Curs Drept internațional public 2 martie 2023

(este materia care se regaseste in cursul 17 din cartea Domnului Profesor

Adrian Nastase)

Dreptul tratatelor. Prevederile legislației române privind încheierea

tratatelor. Rezerve. Aplicare .Interpretare

A.Prevederile legislației române privind încheierea tratatelor.

Referitor la prevederile interne care reglementează procedura încheierii

tratatelor, avem în vedere:

- Art.11, art.20,art.91, alin.1, art 146-149 din Constituția României

- Legea 590/2003 privind tratatele, această lege a intrat în vigoare la 11
februarie 2004,
- Legea 276/2011 privind procedura prin care România devine parte
la tratatele încheiate între Uniunea Europeană şi statele membre, pe
de o parte, şi state terţe şi organizaţiile internaţionale pe de altă parte,
- Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative cu modificările și completările
intervenite.

1.Legea 590/2003 privind tratatele, această lege a intrat în vigoarela 11

februarie 2004

Legea este structurată în patru capitole, după cum urmează:

-Capitolul I-Definiţii şi tipuri de tratate;
-Capitolul II-Procedura încheierii tratatelor;
-Capitolul III-Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor;
-Capitolul IV-Dispoziţii diverse.
Capitolul I conţine o secţiune ce cuprinde definiţii ale celor mai importante
noţiuni utilizate în textul legii. Se clarifică, în baza preverilor Convenţiei de la
Viena din 1969 şi a doctrinei, aspecte privind: definirea tratatului, conţinutul
încheierii tratatelor, noţiunea de depline puteri, ratificarea, aprobarea,
acceptarea, aderare, rezerva la tratat, ş.a. În art. 2, pct.1 se prezintă categoriile
de tratate care fac obiectul legii, astfel România, Guvernul României, precum şi
ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pentru care
această atribuţie este expres prevăzută de legislaţia în vigoare, pot încheia
tratate la nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate la
nivel departamental. Menţionăm că în cadrul capitolului final, în art. 41 se
reglementează procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor
administraţiei publice locale cu autorităţi similare din alte state.
Conform art. 2, pct.2 din legea 590/2003, tratatele se încheie cu
respectarea principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative ale
dreptului internaţional, a dreptului Uniunii Europene, a normelor
cutumiare internaţionale, a Constituţiei României şi în conformitate cu
prevederile legii indicate.
În capitolul II se prezintă procedura încheierii tratatelor în funcţie de
categoriile de tratate evocate în primul capitol.Capitolul II este structurat în
următoarele secţiuni: secţiunea 1 privind aprobarea iniţierii negocierilor;
secţiunea a-2-a numită desfăşurarea negocierilor; secţiunea a-3-a/aprobarea
semnării; secţiunea a-4-a/deplinele puteri; secţiunea a-5-a/exprimarea
consimţământului statului de a deveni parte la tratat ce conţine dispoziţii privind
categoriile de tratate supuse ratificării, condiţiile în care intervine aderarea,
acceptarea şi aprobarea; secţiunea a-6-a privind intrarea în vigoare a tratatelor;
secţiunea a-7-a referitoare la tratatele în formă simplificată, consacrare
determinată de necesitatea reglementării rapide a relaţiilor dintre state şi
secţiunea a-8-a numită înregistrarea tratatelor.
Capitolul III conţine dispoziţii privind aplicarea tratatelor (secţiunea 1) şi
modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor (secţiunea a 2-a).
Capitolul IV numit ,,Dispoziţii diverse”, conţine 7 secţiuni cu privire la:
atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe, publicitatea textelor tratatelor
anterior publicării în Monitorul Oficial al României, exprimarea compatibilităţii
prevederilor tratatelor cu Constituţia României, procedura încheierii înţelegerilor
la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale cu autorităţile similare din
alte state, sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea tratatelor,
excepţiile de la legea română privind tratatele şi dispoziţii finale.
Primul capitol cuprinde o serie de definiții care contribuie la înțelegerea
corespunzătoare a prevederilor legii. În acest sens sunt definite următoarele
concepte utilizate în lege:
- tratat reprezintă actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau
la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a
stinge drepturi si obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul
internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau
în mai multe instrumente conexe;
- încheierea tratatelor se înţelege succesiunea de etape care trebuie urmate,
ansamblul de activităţi care trebuie desfăşurate, precum şi ansamblul de
proceduri şi reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în
vigoare pentru România;
- parafare se înţelege aplicarea iniţialelor numelor reprezentanţilor părţilor
la negociere, în vederea autentificării, cu caracter provizoriu, a textului
convenit sau adoptat în urma negocierilor;
- semnare ad referendum se înţelege etapa facultativă a încheierii tratatelor,
care constă în semnarea cu menţiunea ad referendum a unui tratat de către
reprezentanţii părţilor prezente la negociere, în vederea fixării cu caracter
provizoriu a textului convenit sau adoptat în urma negocierii;
- depline puteri se înţelege documentul eliberat de Ministerul Afacerilor
Externe, semnat de ministrul afacerilor externe şi învestit cu sigiliul de
stat, potrivit reglementărilor şi practicii internaţionale, care consemnează
aprobarea pentru participarea la negocieri, pentru semnarea tratatelor la
nivel de stat sau de Guvern ori pentru participarea delegaţiilor române la
reuniuni internaţionale;
- ratificare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a
deveni parte la un tratat care a fost semnat de partea română, prin
adoptarea unei legi de ratificare de către Parlament sau, în condiţiile legii,
prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului;
- aprobare se înţelege modalitatea de exprimare a consimţământului de a
deveni parte la un tratat care a fost semnat de partea română, prin
adoptarea unei hotărâri de aprobare de către Guvern;
- aderare se înţelege modalitatea prin care se exprimă consimţământul de a
deveni parte la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea
română;
- acceptare se înţelege modalitatea prin care se exprimă consimţământul de
a deveni parte la un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea
română şi care prevede expres această modalitate;
- rezerva se înţelege declaraţia unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau
denumirea sa, formulată cu ocazia semnării, ratificării, aprobării, aderării
sau acceptării unui tratat multilateral, prin care se urmăreşte modificarea
sau excluderea efectelor juridice ale anumitor prevederi ale acestuia
pentru partea română, dacă tratatul nu interzice asemenea rezerve şi ele
sunt conforme dreptului internaţional; pentru a produce efecte, rezervele
formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau la aprobare;
- declaraţie se înţelege menţiunea formulată cu ocazia semnării, ratificării,
aprobării, aderării sau acceptării unui tratat multilateral, prin care se
interpretează unele prevederi ale tratatului de către partea română sau prin
care partea romănă efectuează notificările cerute de tratat; declaraţiile
formulate la semnare trebuie confirmate la ratificare sau la aprobare;
- instrument de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare se înţelege
documentul prin care se consemnează ratificarea, aderarea, acceptarea sau
aprobarea tratatelor;
- elemente de identificare a tratatului se înţelege, în cazul tratatelor
bilaterale, titlul acestora, data şi locul semnării, iar în cazul tratatelor
multilaterale, titlul acestora, data si locul adoptării şi/sau deschiderii spre
semnare;
 - denunţare, renunţare, retragere se înţelege actul unilateral prin care partea
română îşi manifestă voinţa de a nu mai fi legată prin tratat, conform
dreptului internaţional;
- contract de stat se înţelege o înţelegere încheiată de către statul sau
Guvernul român, precum şi de ministere sau alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale cu alt stat, guvern, organizaţie
internaţională, respectiv cu instituţii financiare sau alte entităţi ce nu au
calitatea de subiect de drept internaţional în domeniul economic,
comercial, financiar şi în alte domenii şi care nu este guvernată de dreptul
internaţional public.

În ceea ce privește categoriile de tratate, se arată că România,

Guvernul României, precum şi ministerele şi alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale, pentru care aceasta atribuţie este expres
prevazută de legislaţia în vigoare, pot încheia tratate la nivel de stat, tratate
la nivel guvernamental, respectiv tratate la nivel departamental. Tratatele
se încheie cu respectarea principiilor fundamentale şi a celorlalte norme
imperative ale dreptului internaţional, a dreptului comunitar, a normelor
cutumiare internaţionale, a Constituţiei României, în conformitate cu
prevederile prezentei legi.

Având în vedre că exprimarea consimțământului statului de a deveni

parte la tratat se realizează prin proceduri specifice interne, vom prezenta
prevederile legale referitoare la aceste aspecte.

Articolul 18
(1)Exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat se face, după
caz, prin ratificare, aprobare, aderare sau acceptare.

(2) În mod excepţional, în cazurile prevăzute la art. 26 alin.(1), exprimarea

consimţământului de a deveni parte la tratat se poate face prin semnarea
tratatului respectiv.

Articolul 19
(1) Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele categorii
de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al
acestora;
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau
care implică angajamente cu caracter politic;
c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter
militar;
d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat,
inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum şi la zonele asupra
cărora România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie;
e) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate
de membru la organizaţii internaţionale interguvernamentale;
g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui
angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul de
stat;
h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară, pentru
aplicare, adoptarea unor noi dispoziţii normative având forţă juridică de
lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi cele care prevăd
în mod expres cerinţa ratificării lor.
(2) Tratatele prevăzute la alin. (1) nu se ratifică prin ordonanţe ale
Guvernului.
(3) În situaţii extraordinare, tratatele prevăzute la alin. (1) lit.b)-h), a căror
reglementare nu poate fi amânată, vor putea fi ratificate prin ordonanţe de
urgenţă ale Guvernului, sub condiţia justificării temeinice a urgenţei
ratificării.

Articolul 20
Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub incidenţa
prevederilor art. 19, precum şi tratatele semnate la nivel departamental
sunt supuse Guvernului spre aprobare prin hotărâre.

Articolul 21
(1)Tratatele multilaterale care nu au fost semnate în numele României sau
la nivel guvernamental, la care România sau Guvernul României urmează
să devină parte şi care intră sub incidenţa prevederilor art. 19 alin. (1), sunt
supuse Parlamentului spre aderare sau acceptare prin lege, dacă prevăd
expres aceasta modalitate de exprimare a consimţământului de a deveni
parte la ele.
(2) În situaţii extraordinare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevazute la
art. 19 alin. (3), tratatele multilaterale prevăzute la alin. (1) pot fi supuse
aderării sau acceptării prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului.
(3) Tratatele prevăzute la alin. (1) care nu intră sub incidenţa prevederilor
art. 19 alin. (1) sunt supuse Guvernului, spre aderare sau acceptare, prin
hotărâre.

Articolul 22
(1)Tratatele se ratifică, se aprobă, se acceptă sau se aderă la ele prin lege ori se
aprobă, se acceptă sau se aderă la acestea prin hotărâre a Guvernului, după caz.
(2) În cazul excepţional prevăzut la art. 19 alin. (3) şi la art. 21 alin. (2) se
elaborează o ordonanţă de urgenţă de ratificare, aderare sau acceptare, care va fi
supusă aprobării Parlamentului prin lege.
(3) Titlul actului normativ va conţine menţiunea ratificării, aprobării, aderării
sau acceptării tratatului, titlul complet al tratatului şi celelalte elemente de
identificare.
(4) Actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare conţine, de
regulă, un articol unic care prevede menţiunea "se ratifică ...", "se aprobă ...", "se
aderă la ...", "se acceptă ...", urmată de titlul complet al tratatului, însoţit de
celelalte elemente de identificare, după cum urmează:
a) în cazul tratatelor bilaterale - data şi locul semnării;
b)în cazul tratatelor multilaterale supuse ratificării sau aprobării - data şi locul
adoptării şi/sau deschiderii spre semnare, aceste elemente de identificare fiind
însoţite de menţionarea datei intrării în vigoare a tratatului, dacă este cazul,
precum şi a datei şi locului semnării de către partea română;
c)în cazul tratatelor multilaterale supuse aderării sau acceptării - data şi locul
adoptării şi/sau deschiderii spre semnare, aceste elemente de identificare fiind
însoţite de menţionarea datei intrării în vigoare a tratatului, dacă este cazul.
(5) Actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare a unui tratat
multilateral poate cuprinde şi unul sau mai multe articole continând rezerve
şi/sau declaraţii ale parţii române, care se fac cu respectarea strictă a
prevederilor tratatului.
(6) În cazul acelor tratate ale căror dispoziţii implică modificarea sau
completarea unuia sau mai multor acte normative în vigoare, actul normativ de
ratificare, aprobare, aderare sau acceptare va include prevederi exprese, cu
trimiteri clare, prin care se modifică sau se completează dispoziţiile actelor
normative respective, pentru asigurarea concordanţei cadrului legislativ intern
cu prevederile tratatului.
(7) În cazul tratatelor ale căror prevederi implică adoptarea de dispoziţii
normative de drept intern pentru aplicarea prevederilor lor, actul normativ de
ratificare, aprobare, aderare sau acceptare va include norme detaliate de natura
să permită aplicarea tratatului, fără ca prin aceste norme să se poată aduce
atingere regimului juridic stabilit prin tratat sau textului tratatului.
(8) În cazul în care pentru aplicarea prevederilor tratatelor prevăzute la alin. (7)
este suficientă adoptarea de acte normative cu forţă juridică inferioară actului
normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare, actul normativ respectiv
va fi adoptat imediat după adoptarea actului normativ de ratificare, aprobare,
aderare sau acceptare.
(9) Normele de natura să permită aplicarea tratatului la care se referă alin. (6)-
(8) intră în vigoare la data intrării în vigoare a tratatului sau după aceasta dată, în
termenul prevăzut de acestea.
(10) Prevederile alin. (6)-(9) nu aduc atingere posibilităţii adoptării unor
dispoziţii normative de drept intern pentru aplicarea prevederilor unui tratat,
ulterior intrării în vigoare a acestuia, în cazul în care acest lucru se va dovedi
necesar.
(11) Prevederile alin. (6)-(9) nu se aplică în cazul tratatelor ale căror dispoziţii
implică adoptarea unor legi organice pentru aplicarea lor.
(12) Proiectul de act normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare se
iniţiază şi se avizează în conformitate cu procedura prevazută la art. 3, respectiv
art. 4 şi 6, care se adaptează corespunzător, Ministerul Justiţiei fiind ultimul în
ordinea avizatorilor, şi se adoptă în conformitate cu normele procedurale în
vigoare, în funcţie de tipul actului normativ.
(13) În cazul în care, datorită conexiunii dintre ele, două sau mai multe tratate se
ratifică, se aprobă, se aderă la acestea sau se acceptă prin acelaşi act normativ,
măsura ratificării, aprobării, aderării sau acceptării se va exprima, pentru fiecare
tratat, printr-un articol distinct.

Articolul 23
(1)Expunerea de motive care însoţeşte proiectul de lege de ratificare, aderare sau
acceptare, respectiv nota de fundamentare care însoţeşte proiectul hotărârii
Guvernului de aprobare, aderare sau acceptare ori proiectul ordonanţei de
urgenţă a Guvernului de ratificare, aderare sau acceptare va cuprinde
următoarele:
a) necesitatea încheierii tratatului pentru partea română;
b) finalitatea încheierii tratatului pentru partea română;
c) istoricul negocierilor;
d) în cazul tratatelor bilaterale semnate, supuse ratificarii sau aprobării - data şi
locul semnării, menţionarea persoanei semnatarului din partea română;
e) în cazul tratatelor multilaterale semnate de partea română, supuse ratificării
sau aprobării - data şi locul adoptării şi/sau deschiderii spre semnare, data şi
locul semnării de către partea română, cu menţionarea persoanei semnatarului,
data intrării în vigoare, dacă este cazul;
f) în cazul tratatelor multilaterale supuse spre aderare sau acceptare - data şi
locul adoptării şi/sau deschiderii spre semnare, data intrării în vigoare, dacă este
cazul;
g) prezentarea prevederilor relevante ale tratatului din perspectiva intereselor
părţii române, a implicaţiilor pe care le are tratatul asupra obligaţiilor juridice şi
altor angajamente internaţionale asumate anterior de partea română, respectiv
asupra legislaţiei interne, inclusiv din perspectiva compatibilităţii cu dreptul
comunitar, precum şi a măsurilor de adaptare necesare;
h) prezentarea prevederilor prin care se urmareşte asigurarea concordanţei
cadrului legislativ intern cu prevederile tratatului la care se referă alin. (6) şi (7)
ale art. 22;
i) prezentarea şi motivarea rezervelor sau declaraţiilor la tratat, dacă este cazul,
cuprinse în proiectul de act normativ de ratificare, aprobare, aderare sau
acceptare;
 j) în cazul excepţional prevăzut la art. 19 alin. (3) şi la art. 21 alin. (2),
justificarea temeinică a urgenţei ratificării, aderării sau acceptării, prin
ordonanţa de urgenţă a Guvernului, menţionarea interesului public afectat în
lipsa ratificării, aderării sau acceptării, precum şi a obţinerii aprobării exprese a
Preşedintelui României.
(2) În cazul tratatelor semnate la nivel de stat, la expunerea de motive a
proiectului legii de ratificare se anexează, în copie, memorandumul pentru
aprobarea semnării.

Articolul 24
(1)După adoptare, actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare
se publică, fără plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, însoţit de textul
în limba română al tratatului.
(2) În cazuri temeinic justificate, Parlamentul şi, respectiv, Guvernul pot hotărâ
ca textele anumitor tratate să nu fie publicate în Monitorul Oficial al României,
Partea I, acestea urmând să fie comunicate tuturor instituţiilor interesate.

Articolul 25

(1) Tratatele intră ân vigoare în conformitate cu prevederile cuprinse în

acestea.
(2) Tratatele bilaterale la nivel de stat intră în vigoare la data schimbului
instrumentelor de ratificare, la termenul prevăzut de tratat sau printr-o
altă modalitate prevazută de acesta, în conformitate cu prezenta lege.
(3) Tratatele bilaterale la nivel guvernamental sau departamental intră în
vigoare la data ultimei notificări prin care se comunică celeilalte părţi
îndeplinirea procedurilor interne necesare pentru intrarea în vigoare, la
termenul prevăzut de tratat de la data ultimei notificări sau printr-o altă
modalitate prevazută de tratat, în conformitate cu prezenta lege.
(4) Instrumentele de ratificare, aderare sau acceptare a tratatelor la nivel
de stat se redactează de către Ministerul Afacerilor Externe, se semnează de
către Preşedintele României, se contrasemnează de către ministrul
afacerilor externe şi se investesc cu sigiliul de stat.
(5) Instrumentele de aprobare, aderare sau acceptare a tratatelor la nivel
guvernamental, dacă este cazul, se redactează de către Ministerul
Afacerilor Externe, se semnează de către primul-ministru al Guvernului, se
contrasemnează de către ministrul afacerilor externe şi se investesc cu
sigiliul de stat.
(6) Instrumentele prevăzute la alin. (5) urmează a fi schimbate între părţi
sau depuse la depozitar de către Ministerul Afacerilor Externe.
(7) Notificarea, dacă este cazul, a celeilalte părţi sau a depozitarului cu
privire la îndeplinirea procedurilor interne vizând ratificarea, aprobarea,
aderarea sau acceptarea tratatelor se realizează de către Ministerul
Afacerilor Externe, pe cale diplomatică.
(8) În cazul în care ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea s-a
făcut cu rezerve sau/şi declaraţii, conţinutul acestora, astfel cum este redat
în actul normativ de ratificare, aprobare, aderare sau acceptare, va fi inclus
ca atare în textul instrumentului de ratificare, aprobare, aderare sau
acceptare ori în notificarea privind îndeplinirea procedurilor interne
vizând ratificarea, aprobarea, aderarea sau acceptarea.
(9) Intrarea în vigoare a tratatelor se face cunoscută prin ordin al
ministrului afacerilor externe, care se publică, fără plată, în Monitorul
Oficial al României, Partea I, în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la
data intrării în vigoare.

Articolul 26
(1)Pot intra în vigoare de la data semnării următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel guvernamental sau departamental care se încheie în
aplicarea unor tratate în vigoare care prevâd expres aceasta posibilitate;
b) protocoalele de cooperare la nivel departamental pe care le încheie
Ministerul Afacerilor Externe al României cu ministerele afacerilor externe
ale altor state;
c) programele de cooperare la nivel guvernamental şi departamental în
domeniul educaţiei, culturii, sportului, cercetării, pe termen de cel mult 5
ani, fără posibilitatea prelungirii automate a valabilităţii;
d) tratatele prin care se acordă asistenţă financiară nerambursabilă din
partea Uniunii Europene sau a statelor membre, inclusiv cele care implică a
contribuţie a părţii române, şi care sunt negociate şi semnate de
reprezentanţii ministerului care gestionează problematica integrării
europene, în calitate de coordonator naţional al asistenţei financiare
nerambursabile, respectiv cele privind participarea la programe
comunitare;
e) tratatele, altele decât cele menţionate la lit. d), prin care se acordă
asistenţă financiară nerambursabilă, precum şi cele la nivel guvernamental
sau departamental care reglementează derularea unor proiecte de
specialitate sau cu caracter tehnic, cu sprijinul financiar al partenerului
străin.
(2) Tratatele prevăzute la alin. (1) pot fi semnate numai după obţinerea
aprobărilor prevăzute de prezenta lege pentru semnare, inclusiv pentru
intrarea în vigoare de la data semnării, şi după eliberarea deplinelor puteri
pentru aceasta, dacă este necesar.

Articolul 27
(1)Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu trebuie supuse
ratificării conform art. 19 alin. (1) şi, respectiv, la nivel departamental se
pot aplica cu titlu provizoriu de la data semnării, fie în întregime, fie în ceea
ce priveşte unele dispoziţii ale acestora, cu condiţia includerii în tratat a
unei prevederi exprese în acest sens, urmând ca procedura de aprobare să
fie îndeplinită în cel mai scurt timp.
(2) Tratatele la nivel de stat, precum şi tratatele la nivel guvernamental
care, conform art. 19 alin. (1), trebuie supuse ratificării nu pot intra în
vigoare prin procedura semnării şi nu se pot aplica cu titlu provizoriu de la
data semnării.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), memorandumul pentru aprobarea
semnării va include expres solicitarea de aprobare a punerii în aplicare
provizorii de la data semnării şi precizarea prevederilor care vor beneficia
de acest regim, semnarea având loc numai după aprobarea semnării şi
eliberarea deplinelor puteri pentru aceasta, dacă este necesar.

Articolul 28
(1) După semnare, ministerul iniţiator al procedurii de semnare va elabora
o notă de informare a Guvernului, cu avizul Ministerului Afacerilor
Externe, cu privire la data semnării şi, respectiv, a intrării în vigoare sau
aplicării cu titlu provizoriu a tratatului.
(2) Prin ordin al conducătorului ministerului iniţiator al procedurii de
semnare se va dispune publicarea, fără plată, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a textelor tratatelor la care se referă alin. (1), în termen
de cel mult 10 zile lucrătoare de la data semnării tratatului.

Tratatele in forma simplificata, incheiate prin schimb de note verbale sau de

scrisori

Articolul 29

(1) Tratatele în formă simplificată a schimbului de note verbale se încheie

numai de către Ministerul Afacerilor Externe şi intră în vigoare la data
efectuării schimbului sau la alt moment prevăzut de acestea, fără a mai fi
supuse ratificării sau aprobării ulterioare.
(2) Tratatele în formă simplificată a schimbului de scrisori se încheie de
către Ministerul Afacerilor Externe şi intră în vigoare la data efectuării
schimbului de scrisori sau la alt moment prevăzut de acestea, fără a mai fi
supuse ratificării sau aprobării ulterioare.
(3) Ministerul care gestionează problematica integrării europene, în
calitatea sa de coordonator naţional al asistenţei financiare nerambursabile,
poate încheia tratate la nivel guvernamental în formă simplificată a
schimbului de scrisori, prin care se acordă României asistenţa tehnică sau
financiară nerambursabilă din partea Uniunii Europene sau a statelor
membre, inclusiv care implică o contribuţie a părţii române, respectiv
tratate privind participarea la programe comunitare. Aceste tratate intră în
vigoare la data efectuării schimbului de scrisori sau la alt moment prevăzut
de acestea, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică tratatelor care nu fac necesară
ratificarea prin lege de către Parlament, conform art. 19.
(5) Tratatele la nivel guvernamental în formă simplificată, indiferent de
denumire, care fac necesară ratificarea prin lege de către Parlament, intră
în vigoare după ratificare, la data ultimei notificări privind îndeplinirea
procedurii interne pentru intrarea în vigoare, sau la alt moment precizat de
acestea, prin raportare la data ultimei notificări.
(6)Aprobările pentru negocierea şi, respectiv, semnarea tratatelor în formă
simplificată se obţin conform procedurilor prevăzute de prezenta lege.
(7) Ministrul afacerilor externe, respectiv ministrul care gestionează
problematica integrării europene, va dispune prin ordin publicarea, fără
plată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, a textelor tratatelor
prevăzute la alin. (1)-(3), în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data
intrării lor în vigoare.

Inregistrarea tratatelor

Articolul 30

(1) Ministerul Afacerilor Externe întreprinde demersurile necesare pentru

înregistrarea la Secretariatul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite a
tratatelor la nivel de stat şi guvernamental care prevăd cerinţa înregistrării,
precum şi a celor care, dată fiind importanţa lor, fac necesară înregistrarea.

(2) Ministerul Afacerilor Externe trimite copiile certificate ale tratatelor

multilaterale pentru care România are calitatea de depozitar, pentru a fi
înregistrate la Secretariatul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

B.Rezerva la tratat

1.Noţiune
Este bine cunoscut faptul că acordul de voinţă reprezintă fundamentul
dreptului internaţional şi, implicit, elementul de bază al tratatelor internaţionale.
Încheierea tratatelor internaţionale presupune realizarea acordului de voinţă între
statele negociatoare în vederea adoptării, autentificării, exprimării
consimţământului şi intrării în vigoare.
Totuşi, există situaţii în care un stat este de acord cu majoritatea
prevederilor din tratat, dar faţă de anumite prevederi îşi manifestă
dezacordul refuzând să le accepte. De aceea, se admite în anumite condiţii,
ca statele să-şi manifeste acordul de a fi legate prin tratat cu anumite
rezerve.
Convenţia de la Viena din 1969 stabileşte următoarea definiţie:

,,prin expresia rezervă se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi

conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, acceptă
sau aprobă un tratat ori aderă la acesta prin care îşi manifestă intenţia de a
exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la
aplicarea lor faţă de statul respectiv.”

Referitor la definiţia prezentată, precum şi alte aspecte legate de rezervele

la tratate, Adunarea Generală O.N.U., identificând o serie de aspecte
controversate în doctrina şi practica dreptului internaţional, a dat în lucru
Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U. problematica rezervelor la tratate. Prin
urmare, la sesiunea din 1993, CDI a hotărât să introducă pe agenda sa de lucru
tema referitoare la aspectele teoretice şi practice ale rezervelor la tratate.
Experţii CDI au stabilit ca activitatea desfăşurată să pornească de la cele trei
convenţii ce conţin dispoziţii referitoare le rezerve, şi anume: Convenţia de la
Viena privind dreptul tratatelor din 1969, Convenţia de la Viena privind
succesiunea statelor la tratate din 1978 şi Convenţia de la Viena privind
încheierea tratatelor între state şi organizaţii internaţionale ori între organizaţiile
internaţionale din 1986. Deşi s-a considerat că cele trei convenţii conţin
principiile de bază aplicabile instituţiei rezervei, în elaborarea ghidului s-a ţinut
cont de faptul că în doctrina şi practica dreptului internaţional au fost identificate
o serie de situaţii neclare care nu-şi găseau rezolvare prin aplicarea dispoziţiilor
din cele trei instrumente internaţionale. Astfel, după o îndelungată şi complexă
analiza, C.D.I. a finalizat în anul 2011 un proiect ce se consideră a fi un Ghid de
principii privind practica rezervele la tratate.
Având în vedere cele evocate, arătăm că prezentarea instituţiei rezervei la
tratate va avea în vedere şi recomandările făcute statelor şi organizaţiilor
internaţionale prin Ghidul elaborat de CDI.

2.Trăsăturile caracteristice ale rezervei la tratat

În literatura de specialitate se arată că rezerva este un act unilateral,
expres, facultativ şi revocabil.
Recunoaşterea caracterului unilateral al rezervei, deşi unanimă, a
provocat justificări diferite. O parte a doctrinei recunoaşte caracterul
unilateral al rezervei pentru a contesta legitimitatea acesteia, iar altă parte
subliniază acest caracter pentru a scoate în evidenţă importanţa acestei
instituţii în dezvoltarea relaţiilor internaţionale prin crearea posibilităţii ca
un număr mare de state să devină părţi la tratate, în cazul de faţă, la
tratatele multilaterale. Caracterul unilateral al rezervei nu este afectat în
cazul în care un număr de state sau organizaţii internaţionale formulează o
rezervă în comun, adică sub forma unui singur instrument adresat
depozitarului tratatului multilateral în numele unui număr de părţi.
Având în vedere că rezerva constituie o manifestare unilaterală de
voinţă aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru a
putea produce efecte juridice opozabile altor state. Condiţiile de formă şi de
fond vor fi analizate în secţiunea următoare, dar invocarea caracterului
scris confirmă calitatea de act unilateral expres a rezervei.
În virtutea suveranităţii recunoscute statele sunt libere să formuleze
sau nu rezerve, de aceea rezerva este considerată un act facultativ,
discreţionar, voluntar. Caracterul facultativ al rezervei determină
necesitatea comunicării acesteia părţilor contractante şi celorlalte părţi
având calitatea de a deveni părţi la tratat. Fiind o declaraţie unilaterală şi
facultativă, rezerva poate fi retrasă, deci este un act revocabil. Conform
Convenţiei de la Viena din 1969, dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă
poate oricând să fie retrasă fără să fie nevoie de consimţământul statului
care a acceptat rezerva.

3.Procedura referitoare la rezerve

Rezervele nu pot fi formulate în cazul tratatelor bilaterale, fiind
considerate un mecanism convenţional aplicabil doar tratatelor
multilaterale. În cazul tratatelor bilaterale, până când cele două părţi nu se pun
de acord asupra tuturor amănuntelor, nu există acord de voinţă. Astfel, atunci
când tratatul a fost încheiat nu se poate pune problema formulării unei rezerve,
ci doar de modificare a acestuia.
Formularea rezervelor la tratate, dacă nu se prevede în alt mod, nu
necesită consimţământul tuturor părţilor la tratat, ceea ce presupune, în
mod obligatoriu, un tratat încheiat între mai mult de două părţi
contractante. De aceea, se consideră că instituţia rezervelor a apărut
pentru tratatele multilaterale.
Dacă la început formularea rezervelor la tratate a fost dominată de teza
clasică care susţinea principiul unanimităţii, ulterior au avut câştig cei care
considerau că trebuie eliminată această unanimitate. În acest sens, poate fi
invocat avizul consultativ asupra regulii unanimităţii solicitat de Adunarea
Generală O.N.U. Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza privind Rezervele
formulate la Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, prin
care instanţa internaţională a admis eliminarea condiţiei unanimităţii pentru
acceptarea rezervelor. CIJ a recunoscut existenţa principiului conform căruia
rezervele la un tratat sunt considerate valide numai în cazul în care sunt
acceptate de toate părţile contractante, dar totodată a susţinut că aplicarea
Convenţiei privind crima de genocid trebuie să fie flexibilă şi să se adapteze la
diferite circumstanţe identificate în practica internaţională. Prin urmare, un stat
care formulează o rezervă la care s-au făcut obiecţii de către un alt stat sau de
mai multe, dar nu de toate, poate fi considerat parte la convenţie, dacă rezerva
este compatibilă cu obiectul şi scopul convenţiei. În aceste condiţii se consideră
că rezervele sunt permise la Convenţia în cauză, precizările făcute ulterior
referindu-se la efectele pe care le produc acestea în cazul în care sunt state care
acceptă rezerve şi state care obiectează. Totuşi, în cazul tratatelor încheiate
între un număr mai restrâns de state şi când aplicarea tratatului în
întregime este o condiţie esenţială pentru consimţământul de a fi obligate
prin tratat, rezerva trebuie acceptată de toate statele părţi. Reţinând acest
aspect, Convenţia de la Viena din 1969 reglementează în art.20 par.(2)
următoarele:

,,2.Când, din numărul restrâns al statelor participante la negociere,

precum şi din obiectul şi scopul tratatului rezultă că aplicarea tratatului în
întregul său sau între toate părţile este o condiţie esenţială a
consimţământului fiecăruia dintre ele de a fi legată prin tratat, rezerva trebuie
să fie acceptată de către toate părţile.”

Formularea rezervelor la tratate presupune respectarea condiţiilor de

fond şi de formă consacrate de Convenţia de la Viena din 1969.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond, precizăm că un stat poate
formula o rezervă la un tratat în momentul în care semnează, ratifică,
acceptă, aprobă sau aderă la tratatul respectiv, în următoarele condiţii:
formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă de tratatul în cauză;
rezervele să nu se refere la anumite dispoziţii din tratat exceptate de la
posibilitatea de a formula rezerve; rezerva să nu fie incompatibilă cu
obiectul şi scopul tratatului.
Condiţiile de fond indicate rezultă explicit din conţinutul art. 19 privind
formularea rezervelor din Convenţia de la Viena din 1969.
Studiul practicii internaţionale ne arătă că se pot identifica o serie de tratate
la care formularea rezervelor este interzisă. Interzicerea generală a rezervelor
poate să fie expresă sau să reiasă din împrejurările cauzei. De exemplu, în art
309 din Convenţia privind dreptul mării din 1982 se stabilesc
următoarele: ,,Convenţia nu admite nici rezerve, nici excepţii, în afară de cele
care sunt în mod expres autorizate prin alte articole ale sale”. De asemenea, prin
art. 120 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale se interzic
rezervele. Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii interzice formularea
rezervelor la convenţiile încheiate sub egida organizaţiei. Pentru cazul
interzicerii generale a rezervelor dedusă din interpretarea textelor tratatului se dă
ca exemplu Carta O.N.U. Conform art.4 din Carta ONU ,, pot deveni membre
ale Naţiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de pace care acceptă
obligaţiile prezentei Carte....”. Se susţine că expresia ,,care acceptă obligaţiile
prezentei care” exclude posibilitatea formulării rezervelor.
În cazul tratatelor care exclud posibilitatea formulării rezervelor la anumite
dispoziţii din tratat invocăm dispoziţiile art.39 din Actul General revizuit pentru
reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1949.
Referindu-se la formularea unei declaraţii unilaterale când rezerva este
interzisă la tratat, CDI arată la pct.1.3.3. din Ghid că ,,atunci când un tratat
interzice rezervele la toate sau la unele dispoziţii, declaraţia unilaterală
formulată cu privire la dispoziţiile respective de un stat sau de o organizaţie
internaţională se consideră că nu este rezervă.”
Rezerva formulată la un tratat trebuie să fie compatibilă cu obiectul şi
scopul tratatului, altfel aceasta este inadmisibilă şi împiedică dobândirea de
către statul rezervatar a calităţii de stat parte la tratat. În literatura de
specialitate se arată că, în cazul în care, un stat a formulat obiecţii faţă de o
rezervă formulată de un alt stat, invocând ca temei incompatibilitatea
rezervei cu obiectul şi scopul tratatului, efectele nu se vor produce faţă de
statul care a obiectat, dar nici faţă de celelalte state indiferent de poziţia pe
care au adoptat-o faţă de rezerva formulată. Cazul incompatibilităţii
rezergvei cu obiectul şi scopul tratatului şi a efectelor care se pot produce
trebuie analizat şi clarificat de la caz la caz.
De exemplu, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor
de discriminare rasială adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 21 decembrie
1965 prevede în art.20, par.2 că nicio rezervă incompatibilă cu obiectul şi
scopul convenţiei nu va fi autorizată sau nicio altă rezervă care ar avea drept
efect paralizarea funcţionării vreunuia dintre organele create de Convenţie. O
rezervă va fi considerată ca intrând în categoriile arătate dacă cel puţin două
treimi dintre statele părţi ridică obiecţii.
În cazul instrumentelor internaţionale şi regionale privind drepturile omului
au fost identificate o serie de rezerve incompatibile cu obiectul şi scopul
acestora .Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în câteva cazuri
constatând incompatibilitatea rezervelor formulate de state părţi. Poziţia Curţii
Europene a Drepturilor Omului în cazul Belilos v. Switzerland a constituit un
model pentru alte situaţii identice. În momentul în care Elveţia a devenit parte la
Convenţie a formulat o rezervă la art.6(1) din Convenţie. Referitor la cazul
soluţionat Curtea a apreciat că declaraţia este nulă, prin urmare Elveţia trebuie
să se raporteze dispoziţiilor art.6 din Convenţie. Declaraţia formulată a avut la
bază interpretarea art. 57 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care
prevede:,,1.Orice stat poate, în momentul semnării prezentei convenţii sau al
depunerii instrumentului de ratificare, să formuleze o rezervă în ceea ce priveşte
o dispoziţie anume a convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe
teritoriul său nu este în conformitate cu dispoziţia.Rezervele cu caracter general
nu vor fi permise în temeiul prezentului articol;2.Orice rezervă făcută în temeiul
prezentului articol trebuie să conţină o scurtă prezentare privind legea în
cauză.”Elveţia nu a respectat prevederile arătate, în aceste condiţii Curtea
Europeană a drepturilor declarând nulă rezerva.
Referitor la condiţiile de formă ce trebuie respectate în cazul
formulării rezervelor, din prevederile art.23 al Convenţiei de la Viena din
1969 rezultă următoarele aspecte: rezervele trebuie să fie formulate în scris
şi comunicate statelor contractante, dar şi statelor având calitatea de a
deveni părţi la tratat;când o rezervă este formulată la semnarea tratatului
sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, aceasta trebuie confirmată
de statul care a formulat-o în momentul când îşi exprimă consimţământul
de a fi legat printr-un tratat, considerându-se că rezerva a fost făcută la
data confirmării; retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris. Statul
rezervatar are dreptul, dar şi interesul legitim să-şi notifice voinţa. În cazul
tratatelor multilaterale, mecanismul încheierii tratatelor implică mai întâi
notificarea făcută de autorul rezervei către depozitarul tratatului, apoi
urmând notificarea făcută de depozitar, prin care acesta comunică
adevăraţilor destinatari intenţia statului rezervatar. O rezervă poate fi
retrasă oricând, retragerea notificându-se depozitarului, iar prin
intermediul acestuia tuturor statelor contractante.
Rezerva trebuie să fie formulată în formă scrisă, nerespectarea cerinţei
formei scrise este sancţionată cu nulitatea. O astfel de rezervă nu produce
efecte juridice, nu există.Cu privire la forma în care se pot face rezervele la
tratatele internaţionale, în literatura de specialitate s-au făcut următoarele
precizări: o rezervă poate lua forma unei declaraţii scrise pe tratatul însuşi, în
dreptul, deasupra sau sub semnătura reprezentantului statului care a formulat
rezerva; o rezervă ar putea fi inclusă în instrumentul prin care statul ratifică,
aderă sau acceptă tratatul sau într-un proces verbal sau alt instrument care
însoţeşte instrumentul prin care se exprimă consimţământul statului, fiind
redactat de autoritatea competentă a statului care a formulat rezerva şi, în sfârşit,
rezerva poate fi trecută în actul final al conferinţei sau într-un protocol de
reprezentantul autorizat al statului.
O persoană este considerată ca reprezentând un stat sau o organizaţie
internaţională în scopul de a formula o rezervă în cazul în care: persoana
deţine depline puteri privind adoptarea sau autentificarea textului
tratatului cu privire la care rezerva a fost formulată ori are competenţa de
a exprima consimţământul statului sau al organizaţiei de a fi legat prin
tratat. Dacă rezultă din practica statelor sau din alte circumstanţe că era în
intenţia statelor sau a organizaţiilor internaţionale ca persoana respectivă
să reprezinte statul sau organizaţia fără a fi necesar să deţină depline
puteri. De asemenea, au capacitatea de a formula rezerve în virtutea
funcţiilor pe care le deţin, fără a prezenta depline puteri persoanele care
exercită funcţiile menţionate în art. 7, par.2 din Convenţia de la Viena din
1969. Aşa cum rezultă din practica Secretarului-General ONU, în calitatea
sa de depozitar, rezerva trebuie să fie inclusă instrumentul sau actul anexat
acestuia care emană de la cele trei autorităţi calificate. Totodată, în cazul
semnării unui tratat rezerva trebuie să fie făcută de reprezentantul statului
care este autorizat să semneze tratatul, dar are şi depline puteri în ceea ce
priveşte formularea rezervei. În consecinţă, rezerva la semnarea tratatului
poate fi făcută de cele trei autorităţi sau de un reprezentant cu depline
puteri în acest sens. În cazul în care reprezentantul statului nu prezintă
depline puteri i se solicită, informal, dar ferm să facă dovada deplinelor
puteri.
Având în vedere prevederile Convenţiilor de la Viena din 1969, dar şi
din 1986, în Ghidul privind rezervele la tratate elaborat de CDI se arată că
rezervele trebuie comunicare statelor, dar şi organizaţiilor internaţionale.
Conform art.23 din Convenţia de la Viena din 1969, rezerva (articolul
indicat se referă şi la acceptarea expresă a unei rezerve, precum şi la
obiecţiunile la rezerve) trebuie comunicată părţilor contractante şi
celorlalte state având calitatea de a deveni părţi la tratat. De asemenea, în
cazul Convenţiei de la Viena din 1986, rezerva trebuie comunicată statelor
şi organizaţiilor internaţionale contractante, dar şi statelor şi organizaţiilor
care au calitatea de a deveni părţi la tratat. Prin expresia ,,stat contractant”
sau organizaţie contractantă” se înţelege un stat sau o organizaţie care au
consimţit să fie legate prin tratat, fie că acesta a intrat sau nu în vigoare. În
practică apar probleme în cazul identificării statelor şi organizaţiilor care
au calitatea de a deveni părţi la tratat.
În ceea ce priveşte confirmarea rezervelor, se poate sublinia faptul că
dispoziţiile art. 23 par.2 din Convenţia de la Viena din 1969 şi articolul cu
acelaşi număr din Convenţia de la Viena din 1986 stabilesc în mod
corespunzător modalitatea în care se realizează confirmarea şi efectul pe care-l
produce.
Admiterea formulării rezervelor la un tratat implică clarificarea
aspectelor privind acceptarea rezervelor, obiecţiunilor la rezerve şi a
efectelor juridice determinate de acestea.
O rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să fie
acceptată ulterior, de celelalte state contractante, afara numai dacă tratatul
nu prevede în alt mod. După cum s-a menţionat anterior, dacă din
numărul restrâns al statelor care au participat la negociere, precum şi din
obiectul şi scopul tratatului rezultă că aplicarea tratatului în întregul său
între toate părţile este o condiţie esenţială a consimţământului fiecăruia
dintre ele de a fi legate prin tratat, rezerva trebuie să fie acceptată de toate
părţile. În cazul actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale, dacă
nu se dispune altfel, o rezervă trebuie aprobată de organul competent al
acelei organizaţii. Acceptarea expresă a unei rezerve trebuie să fie
formulată în scris şi comunicată părţilor contractante şi celorlalte state
având calitatea de a deveni părţi la tratat. Dacă tratatul nu dispune altfel, o
rezervă este considerată a fi acceptată de un stat dacă acesta nu a formulat
vreo obiecţiune la rezervă până la expirarea a douăsprezece luni de la data
la care i-a fost notificată sau de la data la care şi-a exprimat
consimţământul de a fi legat prin tratat, dacă această dată este posterioară.
CDI aduce la pct.2.3.1. din Ghid următoarea completare ,,Dacă tratatul nu
dispune altfel sau practica depozitarului nu diferă, formularea tardivă a unei
rezerve se consideră a fi acceptată în cazul în care nici un stat contractant sau
nici o organizaţie nu s-au opus la formulare, după expirarea perioadei de
douăsprezece luni de la data la care i-a fost notificată”.
Fiind vorba de tratate multilaterale este normal să avem state care
acceptă rezervele, dar şi state care formulează obiecţiuni şi care trebuie să
respecte anumite condiţii stabilite pe cale convenţională. Este cunoscut
faptul, că un stat sau o organizaţie internaţională pot face obiecţii la
rezerva formulată de un alt stat sau de o organizaţie internaţională.
Obiecţiunea la o rezervă trebuie să fie formulată în scris şi comunicată
părţilor contractante şi celorlalte state având calitatea de a deveni părţi la
tratat, iar în cazul în care statul care a formulat obiecţiunea doreşte să o
retragă trebuie să formuleze retragerea obiecţiunii tot în scris. Obiecţia la
rezervă trebuie făcută în scris, declaraţiile verbale sau alte manifestări de
acest gen nu sunt considerate obiecţii în sensul tehnic al cuvântului, ci doar
exteriorizări ale nemulţumirii cu rezerva formulată.Ca şi în cazul
rezervelor, obiecţiunile la rezerve trebuie notificate tuturor statelor
contractante, în frunte cu statul rezervatar. Obiecţia la rezervă poate fi
retrasă cu obligaţia statului în cauză de a respecta condiţiile invocate în
cazul formulării obiecţiei, adică forma scrisă şi obligaţia de a notifica statele
contractante.

4. Efectele juridice
Posibilităţile multiple admise în cazul formulării rezervelor determină
stabilirea de raporturi convenţionale diferite, pe de o parte, între statul care
a formulat una sau mai multe rezerve şi statele care le-au acceptat, iar pe
de altă parte, între statul rezervatar şi statele care au formulat obiecţiuni.
În cazul raporturilor ce se stabilesc între statul rezervatar şi cele care
au acceptat rezerva, se aplică dispoziţiile tratatului modificate conform
rezervelor formulate şi acceptate. Un act exprimând consimţământul unui
stat de a fi legat prin tratat şi care conţine o rezervă produce efecte din
momentul în care cel puţin un alt stat contractant a acceptat rezerva.
Raporturile apărute între statul rezervatar şi cele care au formulat
obiecţiuni dau naştere la două posibilităţi în funcţie de poziţia statelor care
au obiectat, şi anume:
-obiecţiunea făcută la o rezervă de către un stat contractant nu
împiedică intrarea în vigoare a tratatului, statele care au formulat
obiecţiuni acceptând ca dispoziţiile tratatului, neafectate de rezerve, să se
aplice între ele şi statul rezervatar;
-statele care au formulat obiecţiuni au posibilitatea de a-şi exprima în
mod clar intenţia de a refuza aplicarea în ansamblu a tratatului în
raporturile cu statul rezervatar.
Rezerva nu modifică dispoziţiile tratatului faţă de celelalte părţi în
raporturile dintre ele.

5.Declaraţiile interpretative
Rezervele trebuie să se distingă de alte declaraţii unilaterale formulate
la tratatele internaţionale, dar care nu produc un efect similar rezervelor,
cum ar fi declaraţiile interpretative.
Lipsa prevederilor privind declaraţiile interpretative a determinat dificultăţi
privind diferenţierea dintre acestea, pe de o parte, şi rezervele la tratate, pe de
altă parte.Se cunoaşte că principala deosebire dintre rezervele la tratate şi
declaraţiile interpretative priveşte efectul acestora. Formularea
declaraţiilor interpretative are drept scop clarificarea sau precizarea
înţelesului anumitor prevederi din tratat, pe când prin formularea
rezervelor se urmăreşte modificarea sau excluderea efectului juridic al
unor dispoziţii din tratat. Deşi, distincţia ar părea clară şi nesusceptibilă de
contradicţii, totuşi practica statelor şi poziţia autorilor de drept internaţional au
demonstrat existenţa unor neclarităţi privind regimul juridic aplicabil fiecăreia
dintre ele.
Considerând stabilirea unor criterii de diferenţiere ca fiind o activitate cu
mare importanţă practică, CDI a cuprins în Ghidul privind aplicare practică a
rezervei şi prevederi referitoare la declaraţiile interpretative. Astfel, conform
pct.1.2. din Ghidul CDI prin declaraţie interpretativă se înţelege o
declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de
un stat sau de o organizaţie internaţională, prin care statul sau organizaţia
internaţională urmăresc să precizeze sau să clarifice înţelesul sau sfera de
aplicare a unui tratat sau a unora dintre dispoziţiile sale.
Prevederile ulterioare au în vedere recunoaşterea caracterului unilateral al
declaraţiilor făcute, în comun, de mai multe state sau organizaţii internaţionale,
precum şi categoria declaraţiilor interpretative condiţionate.
Asemănător rezervelor la tratate, declaraţiile interpretative pot fi formulate
în comun fără însă a fi afectat caracterul unilateral al acestora.

C.Aplicarea tratatelor internaţionale

1.Aplicarea tratatelor
Aplicarea tratatelor internaţionale are în vedere aplicarea în timp a
acestora şi implicit prezentarea principiului neretroactivităţii şi a
tratatelor succesive, precum şi aplicarea teritorială a tratatelor.
 1.1.Aplicarea tratatelor internaţionale în timp
Odată ce tratatul intră în vigoare pot apărea diferite probleme
determinate de aplicarea dispoziţiilor acestuia la situaţii particulare. În
absenţa unei stipulaţii contrare, tratatul nu va opera retroactiv. Principiul
neretroactivităţii fiind recunoscut ca un principiu general aplicabil actelor
juridice internaţionale. Având în vedere afirmaţia anterioară, în Convenţia
de la Viena privind dreptul tratatelor se stabilesc următoarele:

,,dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau nu este

stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce
priveşte un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat faţă de
această parte sau în ce priveşte o situaţie care încetase să existe la acea dată.”

Recunoaşterea principiul neretroactivităţii în dreptul internaţional, nu

exclude aplicarea cu efect retroactiv a unui tratat, dacă din conţinutul
tratatului rezultă că se admite această derogare.
Aplicarea în timp a tratatelor aduce în centrul atenţiei categoria
tratatelor succesive având acelaşi obiect. Intensificarea relaţiilor
internaţionale şi schimbările intervenite la nivel internaţional au
determinat adoptarea unui număr impresionant de tratate bilaterale şi
multilaterale. Adoptarea tratatelor între aceleaşi părţi şi cu privire la
aceeaşi materie a determinat apariţia unor situaţii conflictuale între
dispoziţiile tratatelor respective. În consecinţă, ţinându-se seama de
implicaţiile practice deosebite, în momentul elaborării Convenţiei de la
Viena din 1969 s-a avut în vedere aplicarea tratatelor succesive purtând
asupra aceleiaşi materii. În art. 30, para.2, din Convenţie se arată că dacă
într-un tratat se precizează că este subordonat unui tratat anterior sau
posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil ce celălalt tratat,
dispoziţiile acestuia se vor aplica cu precădere. În lipsa menţiunilor indicate,
reglementarea raporturilor convenţionale determinate de adoptarea
tratatelor succesive, având acelaşi obiect, a avut în vedere două situaţii
distincte.
Prima priveşte cazul în care toate părţile la tratatul anterior sunt părţi
la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fie expirat sau ca aplicarea sa să
fi fost suspendată. În acest caz tratatul anterior se aplică în măsura în care
dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior.
A doua situaţie are în vedere cazul în care părţile la tratatul anterior
nu sunt toate părţi la tratatul posterior. Atunci:
-în relaţiile dintre statele care sunt părţi la ambele tratate, regula este
cea menţionată anterior, adică tratatul anterior se aplică în măsura în care
dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior;
 -în relaţiile dintre un stat parte la cele două tratate şi un stat parte
numai la dintre aceste tratate, tratatul la care ambele state sunt părţi
reglementează drepturile şi obligaţiile lor reciproce.
În vederea rezolvării conflictului apărut între dispoziţiile a două
tratate succesive se mai pot invoca dispoziţiile art.103 din Carta O.N.U.
care precizează următoarele:

,,În caz de conflict între obligaţiile Membrilor Naţiunilor Unite

decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord
internaţional, vor prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă.”

O altă regulă aplicabilă în cazul conflictului dintre tratate stabileşte că

dispoziţiile particulare ale tratatelor bilaterale sunt aplicabile cu precădere
faţă de dispoziţiile tratatelor generale, indiferent dacă primele sunt
anterioare sau posterioare. În acest sens, este menţionat ca exemplu cazul
Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare din 1963 şi a numeroaselor
acorduri consulare bilaterale încheiate între statele părţi la convenţie. Conform
ar.73 din Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare din 1963, prin care se
stabileşte raportul dintre Convenţie şi alte acorduri internaţionale, se arătă că
dispoziţiile Convenţiei nu vor aduce atingere celorlalte acorduri internaţionale în
vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste acorduri. Totodată, nici o
dispoziţie din Convenţie nu poate împiedica statele să încheie acorduri
internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte dispoziţiile
acesteia, sau care să extindă sfera lor de aplicare. S-a considerat că acordurile
bilaterale pot reglementa anumite situaţii particulare care nu sunt acoperite de
convenţie, ceea ce determină aplicarea lor cu prioritate indiferent de momentul
intrării în vigoare.
Considerând că dispoziţiile convenţionale privind aplicarea tratatelor în
timp necesită completări şi precizări, la sesiunea din 2008, Comisia de Drept
Internaţional a luat decizia să introducă tema ,, Treaties over time” în programul
său de lucru. Ulterior titlul temei a fost completat, astfel că în anul 2012, grupul
de lucru constituit sub conducerea raportorului special Mr.Georg Nolt elabora
un program de lucru referitor la ,,Tratatele de-a lungul timpului/Acordurile şi
practică în legătură cu interpretarea tratatelor”.

1.2.Aplicarea tratatelor internaţionale în spaţiu

Regula generală este că tratatele internaţionale îşi produc efectele
juridice cu privire la întreg teritoriu statelor părţi la tratat. În art. 29 din
Convenţia de la Viena din 1969 se statuează sub denumirea ,,Aplicarea
teritorială a tratatelor” următoarele:
 ,,Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă
aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă pe fiecare din părţi cu
privire la întregul său teritoriu.”

De la regula menţionată, în timp, au fost identificate o serie de excepţii,

şi anume: clauza federală; clauza colonială şi tratatele prin care se creează
regimuri juridice obiective aplicate unor teritorii sau zone geografice. Prin
clauzele federale se pot exclude de la aplicarea tratatului anumite entităţi
componente ale statului federal, în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale
statelor respective. Deşi evoluţia relaţiilor internaţionale evidenţiază tendinţa
evitării utilizării clauzei federale, putem identifica instrumente juridice
internaţionale ce conţin clauze de acest gen. De exemplu, art. 41 din Convenţia
privind criminalitatea informatică adoptată la Budapesta în anul 2001, intrată în
vigoare în 2004, consacră următoarele:,, 1.Un stat federal îşi poate rezerva
dreptul şi a-şi asuma obligaţii în baza Capitolului II din Convenţie în
conformitate cu principiile sale fundamentale ce guvernează relaţiile dintre
autoritatea centrală şi statele constitutive sau alte entităţi similare teritoriale, în
măsura în care poate asigura cooperarea conform Capitolului III......”.În
paragrafele 2 şi 3 se stabilesc reguli ce trebuie urmate în cazul în care un stat
federal invocă clauza federală. Se pot da ca exemplu şi instrumente juridice
internaţionale care interzic clauzele federale, şi anume: art. 50 din Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966, dar şi art 28 din Pactul
internaţional privind drepturile economice sociale şi culturale.
Formularea clauzei coloniale urmărea clarificarea aplicării dispoziţiilor
tratatelor asupra teritoriilor coloniale sau altor teritorii dependente de
metropolă.

Pot fi considerate situaţii specifice tratatele multilaterale generale prin

care se creează regimuri juridice aplicabile unor teritorii sau zone
geografice situate dincolo de limitele suveranităţii statelor părţi la tratat, de
ex Tratatul privind Antarctica din 1959 sau Tratatul spaţial din 1967.

1.3.Aplicarea tratatelor în dreptul intern

Respectarea tratatelor internaţionale implică asigurarea aplicării
acestora în dreptul intern al statelor. Un stat parte nu poate invoca
dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.
Dreptul internaţional nu conţine reguli privind modul în care tratatele
produc efecte în dreptul intern. Statele în vederea asigurării executării
tratatelor se călăuzesc după constituţiile lor, care pot indica modalităţile de
introducere ale acestora în dreptul intern. Soluţiile consacrate în legislaţia
internă a statelor sunt diverse şi corespund celor două doctrine ce stau la
baza studiului raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul
intern, şi anume monismul şi dualismul.
 Reamintim că în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional
şi dreptul intern, Constituţia României stabileşte o serie de dispoziţii în
art.11 şi art.20, dar şi anumite prevederi referitoare la calitatea statului
român de stat membru al Uniunii Europene în art.148.
Conform art.11, statul român se obligă să îndeplinească cu bună-
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.Tratatele
ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.În cazul în care un
tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţie.
Articolul 20, referitor la tratatele internaţionale privind drepturile
omului, prevede că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şu
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele
şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
Dobândirea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, ne obligă să
facem aplicarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum şi a celorlalte reglementări adoptate la nivel U.E., în temeiul
caracterului obligatoriu şi prioritar al acestor prevederi faţă de legislaţia
internă, cu respectarea dispoziţiilor actului de aderare.
Un loc important în legislaţia internă română privind aplicarea
tratatelor este ocupat, după cum s-a văzut anterior, de legea 590/2003
privind tratatele. La 11 februarie 2004 a intrat în vigoare Legea nr.
590/2003 privind tratatele fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 12
ianuarie 2004.

D.Interpretarea tratatelor
Interpretarea reprezintă o problemă importantă a dreptului
internaţional ce intervine în procesul aplicării corecte şi uniforme a
tratatelor de către toate statele părţi. Rolul interpretării în procesul de
aplicare al tratatelor subliniază legătura dintre aceasta şi principiul pacta
sunt servanda.
Prin interpretare se urmăreşte stabilirea sensului exact al unor
cuvinte sau expresii, clarificarea întinderii exacte a obligaţiilor statelor,
lămurirea textului tratatului. În general, studiul regulilor de interpretare a
tratatelor determină constatarea că statele negociatoare nu trebuie să aibă în
vedere numai o reglementare de fond acceptabilă pentru toate părţile, dar şi
preocuparea pentru claritatea desăvârşită a celor stipulate. Neclaritatea unui
tratat aduce atingere eficienţei acestuia ca instrument prin care se asigură
realizarea scopurilor pentru care a fost încheiat. Cunoaşterea şi înţelegerea
aspectelor privind interpretarea are drept consecinţă elaborarea unor texte clare
care fac din tratat un instrument util pentru dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor
internaţionale.
Emeric de Vattel scria:,,Dacă ideile oamenilor ar fi întotdeauna deosebite şi
perfect determinate, dacă spre a le enunţa nu ar avea decât termeni potriviţi,
expresii în egală măsură clare, precise, susceptibile de a fi înţelese într-un singur
sens, n-ar exista niciodată vreo greutate în a descoperi voinţa lor în cuvintele
prin care au vrut să o exprime:nu ar trebui decât să asculte limba. Dar arta
interpretării încă nu ar fi din această cauză o artă inutilă.”
Regulile de interpretare a tratatelor sunt generale, în sensul că oricine are
de interpretat un tratat trebuie să ţină seama de ele, oricare ar fi regula de
interpretare folosită şi oricare ar fi felul de interpretare aceste reguli urmăresc
lămurirea textului tratatului, şi nu în ultimul rând, regulile de interpretare se
aplică tuturor acordurilor internaţionale indiferent de categoria din care fac
parte.
În legătură cu interpretarea tratatelor se invocă următoarele
probleme:
a)autorităţile competente să efectueze interpretarea şi valoarea
interpretării realizate:
b)regulile de interpretare.

4.1.Autorităţile competente să efectueze interpretare

În funcţie de autoritatea care realizează interpretarea putem vorbi de
o interpretare internaţională, dar şi de o interpretare internă a tratatelor.
Modurile de interpretare internaţională includ:interpretarea autentică
realizată de statele părţi la tratat;interpretarea jurisdicţională realizată de
instanţe arbitrale sau judiciare şi interpretarea instituţională efectuată de
un organ al unei organizaţii internaţionale. Dacă interpretarea efectuată de
statele părţi la tratat este calificată ca interpretare autentică, interpretarea
jurisdicţională şi instituţională sunt calificate ca fiind moduri de
interpretare neautentică.
Interpretarea internă are efect limitat şi se realizează de organele
abilitate conform dispoziţiilor interne ale fiecărui stat parte.
După cum s-a menţionat anterior, în primul rând, interpretarea
tratatelor se realizează de statele părţi, fiind singura interpretare autentică.
Procedeele utilizate de statele părţi sunt variate. Astfel pot fi incluse în
textul tratatului aşa numitele clauze interpretative care definesc sensul
unor termeni utilizaţi în tratat. În acest sens pot fi evocate dispoziţiile art.2
din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969, art. 1 al
Convenţiei de la Montego Bay asupra dreptului mării din 1982, precum şi
art. 1 din Convenţia privind relaţiile diplomatice.
 Se mai poate recurge la acte adiţionale sau la scrisori de interpretare,
precum şi la acorduri distincte de interpretare.
În art. 31 para.3 din Convenţia de la Viena din 1969 s-a prevăzut că în
scopul interpretării unui tratat, se vor lua în considerare pe lângă textul
tratatului şi orice acord ulterior intervenit între părţi în legătură cu
interpretarea tratatului ori aplicarea dispoziţiilor sale şi orice practică
ulterioară urmată în aplicarea tratatului, prin care s-a stabilit acordul
părţilor cu privire la interpretarea sa.
Interpretarea tratatelor poate constitui obiect al diferendelor
internaţionale, ceea ce determină părţile să apeleze, în unele cazuri, la
instanţe arbitrale şi judiciare. Precizăm însă, că forţa obligatorie a
interpretării jurisdicţionale se limitează la părţile din litigiu şi la speţa
analizată.
Interpretarea instituţională priveşte interpretarea de către organele
organizaţiilor internaţionale a actelor constitutive, dar şi a tratatelor la care
organizaţia este parte. De exemplu, interpretarea Cartei O.N.U. este de
competenţa organelor sale;organizaţiile financiare internaţionale, precum
FMI şi BIRD, încredinţează interpretarea tratatelor directorilor executivi şi
, în apel, Consiliului Guvernatorilor.

4.2.Reguli de interpretare
Cercetarea practicii internaţionale a determinat identificare unui
număr mare de reguli de interpretare, unele dintre acestea, considerate de
aplicabilitate generală, fiind reglementate prin Convenţia de la Viena din
1969.
În art. 31, parag.1 se arată că ,,un tratat trebuie să fie interpretat cu
bună-credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor
tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.”
Doctrina dreptului internaţional consideră că dispoziţiile art.31, par.1
constituie o reflectare a regulilor formate pe cale cutumiară, iar
jurisprudenţa internaţională întăreşte susţinerea formulată.
Dintre toate regulile de interpretare a tratatelor regula bunei-credinţe
este considerată regula generală, celelalte reguli de interpretare fiind
calificate mai mult aplicări la împrejurări speciale ale acestei reguli. Buna-
credinţă, în sensul uzual al termenului, reprezintă intenţia şi conştiinţa
conformităţii atitudinii proprii cu adevărul, cu regulile dreptului.
Scopul interpretării este de a clarifica ceea ce este obscur, de aceea
interpretarea tratatelor cu bună- credinţă reclamă constatarea exactă a
faptelor legate de interpretare, pornindu-se de la textul exact al tratatului şi
aplicând diverse reguli de interpretare numai în cazul în care tratatul nu
are un înţeles clar.Prima regulă stabilită de doctrină, şi anume, regula
sensului clar arată că nu este permis a se interpreta ceea ce nu are nevoie de
interpretare. S-ar putea întâmpla ca anumite cuvinte, anumite fraze sau
părţi din fraze să fie susceptibile de interpretări diferite, părţile fiind
interesate să invoce un înţeles sau alt înţeles în funcţie de interesul urmărit.
În acest caz, se vor da cuvintelor sensul lor uzual, obişnuit-regula sensului
uzual al cuvintelor. Menţionăm, că atunci când înţelesul uzual al cuvintelor,
nu coincide cu sensul lor etimologic al acestora, se dă prioritate sensului
uzual. Jurispudenţa internaţională a demonstrat că susţine în unanimitatea
regula evocată. În cazuri excepţionale, regula sensului uzual poate fi
înlăturată, dacă părţile au înţeles să dea termenilor un sens tehnic sau
special.
În cazul în care interpretarea cuvintelor folosite în tratat nu dă nici un
rezultat, atunci trebuie să se treacă la interpretarea prin context. A
interpreta un tratat prin context înseamnă a-i interpreta prevederile prin
raportare la întregul text al tratatului. Interpretarea prin context are o
sferă cuprinzătoare incluzând, în afară de textul tratatului, preambulul,
anexele, orice acord în legătură cu tratatul şi care a intervenit între părţi cu
prilejul încheierii tratatului, precum şi orice instrument stabilit de către
una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de
celelalte părţi ca instrument având legătură cu tratatul. Se va ţine seama,
odată cu contextul: de orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire
la interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor sale; de orice practică urmată
ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în
privinţa interpretării tratatului, precum şi de orice regulă pertinentă de
drept internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi.
Indiferent de regulile de interpretare aplicate, aceasta trebuie să se
facă în lumina obiectului şi scopului tratatului.
Dacă elementele, considerate elemente intrinseci ale tratatului, nu
permit clarificarea înţelesului textului tratatului, atunci urmează să fie
utilizate mijloacele complementare de interpretare sau, după cum sunt
numite în literatura de specialitate, elementele extrinseci tratatului.
Art.32 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, stabileşte
că se poate recurge la mijloacele complementare de interpretare îndeosebi
la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost încheiat tratatul,
dacă se constată că regulile şi metodele utilizate nu au fost suficiente.În
vederea interpretării tratatelor, practica şi jurisprudenţa recurg deseori la
lucrările pregătitoare, deşi uneori utilizarea acestora este criticată sau, mai
corect spus, limitată. În categoria lucrărilor pregătitoare sunt incluse
procesele verbale ale dezbaterilor din conferinţe sau organizaţii
internaţionale în care au fost negociate tratatele; proiectele de text
prezentate de părţi în timpul negocierilor;corespondenţa diplomatică
privind pregătirea şi încheierea tratatului.
Conform art. 32 din Convenţia de la Viena din 1969, atunci când este
necesar, se arată că se poate face apel la împrejurările în care a fost
încheiat tratatul prin care trebuie să se lămurească ceea ce a fost comun
tuturor părţilor contractante atunci când au încheiat tratatul, care a fost
scopul general al tratatului.
Când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul
său are aceeaşi valoare în fiecare din aceste limbi, afară numai dacă
tratatul nu dispune sau dacă părţile nu convin ca, în caz de divergenţă, unul
dintre texte să aibă precădere.O versiune a tratatului în altă limbă decât cele în
care textul a fost autentificat nu va fi considerată drept text autentic decât dacă
tratatul prevede sau dacă părţile au convenit aceasta. Termenii unui tratat sunt
presupuşi a avea acelaşi înţeles în diversele texte autentice. Atunci când din
comparaţia textelor autentice reiese o deosebire de scris, se va adopta sensul
care, ţinându-se seama de obiectul şi scopul tratatului, împacă cel mai bine
textele invocate.
Regulile de interpretare prezentate nu acoperă sfera existentă în
practica şi jurisprudenţa dreptului internaţional. Pe lângă regulile indicate
şi care sunt codificate, mai pot fi enumerate o serie de reguli necodificate,
după cum urmează:
-regula efectului util, conform căreia fiecare clauză va fi interpretată astfel
încât să se identifice efectul util, iar nu în sensul în care ar fi inaplicabilă;
-regula in dubio quod mitius, constă în a prefera dintre mai multe
interpretări admisibile, interpretarea care este mai puţin oneroasă pentru
partea care trebuie să execute prestaţia prevăzută în tratat;
-regula contra proferentem, conform căreia se stabileşte că în caz de dubiu,
o clauză dintr-un tratat trebuie interpretată împotriva celui care a
redactat-o sau a impus-o;
-interpretarea restrictivă, care constituie regula interpretării tratatelor
internaţionale, interzice aplicarea unei anumite clauze a unui tratat în afara
limitelor expres prevăzute în tratat;
-interpretarea extensivă, constituie excepţia în cazul interpretării tratatelor,
tinzând să extindă sfera de obligaţii opozabile unui stat suveran, ceea ce
determină utilizarea cu prudenţă a interpretării menţionate.

Rezolvați următoarele teste grilă:

1.Rezerva :
a. este o declarație unilaterală, indiferent cum este redactată sau denumită, făcută de un stat
atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un trat, prin care urmărește să
excludă sau să modifice efectele juridice ale anumitor prevederi ale tratatului în aplicarea față
de statul respectiv;
b. este o declarație unilaterală prin care se face o anumită notificare cerută de prevederile
tratatului, exprimă o poziție de ordin politico-juridic față de unele prevederi ale tratatului sau
dau o anumită interpretare;
c.se poate formula numai la tratatele bilaterale.
2.Formularea rezervelor este supusă următoarelor condiţii de formă:
a.rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate părţilor;
b.formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă de tratatul în cauză;
c.rezervele să nu se refere la anumite dispoziţii din tratat exceptate de la posibilitatea de a
formula rezerve.
3. Dintre condiţii de fond privind formularea rezervelor menționăm:
a.rezervele trebuie să fie formulate în scris şi comunicate statelor contractante, dar şi statelor
având calitatea de a deveni părţi la tratat;
b. retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris;
c.rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.
4.Articolul 103 din Carta ONU consacră pentru membrii ONU preeminenţa
obligaţiilor lor decurgând din:
a.Carta ONU;
b.orice alt acord internaţional;
c.cutuma internaţională.
5.Una dintre regulile necodificate de interpretare a tratatelor este :
a.regula efectului util;
b.un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credinţă
c.interpretarea trebuie să se facă în lumina obiectului şi scopului tratatului.
6.Articolul 103 din Carta ONU consacră pentru membrii ONU preeminenţa
obligaţiilor lor decurgând din:
a) Carta ONU;
b) orice alt acord internaţional;
c) cutuma internaţională.
7.În ordinea juridică internaţională competenţa interpretării tratatelor revine:
a) în primul rând unor instanţe arbitrale sau judiciare;
b) în unele cazuri statelor părţi;
c) pentru anumite categorii de tratate organelor organizaţiilor internaţionale.
Cursul a fost elaborat având în vedere următoarele surse bibliografice:

1. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional publi, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK,
Bucureşti,2018;
2. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, vol.II, Editura Renaissance, Bucureşti, 2012;
3. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept Internaţional public, vol.I Editura Renaissance, Bucureşti, 2011;
4. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public, Curs pentru învăţământ la distanţă , Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2010;
5. Dumitra Popescu, Drept internaţional public, pentru învăţământ la distanţă şi frecvenţă redusă, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005;
6. Felicia Maxim, Aspecte teoretice și practice privind tratatul-Izvor principal al dreptului interna țional public ;
Editura Universul Juridic, București, 2012 ;
7. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional public, Editura ALL BECK, vol.I, Bucureşti, 2014;
8. Raluca Miga- Beşteliu, Drept internaţional public, Editura C.H. BECK, vol.II, Bucureşti, 2014;
9. Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol I şi II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 şi
1983;
10. Marţian I. Niciu, Drept internaţional public, Editura SERVOSAT –Arad, 1997,
11. Dumitra Popescu, Adrian Năstase (coord.), Sistemul principiilor dreptului internaţional, Editura Academiei.
Bucureşti, 1986,
12. Ion Diaconu,Tratat de Drept International Public, 3vol., Editura Lumina Lex,2002-2005,Bucureşti;
13. Ion Diaconu, Manual de Drept International Public, Editura Lumina Lex, 2007,Bucureşti.