitoare la plebei.
Triburi barbare – triburi de origine germanică, turanică care duceau un mod de viaţă
nomad sau seminomad şi care au migrat pe teritoriul Imperiului Roman de Apus, provocând
crize de ordin politic, social-economic etc.
186
Varne – grupuri sociale închise şi strict delimitate prin originea comună, prin profesi-
unea şi prin privilegiile membrilor lor, în care este împărţită societatea în India (caste).
Vede − culegeri de texte religioase şi literare în sanscrita veche, care reprezintă primele
documente literare indiene.
Zigurat − edificiu în formă de piramidă în trepte, având în vârf un templu, specific
Mesopotamiei.
Epoca medievală
Abaţie – mănăstire catolică condusă de un abate. Abat – stareţul unei mănăstiri catolice,
al unei abaţii.
Academie – în sensul ei iniţial – pădure din apropierea Atenei (conform legendei, sădite
de eroul Academ), care a devenit în secolul al V-lea î .Hr. locul de întrunire al filosofilor. În
epoca Renaşterii, în Italia, astfel au fost numite asociaţiile ştiinţifice sau culturale.
Agresiune – atac armat al unui sau ale mai multor state cu scopul de a cuceri noi teritorii.
Alodiu – proprietate liberă şi deplină a ţăranilor liberi sau a unor nobili; mai târziu această
categorie de proprietate era moştenită de la părinţi şi nu era privată de nici un fel de obligaţii.
Amiral – cel mai mare grad în marina militară, corespunzător gradului de general-
colonel din armata terestră.
Anatemă – formă a blestemului în Biserica creştină, care presupunea şi excomunicarea
(scoaterea în afara Bisericii creştine), ce avea urmări tragice asupra persoanei, regiunilor
ţărilor conducătorii cărora erau excomunicaţi.
Anglicanism (Biserică anglicană) – biserică istorică, despărţită de Roma în timpul
Reformei protestante din Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa Romei. În
Scoţia şi SUA, denumirea oficială este Biserica Episcopaliană.
Baron – mare senior feudal, posesor al unui domeniu. Mai târziu – doar titlu de nobleţe
în ierarhia feudală, superior cavalerului şi inferior vicontelui.
Bazilică – din latinul basilica, este un edificu public greco-roman, utilizat ca loc de
adunare, judecată etc.; mai târziu a dat denumire lăcaşului de cult – biserica.
Bătălie – ansamblu de ciocniri prin care se caută obținerea de rezultate militare
importante, angajând numeroase forțe armate, desfășurate pe spații întinse și într-un timp
mai mult sau mai puțin îndelungat.
Biserică – clădire destinată celebrării unui cult creștin; instituția creștinismului în
ansamblu sau a unui rit creştin anume (catolic, ortodox, eveanghelic etc.).
Blazon – ansamblu de elemente convenţionale care constituie emblema unui stat, a unei
provincii, a unui oraş, a unei familii nobile, a unei bresle etc.
Breaslă – asociaţie de meşteşugari de aceeaşi branşă, creată pentru apărarea intereselor
comune; organizaţie închisă a meşterilor.
Burg – castel medieval; cetate, așezare fortificată cu caracter militar sau administrativ;
oraș medieval.
Burghezie – categorie socială activă în societatea medievală, care avea drept ocupaţii
principale activităţi economice ca meșteșugăritul, cămătăria, comerţul. În general – locuitorii
de la orașe; târgoveţii; populaţia orașelor, orășenime.
Canon – lege, regulă, dogmă bisericească; listă de texte sacre care se bucură de autoritate
deplină în cadrul unei religii.
Capitulaţii – tratate încheiate de Țara Românească, Moldova și alte state creștine cu
Poarta Otomană. Pentru ţările române capitulațiile stabileau statutul în cadrul Imperiului
Otoman. Ele își păstrau autonomia internă și o anumită libertate în relaţiile internaţionale,
fiind însă obligate să plătească în mod regulat tributul, să se abţină de la orice act de ostilitate
faţă de Imperiul Otoman și, în general, să se integreze în politica externă a Porţii.
Catehism – expunere a principiilor religiei creștine, sub formă de întrebări și răspunsuri.
Catolicism – confesiune creștină care recunoaște primatul papei, infailibilitatea lui în
materie de dogmă și de morală, purcederea „Sfântului Duh” de la Dumnezeu-Tatăl și de la
Dumnezeu-Fiul, existenţa purgatoriului etc.
Celibat – stare civilă a unei persoane adulte necăsătorite; o formă deosebită este „celibatul
preotesc”, practicat de Biserica romano-catolică.
Cens – denumirea rentei în bani, care a substuit renta în natură, pe care posesorul de
pământ trebuia s-o plătească seniorului.
187
Clacă (boieresc) – formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratuită pe
care ţăranul fără pământ era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moșie.
Cler – totalitatea preoţilor unei biserici, ai unei eparhii, ai unei ţări etc.
Common law – corpul de cutume codificate în sec. XII, care reprezenta baza judiciară a
regatului englez.
Conciliu – adunare a reprezentanţilor înaltului cler catolic dintr-o provincie, dintr-o ţară
sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă, de morală sau
de disciplină bisericească; sobor, sinod.
Conte – conducător al unei provincii, cu funcții administrative și militare, care ocupa o
anuită poziţie în ierarhia feudală, inferior – uneori egal – ducelui și superior baronului.
Creștinătate – totalitatea statelor creștine ale Europei, ale lumii.
Cruciadă – nume dat expediţiilor cu caracter militar, întreprinse în Evul Mediu de ţările
din Europa de Apus în Orientul Apropiat, care, sub pretextul eliberării locurilor sfinte de
sub musulmani, urmăreau cucerirea de noi teritorii; orice expediţie militară împotriva unor
eretici sau a adepţilor altei religii.
Dare – denumire generică a impozitelor în bani și în natură, percepute în Evul Mediu de
către feudali, statele medievale.
Descălecat – termen folosit pentru a desemna întemeierea statelor medievale Ţara
Moldovei și Ţara Românească (conform tradiţiei cronicărești); trecerea unui grup de oameni
în frunte cu un voievod peste munţii Carpaţi din Transilvania, în vederea întemeierii unui
stat medieval între Dunăre și Carpaţi sau între Carpaţi și Nistru.
Devălmășie – formă de stăpânire în comun a unei părţi din hotarul satului (a pământului
obștii).
Dijmă – dare în bani sau în natură platită de ţăranii dependenţi feudalului în calitate de
rentă feudală.
Dominicani – reprezentanţi ai Ordinului dominican, fondat de călugărul spaniol Dominic
Guzman în 1216, care au predicat sărăcia, punând accent pe propagarea cunoștinţelor.
Inchiziţia a fost încredinţată anume acestui ordin.
Domn – Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod.
Domnitor – titlu purtat de monarhii statelor medievale românești în Evul Mediu și epoca
modernă, completat și de titlul mare voievod și domn.
Dregător – demnitar la curtea domnească cu atribuţii administrative, militare, ju-
decătorești, având diferite funcţii în aparatul de conducere a ţării.
Echilibrul european – sistem de alianţe bazat pe principiul echilibrului dintre puterile
europene, caracterizat prin coalizarea împotriva unor state cu tendinţe hegemonice, în
vederea stăvilirii acestora.
Eparhie – diviziune administrativă bisericească, condusă de un episcop; episcopie,
dieceză.
Eretic – adept, susţinător, propovăduitor al unei erezii.
Erezie – doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul unei Biserici, abătându-
se de la dogmele consacrate şi care este condamnată de Biserica respectivă.
Evul Mediu – termen pus în circuit de umaniştii italieni în a doua jumătate a sec. XV,
care, exprimându-şi admiraţia pentru cultura antică, apreciau perioada istorică de la căderea
Romei (sf. sec. V) până la Renaştere (sec. XV-XVI) ca o perioadă de regres, o simplă „epocă
de mijloc” („aevum medium”), adică epoca plasată între Antichitate şi epoca modernă –
epocă de mijloc. Termenul este utilizat pentru a deosebi o parte a istoriei universale care a
durat în Europa de Vest circa 12 secole (secolul V – prima jumătate a secolului al XVII-lea).
Excomunicare – excluderea dintr-o comunitate religioasă, scoaterea în afara legii;
anatemizarea ce avea consecinte grave asupra osânditului.
Feud (feudă) – în Evul Mediu dezvoltat – posesiune funciară (un bun funciar, un domeniu,
o parte din domeniu moştenire prin ereditate) condiţionată, pe care un vasal o primea de
la seniorul său în schimbul recunoaşterii suzeranităţii acestuia şi prestarea unor anumite
servicii, de regulă – a serviciului militar. Feudul funciar era o stăpânire asupra căreia seniorul
îşi păstra dreptul superior de stăpânire („ius eminenes”). La început feudul era viager, iar mai
târziu putea fi lăsat ca moştenire. În Evul Mediu dezvoltat feudul constituia baza materială a
raporturilor vasalice.
188
Feudal – deţinătorul unei feude, care are vasali şi care, la rândul său, este subordonat unui
suzeran.
Feudalism – 1) relaţii stabilite în Evul Mediu între proprietarii feudului şi deţinătorii
acestuia. Locul determinant în relaţiile feudale îl ocupă relaţiile de producţie dintre cele
două clase principale ale societăţii – feudalii şi ţăranii dependenţi. Baza feudalismului este
proprietatea funciară feudală. Odată cu constituirea relaţiilor feudale, noţiunea a căpătat
o accepţie mai largă, desemnând şi regimul politic al societăţii medievale; 2) ansamblu
de raporturi întemeiate pe fidelitatea personală stabilită între suzeran şi vasal, cel dintâi
asigurându-i celui din urmă protecţie şi sursă de venit – de obicei un feud, vasalul fiind
obligat, la rândul lui, să-i acorde sprijin militar şi participarea la adunarea de judecată; tip de
organizare socială specific evului mediu.
Franciscani – reprezentanţi ai Ordinului franciscan, apariţia căruia se datorează lui
Francisc din Assisi, care se închinau sărăciei. A fost legalizat de papalitate în 1209-1210.
Ghildă – asociaţie de negustori (pe bresle), constituită în Europa în Evul Mediu, în scopul
apărării reciproce şi monopolizării comerţului.
Gotic (Stil gotic) – stil arhitectural apărut în sec. XII în Europa Occidentală, caracterizat
prin predominarea formelor arhitectonice înalte şi zvelte, prin arcuri şi bolţi ogivale,
contraforturi, vitralii şi prin numărul mare de sculpturi în piatră.
Haraci – tribut anual pe care ţările vasale îl plăteau Imperiului Otoman.
Hirotonisire – ridicare a unui diacon la rangul de preot; a investi un preot în funcţie
ecleziastică pe un anumit teritoriu cu parohie.
Hrisov – act emis de cancelaria domnească și întărit cu pecetea mare a ţării, iar mai târziu
– și cu semnătura domnului, care de obicei servea drept titlu de proprietate, de privilegiu, de
danie etc.
Hughenoţi – nume dat adepţilor din Franţa ai curentului protestant calvin din sec. XVI-
XVIII în sudul Franţei.
Inchiziţie – instituţie a Bisericii catolice, care judeca pe cei acuzaţi de erezie şi pe cei care
îşi manifestau sub orice formă ostilitatea sau nesupunerea faţă de Biserica catolică.
Indieni – nume dat de europeni populaţiei aborigene din America.
Indulgenţă – certificat eliberat de papa de la Roma, care atestă iertarea păcatelor în
schimbul unei anumite sume de bani sau merite deosebite în faţa Bisericii catolice.
Ispravnic – dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu)
care conducea, ca reprezentant al domnului, un judeţ sau un ţinut.
Jacherie – răscoală ţărănească antifeudală, care a avut loc în provinciile din nordul şi
nord-vestul Franţei la mijlocul sec. XIV.
Leghe – unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, folosită în unele țări
din Europa Occidentală, variind între 4 și 5,5 km.
Logofăt – titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc.
Mănăstire – instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde trăiesc,
potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe.
Monarhia stărilor – formă de guvernare monarhică, puterea monarhului fiind limitată
de o adunare a stărilor.
Monarhie absolută – formă de guvernare monarhică, în cadrul căreia monarhul
concentrează toată puterea de stat în mâinile sale.
Monarhie feudală – formă de guvernare în frunte cu un monarh, în cadrul căreia
monarhul este seniorul superior, iar ceilalţi feudali din stat sunt vasali ai săi, sau ai vasalilor.
Monarhie naţională – stat monarhic care cuprinde în frontierele sale teritoriile locuite de
o naţiune şi care nu este un imperiu multinaţional.
Nicolaism – renunţarea la promisiunea celibatului.
Nobilime – categorie socială privilegiată care deţine titlul de nobleţe; vârfurile privilegiate
ale marilor proprietari de feude.
Nobilime de robă – categorie socială din Evul Mediu târziu şi începutul epocii moderne,
constituită din persoane parvenite din rândul burgheziei prin cumpărarea funcţiilor de stat şi
a titlurilor nobiliare şi care tinde să se integreze aristocraţiei de sânge.
Obiceiul pământului – denumire specifică dată cutumei în țările românești în evul
mediu.
189
Obligaţii senioriale – dări sau servicii datorate feudalului, fie de ţărani, fie de orăşeni.
Omagiu – ceremonie care cuprindea jurământul de credință și de supunere al unui vasal
față de suzeranul său.
Ortodoxie – confesiune creştină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi
organizarea bisericească fixate prin cele şapte sinoade ecumenice; curent al creştinismului,
constituit în Bizanţ ca Biserică răsăriteană, deosebit de catolicism, apărut în Occident.
Patriarh – cel mai înalt rang în ierarhia Bisericilor ortodoxe autocefale; conducătorul
bisericilor ortodoxe autocefale.
Patrie – 1) Teritoriu care istoricește aparține unui popor și unde acesta trăiește. 2) Țară
în care s-a născut, în care trăiește și al cărei cetățean este cineva. 3) Loc unde s-a născut și
trăiește cineva; pământ natal; țară; baștină. 4) Regiune de unde își trage originea un anumit
soi de plante sau de animale; baștină. 5) Loc unde a luat naștere ceva important istoricește.
Parohie – 1) (la creștinii ortodocși) Unitate administrativă bisericească inferioară; enorie.
2) Comunitate de creștini (ortodocși).
Păcat – călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă).
Păgân – termen prin care se înţelege o persoană care nu este creştină sau care nu are nici
o religie, în viziunea creştinilor.
Peşcheş– dare în bani sau în natură, oferită de domnitor Porţii Otomane.
Poarta creştinătăţii – termen prin care se înţelege rolul jucat de Ţările Române în faţa
expansiunii otomane spre ţările europene.
Poartă – denumirea prin care se înţelege în perioada evului mediu şi în epoca modernă
aparatul de conducere, guvernul Imperiului Otoman; reședința, curtea sultanului.
Principat – statutul țărilor medievale româneşti în perioada suzeranității otomane.
Protecţie – faptul de a proteja, de a ocroti, de a apăra; ansamblu de măsuri care protejează.
Puritani – adepţi ai calvinismului în Anglia, care doreau să „purifice” Biserica engleză de
practicile Bisericii catolice.
Pustnic – călugăr izolat de lume, care duce o viaţă aspră; sihastru, schimnic, ascet.
Ratuşă – locul sau edificiile în care se desfăşurau şedinţele consiliilor orăşeneşti în oraşele
ce şi-au obţinut statutul de oraşe libere.
Reconchistă – procesul prin care regatele creştine din nordul Hispaniei (Spania şi
Portugalia de astăzi) au recucerit peninsula Iberică de la musulmani şi mauri.
Relicvă – obiect rămas din trecut şi păstrat ca o amintire scumpă sau valoroasă, sau care
are o sibolistică religioasă.
Robotă – obligație în muncă a ţăranilor dependenţi către stăpânul feudal; clacă.
Romanizare – proces complex, specific lumii romane, în cadrul căruia elementele
civilizaţiei romane (cultura materială și spirituală, limba latină) pătrund în toate domeniile
vieţii unei provincii, astfel încât duce la înlocuirea limbii vorbite cu limba latină și la însuşirea
unui nou mod de viaţa de către autohtoni. Procesul de romanizare s-a desfăşurat în întreg
spaţiul locuit de daco-geţi, cuprinzând şi teritoriile locuite de dacii liberi.
Ruşfet – sumă de bani sau dar adus funcţionarilor otomani pentru a obţine ceva în mod
ilegal; mită.
Schismă – denumirea fenomenului divizării Bisericii creştine (ex.: schisma din anul 1054
a divizat Biserica creştină de Răsărit de cea de Apus în Biserica romano-catolică şi biserica
ortodoxă).
Senior – mare feudal, stăpân al unui domeniu, care avea drept de suzeranitate asupra
vasalilor săi.
Simonie – obicei de cumpărare/vânzare a funcţiilor bisericeşti sau a rangurilor du-
hovniceşti, practicat în Biserica catolică, dar tot de ea condamnată; vânzare, trafic de obiecte
sfinte sau considerate sfinte.
Spătar – dregător mare la curtea domnească, care purta la ceremonii spada şi buzduganul
domnitorului şi comanda oştirea în timp de război; mare spătar – comandant suprem al oştii
în lipsa domnitorului.
Stare socială – categorie socială din Evul Mediu şi epoca modernă.
Sultan – Titlu dat monarhului din Imperiul Otoman și din alte țări musulmane.
Suzeranitate – drept al suzeranului asupra vasalilor săi; cu referire la ţările româneşti –
raportul de dependență a acestora de Imperiul Otoman sau de dominaţie acestuia asupra lor.
190
Șerbie – instituţie feudală caracterizată prin starea de dependenţă personală a ţăranului
faţă de feudal.
Talie – impozit funciar în Anglia și Franţa în Evul Mediu.
Teocraţie – formă de guvernământ în care autoritatea, fiind considerată ca emanând de
la Divinitate, este exercitată de cler, conducătorul fiind în același timp lider politic și religios.
Ţărani șerbi – categorie a ţăranilor dependenţi, care datorau proprietarilor de pământ un
șir de dări și corvezi în schimbul pământului și protecţiei.
Umanism – mișcare culturală apărută în secolul XIV, care a promovat încrederea
în valoarea omului și a perfecţionării sale și a militat pentru dezvoltarea multilaterală
a personalităţii umane și pentru impunerea unei culturi laice, în spiritul culturii clasice a
Antichităţii. Zorii Umanismului florentin au fost marcaţi de activitatea și creaţia lui Dante
Alighieri (1265-1321). Opera sa poetică fundamentală, Divina Comedie, înfăţișează călătoria
sa alegorică în cele trei împărăţii de dincolo de viaţă – Infernul, Purgatoriul și Paradisul.
Universitate – instituție de învățământ superior apărută în epoca medievală în Europa de
Vest ca o corporaţie a studenţilor și magiștrilor.
Voievod – (În evul mediu) Titlu dat domnilor Moldovei și Țării Românești, precum și
guvernatorului Transilvaniei (până în 1571), domn, vodă.
Vornic – mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curţii, cu
conducerea treburilor interne ale ţării, având și atribuţii judecătorești
Zeciuială bisericească – a zecea parte din produsele obţinute (prin muncă), care se preda
în epoca medievală Bisericii.
Epoca modernă
Abdicare – renunţare binevolă sau forţată la tron.
Aboliţionism – mișcare politică apărută la sfârșitul sec. al XVIII-lea, care urmărea
desfiinţarea sclaviei negrilor din SUA.
Adunare ad-hoc – adunare reprezentativă creată pentru atingerea unui scop, rezolvarea
unei probleme concrete. Denumirea adunărilor create în anul 1857 în Ţara Moldovei și Ţara
Românească cu scopul de a lua o decizie în privinţa unirii.
Antanta – bloc polotico-militar format din Franţa, Imperiul Britanic și Imperiul Rus.
România adera și ea la Antantă în 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu
excepţia Rusiei, care a ieșit din război în 1917. Antanta a fost formată în trei etape: semnarea
unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul în
care vreuna dintre cele două ţări ar fi fost atacată de către Tripla Alianţă; 1904 – semnarea
acordului anglo-francez, numit Antanta Cordială; acordul anglo-rus din anul 1907, prin care
cele două ţări și-au delimitat sferele de influenţă în Asia, făcând posibile viitoare colaborări
politico-militare în Europa.
Baroc (în italiană și portugheză – barocco, în franceză și engleză – baroque) – desemnează
simultan o perioadă în istoria europeană, dar și un curent artistic care a fost generat în Roma,
Italia, în jurul anului 1600, migrând și fiind relativ rapid asimilat în celelalte ţări și culturi
europene, de unde a migrat apoi și în cele două Americi, dar și în alte părţi ale lumii. Stilul
baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură,
pictură, sculptură și teatru.
Burghezie – categorie socială urbană în epoca modernă, deţinătoare de capital, care își
desfășoară activitatea în domeniile industrial, comercial, bancar etc.
Cancelar imperial (Reichskanzler) – o funcţie executivă deţinută în timpul Sfântului
Imperiu Roman de către arhiepiscopul de Mainz. În Imperiul German de la 1871 funcţia de
cancelar a fost echivalată cu cea de prim-ministru (șef de guvern).
Capital – ansamblul de resurse (bani, materiale, utilaje) folosite pentru a produce alte
bunuri, în prezent şi în viitor. În economia clasică, cei trei factori de producţie sunt capitalul,
munca şi resursele naturale. Capitalul reprezintă resursele produse de om, inclusiv clădiri,
fabrici şi uzine, echipamente, precum şi inventarul rezultat din acestea). Capitalul financiar
– resurse financiare folosite pentru a fi investite în producţia de bunuri, transportul şi/sau
comercializarea lor.
Capitalism – sistem economic bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie şi a capitalului şi pe rolul central al pieţei în determinarea raporturilor de schimb.
191
Capitulare – încetarea ostilităţilor şi predarea condiţionată sau necondiţionată a
învinşilor învingătorului.
Carbonari – membrii unei societăţi secrete revoluționare din Italia (1807-1832).
Programul politic al carbonarilor includea lupta pentru drepturile constituţionale, in-
dependenţă naţională şi unificarea Italiei. Însă carbonarii nu aveau un punct de vedere
comun asupra căii de unificare a țării. Organizaţii ale carbonarilor, cu scopuri specifice, au
existat și în Franţa, Elveţia etc.
Clasicism – curent literar-artistic având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii
au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind
de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii, considerate ca
întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte
realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să
atingă idealul frumuseţii morale.
Colbertism – expresia mercantilismului industrial, susţinut de reglementări pro-
tecţioniste stricte; în Franţa a fost aplicat de J. Colbert, controlor general al finanţelor în
timpul lui Ludovic al XIV-lea.
Colonialism – politică a unor state de cucerire de noi teritorii şi ţări străine şi de
transformare a lor în colonii sau parte a imperiului, precum şi politica de exploatare a
coloniilor sub toate formele; dominaţie a unui stat asupra unui teritoriu sub formă ide-
ologică, politică sau culturală, care atrage după sine şi o stare de dependenţă economică a
coloniei respective.
Colonie – Teritoriu ocupat și administrat de o națiune străină și care este dependent de
aceasta pe plan politic, economic, cultural etc.
Congres – forum internaţional (sau regional) cu privire la diverse probleme (ştiinţifice,
în special în vederea încheierii unor tratate internaţionale, economice, de pace, de colaborare
etc.); denumirea adunărilor reprezentative, legislative într-un şir de state ca, de exemplu, în
SUA.
Conservatism – doctrină politică modernă, care pledează pentru apărarea vechilor forme
ale vieţii politice, social-economice şi culturale, a ordinii tradiţionale.
Constituţie – legea fundamentală a unui stat în care sunt consemnate principiile de
bază ale organizării lui, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Oconstituţie
defineşte principiile politice fundamentale ale statului şi descrie puterile şi obligaţiile
guvernului respectiv. Majoritatea constituţiilor naţionale stabilesc drepturile şi îndatoririle
principale ale cetăţenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme şi locale etc.,
reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică şi politică a statului respectiv la un
moment dat.
Contribuţie – plăţi financiare sau materiale impuse părţilor învinse într-un conflict
armat în folosul părţilor învingătoare, cu scopul despăgubirii pagubelor suferite în război.
Cortes – organ reprezentativ, parlament regional în Spania.
Discriminare rasială – restrângerea drepturilor şi persecutarea persoanelor din motive
de rasă.
Dominion – colonie care a primit dreptul de autoconducere în cadrul unui imperiu
colonial; teritoriu aflat în componenţa Coroanei Britanice, autonom, care recunoaște
monarhul englez drept şeful statului, reprezentat în dominion de către general-guvernator.
Dreptul naţionalităţilor – dreptul naţionalităţilor de a se reuni într-un stat politic.
Educaţie – Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și
dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor, tineretului, societății etc.
Federalism – concept politic ce susţine ideea organizării statului într-o federaţie.
Termenul „federalism” este, de asemenea, folosit pentru a descrie un sistem de guvernare în
care suveranitatea este constituţional împărţită între o autoritate centrală de guvernare şi cea
a unităţilor componente politice (cum ar fi state sau provincii). Federalismul este un sistem
bazat pe reguli democratice şi instituţii, în care puterea de a guverna este repartizată între
guvernele naţionale şi cele provinciale / de stat, creând ceea ce este adesea numit federaţie.
Federaţie (din limba latină – foedus) – o uniune de state (mai mici) care au transferat
o mare parte din suveranitatea lor unei entităţi supraordonate lor, numită „guvern central”
sau „guvern federal”. Statutul de autoguvernare al statelor componente este stabilit prin
192
constituţia federală; el nu poate fi schimbat prin hotărârea unilaterală a guvernului central.
Statele-membre nu au drept de secesiune unilaterală, iar domenii precum politica externă ţin
strict de competenţele federale.
Imperialism – politica unui stat şi a conducătorilor lui menită să sporească controlul
lor asupra unor entităţi străine, cu scopul extinderii sau menţinerii unor imperii, atât prin
cuceriri teritoriale, cât şi prin metode indirecte vizând dominarea economică şi politică a
unor state. Termenul este folosit pentru a descrie şi politica faţă de ţările-colonii, indiferent
dacă statul imperialist se autodefineşte sau nu imperiu. În secolul al XIX-lea, termenul era
folosit în contextul politicii Angliei, cu precizarea imperialismul britanic.
Impresionism – mişcare artistică apărută în a doua jumătate a sec. XIX, caracterizată prin
renunţarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai sugestiv lumina
(în pictură), prin modelarea fragmentară a suprafeţelor (în sculptură), printr-o mare libertate
a formelor, lărgirea cadrului tonal şi subiectivitatea coloritului (în muzică), prin tendinţa de a
reda impresii fugitive şi cele mai intime nuanţe personale (în literatură)
Independenţă politică – neatârnare politică a unui stat faţă de alte state.
Intervenţie – implicarea unuia sau a mai multor state în treburile interne ale altui stat
sau în relaţiile acestuia cu alte ţări (intervenţia poate fi politică, economică, militară sau
diplomatică).
Izolare – tendinţă în politica externă de a izola un stat prin necolaborare politică.
Liberalisml – doctrină social-economică şi politică, care proclamă principiul nein-
tervenţiei Statului în economie, în relaţiile economice existente între indivizi, grupuri sociale
sau naţiuni; promovează ideea libertăţii economice, a liberului schimb, a liberei concurenţe
etc.
Libertate de conștiință – dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în orice
domeniu de activitate.
Libertate de gândire sau libertatea cuvântului – dreptul de a exprima prin viu grai sau
prin scris opiniile proprii.
Libertate individuală – dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei.
Libertatea cultelor – Situaţie de împărtăşire liberă şi necondiţionată a cultelor religioase.
Metropolă – centru al unui imperiu colonial, în raport cu care coloniile sunt dependente;
denumire dată marilor centre urbane din epoca modernă şi cea contemporană.
Monopol – mare întreprindere sau asociaţie de întreprinderi care concentrează producţia
şi desfacerea produselor industriale cu scopul stabilirii unor preţuri mari şi al obţinerii unor
profituri ridicate; drept exclusiv de a dispune de ceva, de a efectua ceva; dominaţie în una sau
mai multe ramuri economice.
Naţionalism – doctrină care afirmă superioritatea intereselor naţiunii faţă de interesele
grupurilor, claselor sau indivizilor care o constituie.
Naţiune – comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza
unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în
particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune.
Obicei – Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă.
Panduri – soldaţi din oastea lui Tudor Vladimirescu în cadrul răscoalei din 1821, recrutaţi
cu precădere din rândurile ţăranilor liberi.
Petiţie – expunere scrisă, adresată de o persoană sau de un grup de persoane unei instituţii,
organizaţii, unei autorităţi, în care se formulează o cerere, o revendicare a drepturilor, o
anulare de privilegii etc.
Politică internă și externă – ansamblul acţiunilor politice interne şi externe ale organelor
puterii și conducerii de stat.
Popor – 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară
națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași
tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat;
națiune, neam, norod. 3 (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți
dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate.
Problema orientală – aspect important al relaţiilor internaţionale din Europa, care s-a
declanşat spre sfârşitul secolului al XVII-lea din cauza decăderii Imperiului Otoman şi s-a
încheiat după Primul Război Mondial, când Imperiul Otoman s-a destrămat. Problema
193
orientala a comportat mai multe aspecte: rivalitate unor mari puteri ca Imperiul Habsburgic
şi Rusia, care doreau să anexeze teritorii otomane; susţinerea de către alte mari puteri – Marea
Britanie şi Franţa – a Imperiului Otoman pentru a nu fi cucerit, fiindcă îl considerau un factor
esenţial al echilibrului de putere în Europa; încercarea popoarelor supuse de turci de a profita
de slăbiciunea Imperiului Otoman pentru a-şi câştiga libertatea.
Protectorat – formă de dependenţă politică a unui stat faţă de altul în virtutea unei
convenţii conform căreia statul protector conduce politica externă a statului protejat, acesta
păstrându-şi autonomia internă; conducere exercitată de statul protector; teritoriu sau ţară
caracterizate printr-o astfel de formă de dependenţă.
Protest – Faptul de a protesta; manifestare energică împotriva unei acțiuni considerate ca
nejustă; opoziție hotărâtă.
Rasism – concepție social-politică de discriminare, conform căreia rasele omeneşti pot fi
clasificate de la inferior la superior în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu
care par a fi înzestrate. Rasismul presupune că oamenii sunt inegali în funcţie de etnia căreia
îi aparţin sau de culoarea pielii, adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca
atare.
Reformă – transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de
structură, a unei stări de lucruri, pentru a obţine o ameliorare sau un progres; schimbare în
sânul unei societăţi (care nu modifică structura generală a acelei societăţi).
Renaştere – curent de înnoire socială şi culturală, care a apărut în Europa la sfârşitul
Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, înnoire caracterizată prin reînviorarea
interesului pentru cultura şi arta Antichităţii clasice. În perioada Renaşterii s-au produs
profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat
tranziţia de la societatea medievală către societatea modernă.
Revoluţie – ansamblul transformărilor calitative profunde, care cuprind fie un sistem în
întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia.
Revoluţie burghezo-democratică – transformare cu caracter politic în societatea epocii
moderne, caracterizată prin democratizarea societăţii, lichidarea sau limitarea privilegiilor
aristocraţiei, deschiderea accesului la viaţa politică reprezentanţilor maselor largi ale
populaţiei din diferite categorii sociale etc.
Revoluţie industrială – transformarea radicală social-economică din epoca modernă,
caracterizată prin trecerea de la producţia manuală manufacturieră la producţia mecanizată
de fabrică şi uzină.
Risorgimento – 1) denumire data mişcării naţionale italiene de eliberare naţională şi de
unificare într-un singur stat italian, precum şi perioada în care au avut loc aceste procese.
2) denumirea epocii din istoria Italiei, cuprinsă între c. 1820 (începuturile organizării
carbonarilor) și 1870 (încheierea procesului de unificare a Italiei, o dată cu alipirea Romei
la Regatul italian), caracterizată prin lupta pentru cucerirea independenței și pentru crearea
statului italian unitar. Denumirea este extinsă și asupra mișcării literare și ideologice a epocii.
Rusificare – proces de asimilare lingvistică şi culturală a minorităţilor naţionale de către
limba şi cultura rusă în cadrul Imperiului Rus.
Sanculoţi (sans-culottes) – locuitori săraci ai oraşelor. În timpul revoluţiei franceze
au jucat un rol important în garda naţională; în august 1792 au participat la răsturnarea
monarhiei, apoi au fost membri în organele revoluţionare locale. În 1792-1795 sanculoţi erau
numiţi toţi revoluţionarii radicali.
Semicolonie – stat formal independent, dar dependent din punct de vedere economic
de un alt stat.
Shogun (sei-i-tai shogun) – conducător militar în Japonia, „marele general care subjugă
barbarii din est”, a fost acordat iniţial de împăratul Go-Toba (1184-1198) şefului clanului
Minamoto, Yoritomo, în anul 1192. Ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu (1867-1867), după
abdicare, nu şi-a făcut seppuku, aşa cum ar fi cerut tradiţia, ci a trăit un timp în obscuritate,
iar mai apoi a fost primit la curtea imperială.
Șerbie – Instituție feudală caracterizată prin starea de dependență personală a țăranului
față de stăpânul feudal; starea de șerb; iobăgie.
Şuani – rebeli monarhişti şi catolici care acţionau în vestul Franţei şi se luptau împotriva
guvernului republican de la Paris.
194
Vot cenzitar – vot acordat în baza unui cens.
Zadruga – comunitate rurală în Serbia.
Zemstvă – organ eligibil al autoadministrării locale în Imperiul Rus, cu atribuţii în
domeniul învăţământului, sănătăţii, treburilor publice.
Epoca contemporană
Acord – înţelegere cu caracter politic, social-economic, cultural etc. dintre două sau mai
multe state; tratat.
Acord de procentaj – înţelegerea dintre Churchill şi Stalin prin care se fixau, într-o
manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică prin procente, influenţa Marii Britanii (în
înţelegere cu SUA) şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.
Agresiune – atac armat al unui stat sau al unei coaliții de state împotriva altui stat/state,
încălcând integritatea teritorială sau independența politică și economică a atacaților.
Beligerant – (armată, stat) care se află în stare de război.
Blitzkrieg – război– „fulger”.
Blocul celor de stânga sau Cartelul Stângii – bloc electoral creat din reprezentanţii
a cinci partide socialiste şi radicale, care a guvernat Franţa în anii 1924-1926 în frunte cu
Edouard Herriot.
Blocul Naţional – coaliţie a partidelor de dreapta, care au guvernat Franţa între 1920- 1924.
Cadrilater – partea de sud a Dobrogei, cedată de România Dobrogei, în conformitate cu
dictatul de la Craiova.
Chiabur – nume dat ţăranilor înstăriţi din Uniunea Sovietică, consideraţi duşmani de
clasă, şi care de cele mai dese ori nu doreau să intre benevol în colhozuri şi au fost supuşi
represiunilor, fiind deportaţi, condamnaţi etc.
Coaliţie – alianţă între două sau mai multe partide sau grupări politice, două sau mai
multe state etc. în vederea unor acţiuni comune.
Colectivizare – acţiuni întreprinse de puterea sovietică de trecere a mijloacelor de
producţie în proprietate colectivă, prin naţionalizare, expropriere etc., procese deseori
însoţite de violenţă, deportări, condamnări.
Colhoz („gospodărie colectivă”) – tip de gospodărie agricolă care arenda pământ de la Stat
şi avea o liberate mai mare decât sovhozul în organizarea lucrărilor, gestionarea veniturilor.
Commonwealth (confederaţie, comunitate) – asociaţie liberă a Marii Britanii şi a fostelor
sale colonii, devenite state independente, care îl recunosc pe suveranul britanic ca simbol
al legăturii lor şi ca şef al Commonwealth-ului (denumire cu care s-a înlocuit termenul de
imperiu, cu referire la statul britanic).
Comunism – ideologie politică a cărei obiectiv este instaurarea unei societăţi ideale,
caracterizate prin proprietate colectivă şi viaţă comună. Doctrina a încercat să descrie modul
în care societăţile industriale contemporane vor birui, în mod inevitabil, capitalismul prin
intermediul revoluţiei menite a crea o societate fără clase, în care nu va exista proprietate
privată şi în care fiecare va munci pe măsura posibilităţilor şi va primi în funcţie de necesităţi.
Datorită unor adepţi, precum Lenin, Stalin, etc, comunismul a devenit ideologia dominantă
în ţările din Europa de Est (1945-1989), URSS etc.
Comunism de război – politică economică dură, adoptată de bolşevici în timpul
războiului civil rus, având ca scop să asigure aprovizionarea oraşelor şi Armatei Roşii cu
alimente, cu arme şi cu muniţii, în condiţiile în care mecanismele şi relaţiile economice
normale fuseseră distruse.
Conferinţe Imperiale – conferinţe ale premierilor britanci şi coloniilor.
Conflict îngheţat – conflict armat, soluţionarea căruia este stopată de anumiţi factori pe
o durată lungă de timp, deşi operaţii militare nu se desfăşoară.
Corporatism – doctrină social-politică şi economică, apărută după Primul Război
Mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitoreşti cu corporaţii, organizaţii
profesionale din care să facă parte atât muncitorii, cât şi patronii, precum şi înlocuirea
parlamentului cu o reprezentanţă naţională a corporaţiilor.
Cortina de fier – denumire dată de W. Churchill împărţirii Europei în două: Occi-
dentul liber şi Estul ocupat şi comunizat de sovietici; sintagmă folosită pentru a desemna
linia de demarcaţie în Europa între Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană, din perioada
Războiului Rece.
195
Cultură – 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor
necesare pentru comunicarea acestor valori. 2. Faptul de a poseda cunoștințe variate în
diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală.
Criză economică – dereglare profundă a activităţii economice, manifestată prin
supraproducţie, inflaţie, cu grave repercusiuni sociale: pauperizare, șomaj, reducerea
salariilor etc.
Demilitarizare – interdicţia, prin tratate sau convenţii internaţionale, ca pe un teritoriu
sau într-o zonă să staţioneze forţe armate și să se ridice fortificaţii și instalaţii militare.
Democraţie – formă politică de organizare a societăţii, în care puterea este exercitată în
diferite feluri de către cercurile largi ale populaţiei.
Deportare – strămutare forţată a unei persoane sau grup de persoane dintr-o regune în
alta ca măsură represivă.
Destindere – perioada anilor 1962-1979 de îmbunătăţire a relaţiilor internaţionale,
eliminare a surselor de tensiune și conflict, de rezolvare a problemelor internaţionale în
contextul războiului rece.
Dictat – act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.
Dictatură – regim politic în care societatea nu dispune de mecanisme capabile să
controleze puterea politică și, prin urmare, un popor este condus forţat de către o persoană,
un partid sau un grup de oameni. Dictaturile nu ţin cont de drepturile omului, nu există
alegeri libere, nici opoziţie recunoscută de către putere.
Divizie – mare unitate militară, constituită de obicei din mai multe regimente.
Drept istoric – ceea ce este conform cu tradițiile și dezvoltarea istorică.
Drept la autodeterminare – dreptul unui popor de a-și hotărî singur soarta, a-și alege
singur statutul politic și calea de dezvoltare economică, socială și culturală.
Duce – titlu luat de Benito Mussolini în calitate de conducător suprem al statului.
Echilibrul terorii nucleare – situația în care SUA și Uniunea Sovietică și-au creat un
arsenal de arme nucleare care descuraja orice tentativă de atac din partea uneia sau alteia.
Economie de piaţă – formă modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul
căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom și eficient, în concordanţă cu regulile
dinamice ale pieţii. Statul nu intervine în acţiunile ce fac obiectul pieţei. Preţurile rezulltă
din legea cererii și ofertei. Economia de piață este caracterizată printr-un mecanism adecvat
de funcţionare, ale cărui componente sunt: piaţa, cererea, oferta, concurenţa, costul, preţul,
profitul, mediul ambiant.
Emigraţie – părăsirea ţării de baștină în vederea stabilirii cu traiul într-o altă ţară,
regiune; expateriere.
Epurare – nume dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la sfârșitul celui
de-al patrulea deceniu ai secolului trecut, care a inclus și epurarea (curățarea) partidului
communist, a armatei etc. Procesul presupunea identificarea și lichidarea “dușmanilor
poporului”.
Expansionism – politică agresivă de extindere teritorială sau a sferelor de influenţă.
Exterminare – uciderea sistemică a reprezentanţilor unei naţiuni, grup etnic, social etc.
Extremism – atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opinii, idei,
păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să-și
impună programul.
Factor politico-propagandistic – condiţii și/sau mijloace politice și propagandistice
care contribuie la crearea premiselor pentru realizare sau chiar atingerea unor obiec tive cu
caracter politic, expansionist, religios etc. (în cazul creării RASSM, în viziunea fondatorilor
acesteia, ea urma să joace rolul de factor politico-propagandistic faţă de România și ţările din
Peninsula Balcanică).
Fascism – ideologie apărută în Europa după Primul Război Mondial, care a stat la baza
unor partide de extremă dreaptă, caracterizându-se prin naţionalism extremist, misticism,
violenţă, demagogie socială etc.
Fuziune – contopire a două sau mai multe partide în unul singur.
Generaţie – totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de
aceeași vârstă; perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului.
196
Gulag – direcţia generală a lagărelor (glavnoe upravlenie lagerei), creată în anii ’30 ai sec.
XX; termen folosit pentru a denumi sistemul represiv și reţeaua de lagăre.
Guvern de uniune naţională – coaliţie de guvernare creată din reprezentanţii mai multor
partide, cu scopul de a depăși o situaţie de criză politică.
Imigraţie – sosirea și stabilirea cu traiul într-o țară străină, părăsind țara de origine.
Istorie contemporană – domeniu de studiu al istoriei universale sau știinţă a istoriei care
studiază trecutul a câtorva generaţii care mai sunt în viaţă.
Keynesianism – teorie economică aparţinând economistului britanic John Maynard
Keynes, foarte influentă în primele decenii postbelice. Keynes susţinea intervenţia activă
a guvernului în economie prin controlul politicilor monetare și prin investiţii publice
(cheltuind, dacă era nevoie, în deficit), pentru a stimula consumul în perioadele de recesiune.
Criza anilor ’70 și perioada următoare avea să aducă abandonarea treptată a keynesianismului
în condiţiile în care guvernele au fost incapabile să rezolve problema șomajului de masă și să
revină la un ritm de creștere susţinut.
Lend-Lease – program de stat aprobat de Congresul SUA prin legea Lend-Lease Act
(1941), conform căruia SUA acordau aliaţilor săi (în special Marii Britanii și URSS) ajutor
economic, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, alcătuit din tehnică militară, alimente,
petrol etc.
Lutwaff – aviaţia militară germană, constituită în 1935 sub comanda lui H. Göring,
violând restricţiile impuse înarmării germane de către Tratatul de la Versailles.
Marea teroare – nume dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la sfârșitul
celui de-al patrulea deceniu al secolului XX, care a inclus și epurarea din cadrul partidului
comunist. Termenul de represiune a fost în mod oficial folosit pentru a indica urmărirea
oamenilor recunoscuţi drept dușmani ai poporului și contrarevoluţionari.
Migraţie – deplasare în vederea schimbării locului de trai și de muncă, determinată de
factori sociali, politici, economici sau naturali.
Minoritate etnică – grup etnic aflat în minoritate faţă de naţiunea majoritară dintr-o ţară.
Monarhie autoritară – formă de guvernare în frunte cu un monarh, care este principalul
factor al puterii executive și emite decrete cu putere de lege.
Monarhie constituţională – formă de guvernare în frunte cu un monarh, atribuţiile
căruia sunt limitate de o constituţie.
Nazism – mișcare totalitară condusă de Adolf Hitler, ca lider al Partidului Naţional-
Socialist din Germania (1920-1945). Își are originea în militarismul și disciplina tradiţională
din Prusia și în Romantismul german, care celebra trecutul mitic și proclama drepturile
individului excepţional deasupra tuturor celorlalte legi. Ideologia mișcării a fost influenţată
de credinţa lui Hitler în superioritatea germană și de pericolele comunismului.
NEP (Noua politică economică) – un compromis provizoriu între comunism și capitalism
– micile întreprinderi erau liberalizate iar micul comerţ era restabilit.
Nomenclatură – totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de stat din
fosta URSS și țările blocului comunist.
Ocupare progresivă – luare în stăpânire treptată, avansând, a unei regiuni, ţări.
Overlord – denumirea operaţiei de debarcare a forţelor aliaţilor la 6 iunie 1944 în
Normandia.
Pact – denumire dată unor tratate internaţionale, bilaterale sau multilaterale, cu caracter
solemn, privind relaţiile politice dintre state, încheiate în special în scopul menţinerii păcii
sau al colaborării strânse dintre semnatari.
Parlament – organ legislativ suprem în statele democratice, total sau parțial eligibil.
Partid – grupare de oameni uniţi prin comunitatea concepţiilor politice, ideologice, a
intereselor sociale etc.
Partid – grupare relativ organizată de oameni uniţi prin comunitatea de idei, scopuri şi
interese.
Planul Barbarossa – denumirea planului secret, conceput de Hitler la finele anului 1940,
care prevedea invadarea URSS.
Planul Marshall – plan de acordare a ajutorului economic ţărilor europene în scopul
refacerii economiei lor, pentru dezvoltarea condiţiilor politice şi sociale necesare existenţei
instituţiilor libere. Denumirea vine de la numele secretarului de stat al SUA - G. Marshall.
197
Plebiscit – consultare prealabilă a cetăţenilor, care urmează să se pronunţe prin „da” sau
„nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanţă deosebită.
Politica de „containment” – stăvilire a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi
în restul lumii.
Politică naţională – politică promovată faţă de minorităţile etnice sau faţă de o anumită
naţiune, popor.
Puciul de bere – în noiembrie 1923, la Munchen, Adolf Hitler şi generalul Ludendorff
au încercat să realizeze o lovitură de stat. însă forţele de ordine au respins această tentativă.
“Puciul de bere” a eşuat. Hitler a fost întemniţat (1923-1924).
Rasism – concepţie social-politică antiştiinţifică şi reacţionară, care susţine ideea
nefondată a inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor, precum şi caracterul determinant,
în istorie, al particularităţilor rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase.
Război rece – stare de încordare, neîncredere şi ostilitate care a caracterizat vreme de
peste patru decenii relaţiile dintre est şi Vest, dintre lumea comunistă şi lumea occidentală
democratică; stare de încordare a relaţiilor internaţionale, caracterizată de o confruntare
politică, diplomatică, psihologică etc., de goana înarmărilor.
Rebeliune – răzvrătire prin acte de violenţă şi de ameninţare cu forţa faţă de organele de
stat.
Referendum – consultare directă a cetăţenilor, chemaţi să se pronunţe prin vot asupra
unui proiect de lege de o deosebită importanţă pentru stat sau asupra unor probleme de
interes general.
Regent – persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ţinând locul monarhului în
timpul unei regenţe.
Regenţă – guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul
minoratului, absenţei sau bolii unui monarh; perioadă cât durează această guvernare;
persoanele (sau persoana) care guvernează în această perioadă.
Reich – denumirea dată Imperiului German.
Reparaţii de război – compensarea, financiar sau în natură, de către statele învinse a
pagubelor provocate altor state în timpul războiului. Reparaţiile se decid prin tratatele de
pace (vezi şi contribuţie).
Represiune – reprimare prin violenţă a unei acţiuni de opoziţie.
Republică parlamentară – formă de guvernământ în care organele de conducere sunt
alese, iar puterea supremă în stat aparţine parlamentului, executivul este o emanaţie a
acestuia în frunte cu primul ministru, iar şeful statului (preşedintele) are, cu mici excepţii,
funcţii simbolice.
Republică prezidenţială – formă de guvernământ în care organele de conducere sunt
alese, preşedintele este atât şeful statului, cât şi şeful executivului. Preşedintele este ales de
popor.
Sanacja (sanaţia) – denumirea regimului de dictatură, instaurat de Josef Pilsudski în
Polonia, ce urmărea scopul de „redresare” (însănătoşire) a ţării.
Seim – denumire dată, în diferite perioade, Parlamentului Poloniei sau Camerei Inferioare
a acestuia.
Sferă de interes – teritoriu asupra căruia îşi manifestă interesul politic sau/şi economic
un stat, o mare putere.
Sindicat – organizaţie profesională de masă, care are drept scop apărarea intereselor
salariaţilor.
Sistem al partidului unic – sistem politic în care există doar un singur partid.
Sovhoz („gospodărie sovietică”) – era un tip de gospodărie agricolă în Uniunea Sovietică
care era proprietatea statului şi trebuia să-şi onoreze obligaţiile fiscale iniţial faţă de stat, şi
apoi, dacă rămânea, să distribuie roada şi ţăranilor.
Soviete – în Rusia sovietică, apoi URSS, organ al puterii de stat centrale şi locale, format
din deputaţi aleşi de cetăţeni (presupus aleşi de cetăţeni, în realitate desemnaţi de partidul de
la conducere).
198
Suprarealism (surrealism) – curent artistic şi literar de avangardă din sec. XX, care neagă
gândirea logică şi îşi îndreaptă toată atenţia asupra iraţionalului, inconştientului, viselor
şi fenomenelor de automatism, considerându-le ca fiind unica modalitate revelatoare a
veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţi.
Suveranitate – atribut inalienabil al unui stat de a-şi exercita autoritatea sa necontestată
în limitele hotarelor lui; de a-şi decide singur şi fără nici un amestec din afară politica internă
şi cea externă.
Tigrii Est-Asiatici – termen ce denumeşte economiile Hong Kongului, Singaporelui,
Coreei de Sud şi Taiwanului. Aceste teritorii şi state s-au remarcat prin creştere economică
susţinută şi industrializare accelerată intre anii 1960 și 1990.
Totalitarism – concept (preluând expresia „stat totalitar” prin care era definit, şi în fascism,
statul corporatist) introdus de Hannah Arendt („Originile totalitarismului”, 1951) pentru a
defini regimurile antidemocratice din sec. XX (fascism, nazism, comunism), caracterizate
prin lipsa controlului din partea instituțiilor reprezentative ale Statului asupra guvernului,
prin lipsa libertății presei şi a libertății de asociere, prin obsedanta mobilizare ideologică a
maselor ca instrument de control asupra societății de către șeful statului şi partidul unic, prin
absența responsabilității etice a indivizilor în decursul aplicării directivelor primite din partea
puterii, opoziția netă față de principiile pluralismului democratic liberal.
Trade-union – organizație sindicală muncitorească în Marea Britanie.
Tratat de neagresiune – tratat internaţional dintre două sau mai multe state care se obligă
să nu se agreseze reciproc şi să nu susţină vreun alt stat care agresează una dintre părţile
semnatare.
Treilea Reich (al) – al Treilea Imperiu, Imperiul German (1933-1945).
Ultimatum (notă ultimativă) – notă diplomatică prin care un stat prezintă altui stat o
condiţie definitivă, al cărui refuz antrenează luarea unor măsuri de constrângere.
Wehrmacht – denumire oficială dată în Germania nazistă forţelor armate.
Welfare state – în traducere – „statul bunăstării”. Termen consacrat de politica gu-
vernului laburist din perioada 1945–1951 şi care a ajuns să definească, într-o oarecare
măsură, politicile duse de statul-providenţă. „Statul bunăstării” este statul intervenţionist,
statul care redistribuie, care prin intermediul politicilor sociale şi economice încearcă să
asigure egalitatea de şanse cetăţenilor săi, pornind de la crearea de locuri de muncă până la
sănătate şi educaţie gratuite.
Zone (oraşe) libere – teritorii disputate de unele state şi care au primit un statut
internaţional, sub controlul Societăţii Naţiunilor.
Sugestiile și observațiile dvs. le puteți expedia autorilor la adresele:

Adrian Dolghi: dadrian@mail.md
Alina Felea: afelea44@yahoo.com
199
CUPRINS
Cuvânt înainte .................................................................................................3
DOCUMENTE ISTORICE ÎN 30 MODELE DE TESTE ......................................5
REPREZENTAREA TIMPULUI ISTORIC ............................................................66
REPREZENTAREA SPAŢIULUI ISTORIC .........................................................84
ROLUL PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE ..............................................................86
RELAŢII DE CAUZALITATE ...............................................................................108
SINTEZE PENTRU ESEURI ................................................................................124
Epoca antică
1. Contribuţia civilizaţiei antice în constituirea actualei civilizaţii europene a) în baza
civilizației egiptene (124); b) în baza civilizației grecești (125); c) în baza civilizației
romane (127).
2. Impactul istoric al războaielor daco-romane asupra formării poporului român (130).
3. *Polisul atenian – democraţie reprezentativă limitată (131).
4. Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus - proces istoric inevitabil (133).
Epoca medievală
1. Moștenirea imperială în Europa creștină: de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin
(135).
2. Constituirea statului medieval Ţara Moldovei: între legendă și adevăr istoric (136).
3. Lupta antiotomană – expresie a politicii externe a domnitorilor români în epoca me-
dievală (139).
4. Instaurarea regimului de suzeranitate otomană și formele lui de manifestare în Ţările
Române (142).
5. *Ctitoriile medievale – valori culturale și spirituale (145).
6. Rolul bisericii in societatea medievală în Europa Occidentală: a) Relaţia bisericii creș-
tine occidentale cu puterea politică în epoca medievală (146); b) Rolul bisericii in
societatea medievală din Europa Occidentală (148).
Epoca modernă
1. Impactul regimului fanariot asupra evoluţiei politice și socio-economice a Ţărilor Ro-
mâne (150).
2. Formarea statelor naţionale moderne: general și particular (152).
3. Impactul revoluţiei industriale asupra evoluţiei lumii moderne (154)
4. Revoluţiile de la 1848-1849 în Ţările Române: general și specific (157).
5. *Rivalităţile ruso-austro-otomane în epoca modernă și consecinţele
lor pentru Principatele Române (159).
6. Rivalitatea marilor puteri în contextul relaţiilor internaţionale (1870-1914) (161).
7. Basarabia – de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873) (164).
Epoca contemporană
1. Sistemul Versailles-Washington – factor determinant în declanșarea celui de-al Doilea
Război Mondial (165).
2. *Evoluţia regimurilor totalitare în perioada interbelică: studiu comparativ. (168)
3. Basarabia în perioada interbelică: progrese și limite (171).
4. *Activitatea partidelor politice în Romania (1918-1938) (173).
5. Integrarea europeană: realizări, probleme și perspective (175).
6. Problemele globale ale umanităţii – test de maturitate al comunităţii internaţionale
(177).
VOCABULAR ISTORIC ........................................................................................180
200

Istoria Romanilor I Universala Ghid I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Romanilor I Universala Ghid I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Adrian DOLGHI ▪ Alina FELEA

Viorica NEGREI, grad didactic superior, inspector școlar

Prezentul material didactic a fost elaborat în conformitate cu Pro-

Stimaţi elevi și profesori!

Vă dorim succes la examene!

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor.

Citește cu atenţie sursele istorice propuse și răspunde la sarcinile de lucru for-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. ”…Ruptura definitivă dintre coloniile americane și metropolă s-a produs

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa A. ”I. Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (...).

Sursa B. „Art. 16. 1. Să se acorde ...tuturor locuitorilor acestor principate amnistierea

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa A. „ Schimbările care se produceau în regimul proprietăţii, ca și în sistemul de

Sursa B. .,, …Orice francez se va bucura de drepturi civile; străinul se va bucura de

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. „…Art. V. principatele Moldovei și Valahiei, punîndu-se, în urma unei ca-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. „…Pe scurt poporul român recapitulând decretează: 1. Independenţa sa

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

II. Relaţia de cauzalitate în istorie.

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Citește cu atenţie sursele istorice propuse și răspunde la sarcinile de lucru for-

Sursa B. ,,…Călăuzindu-se după principiul că supunerea locuitorilor acestui ţinut

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. ,,Art. XXII. Principatele Muntenia și Moldova vor continua să se bucure,

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor.

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. „…Franţa și Rusia însufleţite de dorinţa comuna de a păstra pacea, și nea-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. „…Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reich-ul german

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor.

Sursa B. „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. „Foametea și deportările organizate le-au îngreuiat și mai mult situaţia

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. (…) Un instrument eficient al regimului sovietic de ocupaţie în menţinerea

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Sursa B. „Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene stabilește obiecti-

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor.

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

II. Relaţia de cauzalitate în istorie.

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor.

I. Timpul, spaţiul și personalitatea în baza analizei și valorificării surselor pro-

Scara: 0,5 cm =10 ani

Scara: 0,5 cm =10 ani

1895 Inventarea telegrafului fără fir de G. Marconi.

Ungheni Tuzara Dubăsari

9. * Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre Politica externă a Imperiu-

Sugestiile și observațiile dvs. le puteți expedia autorilor la adresele:

S-ar putea să vă placă și