Capitolul 6.

PIAŢA FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ

Obiective:
• Familiarizarea cu conţinutul pieţei financiare internaţionale;
• Determinarea rolului pieţei financiare în economia mondială;
• Specificarea participanţilor si motivaţiilor tranzacţionării;
• Explicarea formării cursului de schimb valutar, manifestării acestuia.

Cuvinte-cheie: piaţa financiară internaţională, integrare financiară, instrumentele valutar-

financiare internaţionale, curs valutar, participanţii pieţei valutare, curs de schimb.

6.1. Conţinutul pieţei financiare internaţionale

Figura 6.1. Piaţa financiară internaţională

În funcţie de venitul pe care-l generează, instrumentele financiare pot fi clasificate în

instrumente de împrumut şi instrumente de schimb.
Instrumente de împrumut: Instrumente de schimb:
- depozitele / credite; - acţiunile;
- certificatele de trezorerie; - titluri emise de fonduri de
- obligaţiunile guvernamentale; investiţii;
- obligaţiunile companiilor - participanţii la fondurile de
private; pensii.
- hârtiile comerciale.
Instrumentele de împrumut au, de regulă, un venit / câştig fix garantat, exprimat sub forma dobânzii
sau a cuponului, în timp ce instrumentele de schimb au un venit variabil, negarantat - dividendele. Piaţa
financiară internaţională este compusă dintr-un ansamblu de pieţe monetare şi pieţele financiare
internaţionale cuprind două componente: a) Ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva
unor reglementări, emisiuni, deci şi tranzacţii de titluri financiare străine; b) Piaţa eurocapitalului, pe care
împrumuturile, pe termen mijlociu şi lung, sunt eliberate într-o monedă ce nu este obligatoriu să fie cea a
împrumutătorului şi nici a celui care se împrumută şi, deci, plasamentul este efectuat în funcţie de economiile
provenind din mai multe ţări, intermediate de un sindicat bancar internaţional. Autonomia ei rezultă din
natura operaţiilor şi din modul de funcţionare.
Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:
S stabilitatea monedei naţionale;
S sprijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial puternic;
S importante capacităţi de finanţare disponibile;
 S reţeaua de filiale;
S libera convertibilitate şi transfer al titlurilor financiare;
S fiscalitatea preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.
Pe piaţa financiară internaţională, se derulează relaţii de formare şi de distribuţie internaţională de
fonduri, concretizate prin relaţiile de credit dintre instituţiile financiare bancare, firmele comerciale,
industriale şi persoanele fizice care participă la schimburile economice, ştiinţifice şi de altă natură cu caracter
internaţional.
Ca structură piaţa financiară internaţională este compusă din piaţa primară, pe care au loc plasarea
şi negocierea titlurilor noi emise, şi din piaţa secundară pe care sunt negociate titluri deja emise, care au
mai fost negociate şi pe care deţinătorii lor le vând pentru redobândirea capitalului înainte de termenul
prevăzut iniţial. Piaţa financiară internaţională, spre deosebire de piaţa financiară naţională, are parteneri din
diferite ţări sau chiar din aceeaşi ţară, dar reprezentând instituţii sau întreprinderi cu interese mondiale.
Pieţele financiare internaţionale au fost, la început, pieţe naţionale, pe care, cu timpul, au început să
se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung angajând capitaluri importante, transferându-
le dintr-o ţară în alta.
Pentru ca o piaţă financiară naţională să poată funcţiona ca piaţă financiară internaţională, ea trebuie
să îndeplinească mai multe condiţii, ca: existenţa unei importante capacităţi de finanţare, existenţa unei
importante capacităţi de finanţare, existenţa unei monede stabile, existenţa unor permanente relaţii cu diverşi
corespondenţi din lume, posibilitatea convertirii şi transferării valutelor, precum şi aprecierea şi credibilitatea
din partea organismelor financiare internaţionale. Principalele pieţe financiare internaţionale sunt: New-
York, Londra, Paris, Frankfurt, Zurich, Amsterdam, Milano, Tokio, Hong Kong ş.a.
I. Formarea fondurilor financiare internaţionale
1. Mobilizarea, în context internaţional, a valorilor sub forma unor fonduri financiare.
2. Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale.
3. Repartiţiile financiare realizate de instituţiile pieţei financiare, prin aceste acţiuni sunt
precizaţi beneficiarii fondurilor, obiectivele finanţate, precum şi condiţiile ce
caracterizează repartiţia respectivă.
II. Relaţiile cu piaţa monetară internaţională
4. Piaţa financiară solicită pieţei monetare să folosească semnele băneşti şi modalităţile de plată
pentru a aduce, în context internaţional, fondurile mobilizate din economia naţională.
5. Piaţa monetară internaţională pune la dispoziţia pieţei financiare internaţionale etalonul
acceptat pentru evaluarea valorii în context internaţional.
6. Piaţa financiară internaţională solicită pieţei monetare internaţionale semnele băneşti care
sunt acceptate în circuitul internaţional.
III. Formarea fondului de informaţii internaţionale
9 9

7. Instituţiile financiare solicită o gamă largă de informaţie economică, monetară, financiară,

politică, socială din partea ţărilor şi persoanelor juridice care sunt acceptate pe piaţa
financiară internaţională.
8. Instituţiile pieţei financiare realizează prelucrarea informaţională în vederea obţinerii unor
informaţii financiare credibile.
9. Instituţiile financiare editează cărţi, reviste, pliante, organizează cursuri de informare şi
calificare, trimite experţi pentru informare, analiză şi educare.
IV. Reglementarea activităţii de pe piaţa financiară internaţională
10. Piaţa financiară internaţională realizează observarea permanentă a modului în care produsele
sale (fonduri, informaţii, condiţionări) sunt acceptate de beneficiari.
11. Fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau modificarea
mecanismelor interne ale pieţei.
12. Pe baza analizelor şi deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii de
reglementare.
Piaţa euro-instrumentelor financiare reprezintă o piaţă de capital, unde au loc tranzacţii cu capitaluri
pe termen lung. Piaţa euro-instrumentelor financiare este diferită de piaţa euro- devizelor, care este o piaţa
monetară pe care au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen scurt. Componentele ce alcătuiesc piaţa euro-
instrumentelor financiare sunt: piaţa primară, formată din ansamblul emisiunilor noi şi piaţa secundară, unde
au loc schimburile euro-instrumentelor financiare emise. In ceea ce priveşte euro-emisiunea de titluri
financiare, principalele caracteristici ale acestora sunt:
• natura împrumutului, după care distingem euro-obligaţiuni, obligaţiuni străine, euro- bilete de
trezorerie, euro-acţiuni, euro-credite, împrumuturi bancare străine;
• moneda în care sunt emise;
• rata dobânzii care reflectă poziţia ofertei şi a cererii cu privire la moneda aleasă,
• durata - în medie, durata este de zece ani.
Euro-obligaţiunea reprezintă un instrument de datorie, emis printr-un sindicat bancar internaţional,
care este plasat în alte ţări, decât ţara a cărei monedă este utilizată pentru a denomina împrumutul. Moneda
pusă în mişcare, prin acest tip de emisiune, trebuie să fie disponibilă şi negociată în afara ţării sale de origine.
Euro-acţiunea este un instrument de capital propriu, care asigură investitorilor un drept de proprietate
asupra emitentului, emis de o societate de capital pe piaţa de capital internaţională, prin intermediul unui
sindicat bancar internaţional, care asigură plasarea şi difuzarea internaţională a titlurilor emise. Euro-
acţiunile se referă la emisiunea internaţională de acţiuni la bursele de valori din afara ţării în care îşi are
sediul compania ale cărei acţiuni sunt emise. Euro- acţiunile sunt denominate în monede străine.
Piaţa euro-obligaţiunilor reprezintă o componentă a pieţelor financiare internaţionale, pe care se
negociază obligaţiuni exprimate într-o monedă, care aparţine altei ţări, decât cea a emitenţilor şi a
investitorilor.
Piaţa euroacţiunilor - desemnează acea componentă a pieţei financiare internaţionale, forma
importantă de mobilizare a capitalurilor, îndeosebi, de către societăţile transnaţionale, deoarece permite
lărgirea surselor de capital şi, totodată, depăşirea restricţiilor impuse de controlul guvernamental.
Dezvoltarea pieţelor financiare internaţionale nu ar fi fost posibilă fără aportul fundamental al
instituţiilor de intermediere financiară, menite să acţioneze ca o interfaţă între deţinătorii de capital şi cei
care au nevoie de această resursă de bază pentru dezvoltarea afacerilor lor. În condiţiile în care piaţa
financiară internaţională continuă să fie o piaţă imperfectă şi riscantă, pe care informaţia şi modalităţile de
transmitere a acesteia joacă un rol-cheie, se poate spune că intermediarii financiari au contribuit şi contribuie
din plin la creşterea eficienţei în alocarea resurselor de capital.

Figura 6.2.
Practic, în funcţie de implicarea acestor instituţii în finanţarea internaţională, putem vorbi de o
finanţare directă (beneficiarul are un contact direct cu deţinătorii de fonduri) şi o finanţare indirectă
(când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei instituţii financiare specializate care
mijloceşte contactul între utilizator şi deţinătorii de fonduri). Pe pieţele financiare internaţionale, cea mai
mare parte din resurse sunt mobilizate prin finanţare indirectă.
6.2. Activitatea financiar-monetară internaţională. 9

Cursul de schimb
Activitatea financiar-monetară internaţională este caracterizată de circulaţia unor mijloace de plată
internaţionale, de la o ţară la alta, a unor fonduri, care sunt atrase pe piaţa financiară mondială prin plasarea
directă de capital, plasarea de titluri de credit în altă economie, activitatea primelor de asigurare, a cotizaţiilor
la instituţiilor internaţionale, a dobânzilor etc. Existenţa activităţilor de creditare internaţională determină
fluxuri de fonduri şi mijloace de plată pentru impulsionarea activităţilor de import-export, constituirea de
depozite la bănci din oferta economiei proprii etc. La aceasta, se mai adaugă şi transferurile particulare,
utilizarea valutelor pentru impulsionarea schimburilor economice, operaţiunile speculative ce se manifestă
pe piaţa valutară.
Operaţiunile financiare internaţionale sunt operaţiuni care implică mobilizarea şi investirea de capital,
pe plan internaţional, în obiective şi beneficiari din diferite ţări. Plasarea mijloacelor financiare pe
termen lung, pe plan internaţional, se realizează sub formă de investiţii străine directe şi de
portofoliu.
Tranzacţiile pe piaţa financiară internaţională se realizează în monedă străină, indiferent de moneda
ţării în care acestea au loc. Piaţa financiară internaţională nu este supusă restricţiilor financiare ale ţării în
care este plasată, dar are propriile reguli, respectă uzanţele internaţionale, precum şi indicaţiile organismelor
financiare internaţionale.
Ansamblul acestor modalităţi de atragere de fonduri şi sume către sistemul valutar- financiar, precum
şi fluxurile de reintrare în economiile naţionale de fonduri şi bani, fac obiectul balanţei de plăţi externe a
fiecărei economii naţionale în care sunt înscrise. Interdependenţele profunde între forţele care guvernează
spaţiul economic global şi cele aferente părţilor sale componente au făcut ca balanţa să reprezinte interfaţa
relaţiilor naţionale cu restul lumii. Balanţa de plăţi externe este o declaraţie statistică întocmită pentru o
perioadă de timp ce rezumă, în mod sistematizat, tranzacţiile economice ale unei ţări cu restul lumii.
În prezent, toate ţările acceptă cvasiunanim anumite reguli în ceea ce priveşte operaţiunile lor
internaţionale. Aceste reguli sunt prevăzute în Manualul editat de FMI, care este revizuit periodic. Conform
ultimei ediţii a „Balance of Payments Manual”, balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un tablou statistic
sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare
intervenite între rezidenţii unei ţări.
Se observă că, în BPE, sunt reflectate fluxurile ce apar între un număr foarte mare de agenţi economici
naţionali, independenţi unii de alţi şi exteriorul. Ca urmare, datele înregistrate în BPE au o anumită doză de
relativitate în ceea ce priveşte exactitatea. Balanţa de plăţi nu trebuie privită însă doar ca o simplă înregistrare
descriptivă. Analiza acesteia permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor, pe care fiecare naţiune le are
din schimburile cu ţările terţe, cu creditorii şi organismele financiare internaţionale. BPE cuprinde toate
tranzacţiile de natură financiară/comercială fiind un bilanţ anual al acestor schimburi, care comportă un activ
(credit) şi un pasiv (debit), respectiv: tranzacţii cu titlu oneros, tranzacţii speciale (de compensare),
transferuri unilaterale (donaţii, ajutoare, burse, pensii). Elaborarea acestui document se bazează pe
respectarea principiului dublei înregistrări ca urmare a faptului că orice tranzacţie implică un flux de valori
care iese, în contrapartidă cu un flux de valori care intră sau invers. Balanţa comercială este o parte
componentă a balanţei tranzacţiilor curente. Ea constituie cel mai important subcont al balanţei de plăţi
externe şi realizează o comparaţie între exportul şi importul unei ţări, pe o perioadă de timp, determinată, de
regulă, de l an. Deci, balanţa comercială este un tablou statistic care cuprinde două părţi aşezate sub forma
unui cont contabil: export şi import. Soldul ei este pozitiv sau negativ, după cum diferenţa dintre valoarea
exportului şi valoarea importurilor este mai mare sau mai mică decât zero. Se consideră că balanţa este activă,
dacă exportul este mai mare decât importul, pasivă în situaţia inversă şi echilibrată, atunci când exportul este
egal cu importul. Mărfurile livrate sunt înregistrate în balanţa comercială, fie în moneda naţională, fie într-o
valută forte.
Comparaţia importului şi a exportului pe grupe de mărfuri şi pe structura acestora permite
desprinderea unor concluzii pertinente ce ţin de raportul de schimb pe ramuri economice şi pe ansamblu.
Deci, constatarea deficitelor balanţei comerciale a unui stat are drept rezultat consumarea
resurselor valutare aferente excedentelor altor posturi ale balanţei plăţilor, fapt ce are consecinţe negative
în cazul în care plata importurilor se realizează din credite atrase sau din rezerve bugetare pentru partea
rămasă neacoperită de exporturi.
Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale
exprimată într-o altă monedă naţională, cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. În
stabilirea lui, se ţine seama de mai mulţi factori care influenţează puterea de cumpărare a unităţilor monetare
naţionale implicate în schimbul valutar, cum sunt: ritmul creşterii PIB, rata inflaţiei, rata dobânzii, creditul
etc. El se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monedă naţională,
care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale
cu monedele respective, precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă
la piaţa valutară.
Cursurile de schimb pot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel:
În funcţie de modul în care sunt stabilite:
• curs oficial;
• curs neoficial.
Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară naţională în mod unilateral, fiind mai apropiat sau
mai îndepărtat de raportul de valori real dintre monede sau de cel stabilit pe piaţă şi recunoscut de
autoritatea naţională monetară. Dacă baza pentru stabilirea acestui curs o reprezintă valoarea paritară,
atunci el poartă denumirea de curs valutar paritar. Cursul neoficial reflectă preţul înregistrat pe o piaţă, la
un moment dat, de o unitate monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea şi oferta de monedă.
În funcţie de modul de variaţie, se disting:
C cursuri fixe;
C cursuri libere sau flotante;
C cursuri fluctuante.
Cursurile fixe sunt cele stabilite de oficialităţile monetare ale ţării respective şi care sunt menţinute la
acelaşi nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp. Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită
funcţionării libere a mecanismului pieţei. Ele fluctuează în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda
respectivă, până se atinge un nivel la care piaţa valutară este în echilibru. Cursurile fluctuante sunt cele care
pot flota doar în anumite limite, deci numai cu o anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix şi
cel flotant, fiind format printr-o fluctuaţie liberă pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, dar
numai între anumite limite fixate de autoritatea monetară naţională.
În funcţie de poziţia băncii, se distinge:
❖ curs de schimb la vânzare;
❖ curs de schimb la cumpărare.
De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare, ca urmare a comisionului
băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situaţie se înregistrează în cazul în care cursul de schimb se
determină prin exprimarea unei unităţi monetare străine în unitate monetară naţională (l euro = n lei). Dacă
se procedează la exprimarea cursului ca fiind valoare a unităţii monetare naţionale în funcţie de o altă monedă
străină, cursul de cumpărare este mai mare decât cel de vânzare (l S = x euro).
În funcţie de momentul lichidării tranzacţiei, se disting:
■ curs la vedere (spot);
■ curs la termen (forward).
Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cel mai târziu după
48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacţionate. Cursul la termen
este cel folosit pentru tranzacţiile care prevăd livrarea valutei şi primirea contravalorii ei după o perioadă
determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data perfecţionării operaţiei.
Factorii care influenţează cursul de schimb nominal de piaţă al unei valute sunt numeroşi. Ei pot fi de
natură economică, politică, psihologică, precum şi de natură financiar-bancară etc. Factorii economici au un
rol determinant şi au o paletă largă de modalităţi de manifestare. Astfel, potenţialul economic, natura şi ritmul
dezvoltării economice influenţează nivelul cursului de schimb, prin influenţa asupra mişcărilor de capital pe
termen lung, prin orientarea fluxurilor de resurse financiare. Există o strânsă legătură între balanţa de plăţi
externe şi poziţia pe piaţă a unei monede: un export susţinut de mărfuri solicitate de piaţa externă şi o
dezvoltare puternică a comerţului invizibil determină sporirea cererii pentru moneda ţării în cauză şi invers.
De asemenea, cursul de schimb valutar concentrează influenţa unor factori legaţi de politica investiţiilor,
monetară, financiară, a comerţului exterior, de nivelul şi dinamica productivităţii factorilor de producţie şi a
competitivităţii mărfurilor destinate exportului. Inflaţia, la rândul ei, duce la deteriorarea cursului valutar.
Totodată, rata dobânzii care, în condiţiile mobilităţii capitalurilor, poate mări oferta de valută sau o poate
reduce. Dincolo de factorii care afectează puterea de cumpărare a unei monede, deci şi paritatea puterilor de
cumpărare, pe piaţa valutară îşi exercită influenţa şi alţi factori cu acţiune temporară, cum ar fi mişcările
speculative de capital, modificările exogene ale ratei dobânzii, un excedent de masă monetară, un deficit
bugetar etc. Poziţia pe piaţă a unei valute poate fi influenţată şi de factori de natură politică, cum ar fi
existenţa unei situaţii politice favorabile rezolvării problemelor economice interne şi internaţionale ale ţării
în cauză. Un anumit rol asupra evoluţiei cursului de schimb valutar, mai ales pe termen scurt, îl pot avea şi
factorii de ordin psihologic, cum ar fi psihoza unui posibil conflict între două sau mai multe state,
posibilitatea apariţiei unor convulsii sociale în unele ţări etc. În acelaşi timp, în funcţie de rezervele valutare
ale statului, depind şi posibilităţile de susţinere a politicii de curs de către banca centrală, pentru a imprima
o anumită evoluţie cursurilor de schimb valutar, potrivit unor obiective economice şi financiare urmărite de
guverne
Flotarea cursurilor valutare reflectă astfel mişcarea acestora pe piaţa valutară, potrivit cererii şi ofertei
de valută, sub influenţa acestei multitudini de factori, cursurile flotante amplifică riscul valutar în relaţiile
economice externe.
Prin risc valutar se înţelege posibilitatea suportării de pierderi în cazul încheierii unui contract de
import-export, de cooperare economică, de plăţi, de credit etc., datorită, după caz, deprecierii sau aprecierii
valutei de contract.

6.3. Evoluţii şi tendinţe pe pieţele financiare internaţionale

Ca orice fenomen în mişcare, şi sistemul relaţiilor monetare şi al decontărilor internaţionale îşi are
propria istorie, legată de o anumită fază a istoriei universale. Evoluţia sa, tendinţele manifestate în unele
perioade au fost nemijlocit influenţate de schimbările în sistemele monetare şi de credit naţionale, ca şi de
adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,de polarizarea sferelor de influenţă, de extinderea relaţiilor
economice externe.
Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI sunt caracterizate prin deconectarea economiei
financiare de cea reală. Dacă, la începutul secolului activităţile financiare însoţeau schimburile de mărfuri,
apoi acestea preced sau succed schimburile. În această perioadă, datorită fluxului abundent de operaţiuni
financiare, ies de sub control mişcările internaţionale de capital. Tot în această perioadă, apare activul
internaţional privilegiat - eurodolarul. Prefixul euro, provine de la simbolul băncilor ţărilor Europei de Nord,
cu sediul la Londra. Eurodolarul poate fi definit ca dolarul deţinut în afara ţării de emisie de către o persoană
nerezidentă.
Apariţia euro-devizei generează etapa dezvoltării euro-pieţelor, ceea ce dezvoltă fluxuri financiare
pure, pentru operaţiuni financiare destinate întreprinderilor, fără a avea vreo legătură cu comerţul. Ele au
determinat creşterea pieţelor naţionale, care nu puteau, la un moment dat, să
asigure o substituire crescândă a activelor financiare comparabile, de naţionalitate diferită, care garantează
circulaţia internaţională.
Până în anii 1960, pieţele financiare naţionale erau închise în raport cu piaţa internaţională. Statele
îşi păstrau rezerva naţională, care se expatria numai în cazul investiţiilor directe. Euro- pieţele s-au dezvoltat
foarte lent, în anii 1950, şi s-au dezvoltat dinamic către 1970, datorită excedentelor comerciale de pe urma
comerţului cu ţiţei şi, respectiv, reciclării petrodolarilor. Primele operaţiuni pe aceste pieţe apar prin anii”60.
Piaţa euro-devizelor se dezvoltă din momentul când ţările descoperă că este mai uşor să obţii fonduri pe
piaţa Londrei decât la New York. Resursele pe aceste pieţe au la origine plasamentele făcute de investitorii
internaţionali, sub forma depozitelor la termen sau certificatelor de depozit. Scadenţa sumei depozitelor, de
regulă, variază între 24 de ore şi 5 ani. Sumele depuse nu sunt inferioare 25 mii de dolari. Certificatele de
depozit constituie numai 30% din resursele euro-pieţelor, sunt titluri care atestă faptul că investitorul a
efectuat un depozit în devize, pe o perioadă determinată, la o rată a dobânzii negociabilă. Prima emisiune a
fost efectuată în 1966 .
Piaţa euro-acţiunilor a apărut în 1980-1990. De obicei, plasările de acţiuni se fac în Marea Britanie,
Germania, Franţa. Piaţa euro-efectelor este cea mai recentă. Problemele de insolvabilitate au determinat
băncile să fie mai reticente în acordarea noilor credite. Euro-băncile au început să acorde credite sub forma
activelor ce pot fi revândute pe piaţa secundară. Internaţionalizarea activităţilor şi structurilor
unităţilor bancare a creat o tehnostructură financiară transnaţională, ce se ocupă de organizarea gestiunii
globale pentru lichidităţile firmelor transnaţionale. În genere, structura sistemului bancar internaţional este
rezultatul mai multor strategii, care comportă grade diferite de internaţionalizare şi integrare. Piaţa financiară
mondială a parcurs mai multe etape, stadii de dezvoltare. Stadiul iniţial este caracterizat printr-un proces de
integrare indirectă, prin intermediul europieţelor, ulterior, procesul de integrare direct - reprezentat de
finanţele globale.
Integrarea financiară internaţională reprezintă procesul de interconectare a pieţelor naţionale
de capitaluri, ceea ce a condus la o piaţă financiară mondială, în curs de unificare crescândă. Procesul de
integrare financiară internaţională presupune două condiţii:
- mobilitatea capitalurilor;
- posibilitatea de substituire a activelor.
Rolul băncilor, în cazul acesta, devine tot mai consultativ, prestator de servicii şi de organizare. Mai
ales în cazul marilor întreprinderi, se constată o modificare a obiectului şi formelor intermedierii bancare.
Dezvoltarea euro-pieţelor, pe baza euro-devizelor, este urmărită de BRI - Banca Reglementărilor
Internaţionale.
Concurenţa bancară internaţională a determinat polarizări în trei direcţii:
- întărirea vechilor centre financiare în Europa şi America;
- dezvoltarea noilor centre financiare (China, Hong Kong, Singapore);
- multiplicarea centrelor off-shore (Bahamas, Barbados, Panama).
Reducerea obstacolelor, în calea circulaţiei capitalurilor, a generat creşterea vitezei lor de deplasare.
Informatica şi telecomunicaţiile, la fel, au înlesnit intenţiile de diversificare a portofoliilor financiare. Pieţele
au devenit mai animate şi generatoare de arbitraje aducătoare de profit. Respectiv, pe parcurs, din cauza
riscurilor enorme, pe care le aduceau investiţiile de portofoliu, pe plan mondial, în ultimii ani, accentul se
pune pe ISD.
Sub impactul globalizării economiilor naţionale, sistemul financiar a suferit mutaţii considerabile sub
directa influenţă a patru factori principali:
> intensificarea competiţiei între instituţiile financiare;
> creşterea competiţiei între pieţe;
> noile cerinţe privind transparenţa şi profitabilitatea în industria financiară;
> intensificarea procesului de restructurare pentru a putea face faţă presiunii determinată de
creşterea concurenţei.
O primă consecinţă a procesului de globalizare se concretizează în îmbunătăţirea eficienţei
macroeconomice a sistemelor financiare. Circulaţia liberă a capitalurilor, pieţele interconectate şi
119
oportunităţile de acoperire a riscului, prevăzute de noile instrumente financiare permit stabilirea unui
echilibru optim între capacitatea totală de finanţare şi cererile de împrumut ale corporaţiilor sau guvernelor.
Nivelul ratei dobânzii de pe piaţă, stabilit pe baza raportului dintre cerere şi ofertă şi încorporând şi
riscul specific, conduce la o alocare mai eficientă a capitalului.
Totodată, ridicarea barierelor de intrare pe pieţele financiare, libera circulaţie a informaţiei, precum
şi concurenţa acerbă de pe aceste pieţe au condus la apropierea pieţei financiare de piaţa cu concurenţă
perfectă.
Astfel, extinderea pieţelor financiare a permis rapida canalizare şi transformare a economiilor în
investiţii. Reducând finanţările prin intermediul creditelor bancare, aceasta conducând la o anumită îngrădire
a creaţiei monedei de cont, pieţele financiare au permis finanţarea economiei într-un mod mai puţin
inflaţionist.
O a doua consecinţă a procesului de globalizare se reflectă în crearea unui nou cadru legislativ privind
conducerea politicii monetare.
Dereglementările financiare au contribuit la schimbări de esenţa în abordarea politicilor
macroeconomice. Existenţa economiilor deschise şi interdependenţa dintre sistemele financiare au condus
la o revizuire generală a contextului în care politica monetară poate fi implementată. Pieţele financiare pot
penaliza o politică monetară care are drept rezultat creşterea inflaţiei prin retrageri de capital, cu efect
imediat de creştere a ratei dobânzii pe termen lung si/sau depreciere a cursului de schimb. În acelaşi timp,
mecanismul de transmisie a politicilor monetare a devenit mult mai diversificat şi complex.
Pieţele de capital din ţările dezvoltate sunt mai integrate şi mai interdependente decât în urmă cu 10-
20 de ani. Dezvoltarea investitorilor instituţionali şi implicarea lor pe scară tot mai largă în investiţii de
portofoliu, în străinătate, din dorinţa diversificării plasamentelor, a desăvârşit acest proces.
Noile tehnologii informatice şi progresele în domeniul telecomunicaţiilor au dus la o mondializare
accelerată a pieţelor financiare, au redus autonomia pieţelor naţionale şi le-au crescut semnificativ
volatilitatea.
O altă caracteristică, concentrarea capitalului în câteva centre bursiere ca New York Stock Exchange
(NYSE-Euronext), Tokyo Stock Exchange, Shanghai, Londra ş.a.

Graficul 6.1.

Cu toate tendinţele de globalizare a pieţelor se observă şi o regionalizare a pieţelor bursiere, cea mai
mare şi mai influentă fiind cea din America de Nord, urmată de Asia-Pacific, celorlalte regiuni revenindu-
le o pondere modestă, deşi şi e în creştere (Graficul 6.1).

Figura 6.3. Indicele de performanţă cumulativă - câştiguri brute, 2001-2015

8
Graficul 6.2.

Cele mai recente date de pe piaţa de capital semnalizează descreşterea pieţei, o posibilă intrare în
zona „urşilor”, după aproape 6 ani de creştere relativ continuă. În 2015, au avut loc câteva evenimente
semnificative: crahul pieţei bursiere din China, lichidarea pieţei bursiere din anul 2015-2016,
în SUA (2015-2016 stock market selloff) şi scăderea preţului petrolului
la nivelul minim pentru ultimii 11 ani. Balonul speculativ din China s-a manifestat prin activitatea
excesivă a investitorilor individuali, contradictorie tendinţelor de creştere a economiei chineze. În plus,
pieţele internaţionale au suprareacţionat la revizuirea ritmului de creştere economică a Chinei, de la 7.5% la
6.9%-7%: atât bursele de valori, cât şi bursele de mărfuri.
Pentru a descrie tendinţele bursiere, voi analiza indicii bursieri pentru perioada ianuarie 2001 -
ianuarie 2016: Global Dow, MCSI World Index, ca indici reprezentativi pentru economia mondială şi
Standard&Poor’s 500, Shanghai Composite Index, ca indici reprezentativi pentru cele mai mari două
economii - SUA şi China.
Indicele MSCI World include 1653 de componente (acţiuni ale companiilor cu capitalizare de piaţă
mare - peste 10 mlrd USD şi medie - între 2 şi 10 mlrd USD, criterii pentru SUA) din 23 de ţări dezvoltate.
Indicele reprezintă aproape 85% din capitalizarea bursieră ajustată din fiecare ţară. Capitalizarea totală a
componentelor indicelui depăşeşte 32 trilioane USD.
Pentru perioada ianuarie 2001 - decembrie 2015 (Figura 6.3.), se observă o tendinţă seculară de
creştere, cu 3 tendinţe primare - creştere stabilă (ianuarie 2001 - ianuarie 2008), descreştere bruscă (ianuarie
2008 - august 2009) şi creştere (septembrie 2009 - decembrie 2015).

Figura 6.3. Indicele de performanţă cumulativă - câştiguri brute, 2001-2015

9
 De notat că performanţa investiţiilor în pieţele emergente (MSCI Emerging Markets) o depăşeşte pe

Figura 6.4. Indicele Global Dow, 2002-2016

cea a investiţiilor în ţările dezvoltate (MSCI World), dar volatilitatea este mult mai înaltă. Graficele urmează

aceeaşi tendinţă, dar o modificare de 5% în performanţa MSCI World coincide cu o modificare de 8-10%
în performanţa MSCI Emerging Markets. Performanţa anuală a MSCI Emerging Markets a depăşit MSCI
World în 10 din 14 ani, dar, în anii cu rezultat negativ - pierderea a fost multiplă faţă de MSCI World. Pieţele
emergente reacţionează foarte puternic la schimbările care au loc pe pieţele ţărilor dezvoltate.
Global Dow (GDOW) este un indice bazat pe acţiunile a 150 de companii din lume. Doar acţiunile
blue-chip sunt incluse. Indicele acoperă atât pieţele dezvoltate, cât şi cele emergente. Valoarea de bază a
indicelui - 1000. Similar indicelui MSCI World, arată o tendinţă seculară de creştere, fragmentat în 4-5
tendinţe primare. Perioada 2002-2008 este sub semnul „taurului”, 2008-mijlocul 2009 - sub semnul
„ursului”, perioada dintre 2009 şi 2012 a fost marcată de mai multe mişcări ascendente-descendente şi
începând cu mijlocul lui 2013, piaţa este ascendentă. Urmează descrierea fiecărei perioade.

Cât timp piaţa a fost a „taurilor”, între 2002 şi începutul lui 2008, au avut loc câteva descreşteri de
scurtă durată. În perioada 2002-2003, indicele a intrat în corecţie, ca urmare a balonului speculativ dot-com,
iar după aceasta, piaţa a evoluat vertiginos, atingând vârful în octombrie 2007 - 2864. Până acum, vârful nu
a fost depăşit. Creşterea bruscă din toamna anului 2007 a fost, de fapt, începutul la „bear market rally”,
indicele crescând cu 20%, în decurs de 3 luni, ca mai apoi să scadă cu 50% în decursul anului 2008.

Criza financiară din 2007-2008 a fost cauzată de expunerea excesivă la riscul de credit. În anul 2008,
a avut loc o scădere drastică a preţului acţiunilor şi mărfurilor la nivel mondial. Ulterior, preţul mărfurilor a
crescut vertiginos până în 2011, după care a început o retragere, care a avansat pe la mijlocul anului 2014.

Figura 6.3. Indicele de performanţă cumulativă - câştiguri brute, 2001-2015

10
In anul 2011, a avut loc o corecţie, cu o scădere de 23%, timp de 5 luni - din mai 2011, până în
septembrie 2011. Ulterior, tendinţa a fost de creştere continuă până în iulie 2015. Se consideră că
acesta este cel mai recent vârf, iar aşteptările investitorilor sunt mai mult pesimiste pentru
perioada următoare, datorită reducerii ratei de creştere globală, scăderii semnificative a preţurilor
mărfurilor şi a politicii monetare expansioniste, promovate de multe state dezvoltate.

Figura 6.6. Indicele Global Dow, 2007-2009

Figura 6.7. Indicele Global Dow, 2009-2016

Pentru a desfăşura mai detaliat relaţiile dintre pieţele bursiere globale, vom analiza evoluţia lor în
anul 2015. Indicele Global Dow, în perioada ianuarie 2015 - ianuarie 2016, a oscilat între 2094,86 şi 2643,78
puncte, iar performanţa medie, timp de un an, este 14,91%. Principalele evoluţii negative au avut loc în
august-noiembrie şi s-au menţinut în coridorul de 10%.

Figura 6.8. Indicele Global Dow (nominal), ianuarie 2015 - ianuarie 2016

11
Cea mai bună performanţă, indicele a înregistrat-o în intervalul martie-iulie, iar, începând cu
noiembrie, a urmat tendinţa de descreştere. Mulţi investitori si analişti consideră acest moment
începutul unei pieţe în descreştere. Din noiembrie 2015, până în prezent, indicele a pierdut 15% şi
se consideră în zona de corecţie.

Figura 6.9. Indicele Global Dow (rata creşterii), ianuarie 2015 - ianuarie 2016

Următorul indice ales este S&P 500, pe larg considerat printre cei mai reprezentativi indicatori ai
pieţei bursiere din SUA şi ai bunăstării economiei americane. De asemenea, S&P 500 se foloseşte ca bază
de comparaţie (benchmark), pentru a evalua investiţiile pe piaţa americană şi există ETF-uri care copiază
structura indicelui.
În decurs de un an, indicele a oscilat între 1857,83 puncte şi 2134,72 puncte, iar performanţa anuală
este de 6,98%. În prima jumătate a anului 2015, au fost stabilite mai multe vârfuri locale, dar, după începutul
„lichidării” (2015-2016 stock market selloff), în august 2015, perspectivele de creştere sunt îndoielnice.
S&P 500 prezintă mai puţină volatilitate, faţă de Global Dow, dar, pentru 2015, performanţa medie a fost
negativă.

Figura 6.10. Indicele S&P 500 (nominal), ianuarie 2015 - ianuarie 2016

Figura 6.11. Indicele S&P 500 (rata creşterii), ianuarie 2015 - ianuarie 2016

12
 „Vânzarea totală” (2015-2016, stock market selloff) s-a declanşat pe 18 august 2015, cu căderea
indicelui DJIA. Timp de o săptămână, indicele pierdea câte 2-3% în fiecare zi. Ziua critică a fost 24 august,
când pieţele globale mondiale au scăzut semnificativ, nivelând toate câştigurile realizate în 2015, iar preţurile
la mărfuri au atins minimumuri istorice anuale - petrolul a scăzut la cel mai redus preţ din ultimii 6 ani; cuprul,
dar şi valutele asiatice s-au depreciat faţă de dolarul american. În zilele următoare, cursurile burselor americane
şi europene au crescut, cel mai puternic fiind lovită piaţa bursieră chineză.
SMA(200)

4 Aug 8 Aug 12 Aug 18 Aug 22 Aug 26 Aug 30 Aug

Figura 6.12. Indicele S&P 500, august 2015

In majoritatea cazurilor, S&P 500 a devansat Global Dow, ceea ce înseamnă că piaţa bursieră din SUA a
suferit mai puţine şocuri decât celelalte pieţe bursiere. De asemenea, spre sfârşitul anului, se observă o mare
discrepanţă între performanţa acţiunilor americane şi a componentelor Global Dow. Acţiunile companiilor
americane reprezintă 42,27% din structura indicelui Global Dow.

Figura 6.13. Rata de creştere a S&P 500 şi Global Dow, ianuarie 2015 - ianuarie 2016

Criza financiară din 2007-2008 a fost cauzată de expunerea excesivă la riscul de credit. În anul 2008, a
avut loc o scădere drastică a preţului acţiunilor şi al mărfurilor la nivel mondial. Ulterior, preţul mărfurilor a
crescut vertiginos până în 2011, după care a început o retragere, care a avansat începând cu jumătatea anului
2014.
Spre final, doresc să atrag atenţia asupra crahului de pe piaţa bursieră a Chinei, în 2015, care a
început pe data de 12 iunie 2015.

Figura 6.11. Indicele S&P 500 (rata creşterii), ianuarie 2015 - ianuarie 2016
 Concluzii:
Piaţa financiară internaţională a devenit, în ultimul an, una din cele mai mari şi influente pieţe la nivel
global. Datorită dereglementării acesteia la nivel planetar, precum şi circulaţiei libere a capitalului, este piaţa
ce poate schimba echilibrul global, influenţa valutele, economiile ţărilor lumii.
Această piaţă este mereu în schimbare prin apariţia diverselor produse şi strategii, dar la fel de influentă
şi promiţătoare.
Principalele titluri financiare globale sunt euro-acţiunile, euro-obligaţiunile, iar cele mai importante
tranzacţii cu produsele derivate: futures şi options.

TESTE ŞI ÎNTREBĂRI DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

întrebări de recapitulare:
1. Caracterizaţi componentele pieţei financiare internaţionale.
2. Care sunt principalele instrumente financiare internaţionale?
3. Care sunt principalele centre financiare internaţionale?
4. Caracterizaţi piaţa financiară primară.
5. Caracterizaţi piaţa financiară secundară.
6. Unde sunt reflectate operaţiile financiare ale ţărilor?
7. Care sunt factorii ce influenţează cursul de schimb valutar?

Figura 6.11. Indicele S&P 500 (rata creşterii), ianuarie 2015 - ianuarie 2016