PIEŢELE FINANCIARE

Prezentare generală a pieţelor financiare1: resursele financiare, obiectul pietelor

financiare, titlurile financiare, tipologia pieţelor financiare
În economie, de regulă, necesarul de resurse depășește posibilitățile de procurare a
acestora. Resursele au un caracter limitat, iar cererea de resurse înregistrează o tendință de
creștere continuă.
Resursele sunt elemente ale bogăției unei naţiuni. Resursele includ în structura lor,
alături de resursele materiale, umane, informationale, valutare și resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănesti necesare realizării
obiectivelor economico-sociale într-o anumita perioadă de timp.
La nivel naţional, resursele financiare includ:
- resursele financiare ale autorităţilor şi institutiilor publice;
- resursele financiare ale unităților publice si private;
- resursele financiare ale organizaţiilor fără scop lucrativ;
- resursele financiare ale populației.
În economia de piaţă trebuinţele societăţii sunt satisfăcute pe baza cererii şi ofertei. O
categorie de trebuinţe este nevoia de bani, în particular nevoia de capital. Nevoia de bani a
populaţiei este determinată de consum, iar pentru întreprinzători de dorinţa de a iniţia sau
continua o afacere, situaţie în care se vorbeşte de nevoia de capital2.
Multitudinea nevoilor agenţilor economici a generat apariţia de segmente specifice de
cerere şi ofertă de bani şi de capital, care au contribuit la formarea unui număr foarte mare de
pieţe specializate în asigurarea cu resurse financiare prin mecanisme de piaţă: piaţa scontului,
piaţa acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa interbancară ş.a.
În literatura de specialitate3, s-au conturat două concepţii cu privire la structurarea
relaţiilor de piaţă pentru asigurarea cu resurse financiare:
- concepţia anglo-saxonă;

1
Stroe R., Armeanu,D., Finante, Editura A.S.E., Bucureşti, 2004.
2
Temenul de " capital" derivă din latinescul "caput"= cap de vită , la plural "capitis"=capete de vită, ceea ce ar
putea însemna turmă de vite, care evidenţiază faptul că la început bogăţia consta în turme de vite.(Dobrotă Niţă,
Economie politică,, Editată de Agenţia de Consulting Universitar –Eficient S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 84).
3
Anghelache G.,, Piaţa de capital în context european, Editura Economică, Bucureşti, 2009
 - concepţia continental-europeană, de sorginte franceză.
a) În accepţiunea anglo-saxonă, resursele financiare în anasamblul lor sunt asigurate de
piaţa financiară care se constituie din: piaţa monetară, piaţa de capital, piaţa asigurărilor.
Piaţa monetară reprezintă piaţa destinată capitalurilor atrase şi plasate pe termen scurt şi
mediu.
Piaţa de capital este destinată capitalurilor pe termen mediu şi lung (este sinonimă cu piaţa
valorilor mobiliare)
Piaţa asigurărilor este o piaţă specifică ce sprijină derularea activităţii pe celelalte pieţe.
b) În accepţiunea continental-europeană, ansamblul resuselor financiare este asigurat de
piaţa de capital, care este complexă şi include: piaţa monetară, piaţa financiară, piaţa ipotecară.
Piaţa monetară, este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi mediu. Obiectul tranzacţiilor
pe piaţa monetară îl constituie moneda numerar şi/sau banii de cont, aici fiind incluse şi
tranzacţiile cu efecte de comerţ, certificate de depozit, bonuri de tezaur, bilete de trezorerie.
Participanţii pe piaţa monetară sunt banca centrală, băncile comerciale şi specializate, casele de
economii, societăţile de asigurări, trezoreria publică.
Piaţa ipotecară s-a creat în numeroase ţări ca urmare a dezvoltării activităţii de creditare în
domeniul imobiliar (construcţii de locuinţe). Dimensiunile ample ale creditului ipotecar implică
o mobilizare vastă de resurse, de regulă capitaluri disponibile pe termen lung. Participanţii pe
piaţa ipotecară sunt casele de economii, societăţile de asigurări, bănci şi societăţi ipotecare, bănci
comerciale.
Piaţa financiară are ca obiect de activitate emisiunea, plasarea şi tranzacţionarea titlurilor
de capital pe termen lung.
În România, abordarea cea mai des utilizată este cea anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de
capital este o componentă a pieţei financiare.
Obiectul pieţelor financiare este tranzacţionarea banilor, în particular a capitalului, în
vederea echilibrării cererii cu oferta prin direcţionarea eficientă a fluxurilor băneşti între agenţii
cu excedent de capital şi agenţii cu deficit de capital.
Capitalul este un disponibil financiar material (corporal) sau necorporal, care utilizat
într-o activitate lucrativă creează bunuri destinate schimbului cu scopul de a obţine
profit.
Agenţii cu excedent de capital sunt ofertanţii de bani, respectiv de capital, ei fiind
 situaţi pe poziţia de creditori.
Agenţii cu deficit de capital sunt solicitatorii de bani, respectiv de capital, ei fiind
situaţi pe poziţia de debitori.
Operaţiunile legate de tranzacţionare şi echilibrare sunt asumate de unităţi
economice specializate, numite instituţii financiare, care sunt reprezentate de bănci,
case de depuneri, societăţi de asigurări, societăţi de investiţii, bursa de valori ş.a.
Instituţiile finanaciare iniţiază modalităţi specifice de lucru şi creează produse
specifice numite titluri financiare .
Titlurile financiare sunt înscrisuri care dovedesc posesia unei sume de bani ce
poate deveni disponibilă în anumite condiţii ( de exemplu dacă titlul se vinde sau dacă
ajunge la scadenţă.).
Titlurile financiare pot fi:
• titluri primare, emise şi vândute de agenţii economici cu deficit de capital, direct sau
prin intermediari, adică prin instituţii financiare;
• titluri secundare, emise de cumpărătorii titlurilor primare, pe baza titlurilor primare
din dorinţa de a împărţi riscul deţinerii lor şi de a-şi diminua imobilizările financiare
generate de cumpărarea acestora;
• titluri derivate, reprezentând: opţiuni asupra achiziţiei ( vânzării) unor titluri primare
sau secundare; „pariuri” asupra indicilor bursieri (tranzacţii pe indici bursieri).
Piaţa financiară funcţionează în orice economie de piată şi reprezintă spaţiul economico-
fianciar, unde se întâlneşte cererea şi oferta de active financiare.
Pe pieţele financiare se tranzacţionează active financiare 4, decizia de tranzacţie fiind
determinată de trei criterii:
- venitul, exprimat prin rata anuală a dobânzii;
- riscul, apreciat prin posibilitatea perturbării sau anulării fluxului viitor de
plată;
- lichiditatea, exprimată prin capacitatea activului financiar de a se vinde cât
mai repede şi fără pierdere de valoare.

4
Activele financiare sunt materializate în înscrisuri (hârtii sau înregistrări de cont), care consacră drepturile băneşti
deţinătorilor lor, precum şi drepturile asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective
(dobânzi, dividende).
 Titluri primare

Agenţi cu
Agenţi cu
deficit de
excedent
capital
de capital
Bani

Bani Bani
Titluri
Titluri primare,
primare secundare,
Intermediari derivate
financiari

Bani

Figura 7.1. Fluxurile titlurilor financiare şi banilor în pieţele

financiare5
Pieţele financiare asigură cadrul neutru şi avantajos tuturor agenţilor participanţi (agenţi
cu deficit de capital, agenţi cu excedent de capital, agenţi intermediari) pentru finanţarea
agenţilor cu deficit de capital şi pentru plasarea disponibilităţilor agenţilor cu excedent de
capital.
Piaţa financiară poate fi segmentată după durata pentru care sunt
mobilizate/imobilizate resursele financiare:
• piaţă monetară (pentru tranzacţiile pe termen scurt, sub un an);
• piaţă de capital (pentru tranzacţii pe termen mediu şi lung).
Piaţa financiară intermediază fluxurile de resuse financiare dintre creditori (agenţi care
dispun de economii şi doresc să le plaseze în vederea fructificării) şi debitori (persoane fizice,
persoane juridice, instituţii private şi publice care au nevoie de resurse financiare suplimentare).
Piaţa financiară colectează şi distribuie fonduri entităţilor publice şi private cu nevoi de capital
suplimentar pentru desfăşurarea/extinderea activităţii întreprinse.
Din punct de vedere economic, piaţa financiară contribuie la dezvoltarea procesului
investițional, iar din punct de vedere social, asigură protecţia veniturilor economisite.

7.2. Piaţa monetară

5
Stroe R., Armeanu, D., Finante, Editura A.S.E., Bucureşti, 2004.
 Rolul pieţei monetare este de a mobiliza disponibilităţi, de a asigura resurse financiare şi
de a realiza echilibrul pieţei pe termen scurt.
Piaţa monetară reprezintă relaţiile, instituţiile şi pârghiile prin intermediul cărora se
realizează mobilizarea resurselor băneşti din sectoarele în care ele depăşesc necesităţile perioadei
respective şi le transferă spre sectoarele care au nevoie de monedă.
Pe piaţa monetară se întâlneşte cererea de împrumuturi, provenită din partea agenţilor
economici particulari şi ai statului, cu oferta de resurse financiare, reprezentată de agenţi
particulari, întreprinderi şi instituţii financiare.
Piaţa monetară funcţionează cu participarea populaţiei, firmelor, intermediarilor bancari,
instituţii ale statului.
Obiectul pieţei monetare, îl reprezintă masa monetară şi schimbul de lichidităţi. Rolul pieţei
monetare este de a compensa excendentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti pe termen scurt
manifestat la diferiţi agenţi economici.
Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor de monedă. Volumul tranzacţiilor cu
monedă este inflenţat de nivelul preţului banilor care poartă numele de rata dobânzii.
Mărimea ratei dobânzii se stabileşte liber prin confruntarea cererii de monedă cu oferta de
monedă, cu excepţia taxei oficiale a scontului 6. Taxa oficială a scontului este stabilită de
Banca Centrală şi este folosită ca pârghie de corecţie a tendinţelor neconvenabile ale unora din
indicatorii specifici (masa monetară, preţul banilor etc.).
În cadrul pieţei monetare se realizează multiple operaiuni: depozite la vedere ,
depozite pe termen scurt, operaţiuni cambiale ş.a.

6
Scontul, este dobânda și comisionul reținute de o bancă comercială, care cumpără titluri de creanță pe termen scurt,
înainte de scadența acestora.-Rescontul este dobânda și comisionul reținute de Banca Centrală, care cumpără titluri
de creanță deja scontate. Rescontarea se face în vederea aprovizionării bancilor comerciale cu mijloace banesti
lichide de către Banca Centrală. -Rata rescontului se mai numeşte rata oficială a scontului sau dobânda de
refinanţare. Inițial, rata de referinţă a fost numită scont, rata (taxa) scontului sau rescont, rata (taxa) de rescont. În
prezent, majoritatea specialiștilor o numesc dobandă de refinanţare sau dobândă de referinţă; prof. Niţă Dobrotă o
definește ca mărimea relativă a dobânzii percepute de Banca Centrală de la băncile comerciale, care prezintă spre
rescontare efecte de comerţ deja scontate. În opinia monetaristului român Costin C. Kiriţescu, taxa scontului, în
realitate, taxa rescontului, este fixată în funcţie de interesul pe care îl are statul de a lărgi sau restrânge volumul
creditului şi serveşte ca indicator pentru nivelul general al dobanzilor dintr-o ţară. În România, începând cu 1
februarie 2002, taxa scontului este înlocuită cu dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României şi se calculează
astfel încât să reflecte condiţiile prevalente de pe piaţa monetară. Dobânda de referinţă se calculează ca medie
aritmetică, ponderată cu volumul tranzacţiilor, a ratelor dobânzii la depozitele atrase şi la operaţiunile reverse repo
din luna anterioară celei pentru care se face anunţul. Rata dobânzii de referinţă este anunţată public prin comunicate
şi circulare ale Băncii Naţionale a României, în prima zi lucrătoare a fiecărei luni.
 După modul în care se implică patrimoniul firmei care solicită disponibilităţi băneşti,
operaţiunile pe piaţa monetară se clasifică în:
- operaţiuni cu garanţie;
- operaţiuni fără garanţie.
Tranzacţiile sunt de regulă însoţite de garanţii materiale, cu excepţia tranzacţiilor
interbancare sau tranzacţiilor în care statul este debitor.
Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor implicate, operaţiunile se împart în operaţii de
finanţare şi operaţii de refinanţare.
Operaţia de finanţare constă în acordarea de disponibilităţilor băneşti clienţilor ei de către o
bancă .
Operaţia de refinanţare intervine dacă unitatea bancară se adresează băncii centrale pentru a
obţine un credit, deoarece şi-a utilizat disponibilităţile sale băneşti pentru acordarea de
împrumuturi.
Piaţa monetară este o piaţă a creditului pe termen scurt, ceea ce o face să se afle la
confluenţa cu piaţa capitalului. La funcţionarea piaţei monetare participă populaţia,
întreprinderile, intermediarii bancari.
În mod frecvent, este utilizată sintagma piaţa monetară clasică. Piaţa monetară clasică este
compusă din două segmente: piaţa scontului şi piaţa interbancară. 7 Piaţa scontului şi piaţa
interbancară sunt forme ale pieţei monetare clasice.
Pe piaţa scontului sunt efectuate tranzacţii cu titluri de credit pe termen scurt ( cambii,
bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe termen scurt ş.a).
Prin vânzarea şi cumpărarea de active financiare cu scadenţe scurte se asigură mobilizarea
disponibilităţilor monetare de la întreprinderi şi persoane fizice la instituţiile de credit, precum şi
acordarea de credite de către bănci firmelor sau persoanelor fizice.
Titlurile de credit sunt documente solemne8 având forme şi conţinut standardizate, care
reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor), de a plăti la o scadenţă
determinată o sumă de bani, împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar precizat.
Titlurile de credit sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară, adică pot fi girate
(garantate) ori vândute şi cumpărate înainte de scadenţă.

7
Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă,Credit, Bănci, Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti, 1995, pp.
147-148.
8
acte solemne = despre acte juridice, care trebuie să respecte anumite forme pentru a fi considerat valabil .
 Vânzarea titlurilor la o bancă, înainte de termenul de scadenţă reprezintă operaţiunea de
scontare a titlurilor. La scontare se încasează suma înscrisă pe aceste titluri, diminuată cu
dobânda ce revine băncii până la scadenţă. Prin scontare se asigură fondurile necesare firmelor
participante la tranzacţiile economice.
La scadenţa titlului, banca primeşte de la debitor suma înscrisă pe titlu plus o dobândă,
care se numeşte taxă de scont.
Banca poate sconta titlurile respective la banca centrală, înainte de scadenţă, operaţiune
denumită rescontare. Banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită
taxă de rescont (taxa oficială a scontului), care este mai mică decât taxa de scont. Taxa
rescontului este o componentă importantă a taxei scontului.
Prin rescontare băncile comerciale se refinanţează.
Titlurile de credit, (cambiile, biletele la ordin, cecurile) sunt denumite şi efecte comerciale
sau instrumente de plată. Ele sunt folosite la stingerea anumitor obligaţii băneşti născute din
contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici.
Piaţa interbancară este un segment al pieţei monetare şi reprezintă cadrul de desfăşurare
zilnică a relaţiilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenite din operaţiuni
reciproce. Pe piaţa interbancară (piaţa monetară propriu-zisă) băncile se împrumută reciproc în
scopul echilibrării raporturilor interbancare. Zilnic, sumele necesare pentru lichidarea
soldurilor rezultate din operaţiuni bancare reciproce sunt împrumutate pentru termene de 24 ore
sau mai mari.
Relaţiile dintre bănci sunt multiple:
- îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior;
- efectuează plăţi către alte bănci la ordinul clienţilor lor care sunt titulari de depozite;
- efectuează încasări de la alte bănci.
Din fiecare operaţiune efectuată, o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă.
La sfârşitul unei zile de lucru, fiecare bancă, are în raport cu celelalte bănci solduri debitoare şi
solduri creditoare. La sfârşitul zilei, datorită soldurilor dintre bănci, să apară obligaţii reciproce,
ceea ce determină ca o bancă să fie în raport cu celelalte bănci debitoare sau creditoare.
În timp, s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci, într-
un cadru organizat sub coordonarea Băncii Centrale.
 Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul
tranzacţiilor pe piaţa interbancară.
Pe piaţa interbancară apar zilnic două categorii de participanţi.
- ofertanţii de monedă;
- solicitanţii de monedă.
Participanţii pe piaţa interbancară solicită operaţiuni de decontări interbancare, prin
intermediul caselor de compensaţii interbancare. Casele de compensaţii interbancare sunt
organizate şi funcţionează în cadrul băncii centrale şi a sucursalelor acesteia.
Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare, atunci când
acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală, sucursale, filiale, agenţii).
Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca centrală,
conturi care au solduri creditoare. Deoarece depozitele de la banca centrală nu sunt purtătoare de
dobândă, băncile titulare sunt interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin acordarea
negociată de credite pe piaţa interbancară.
Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care au rămas debitoare în raporturile cu alte bănci şi
caută resurse de acoperire prin contractarea de credite pe termen foarte scurt.
În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară, banca centrală are un rol de regulator.
Banca centrală intervine în mod regulat, prin operaţii de open-market, care ajută satisfacerea
cererilor de lichidităţi, atunci când pe piaţa globală există solicitare de monedă centrală.
Prin operaţii de rescontare şi lombardare9 banca de emisiune are rol creditor, ea
constituindu-se ca ofertant de monedă pentru băncile cu situaţii debitoare.
Piaţa interbancară are următoarele trăsături:
- participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare;
- obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate în
moneda centrală;
- operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de două zile;
9
lombardul=instituție de credit care acordă împrumuturi garantate cu obiecte sau titluri de valoare. Se mai
numește casă de amanet. Apărut în sec. 15, în Franța, fiind organizată de cămătari originari din Lombardia.
lombardul= împrumut având drept garanție efecte publice (acțiuni, obligațiuni, titluri de rentă etc.) sau obiecte
de valoare depuse ca gaj;
credit de lombard=credit pe gaj de efecte publice, de efecte de comerţ, de mărfuri;
lombardare =operaţie prin care băncile acordă împrumuturi sau avansuri garantate cu efecte publice,
care se depun în gaj.
 - termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile);
- creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă, bazate pe încredere
reciprocă şi cu riscuri reduse;
- dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă.
Piaţa monetară este analizată cu ajutorul conceptelor de cerere de monedă şi ofertă de
monedă. Nivelurile cererii de monedă şi ofertei de monedă influenţează formarea şi mişcarea
masei monetare.
Cererea de monedă se explică prin funcţiile îndeplinite de monedă şi prin utilitatea pe
care o prezintă pentru deţinători. Analiza cererii de monedă constă în cautarea motivelor care îi
determină pe agenţi să deţină monedă.
Sub aspect teoretic există mai multe opinii care contribuie la înţelegerea motivelor care
determină cererea de monedă:
a) concepţia clasică a cererii de monedă (se bazează pe teoria cantitativă a cererii de
monedă) are ca punct de plecare ecuaţia schimburilor a lui Fischer, iar mai târziu de
ecuaţia Şcolii de la Cambridge.
b) concepţia lui Keynes;
c) concepţii contemporane (reprezentată de gestiunea portofoliilor şi de teoria lui Milton
Friedman).
a) Concepţia clasică privind cererea de monedă
În concepţia clasică cererea de monedă era condiţionată şi determinată mai ales de motivul
tranzacţional. Cererea de monedă în termeni reali era considerată proporţională cu volumul total
al schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a
monedei.
Reprezentanţii şcolii clasice susţineau că mărimea cererii de monedă este influenţată de:
- amploarea creditului comercial;
- amploarea creditului de consum;
- raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile făcute în contul vânzărilor pe credit.
Abordare clasică a cererii de monedă se bazează pe teoria cantitativă a cererii de monedă.
Concepţia clasică a cererii de monedă are ca premisă ecuaţia schimburilor a lui I.Fisher, care a
permis ulterior construcţia ecuaţiei Şcolii de la Cambridge.
 Ecuaţia schimburilor a lui Fisher arată că volumul de monedă (M), multiplicat cu viteza
de circulaţie a monedei (V), este egală volumul tranzacţiilor (p·T), în care " p" este un indice
de preţ, iar "T" este volumul tranzacţiilor în termeni reali (volumul tranzacţiilor e măsurat în
preţurile perioadei de bază):
M⋅V = p⋅T
b) Concepţia lui Keynes privind cererea de monedă.
Şcoala keynesiană consideră că cererea de monedă se află în relaţie strânsă cu
întensitatea înclinaţiei spre lichiditate (preferinţei pentru lichiditate).
J.M.Keynes menţionează în „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi
a banilor” patru motive (mobiluri) care determină preferinţa pentru lichiditate şi în consecinţă
cererea de monedă:
- mobilul venitului (este reprezentat de nevoile de a păstra bani lichizi în intervalul de timp
dintre încasarea venitului şi cheltuirea lui; exprimă tendinţa oamenilor de a nu cheltui banii
imediat ce-i câştigă, de a păstra asupra lor bani lichizi în stoc suficient pentru a efectua cheltuieli
anticipate pe termen scurt; acţionează în funcţie de mărimea venitului şi durata normală a
intervalului dintre încasarea şi cheltuirea venitului);
-mobilul afacerilor (reprezentat de acoperirea nevoilor în intervalul dintre momentul când
se efectuează cheltuielile pentru desfăşurarea afacerii şi momentul când se încasează venituri);
-mobilul precauţiei sau al prudenţei (reprezentat de dorinţa de a fi pregătit pentru situaţii
neprevăzute);
- mobilul speculaţiei (este legat de plasarea economiilor în bani lichizi; plasarea
economiilor în bani lichizi este influenţată de modificarea ratei dobânzii; mărimea cererii de
bani în scopuri speculative depinde invers proporţional de nivelul ratei dobânzii).
Potrivit opiniei lui Keynes funcţia cererii de monedă (L) are două componente:
- cererea de monedă (L1) a agenţilor economici determinată de mobilul venitului, mobilul
afacerilor şi mobilul precauţiei, a cărei mărime este influenţată direct proporţional de
volumul producţiei sau venitului ( y);
- cererea de monedă (L2) determinată de mobilul speculaţiei, a cărei mărime este
influenţată invers proporţional de nivelul rate dobânzii (d).
Nivelul total al cererii de monedă se determină potrivit expresiilor de mai jos:
 L=L1 + L 2
L=L1 ( y ) + L2 ( d )
Nivelul cererii de monedă (L) este descrescător în raport cu mărimea ratei dobânzii (d) şi
crescător în raport cu nivelul venitului (y).
c) Concepţii contemporane privind cererea de monedă
Concepţia bazată pe gestiunea portofoliilor consideră moneda ca un activ ca şi celelate
tipuri de active, lipsită de calitaţi specifice, cu risc de a fi discreditată în calitate de instrument al
politicii monetare (este o concepţie legată direct de concepţia keynesiană)
În concepţia lui M. Friedman cererea de monedă este abordată ca o problemă de
alegere a activelor. Premisa abordării lui Friedman o reprezintă definiţia pe care o dă
patrimoniului sau bogăţiei. Patrimoniul agenţilor economici este compus din active financiare
reale şi din active umane. Patrimoniul dă naştere unui flux de venituri din muncă. Friedman
consideră că variabila care reflectă cel mai bine bogăţia umană şi non-umană este venitul
permanent. Venitul permanent este prevăzut de agenţii economici pentru un anumit nivel al
preţului. Cererea de monedă se poate exprima în termeni permanenţi şi de venitul permanent şi
nivelul preţurilor permanente. Evoluţia cererii de monedă este determinată de o singură variabilă
şi anume venitul permanent. Relaţia dedusă de Friedman pentru cererea de monedă i-a permis să
calculeze elasticitatea cererii de monedă în raport cu venitul permanent. Mărimea elasticităţii
este supraunitară.
Pe termen lung Friedman a descoperit o lege a comportamentului: la un nivel scăzut al
venitului se manifestă numai prin scopul tranzacţionării, dar pe măsura creşterii venitului
permanent se adaugă alte scopuri, respectiv scopul speculaţiei şi scopul economisirii.
Funcţia cererii de monedă a lui Friedman tinde să fie stabilă, dar când factorii acţionează
semnificativ asupra cererii de monedă, cantitatea de monedă se modifică de la un an la altul.
Friedman minimizând rolul ratei dobânzii asupra cererii de monedă, a eliminat rata dobânzii din
ecuaţia cererii de monedă:

M'=a⋅¿¿
Simbolurile folosite în ecuaţie au următoarele semnificaţii:
→ a şi b sunt constante;
→M' -cererea de monedă permanentă pentru un locuitor;
 →p" -nivelul preţurilor permanente;
→R'-venitul permanent.
În concluzie, comparând funcţiile cererii de monedă stabilite de Keynes şi Friedman
rezultă că funcţia cererii de monedă a lui Keynes este instabilă şi foarte elastică în raport cu rata
dobânzii.

În teoria macroeconomică contemporană, cererea de monedă este o componentă a

pieţei monetare şi constă în cererea de active monetare, adică bunuri care îndeplinesc funcţiile
banilor la un moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de timp (ca flux).
Cererea de monedă în termeni reali se obţine ajustând cererea de monedă în termeni
nominali cu indicele general al preţurilor sau cu indicele preţurilor bunurilor de consum:
cererea no min ală de monedă
cererea reală de monedă=
indicele general al preturilor
Cunoaşterea nivelului şi structurii cererii de monedă este utilă pentru fundamentarea
politicii monetare, politicii antiinflaţioniste.
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţie utilizatorilor de
către sistemul bancar.
Oferta de monedă este asigurată de sistemul bancar care o crează şi o pune în circulaţie.
Sursele ofertei de monedă sunt reprezentate de contrapartidele masei monetare:
-creanţele asupra Trezoreriei;
-creanţele asupra băncilor comerciale;
-creanţele asupra străinătăţii.
Oferta de monedă (în accepţiunea dinamică, de flux) este o componentă a pieţei
monetare, care semnifică punerea în circulaţie de monedă nouă de către instituţii monetare
specializate.
Oferat de monedă este legată de operaţiunea de creditare, ceea ce înseamnă
monetizarea unei creanţe bancare. Procesul invers, adică rambursarea unui efect de comerţ sau a
unei datorii oarecare în favoarea unei bănci echivalează cu reducerea masei monetare. Oferta
monetară este legată de mărimea şi structura masei monetară. Diferitele componente ale masei
monetare sunt puse în circulaţie de următoarele instituţii:
- Banca Centrală (Banca Nţională);
- Trezorerie;
 - Băncile comerciale.
În economia de piaţă, modificarea ofertei de monedă prin trecerea biletelor de bancă din
imprimeria Băncii Centrale în circulaţie, se realizează prin mecanismele prezentate mai jos.
a). Banca Centrală oferă monedă în următoarele situaţii:
- acoperirea cu resurse financiare a deficitului bugetar al statului;
- modificarea ofertei de monedă naţională în funcţie de nevoile de valută ale agenţilor
economici rezidenţi;
- creditarea băncilor comerciale.
Modificare ofertei prin intervenţia Băncii Centrale este prezentă pe scurt mai jos.
Pentru acoperirea deficitului deficitar al statului, Trezoreria emite bonuri de tezaur, pe
care băncile comerciale le subscriu plătind imediat pentru ele. Bonurile de tezaur subscrise pot fi
revândute Băncii Centrale. Suma plătită de Banca Centrală reprezintă creşterea ofertei de
monedă, respectiv a masei monetare.
Agenţii economici obţin valută din vânzarea mărfurilor în străinătate (exporturi).
Devizele pot fi comercializate de banca vânzătorului pe piaţa valutară. şi plata devizelor
străine obţinute de întreprinderile naţionale. Prin cumpărarea de valută de către Banca
Centrală se realizează:
- creşterea rezervele de valută la Banca Centrală;
- injectarea de monedă naţională pe piaţa monetară internă, creditând contul băncilor care
negociază devizele străine (injectarea de monedă naţională echivalează cu sporirea
ofertei de monedă, deci o creştere a masei monatare).
Banca Naţională oferă monedă băncilor comerciale cu nevoi suplimentare de monedă,
pentru ca acestea să facă faţă retragerilor mai mari decât depunerile efectuete de clientela lor
(operaţiunea este numită refinanţare).
b) Trezoreria, efectuează plăţi prin intermediul băncilor comerciale şi al Băncii
Naţionale. Trezoreria are facultatea (capacitatea) de a crea monedă nouă. Crearea de monedă
nouă de către trezorerie este o operaţiune care constă în trecerea dintr-un cont bugetar într-un
cont la vedere. În mod direct, trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează
la diferite bănci comerciale sub forma obligaţiunilor emise şi subscrise de respectivele bănci
comerciale.
 Prin emiterea de bonuri de tezaur, trezoreria publică iniţiază acţiunea pentru acoperirea
deficitului bugetar al statului cu resurse financiare. Băncile comerciale fac subscrieri pentru
achiziţionarea bonurilor de tezaur, iar când le revând Băncii Centrale, aceasta emite bilete de
bancă în vederea creditării conturilor băncilor respective. Băncile comerciale pot retrage monedă
(bilete de bancă) atunci când au nevoie. Aceste operaţiuni determină creşterea ofertei de monedă,
deci majorarea masei monetare.
c) Băncile comerciale oferă (crează) moneda de cont prin acordare de credite agenţilor
economici. Orice pasiv sub formă de credite (obligaţii de plată) figurează la bancă sub formă de
drepturi de încasat, ca un activ. La nivelul unităţilor economice nonbancare creditele apar la
pasiv sub formă de datorie şi la activ, ca spor de monedă.
Prin credite acordate de băncile comerciale clienţilor lor, băncile majorează masa
monetară în circulaţie. Prin contul bancar deschis unei întreprinderi banca acordă credit
clientului său şi îl autorizează să tragă cecuri asupra contului deschis. Aceast operaţiune este
numită deschidere bancară şi contribuie la creare de monedă. Dacă bancherul are încredere în
client îi cere numai dobândă, iar dacă nu e sigur de bonitatea, solvabilitatea 10 clientului îi solicită
dobândă plus o garanţie de rambursare sub forma unei cambii (trate) sau ipotecă pe bunuri.
Oferta de monedă (M) este crescătoare în raport cu nivelul ratei dobânzii. Modificările
nivelurilor cererii de bani şi ofertei de bani determină starea (situaţia la un moment dat)
economiei naţionale :
- starea de echilibru pe piaţa monetară, la diferite mărimi ale ratei dobânzii;
- starea de inflaţie, datorită excesului mare al cererii de bani pe perioade mari de timp.
Starea de echilibru a pieţei monetare se manifestă atunci când cererea de monedă este
egală cu oferta de monedă .
Evoluţia ratei dobânzii, atunci când cererea sau oferta de monedă se modifică, este
evidenţiată în figurile 7.2. şi 7.3.

10
Bonitate (germ. Bonität ) =capacitate de plată a unei persoane sau instituţii; încrederea pe care o inspiră cineva
atunci când solicită un credit; solvabilitate.
Solvabil (fr. solvable )= care este în stare să-și achite datoriile bănești; capabil să-și plătească datoriile; care
dispune de suficiente mijloace bănești sau bunuri pentru a-și îndeplini la termen obligațiile.
 În figura 7.2 se consideră că oferta de masă monetară nu se modifică în timp, iar cererea
va creşte de la Lo la L1 determinând creşterea ratei dobânzii.
În figura 7.3 se consideră că cererea de monedă este constantă iar oferta de monedă
creşte de la M0 la M1 determinând scăderea ratei dobânzii.

L1
L0
M0
d1
d0

M0 M1
M

Figura 7.2. Piaţa monetară cu ofertă de monedă constantă (M0)

M0

M1
d0
d1

L0

M0 M1
M

Figura 7.3. Piaţa monetară cu cerere de monedă constantă (L0)

Din analiza efectuată pe cele două grafice rezultă două concluzii:

- orice creştere a cererii sau reducere a ofertei de monedă duce la creşterea ratei dobânzii;
 - orice diminuare a cererii sau creştere a ofertei de monedă contribuie la diminuarea ratei
dobânzii.
Echilibrul de pe piaţa monetară influenţează echilibrul general al economiei naţionale.
În practica economică mecanismele pieţei monetare sunt complicate şi se desfăşoară lent
atunci când se modifică rata dobânzii.
Mecanismele monetare au următoarele caracteristici:
- agenţii economici se interesează totdeauna de puterea de cumpărare a monedei şi mai
puţin de suma nominală obţinută;
- agenţii economici utilizează moneda pentru a efectua tranzacţii şi a evita riscurile din
activitate;
- costul de oportunitate al deţinerii de monedă este suportat de agenţii posesori de monedă.
Pe piaţa monetară, costul de oportunitate reprezintă dobânda pe care ar fi putut să o
obţină posesorul dacă ar fi plasat suma bănească într-o activitate alternativă. Dacă costul
tranzacţiei este egal cu costul de oportunitate al deţinerii de lichidităţi, se consideră că tranzacţia
este optimă.
Pentru analiza pieţei monetare se utilizează indicatorul specific denumit "multiplicator
monetar".
Potrivit teoriilor monetare moderne oferta de monedă (M) este egală cu produsul dintre
baza monetară (H) şi multiplicatorul monetar (kM):
M =H⋅k M
Mărimea multiplicatorului monetar (km) este determinată cu relaţiile de mai jos11:

N
1+
D+N D
Masa monetară( M ) D+ N k M= =
k M= = r⋅D + ER + N ER N
r+ +
Baza monetară( H ) R+ N → D D

11
Basno C., Dardac N., Floricel C., Monedă, Credit,Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti,
1995, pp. 315- 317
 Simbolurile folosite în relaţiile de calcul au următoarele semnificaţii:

N - numerarul în circulaţie inclusiv în casieriile instituţiilor financiar monetare ;

R - rezervele instituţiilor financiar- monetare la banca centrală ;

D - nivelul total al depozitelor la vedere ;
ER - excedent de rezerve;
r - rata rezervelor obligatorii.
Nivelul rezervelor instituţiilor financiar- monetare la banca centrală (R ) este suma
rezervelor obligatorii (RO) şi a excesului de rezerve (ER):
R=RO + ER
Rezerva obligatorie (RO) este egală cu produsul dintre nivelul depozitelor la vedere (D )
şi rata rezervelor obligatorii (r):
RO
r=
RO=r⋅D → D
Se obţine o nouă expresie de calcul pentru nivelul rezervelor instituţiilor financiar-
monetare la banca centrală (R ):
R=r⋅D + ER

Dacă excesul de rezerve este foarte mic (ER→0) relaţia de calcul a multiplicatorului
monetar se modifică:
N N
1+ 1+
D D
k M= ⃗
ER →0 k M =
ER N N
r+ + r+
D D D
N N
Dacă raportul D este foarte mic ( D →0) se obţine o relaţie simplificată a multiplicatorului
monetar:
N
1+
D 1
k M= = ⃗
N
→0 k M ≃
N D r
r+
D
Banca centrală are următoarele modalităţi de influenţare a bazei monetare (numerar-N şi
rezerve-R), deci a cantităţii de monedă centrală deţinută de bănci:
 - operaţiuni de "open market"(operaţiuni de cumpărare şi vânzare a titlurilor publice de
către banca centrală pe piaţa liberă, de la sau către bănci comerciale şi populaţie);
- modificarea nivelului rezervei prin intermediul ratei rezervei obligatorii;
- modificarea ratei (taxei) scontului (banca centrală deţinând monopolul modificării ratei
oficiale a scontului (costul împrumutului) influenţează deciziile băncilor comerciale
privind sumele împrumutate de la banca centrală).
Baza monetară este formată doar din elemente care pot fi direct controlate de banca
centrală prin intermediul instrumentelor de politică monetară de care dispune.
În teoria economică există două tipuri de interpretări privind echilibrul monetar:
- interpretarea keynesiană;
- interpretarea lui Milton Friedman.
a). Interpretarea keynesiană
În teoria keynasiană, schema realizării echilibrului macroeconomic este efectuată în
termeni reali. Echilibrul se stabileşte prin egalitatea dintre economii şi investiţii. Economiile (S)
sunt considerate crescătoare în raport cu venitul (y), iar investiţiile (I) sunt descrescătoare în
raport cu rata dobânzii (d):
S=S ( y ) , I =I ( d )
Combinarea echilibrului monetar cu echilibrul real este reprezentat de modelul IS-LM şi
realizată grafic sub denumirea " graficul Hicks-Hansen"12 .
Linia IS descrie echilibrul real, iar linia LM descrie echilibrul monetar (figura 7.4.).
Linia IS exprimă relaţia dintre rata dobânzii şi nivelul venitului. Fiecare punct de pe linia
IS corespunde stării de egalitate dintre economii şi investiţii. Pe piaţa bunurilor venitul este în
relaţie inversă (descrescătoare) în raport cu nivelul ratei dobânzii. În consecinţă, scăderea ratei
dobânzii determină creşterea venitului.
Echilibrul monetar rezultă din confruntarea dintre cererea totală de monedă (L) şi oferta
totală de monedă (M).
Linia LM, pentru o cantitate dată de monedă descrie relaţia dintre cererea totală de
moneda şi venitul naţional (y).
Cererea totală de monedă are două componente: cererea de monedă pentru motivul
tranzacţiei şi cererea de monedă pentru motivul speculaţiei.
12
După numele realizatorilor modelului IS-LM, John Hicks şi Alvin Hansen, în baza teoriei macroeconomice
keynesiene; J. Hicks a elaborat modelul în anul 1937, A Hansen a dezvoltat ulterior modelul .
 Orice creştere a volumului tranzacţiilor determină creşterea cererii pentru motivul
tranzacţiei şi scăderea cererii pentru motivul speculaţiei, determinându-se astfel creşterea ratei
dobâzii.
Linia IS reprezintă totalitatea combinaţiilor dintre venit şi rata dobânzii (y,d) care asigură
echilibrul pe piaţa bunurilor.
Linia LM reprezintă totalitatea combinaţiilor dintre venit şi rata dobânzii (y,d) care
asigură echilibrul pe piaţa monetară.
Cele două condiţii de echilibru semnifică faptul că pentru orice rată a dobânzii există o
singură valoare a venitului naţional pentru care investiţiile totale sunt egale cu economiile totale.
Punctul de intersecţie E al liniilor IS şi LM reprezentat de perechea de valori (y e, de)
asigură echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi pe piaţa monetară. În punctul de echilibru,
cantitatea de monedă existentă determină o rată a dobânzii suficient de mică şi un nivel al
investiţiilor suficient de mare.

IS
LM
E

de

y
e

Figura 7.4. Reprezentarea grafică a modelului IS-LM

Rata dobânzii permite stabilirea unei legături între echilibrul real şi echilibrul monetar. Se
realizează următorul lanţ de cauzalitate: rata dobânzii influenţează volumul investiţiilor, acestea
determină volumul venitului, iar modificarea venitului determină cererea de monedă în scopul
tranzacţiilor.
 Orice dezechilibru între economii şi investiţii determină ajustări în termeni reali. În
cadrul ajustărilor în termeni reali variabilele monetare au un rol limitat.
Prin politică bugetară se deplasează linia IS la dreapta pentru a lupta împotriva
crizei, sau către stânga pentru a diminua inflaţia.
Prin politică monetară se deplasează linia LM. Astfel, prin politica open-market sub
forma cumpărărilor de titluri de către banca centrală, care reprezintă o expansiune monetară,
în perioada de deplină utilizare a forţri de muncă, se deplasează linia LM la dreapta, iar rata
dobânzii se diminuează. În consecinţă, se provoacă o creştere a investiţiilor, deci o majorare a
venitului real. În cazurile când fenomenele monetare au un rol secundar în raport cu fenomenele
reale, politica bugetară tinde să devină privilegiată.
b). Interpretarea lui M. Friedman
În interpretarea lui Friedman, variaţiile masei monetare reglează ritmurile activităţii
economice. Modelul lui Friedman probează importanţa cantităţii de monedă în activitatea
economică. Structurile monetaro-financiare şi comportamentul agenţilor financiari nu sunt
integrate în model. Unica variabilă este masa monetară oferită agenţilor economici. Masa
monetară stă la baza fluctuaţiilor veniturilor şi preţurilor. Oferta de monedă are caracter exogen.
Abordarea lui Friedman are ca punct de pornire două premise:
- valoarea produsului naţional şi preţul sunt determinate de cantitatea de monedă;
- cantitatea de monedă este determinată, la rândul său, de cantitatea de monedă centrală,
pusă la dispoziţia bâncilor.
Rezultă că masa monetară determină fluctuaţiile venitului naţional.
Dacă se admite că impulsurile monetare exercită o influenţă totală asupra activităţii
economice, atunci cererea de monedă trebuie să fie considrată stabilă, iar oferta de monedă
trebuie să fie definită ca fiind exogenă (se află la dispoziţia autorităţii monetare).
Numai fluctuaţiile ofertei de monedă determină fluctuaţia producţiei, deci moneda este
un factor exogen al instabilităţii economice. În consecinţă, reglarea masei monetare exercită un
efect global asupra economiei. Instrumentele tradiţionale ale politicii economice ( de exemplu
politica bugetară) produc numai realocări (considerate nefaste de Friedman) ale resurselor între
diverse sectoare.
Friedman consideră că moneda este instrumentul esenţial al politicii economice.
Autoritea monetară trebuie să aleagă cu grijă variabila care va servi drept indicator al acţiunii şi
instrument al intervenţiei în economie. În comparaţie cu rata dobânzii, numai masa monetară
îndeplineşte acest dublu rol.
Analizele econometrice au demonstrat că există întârzieri (decalaje) între variaţiile
masei monetare şi variaţiile activităţii economice. Decalajul de reacţie poate fi descompus în
două faze:
- în prima fază, reacţionează producţia (după circa 9 luni de la modificarea creaţiei
monetare):
- în a doua fază, este afectat nivelul preţurilor (după circa 18 luni de la modificarea
creaţiei monetare).
Întârzierea de reacţie reprezintă un dezavantaj major, deoarece măsura anticiclică riscă
de a genera efecte negative asupra activităţii economice.
Friedman, consideră că în locul manipulării neregulate a ofertei de monedă (politică
discreţionară), autorităţile monetare să practice o politică de stabilizare monetară, făcând să
progreseze masa monetară la o rată constantă a dobânzii.
Friedman sugerează că o rată de creştere a masei monetare poate fi utilizată pentru a
regla creşterea reală a produsului naţional pe termen lung.
Pentru lupta contra inflaţiei Friedman susţine că trebuie pusă în aplicare politica monetară
restrictivă (o încetinire a creşterii monetare de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani).
Experienţa arată că este dificil de a determina variabilele monetare alese drept ţinte ale
politicii monetare. Dificultatea sporită a alegerii ţintelor de politică monetară este generată de
următorii factori:
- multitudinea inovaţiilor financiare influenţează conţinutul agregatelor monetare şi face
ca masa monetară să fie definită diferit de la o ţară la alta;
- imposibilitaea evaluării variaţiilor ratei dobânzii determinate de acţiunile asupra masei
monetare.

7.3. Piaţa de capital

Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen mediu şi lung, având ca
particularitate durata mare a scadenţelor.
Cererea de capital, denumită în acest context cererea de capital financiar, este
exprimată prin emisiunea de titluri de către solicitanţi ( persoane juridice, publice sau private,
agenţi naţionali sau internaţionali). Printre solicitanţii de capital financiar pot exista: guverne,
autorităţi locale sau centrale, societăţi publice sau private nefinanciare, instituţii financiar-
bancare, organisme internaţionale.
Cererea de capital poate fi :
- structurală, provenită din nevoia de constituire sau mărire a capitalului social al unei
societăţi comerciale sau din nevoia de finanţare a unui program de dezvoltare (investiţie
de producţie sau social-culturală);
- conjuncturală, provenită din caracterul excesiv (dur) al condiţiilor de creditare bancară,
sau din deficitul bugetar sau al balanţei comerciale sau de plăţi.
Oferta de capital provine de la agenţi cu excedent de capital financiar, care în principiu
pot solicita confidenţialitate privind participarea lor.
După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi:
- piaţa de acţiuni;
- piaţa de obligaţiuni (bond market);
- piaţă ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar, sau de titluri de rentă (emise de stat
fără precizarea scadenţei).
După agenţii economici implicaţi, piaţa de capital poate fi:
- piaţă primară;
- piaţă secundară, care asigurã mobilitatea şi lichiditatea economiilor plasate.

Piata primarã de capital este specializatã în colectarea de la posesori a veniturilor

economisite în vederea susţinerii cu mijloace băneşti a agenţilor economici prin finanţare sau
alocare de capital financiar. Piaţa primară este specializată în tranzacţionarea titlurilor financiare
nou emise.
Piata secundarã de capital asigurã mobilitatea şi lichiditatea titlurilor financiare. Ea
se constituie într-un cadru organizat care se numeste bursă de valori. Bursa de valori este
instituţia tipică pieţei secundare de capital, ea asigurând tranzacţionarea titlurilor financiare
rezultate din emisii anterioare. Piaţa secundară pune în legãturã subiecţii care dispun de
capital financiar excedentar propriu si care doresc sã plaseze acest excedent cu subiectii
economici care au un deficit de resurse financiare.
 1.3.1. Bursa de valori-concept, tipologie, funcţii, organizare, operaţiuni de bursă,
valorile mobiliare tranzacţionate la bursă.
Bursa13, în general este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o
procedură specifică. În economia contemporană, organizarea şi funcţionarea bursei se face
potrivit unor reglementări juridice, printre care şi supravegherea de către stat. Prin intermediul
bursei întreprinderile îşi procură o parte importantă din mijloacele financiare.
Bursele se clasifică după mai multe criterii:
a) după varietatea tranzacţiilor: burse generale, burse specializate;
b) după obiectul activităţii: burse de de marfuri, burse complementare comerţului
internaţional (burse de asigurări şi burse de navlu), burse de valori mobiliare, burse
valutare14.
c) după forma de proprietate: burse private, burse de stat;
d) după modul de admitere a participanţilor: burse cu acces limitat (are specific „ringul”,
locul unde se finalizează tranzacţiile şi la care au acces numai agenţii autorizaţi), burse
acces nelimitat (numită „over the counter” sau OTC, în care tranzacţiile se fac
informatizat prin intermediul unei reţele de calculatoare de largă acoperire şi cu mari
facilităţi de acces, astfel încât, practic, oricine are acces la un
calculator inclus în reţea poate formula cereri şi oferte de titluri, poate tranzacţiona).
Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se tranzacţionează
titluri (valori) mobiliare.
Bursa de valori a apărut în secolul al XIV-lea, în oraşul belgian Bruges 15. Ulterior
bursele s-au cristalizat în instituţii perene în marile oraşe: Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564),
Paris (1724), New York (1817), Bucureşti (1881) etc.
Astăzi, cele mai mari burse de valori sunt în New York, London, Tokio, Paris, Milano,
Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles, Sydney, Madrid, Lisabona, Viena, Buenos Aires,

13
Bursa (franceză: bourse, engleză: exchange) este o piaţă publică, unde se desfăşoară tranzacţii cu titluri
financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.), cu mărfuri sau cu valute. Există: burse de valori, burse de mărfuri, burse
valutare ş.a.
14
Numai bursa de valori mobiliare şi bursa valutară sunt considerate pieţe financiare, iar bursa de valori
mobiliare este considerată şi piaţă secundară.
15
Denumirea de „bursă" provine de la Hotel des Bourses, în care se ţineau adunările din oraşul Bruges.
Hotelul, pe frontispiciul căruia e rau sculptate în piatră trei pungi, a fost construit de un senior din vechea
şi nobila familie van den Boursen. În hotel se întâlneau bancherii şi negustorii pentru a negocia bani,
metale preţioase, hârtii de valoare şi mărfuri. Cu timpul, locurile de întâlnire ale comercianţilor au primit
denumirea de burse.
Singapore, Stockholm, Berlin etc.
În obiectul de activitate al bursei de valori se includ: hârtiile de valoare, valutele,
metalul preţios.
Pentru a se înfiinţa şi funcţiona o bursă de valori, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- extinderea societăţilor pe acţiuni, care să facă posibilă dezvoltarea şi circulaţia hârtiilor
de valoare (ca formă a proprietăţii asupra capitalului);
- să existe un anumit grad de dispersare a acţiunilor şi obligaţiunilor, la un număr
suficient de mare de posesori;
- o reglare strictă a activităţii tranzacţionale, limitarea numărului de participanţi şi
stabilirea unui cod de conduită pentru intermediari şi a unor reglementării privind
desfăşurarea şedinţelor de bursă.
Bursa de valori are următoarele funcţii în economia de piaţă contemporană:
- este o piaţă permanentă a hârtiilor de valoare deoarece concentrează cererea şi oferta de
valori mobiliare, oferind posibilitatea transformării rapide a acestora în bani lichizii, dacă
deţinătorii respectivi doresc acest lucru;
- contribuie la orientarea (redistribuirea) capitalurilor spre cele mai profitabile domenii
ale activităţii economice şi chiar pe ţări prin mobilizarea capitalurilor, schimbarea
plasamentelor acţionarilor, transformarea în bani a valorilor mobiliare deţinute şi
achiziţionarea altora;
- plasează economiile întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare şi alimentează
întreprinderile cu capitaluri stimulându-se astfel activitatea investiţională;
- finanţează trezoreria publică prin vânzarea titlurilor de credit;
- creditează unele activităţi viitoare şi curăţă economia de unităţi falimentare sau cu
rentabilitate redusă ;
- elaborează analize economice şi predicţii ale evoluţiei economiei (pe care adesea le
comercializează);
- face publice cursurile de vânzare/cumpărare ale hârtiilor de valoare, informând astfel
publicul despre starea şi tendinţele pieţei şi economiei.
Organizarea şi funcţionarea bursei de valori sunt precizate prin lege şi prin regulamentul
propriu, care stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, modul de efectuare a tranzacţiilor.
 Bursele de valori sunt organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi
comerciale pe baza cererilor asociaţilor fondatori şi a avizului Camerei de Comerţ şi Industrie.
Organismul de conducere operativă este Consiliul Bursei împuternicit cu reglementarea întregii
funcţionări a bursei.
Bursa de valori este organizată pe mai multe niveluri şi are reguli de funcţionare
riguroase. Funcţionarea bursei presupune un flux permanent de informaţii între cumpărătorii şi
vânzătorii de hârtii de valoare, brokeri agenţi, brokeri specialişti, comisia operaţiunilor de
bursă, casa de clearing (figura 7.5.).
La Bursa de valori există mai multe categorii de participanţi.
Agenţii cumpărători şi vânzători de hârtii de valoare au calitatea de investitori şi nu au
acces direct la bursă.
Cumpărătorii şi vânzătorii (firme, bănci, persoane fizice etc.) adresează brokerilor-agenţi
ordine (comenzi) de vânzare/cumpărare pentru valori mobiliare, rezultând astfel oferta şi
cererea de titluri.
Ofertele/solicitările sunt primite de brokeri-agenţi, care acţionează în contul şi din
însărcinarea clienţilor lor şi pe care sunt obligaţi să-i informeze despre cursuri şi despre derularea
ordinelor date de ei.
Brokerii-agenţi, sunt angajaţi ai bursei şi fac legătura între investitori şi brokerii-
specialişti. Brokerii-agenţi transmit aceste ordine către brokerii-specialişti.
Brokerul-specialist, numit jobber în Anglia, courtier în Franţa şi dealer în SUA,
centralizează ordine de vânzare-cumpărare de la brokerii-agenţi cu care lucrează şi le negociază
în ring cu ceilalţi brokeri-specialişti sub supravegherea Comisiei Operaţiunilor de Bursă.
Pentru a putea avea o marjă de manevră cât mai puţin restrictivă, brokerii specialişti au
dreptul să deţină un portofoliu propriu de titluri, precum şi un capital de rulaj.
Brokenii-specialişti au acces direct la negocierea comenzile primite de la brokerii-agenţi.
Brokerii specialişti participă la stabilirea cursului titlurilor de valoare împreună cu Comisia
Operaţiunilor de Bursă, execută ordinele de vânzare – cumpărare şi gestionează portofoliul
propriu de acţiuni şi obligaţiuni.
Comisia Operaţiunlor de Bursă este constituită dintr-un grup de specialişti în domeniul
activităţii la bursă. Comisia Operaţiunilor de Bursă decide cursul titlurilor (hârtiilor de valoare).
 Comisia Operaţiunilor de Bursă reglementează derularea tranzacţiilor pe care le confirmă
specialiştilor şi Casei de clearing în vederea executării efective a ordinelor.
Comisia Operaţiunilor de Bursă are şi rolul de informare a publicului, motiv pentru care
editează Buletinul de cotaţii (singura sursă de informaţii abilitată în acest scop şi acceptată ca
unica oficială) şi prezintă anual un raport, publicat în „Monitorul Oficial”, privind activitatea
bursei. Comisia are rol de instanţă de specialitate în ceea ce priveşte orice problemă legată de
bursă (respectarea legii şi a regulamentului intern, activitatea agenţilor de schimb, publicitatea,
includerea în/radierea din cotaţia oficială etc.).

Agenţi
cumpărători Ring
şi
vânzători
de
Brokeri Brokeri
titluri
agenţi specialişti

Comisia
operaţiunilor
de bursă

flux de informaţii

Casa de
flux de valori clearing

Figura 7.5. Fluxurile valorilor şi informaţiilor în bursă16

Casa de clearing este un organ al bursei cu rolul de a garanta executarea obligaţiilor

asumate de parteneri prin ordinele lor de vânzare/cumpărare confirmate ca executate.
Depozitele de titluri oferite spre vânzare, precum şi cele de bani create pentru cumpărare
se fac la casa de clearing, care asigură în acest fel posibilitatea cumpărătorului de a intra în
posesia titlurilor cumpărate, iar a vânzătorului de a primi contravaloarea titlurilor vândute.
Dimensiunea tranzacţiilor bursiere este exprimată de indicatorul capitalizarea de piaţă,
care arată volumul capitalurilor mobilizate, dar şi puterea bursei, prin însumarea pe o perioadă
de un an a capitalizării zilnice de piaţă:

16
Anghelache G., Dardac N., Stancu I., Pieţe de capital şi burse da valori, Editura Societatea "Adevărul" S.A.,
Bucureşti 1992, p.67.
 KP=∑ ni⋅pi
i

În relaţia de calcul a nivelului capitalizării de piaţă (KP) simbolul "n" reprezintă numărul
titlurilor tranzacţionate de de tip "i", iar simbolul "p" este preţul titlului tranzacţionat de tip "i".
Operaţiunile de bursă
Într-o operaţiune de bursă se întâlnesc de regulă trei participanţi:
- vânzătorul titlului;
- cumpărătorul titlului;
- agentul de bursă ( atât brockerului agent, cât şi brockerului specialist).
În anumite condiţii agentul de bursă se poate afla pe poziţia de vânzător sau de cumpărător,
el acţionând în nume propriu.
Operaţiunile de bursă se referă în principal la negocierea valorilor mobiliare
(vânzări/cumpărări). Deoarece operaţiunile bursiere pot avea loc cu livrare imediată sau cu
livrare la termen, ele se împart în două categorii:
- operaţiuni la vedere;
- operaţiuni la termen.
Operaţiunile la vedere, sunt bazate pe livrarea imediată a titlului, la cursul zilei şi în
schimbul sumei. În tranzacţia la vedere emitentul ordinului îşi asumă obligaţia să transfere
titlurile sau banii în 48 de ore din momentul încheierii tranzacţiei. Tranzacţiile la vedere se
numesc spot. De regulă pentru operaţiuni la vedere, vânzătorul are un pachet de titluri pe care
chiar doreşte să-l vândă, iar cumpărătorul chiar doreşte să-l achiziţioneze. Operaţiunea se
finalizează prin transferul fizic de titluri şi bani între cei doi participanţi, livrarea titlurilor
efectuându-se la cursul zilei.
Operaţiunile la termen, sunt bazate pe contracte ce conţin menţiuni cu privire la numărul
acţiunilor, timpul, preţul şi data livrării lor (aceste operaţii au caracter speculativ).
Speculaţiile pot fi: bear (à la baise) sau bull (à la hausse). Un agent poate pierde şi celălalt să
câştige. Totul depinde de intuiţia asupra evoluţiei cursului titlului. Speculaţia bear asigură câştig
dacă se vând titluri înainte de a se reduce preţul, după care acestea se cumpără. Speculaţia bull
asigură câştig cumpărând titluri înaintea creşterii preţului, după care acestea se vând.

Un investitor de titluri poate avea unul dintre comportamentele:

- plasează disponibilităţi băneşti în titluri pentru că se obţin venituri mai avantajoase pe
 termen lung;
- cumpără la preţ mai mic şi vinde la altul mai ridicat.
Operaţiunile la termen pot fi:
- operaţiuni la termen ferm;
- operaţiuni la termen condiţionat ( cele mai răspândite sunt opţiunile).
Operaţiunile la termen – sunt efectuate prin contract, în care părţile se înţeleg asupra
titlurilor (hârtiilor) de valoare la un moment dat (număr de titluri, cursul) şi în efectuarea
ulterioară a tranzacţiei la o dată fixă – numită zi de lichidităţi. Operaţiunile la termen sunt
operaţiuni speculative deoarece un agent câştigă iar celălalt pierde. Momentul contractării este
diferit de momentul efectuării tranzacţiei. În momentul contractării se stabileşte înţelegerea
referitoare la numărul titlurilor financiare, mărimea cursului, scadenţa . Momentul efectuării
tranzacţiei (scadenţa) este ulterior momentului contractării.
Comparativ cu tranzacţiile la vedere, tranzacţiile la termen au un caracter pronunţat
speculativ. În tranzacţiile cu caracter speculativ, de regulă, vânzătorul nu are titlurile pe care le
anunţă spre vânzare, iar cumpărătorul nu doreşte neapărat să le cumpere. În tranzacţiile
speculative vânzătorul şi cumpărătorul doar „pariază” pe o anumită evoluţie a cursului unor
titluri sperând că alegerea lor a fost cea bună şi vor realiza, în consecinţă, un anumit câştig. În
tranzacţiile cu caracter speculativ, vâzătorul şi cumpărătorul sunt „speculatori”, spre deosebire de
celelate tipuri de tranzacţii pentru care sunt consideraţi „investitori”.
Tranzacţia la termen ferm se realizează între partenerii ce convin să-şi îndeplinească
obligaţiile reciproce într-un anumit termen. Aceste tranzacţii se numesc forward şi se încheie
cu transferul fizic al titlurilor / banilor.
După scopul urmărit de cumpărător, operaţiunile la termen ferm pot fi:
a) pe bani gheaţă, amânate, care sunt operaţiuni de un singur sens: fie vânzare, fie
cumpărare de titluri ( ele se aseamănă în multe privinţe cu operaţiunile la vedere);
b) speculaţii, care sunt operaţiuni „în dublu”, adică acelaşi agent şi vinde şi cumpără.
În cazul în care intuieşte bine evoluţia pieţei, el poate câştiga din ambele operaţiuni; în caz
contrar el este „acoperit”, adică ceea ce pierde într-o operaţiune câştigă prin cealaltă.
Tranzacţia la termen condiţionat este aceea în care una din părţi, plătind o anumită
sumă de bani (acont sau arvună17 în limbajul comercial curent), îşi rezervă (de fapt îşi cumpără)

17
arvună= acont , avans, plată anticipată.
 dreptul de a renunţa la contract, de a determina sensul operaţiunii (va vinde, dacă îi convine
sau va cumpăra, dacă îi convine) sau de a fixa durata operaţiunii. Arvuna, numită primă în
terminologia bursei, este încasată de partener care, în schimbul ei, îşi ia obligaţia de a respecta
opţiunea exprimată în final de plătitorul respectivei prime. Aceste tranzacţii se numesc futures.
Cursul sau cotaţia titlurilor de valoare reprezintă preţul la care acestea se vând şi se
cumpără. Cursul se stabileşte prin strigare, prin afişare sau prin opoziţie, după ce au fost
analizate ofertele şi cererile scrise şi depuse în prealabil la bursă.
Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă
Valorile mobiliare tranzacţionate la bursă sunt înscrisuri care atestă că posesorul lor este
titularul unui drept de o anumită mărime.
După obiectul lor, valorile mobiliare pot fi titluri de proprietate (atestă proprietatea asupra
unui capital) sau titluri de credit (atestă darea cu împrumut a unui capital bănesc).
După venitul pe care îl aduc, valorile mobiliare pot fi titluri cu venit variabil (dependent de
situaţia financiară a emitentului) sau titluri cu venit fix (prestabilit prin convenţie între părţi şi
care nu depinde de situaţia financiară a emitentului).
La bursele de valori se negociază următoarele categorii de titluri:
a. acţiuni – emise de societăţile comerciale;
b. obligaţiuni – emise de întreprinderi particulare de întreprinderi publice şi de instituţii
speciale de credit;
c. titluri publice – emise de stat (bonuri de tezaur, bonuri de casă şi alte titluri emise de
Trezorerie)
A. Acţiunile- emitere, tipuri, indicatori de performanţă
Acţiunile sunt titluri de proprietate cu venit variabil. Ele sunt emise în două situaţii:
- constituirea capitalului social al unei societăţi pe acţiuni, de către un grup de iniţativă sau
de fondatori (nivelul capitalului social al societăţii pe acţiuni (KS) se determină cu

realaţia KS=N⋅VN , în care simbolul "N" reprezintă numărul de acţiuni emise, iar
simbolul " VN " reprezintă valoarea nominală a unei acţiuni);
- majorarea capitalului social al unei societăţi care este în funcţiune, majorare posibilă pe
seama profitului obţinut la momentele precedente, nedistribuit acţionarilor şi păstrat sub
forma fondurilor proprii ale societăţii (fond de rezervă, fond de asigurare ş.a.).
Ca titlu de proprietate, acţiunea conferă posesorului următoarele drepturi şi obligaţii:
 - drept de proprietate - acţionarul este recunoscut ca proprietar în limita valorii nominale a
acţiunilor deţinute, are drept de subscriere şi drept de atribuire;
- drept de participare la profit (sub forma dividendului);
- drept de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;
- obligaţia de a participa la acoperirea eventualelor pierderi înregistrate în activitatea
societăţii.
Grupul de fondatori decide modul în care se va face plasamentul emisiunii:
- în mod direct, prin efort propriu şi, implicit, cu costuri mai mici;
- prin intermediar, o bancă sau un consorţiu bancar, care preia inclusiv partea de
publicitate.
Acţiunile se prezintă în mai multe forme, clasificate, în principal, după două criterii: forma
de prezentare, drepturile pe care le generează.
După forma de prezentare există următoarele tipuri de acţiuni:
a) acţiuni nominative, care au înscris pe ele numele posesorului; sunt înregistrate distinct
în Registrul de evidenţa acţiunilor pe care îl ţine emitentul; cesiunea lor, în orice formă s-ar face,
trebuie menţionată în registrul amintit, altfel nu este recunoscută;
b) acţiuni nominative legate, similare celor nominative, dar supuse unor reguli mult mai
restrictive privind cesionarea; principala regulă este aceea că actul cesionării trebuie acceptat
anticipat de Consiliul de Administraţie al emitentului; alte reguli au în vedere prioritatea
emitentului de a le cumpăra, anunţul vânzării cu un anumit timp înaintea vânzării efective,
posibilitatea emitentului de a refuza cumpărătorul într-un interval de timp stabilit prin lege ş.a.;
c) acţiuni la purtător, care nu au înscris numele posesorului, astfel încât cel ce le deţine
este de drept proprietarul lor; reprezintă tipul de acţiuni tranzacţionate la bursă, pentru celelalte
două acest lucru nefiind posibil datorită restricţiilor de circulaţie la care sunt supuse.
După drepturile pe care le generează se disting următoarele tipuri de acţiuni:
a) acţiuni ordinare, care dau deţinătorului drepturi proporţionale cu valoarea lor
nominală: de proprietate, de subscriere, de atribuire, de vot, de dividend;
b) acţiuni privilegiate, care conferă dreptul la un „privilegiu”, de pildă un divident fix
distribuit indiferent de mărimea profitului obţinut de emitent.
Acţiunile sunt caracterizate calitativ prin indicatori de performanţă: valoarea de circulaţie,
valoarea de calcul, dividendul, valoarea dreptului de subscriere şi valoarea dreptului de atribuire.
 Valoarea de circulaţie reprezintă valoare la care sunt tranzacţionate acţiunile.Valoarea de
circulaţie este întâlnită ca valoare nominală şi valoare de piaţă.
Valoarea nominală (VN) este valoarea de emisiune şi este înscrisă pe acţiune, ea
reprezentând bază de calcul pentru alţi indicatori. Pe baza valorii nominale se determină cota de
participare a posesorului la patrimoniul firmei şi cota de voturi în Adunarea Generală a
Acţionarilor.
Valoarea de piaţă (VP) exprimă preţul cu care se vinde/cumpără la un moment dat o
acţiune. Valoarea de piaţă se exprimă în mod uzual sub forma cursului sau cotaţiei. Cotaţia (c)
reprezintă numărul de unităţi monetare plătite/încasate pentru o sută de unităţi monetare
valoare nominală:
VP
c= ⋅100
VN
Valoarea de calcul este o valoare teoretică folosită în procedurile de evaluare şi care se
întâlneşte sub forma valorilor patrimoniale (valoare contabilă şi intrinsecă) şi valorilor de
rentabilitate (valoare financiară şi valoare de randament)
Dividendul reprezintă suma de bani atribuită drept câştig posesorului unei acţiuni.
Dividendul este considerat primul drept al acţionarului. Nivelul dividendului (div) se determină
raportând dividendul total (DivT) distribuit acţionarilor din profitul rezultat la finele perioadei de
gestiune (finele anului) la numărul acţiunilor emise (N):
DivT
div=
N
Dividendul total este determinat printr-o decizie a Consiliului de administraţie al societăţii
emitente. După determinarea profitului net Consiliul de administraţie stabileşte repartizarea
acestuia astfel încât să se realizeze atât o bună cointeresare a acţionarilor (ordinari şi privilegiaţi),
cât şi constituirea unor fonduri suficiente pentru autofinanţare, dezvoltare, rezervă şi asigurare.

B. Obligaţiunile- emitere, tipuri, indicatori de performanţă

Obligaţiunile sunt emise cu scopul obţinerii pe termen mediu sau lung a unor resurse
financiare sub formă de credit rambursabil. Emisiunea de obligaţiuni poate fi făcută de o
autoritate publică (stat, autoritate publică locală), de o instituţie publică, de o societate
comercială în principiu cu o bună reputaţie în afaceri şi cu o mare putere economico-financiară.
Garanţia împrumutului este virtuală, reprezentată în cazul autorităţilor publice de
solvabilitatea lor certă, iar în cazul agenţilor privaţi de patrimonial şi puterea lor economico-
financiară.
Scopul creditului este fie acoperirea unui deficit bugetar (în cazul autorităţilor publice), fie
derularea unor programe de dezvoltare/investiţii.
Ca titlu de credit, obligaţiunea conferă posesorului ei drepturile şi obligaţiile ce revin în
mod obişnuit creditorului.
Emisiunea se face pe baza unui prospect ce include toate detaliile creditului: cine emite, pe
ce perioadă, cupiurile18 puse în circulaţie, dobânda, modalităţile de rambursare, scadenţele de
rambursare şi de plată a dobânzilor, cursul de emisiune, prima de rambursare, numărul de titluri
emise ş.a.
Modalităţile de emisiune sunt similare emiterii acţiunilor şi presupun o susţinută campanie
publicitară. În timp ce emiterea de acţiuni se face strict la valoarea lor nominală şi, eventual, cu
etape succesive de vărsământ, obligaţiunile pot fi emise la valori sub cea nominală (sub pari 19),
dar cu un singur vărsământ. Retragerea obligaţiunilor presupune răscumpărarea lor de către
emitent la scadenţă, strict la valoarea nominală.
Obligaţiunile se pot clasifica după diferite criterii: forma de prezentare, locul contractării .
După forma de prezentare obigaţiunile pot fi:
a) obligaţiuni nominative, care au numele posesorului înscris pe ele şi fără posibilitatea
negocierii pe piaţa secundară;
b) obligaţiuni la purtător, care au regim similar acţiunilor la purtător.
După locul contractării există următoarele tipuri de obligaţiuni:
c) obligaţiuni interne, exprimate în moneda naţională a ţării în care este rezident
emitentul;
d) obligaţiuni străine, exprimate în moneda naţională a ţării în care emitentul face
emisiunea;
Costul creditului obligatoriu este format din dobândă, din prima de rambursare şi din
cheltuielile de emisiune şi plasare.

18
cupiu= bilet de bancă, cu imprimare special, emis ca monedă cu o anumită valoare nominală, DEX, Editura
Gunivas, p.490.
19
pari= element de compunere egal, DEX, Editura Gunivas, p.1381.
 Dobânda plătită de emitent se calculează întotdeauna la valoarea nominală a titlurilor
existente în circulaţie, adică la mărimea creditului aflat în uzul emitentului în perioada de timp
scursă între două scadenţe.
Calitatea financiară a unui plasament în obligaţiuni este determinată pe baza câtorva
indicatori de performanţă: produs nominal, produs curent sau efectiv, preţul curent de piaţă,
preţul obligaţiunii la piciorul cuponului.
Produsul nominal, se exprimă procentual prin rata nominală a dobânzii şi valoric prin
dobânda încasată în schimbul cuponului.
Preţul curent de piaţă, arată valoarea actuală a fluxurilor viitoare de venit pe care le
oferă posesia obligaţiunii până la o anumită dată viitoare (eventual până la scadenţă).
Preţul obligaţiunii la piciorul cuponului reprezintă valoarea la care, între două scadenţe
de plată a dobânzii, se vinde/cumpără o obligaţiune, inclusiv cuponul proximei scadenţe.
Caracteristicile obligaţiunilor ca simple titluri de credit cu dobândă fixă au fost renovate ca
urmare a dorinţei plasatorilor de a participa la rezultatele financiare obţinute de debitorii lor.
Astfel, au apărut obligaţiuni cu dobânzi variabile şi obligaţiuni participative. Obligaţiunile
participative pot fi: obligaţiuni de participaţie, obligaţiuni convertibile şi obligaţiuni schimbabile.
Obligaţiunile de participaţie sunt obligaţiuni pentru care dobânda fixă anuală se
indexează în raport cu rezultatele financiare finale ale perioadei de gestiune, obţinute de debitor.
Obligaţiunile convertibile sunt obligaţiunile pe care deţinătorul le poate preschimba
contra acţiuni ale emitentului, într-un interval de timp fixat de către acesta.
Obligaţiunile schimbabile sunt obligaţiuni care se pot preschimba contra acţiuni din chiar
momentul emiterii lor.

7.4. Aplicații rezolvate

1) Determinaţi nivelul producţiei potenţiale care evoluează după o funcţie Cobb-Douglas în
urmatoarele condiţii :
-productivitatea globală (A): 0,3;
-numărul salariaţilor (L): 1 000 000 lucratori;
-nivelul capitalului (K): 90 mld UM;
-elasticitatea producţiei în raport cu capitalul (α): 0,5;
-elascticitatea produţtiei în raport cu factorul munca (β): 0,5.
 Rezolvare :
y= A⋅K α⋅Lβ ⇒ y =0 ,3⋅(90⋅109 )0 , 5⋅(106 )0 ,5 =0 , 3⋅90 ,5⋅(10 10 )0 ,5⋅103 =0 , 3⋅3⋅108 =90⋅10 6 UM

2) Determinaţi valoarea economică netă (V en) pe 2 ani a unei obligaţiuni a cărei valoare
nominală (Vn) este de 5000 UM, iar mărimea cuponului este de 500 UM. Preţul obligaţiunii pe
piaţă este de 4 600 UM, iar rata de actualizare este 10%.
Rezolvare:

3) Cuponul unei obligaţiuni este de 100 UM. Dacă mărimea preţului obligaţiunii este 800
UM, iar valoarea nominală este 1000UM, determinaţi randamentul obligaţiunii pe 2 ani.
Rezolvare:
Randamentul obligaţiunii este rata de actualizare pentru care V en = 0 sau Ven = Ve - p = 0 → Ve
=p
 19 , 8
z= ≈1 ,24
Alegem z > 0, adică 16 . Rezultă : e = z -1 = 1,24 - 1 = 0,24, adică e = 24%
4) Cum au evoluat nivelul preţurilor (p) şi puterea de cumpărare a monedei (PC) dacă masa
monetară (M) a crescut cu 10%, viteza de rotaţie (v) a crescut cu 20%, iar nivelul tranzacţiilor
(T) a rămas constant?
Rezolvare:
M1 v p T
M⋅v= p⋅T ⇒ I M⋅I v =I p⋅I T ; I M = ; I v = 1 ; I p= 1 ; I T = 1
Folosim ecuaţia: M0 v0 p0 T0

I =R+1 ; I →indice ; R→ritm

10 20 0
IM= +1=1 , 1; I v = +1=1 ,2 ; I T = +1=1
100 100 100
I M⋅I v 1 ,1⋅1 , 2
I p= = =1 ,32 (132 %)
IT 1 →preţurile au crescut cu 32%
M
PC M =
p →puterea de cumpărare a masei monetare (M)
1 I = 1 = 1 =0 , 7575 (75 %)
PC= PC
I p 1 , 32
Pentru o unitate monetară (M=1) rezultă p→
R PC=I PC−1=0 , 75−1=−0 ,25 (25 %) →puterea de cumpărare a monedei a scăzut cu 25%
 Bibliografie

Stroe R., Ameanur, D (2004) Finante, Editura A.S.E., Bucureşti

Anghelache, Gabriela(2009) Piaţa de capital în context european, Editura
Economică, Bucureşti
Basno C., Dardac N., Floricel C.(1995) Monedă,Credit, Bănci, Editura didactică şi
pedagogică R.A., Bucureşti
Gheorghe C., (2011) Macroeconomie, Cluj-Napoca, Editura
RISOPRINT
Băcescu A. –Cărbunaru, Băcescu M. Dicţionar de macroeconomie, Editura C.H.Beck
(2008)
Bacescu M.,Băcescu-Cărbunaru A. Macroeconomie şi politici macroeconomice,
(1998) Editura ALL Educaţional, Bucureşti
Dobrotă N.-coordonator(1993) Economie politică (Economics), Editată de Agenţia
de Consulting Universitar-Eficient S.R.L,
Bucureşti
Kornai J. (1974) Anti-equilibrium, Editura ştiinţifică, Bucureşti
Stroe R., Armeanu, D.(2004) Finante, Editura A.S.E., Bucureşti
Anghelache G., Dardac N., Stancu I. Pieţe de capital şi burse da valori, Editura
(1992) Societatea "Adevărul" S.A., Bucureşti
Maurice F. (1972) L'inflation, Presses Universitaires de France, Paris
Creţoiu G., Cornescu V., Bucur I. Economie politică, Casa de editură şi presă
(1994) “ŞANSA”-S.R.L.,Bucureşti
Anghelache C., Capanu I. (2003)
Chiriţă N., Scarlat E. (1994)
Dardac N., VâşcuT. (2002)
Iordache S., Costinel L. (1999)
Ştefan M-C (2009)
Indicatori macroeconomici: calcul şi analiză
economică, Editura Economică, Bucureşti
Politici macroeconomice.Teorie şi aplicaţii,
Editura Economica, Bucureşti
Monedă, Credit 2, Editura A.S.E. ,Bucureşti
Curs de economie politică, Editura Economică,
Bucureşti
Economie politică, Editura Bibliotheca, Târgovişte