CAPITOLUL 1

CONCEPTUL ŞI SFERA FINANŢELOR INTERNAŢIONALE

1.1 Finanţe internaţionale-concept general

Pe plan internațional, lucrurile se complică: distanțele sunt mai lungi; există mai
puține cunoștințe despre parteneri; tranzacțiile durează mai mult timp; relațiile se
desfășoară între medii diferite; iau naștere sau se accentuază diferite tipuri de riscuri
externe.
Raporturile economice de schimb şi de transfer de creanţă care se exprimă şi se
realizează prin intermediul valutelor, monedelor internaţionale şi instrumentelor de credit
şi de plată, pentru a asigura dezvoltarea economică a ţărilor, desfăşurarea schimburilor
comerciale internaţionale sunt tratate in mod frecvent cu denumirea de finanţe
internaţionale.
Finanţele internaţionale reflectă procesele economice şi relaţiile sociale ce se
formează la nivel internaţional pentru susţinerea schimburilor comerciale, a dezvoltării
economice a ţărilor, precum şi pentru asigurarea cooperării economice şi sociale.
Mutaţii şi tendinţe în finanţele internaţionale
Până la începutul anului 1970, în sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale se
încadrau mecanismele şi tehnicile de formare şi utilizare a resurselor în valută necesare
schimburilor economice şi cooperării internaţionale şi de asigurare a echilibrului valutar
în relaţiile economice internaţionale.
Creşterea cuantumului resurselor financiare redistribuite pe plan internaţional şi
diversificarea mecanismelor financiare şi valutare au contribuit la lărgirea sferei relaţiilor
valutar-financiare internaţionale.
Modificările profunde din structura mecanismelor şi tehnicilor valutar-financiare
internaţionale au fost determinate de abandonarea cursurilor fixe şi de trecerea la
cursurile flotante în anii 1971-1973, de procesele de integrare economică, de liberalizarea
mişcărilor de capital, de apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor, de reciclarea
capitalurilor provenite din producerea şocurilor petroliere, de renunţarea la aur în calitate
de mecanism central al sistemului valutar, de creşterea schimburilor internaţionale şi de
programele de dezvoltare economică aplicate în diverse ţări.
1.2 Relaţiile financiare internaţionale
Relaţiile financiare internaţionale iau naştere cu ocazia constituirii, repartizării pe
termen lung sau definitiv şi utilizării unor fonduri pe plan internaţional.
Principalele trăsături ale acestor relaţii sunt:
- reflectă mobilizarea şi redistribuirea resurselor în valută pe plan internaţional;
- iau naştere cu ocazia mobilizării resurselor necesare dezvoltării economiei
naţionale, comerţului exterior, turismului şi serviciilor, asigurării şi reasigurării
internaţionale, a acordării unor ajutoare, donaţii etc.;
- fondurile se formează prin mobilizarea unei părţi din produsul intern brut al ţărilor,
din resursele entităţilor economice, instituţiilor financiare, instituţiilor de credit, caselor de
economii, burselor de mărfuri şi de valori, a disponibilităţilor de pe pieţele financiare
internaţionale, a ajutoarelor, cotizaţiilor, donaţiilor şi chiar a unor impozite cu caracter
internaţional.
Piaţa financiară internaţională cuprinde instituţii cu caracter naţional şi mondial care
atrag fonduri financiare şi acoperă nevoile din diferite ţări.
Rolul pieţei financiare este determinat în primul rând de posibilităţile pe care le oferă
participanţilor la schimburile economice pentru alegerea şi obţinerea mijloacelor de
creditare şi de plăţi cele mai convenabile.
Pieţele financiare internaţionale nu sunt supuse restricţiilor financiare ale ţărilor în
care se află ci sunt guvernate de reglementările organelor financiare internaţionale.
Condiţiile pentru ca o piaţă financiară să poată funcţiona ca piaţă financiară
internaţională presupun:
• săexiste importante capacităţi de finanţare
• să existe o monedă stabilă
• să existe relaţii permanente cu instituţiile corespondente din întreaga lume
• să fie apreciată si credibilă pentru organismele financiare internaţionale În cadrul
pieţelor financiare cele mai importante sunt pieţele de capital.
Finanţarea internaţională presupune punerea la dispoziţia unei instituţii a unor
fonduri pe termen lung necesare realizării de către beneficiar a unor obiective economice
importante ce depăşesc posibilităţile de finanţare proprii.
Finanţarea internaţională se poate rambursa indirect prin exploatarea investiţiei.
Poate fi nerambursabilă atunci când este sub formă de ajutoare sau existenţă financiară
dar poate deveni şi împrumut pe termen lung garantat de instituţii financiare
internaţionale.
Sintetic, finanţarea internaţională se prezintă prin:
• cumpărarea de valori mobiliare, acţiuni şi obligaţiuni emise de solicitantul de
fonduri
• acordarea de împrumuturi pe termen lung garantate cu obligaţiuni, titluri de stat
sau bonuri de tezaur
• transferul de valori mobiliare străine pentru creşterea capitalului social al
solicitantului
• acordarea de împrumuturi ipotecare
Principalele operaţiuni financiare internaţionale sunt:
• investiţiile internaţionale directe
• finanţările prin plasament internaţional de titluri
• ajutoare financiare internaţionale
• asigurări şi reasigurări
Condiţiile pe care o ţară trebuie să le îndeplinească pentru a accesa finanţări
internaţionale sunt:
• Să aibă relaţii financiare şi politici bune cu ţările posesoare de capital disponibil.
• Să aibă relaţii fianciare bune cu organismeleşi instituţiile financiare internaţionale.
• Să aibă o situaţie economică favorabilă cu un buget echilibrat cu o monedă relativ
stabilă şi pe cât posibil cu o balanţă de plăţi excedentară şi datorii externe mici.
• Să aibă o situaţie politică internă care să promoveze încredere investitorilor.
Situaţia socială internă să fie stabilă, forţa de muncă să fie instruită, organizată şi ieftină.
În cadrul acestor pieţe financiare se acumulează importante fonduri ceea ce
conduce la apariţia unor mari instituţii financiare şi de credit.
Globalizarea financiară și efectele acesteia
Din punct de vedere economic globalizarea înseamnă accentuarea integrării
economiilor naţionale, adâncirea relaţiilor economice şi extinderea fluxurilor comerciale
şi financiare internaţionale.
Termenul de globalizare semnifică, la modul generic, procesul de extindere a
activităţilor sociale, economice şi politice peste graniţele naţionale sau regionale, astfel
încât evenimentele apărute sau deciziile luate într-o anumită zona a lumii ajung să capete
semnificaţii şi să influenţeze viaţa şi activitatea celor aflaţi în altă zonă a arealului mondial.
Globalizarea în domeniul relaţiilor financiare internaţionale se reflectă prin creşterea
fluxurilor internaţionale de capital şi prin modificările profunde în structura mecanismelor
de pe pieţele financiare.
Deschiderea spre exterior a pieţelor financiare naţionale, precum şi modificările din
unele compartimente au contribuit la extinderea operaţiilor pe pieţele financiare.
Înlăturarea delimitărilor dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale băncilor de
investiţii, precum şi dintre jobberi şi brokeri a determinat universalizarea operaţiunilor
bancare şi financiare.
 Crearea unor instrumente noi în domeniul financiar a influenţat pieţele financiare
internaţionale. Instrumentele financiare au devenit alături de instrumentele de politică
monetară mecanisme de influenţare a operaţiilor pe pieţele financiare internaţionale.
Globalizarea stimulează dezvoltarea fluxurilor financiare internaţionale, reducerea
costului tranzacţiilor, conexiunea pieţelor financiare, diversificarea riscurilor din relaţiile
economice internaţionale.
Fluxurile financiare, componentă a fluxurilor economice internaţionale

Prin intermediul pieţelor globale se măresc şansele de acces la resurse financiare

de pe pieţe mai puternice, la tehnologie, la importuri şi exporturi. Participarea pe pieţele
globale necesită politici raţionale de valorificare şi sprijinire a ţărilor sărace de către
comunitatea internaţională.
Globalizarea a imprimat pieţelor pe lângă capacitatea de a atrage şi dirija fonduri
importante şi pe aceea de a oferi instrumente de prevenire şi atenuare a riscurilor din
relaţiile economice internaţionale.
În acelaşi timp globalizarea a determinat mutaţii în structura riscurilor din relaţiile
economice internaţionale.
Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în domeniul relaţiilor valutar
financiare internaţionale, printre care:
◼ ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului extern;
◼ liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a resurselor
datorită instrumentelor de plasament şi de finanţare;
◼ se diversifică activele financiare;
◼ modernizarea sistemelor financiare datorită concurenţei de pe plan internaţional;
◼ finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi condiţii;
◼ tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia operatorilor pe
pieţele financiare.

1.3 Sistemul Financiar Internaţional

Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme
şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să
coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor
financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale
sau necomerciale internaţionale.
Sistemul Financiar Internaţional poate fi privit şi ca ansamblul de pieţe, instituţii,
instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a
resurselor de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către
cei care au nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării).
Funcţii de bază ale Sistemului Financiar Internaţional
SFI are un impact major asupra dezvoltării economice prin:
- Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc
mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât
câştigă).
- Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital
(riscuri şi costuri scăzute);
- Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre
sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată);
- Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi;
- Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor;
Sistemul Financiar Internaţional – premisele dezvoltării
Dezvoltarea SFI a fost potenţată de:
• Dezvoltarea fluxurilor comerciale internaţionale;
• Globalizarea pieţelor
• Avansul tehnologic
• Expansiunea monetară
• Necesitatea alocării riscurilor (a dus la dezvoltarea unor instrumente şi operaţiuni
specifice);
• Variaţia temporală a consumului (raportul consum / venituri variază în timp);
• Separarea administrării afacerii de proprietatea asupra capitalurilor
Principala provocare a politicilor din sectorul financiar este să coreleze corect
motivaţiile private cu interesul public, fără a taxa sau a cere plata parţială pentru
asumarea unor riscuri. Politicile publice trebuie să găsească balanţa corectă-să
promoveze dezvoltarea, într-un mod sustenabil. Această abordare conduce spre anumite
provocări şi situaţii de compromis.
În reglementare şi supervizare, una dintre lecţiile crizei este importanţa primirii
drepturilor de bază primele. Asta înseamnă cadrul instituţional legal, solid şi transparent,
pentru a promova stabilitate financiară, acţiuni de supraveghere ferme şi la timp, corecte
şi care pot fi anticipate, completate cu o disciplină de piaţă. În multe economii în
dezvoltare, combinaţia ingredientelor de bază implică o prioritate în construirea capacităţii
de supervizare.
De asemenea, statul trebuie să încurajeze contestabilitatea, prin intrarea pe piaţă a
unor instituţii bine capitalizate şi ieşirea la timp a celor insolvente. Criza a dat naştere
unor critici privind o competiţie prea mare în sectorul financiar, care a condus la
instabilitate. Totuşi, factori precum un mediu de reglementare slăbit şi asumarea unor
riscuri distorsionate promovează instabilitatea, nu competiţia. dacă există reglementări în
domeniu şi o bună supraveghere, competiţiile între bănci pot fi mai eficiente şi pot creşte
accesul la serviciile financiare, fără să submineze stabilitatea sistemului.
Creditarea de către băncile cu capital de stat poate juca un rol pozitiv în stabilizarea
tuturor creditelor, dar poate duce şi la alocarea incorectă a resurselor şi deteriorarea
calităţii intermedierilor. Unele bănci deţinute de stat au jucat, din păcate, un rol contra-
ciclic în timpul crizei financiare.

1.4 Instituţii financiare internaţionale de finanţare a dezvoltării

Fondul Monetar Internaţional este cel mai important organism de cooperare în
domeniul valutar-financiar, cu rol în sprijinirea ţărilor care se confruntă cu dificultăţi
economice şi de asigurare a echilibrului balanţei de plăţi. Resursele puse în slujba acestui
deziderat sunt constituite din cotele părţi ale ţărilor membre, exprimate în dolari sau DST.
Ţările membre pot beneficia pentru acoperirea necesităţilor lor de:
 − mecanisme obişnuite de finanţare sau trageri normale compuse din 4 tranşe de
credit curente, câte una pe an, proporţionale cu cota de contribuţie şi în anumite condiţii
a căror complexitate creşte de la o tranşă la alta. Statele dispun şi de o tranşă de rezervă,
care nu reprezintă recurgeri la mecanismul de creditare al FMI, nefiind supusă vreunei
comisii şi nici cerinţei de răscumpărare. În afară de tragerile pe tranşe, ţările membre
mai pot beneficia şi de un acord de credit special denumit “stand by”(de susţinere), în
baza căruia beneficiarul dispune de o linie de credit. Durata aranjamentelor stand by este
cuprinsă între 12-24 luni - dacă se urmăreşte finanţarea deficitelor temporare sau ciclice
ale balanţei de plăţi - sau 3-5 ani la un acord extins - dacă deficitele balanţei de plăţi sunt
determinate de schimbările structurale ale producţiei şi comerţului sau unor distorsiuni de
lungă durată în preţuri şi costuri. FMI a mai instituit: facilitatea de finanţare extinsă, politica
accesului lărgit şi facilitatea finanţării suplimentare.
− facilităţi speciale de finanţare, acordate independent de utilizarea tranşelor de
credit normale şi în funcţie de cauzele dezechilibrului balanţei de plăţi: facilitatea finanţării
compensatorii şi contingentate şi facilitatea finanţării stocurilor tampon (cu termen de
răscumpărare a sumelor trase de 3 ani şi 6 luni până la 5 ani); facilitatea de transformare
sistemică, instituită în 1993 pentru sprijinul ţărilor din Europa de Est.
− facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu produs intern brut pe locuitor redus, cu
perioade de graţie şi termene de rambursare prelungite, menite să susţină programele
de ajustare macroeconomică şi reformele structurale pe termen mediu.
Banca Internaţionalăpentru Reconstrucţieşi Dezvoltare, membrăa grupului
Băncii Mondiale, acordă împrumuturi în vederea realizării unor programe de dezvoltare
economică în ţările membre. BIRD susţine prin creditele acordate diverse sectoare din
economiile ţărilor membre, cu pondere mai mare fiind cele destinate dezvoltării
agriculturiişi transporturilor, politicilor economice, petrolului şi energiei electrice. Acordul
de împrumut dintre o ţară membră şi BIRD cuprinde condiţiile generale, împrumutul,
execuţia proiectului, clauze financiare, data intrării în vigoare, reprezentantul
împrumutului, tragerea sumelor din împrumut, iar în anexă se reflectă descrierea
proiectului, achiziţionarea de servicii de consultanţă şi programul de implementare. BIRD
acordă sau participă la credite din fonduri proprii, care corespund părţii de capital subscris
şi vărsat, sau din fondurile obţinute pe piaţa unui stat membru.
Obiectivele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare:
• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării economiei statelor membre prin investiţii de
capitaluri în scopuri productive, inclusiv reconstrucţia economiilor distruse de război,
reconversia ramurilor productive la nevoile de pace şi încurajarea dezvoltării ramurilor
productive în ţările mai puţin dezvoltate;
• promovarea investiţiilor străine private pe calea acordării de garanţii sau a
participării la credite şi alte investiţii ale sectorului privat, dacă capitalul privat nu este
disponibil în termeni rezonabili să suplimenteze investiţiile private în scopuri productive;
• susţinerea creşterii echilibrate pe termen lung a comerţului internaţional şi
menţinerea echilibrului balanţei de plăţi prin încurajarea investiţiilor internaţionale
destinate dezvoltării ramurilor productive în statele membre, creşterii productivităţii muncii
şi standardului de viaţă în teritoriile lor;
• coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de bancă cu împrumuturile
din alte surse în vederea realizării cu prioritate a proiectelor de dezvoltare urgente şi
eficiente în ţările membre;
• sprijinirea ţărilor membre în perioada postbelică de a realiza tranziţia de la
economia de război la economia de pace şi în continuare de a urmări modul în care
investiţiile internaţionale genereazăefecte asupra mediului de afaceri din teritoriile statelor
membre
Conducerea şi atribuţii BIRD
Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanţii ţărilor membre, respectiv un
guvernatorşi un supleant numiţi pentru un mandat de 5 ani. Consiliul Guvernatorilor poate
delega Consiliului Executiv autoritatea de a exercita unele atribute cu următoarele
excepţii şi anume: hotărăşte asupra admiterii de noi membri şi a determinării condiţiilor
de admitere, asupra majorării sau reducerii capitalului social, asupra suspendării unui
membru, asupra aranjamentelor de cooperare cu alte organizaţii internaţionale, asupra
regulilor privind operaţiile băncii şi distribuirii venitului net.
Directorii Executivi răspund de conducerea operaţiilor generale ale BIRD în
conformitate cu atribuţiile delegate de Consiliul Guvernatorilor. Directoratul Executiv
(Consiliul) este format din 12 directori executivi din care cinci pot fi numiţi de către membrii
care deţin cel mai mare număr de acţiuni şi şapte sunt aleşi de către celelalte ţări membre
pentru o perioadă de doi ani. Consiliul guvernatorilor poate să decidă cu o majoritate de
4/5 din totalul voturilor creşterea numărului de directori. Directorii Executivi sunt numiţi
sau aleşi la fiecare doi ani.
Preşedintele BIRD este ales de către Directorii Executivi pentru a conduce
activitatea pe o perioadă de 5 ani, dar nu dispune de vot, decât în caz de egalitate.
Preşedintele BIRD participă la şedinţele Consiliului Guvernatorilor, dar nu are drept
de vot. El are în subordine personalul operativ, conduce operaţiunile curente ale băncii,
răspunde de organizarea, numirea şi demiterea ofiţerilor şi a personalului.
Consiliul de Supraveghere este format din şapte persoane aprobate de Consiliul
Guvernatorilor, inclusiv din reprezentanţi ai intereselor bancare, comerciale şi industriale.
Membrii Consiliului de Supraveghere au un mandat de doi ani. Consiliul de Supraveghere
asigură asistenţă şi consiliere în probleme legate de politica generală şi se reuneşte
anual.
Comitetele de Credit sunt formate din experţi selectaţi de către guvernatorul care
reprezintă membrul în ale cărui teritorii se localizează proiectul şi unul sau mai mulţi
membri ai personalului tehnic, care au misiunea să analizeze şi să raporteze asupra
creditelor acordate.
Comitetul Dezvoltării examinează transferul resurselor către ţările în curs de
dezvoltare şi analizează implicaţiile dezvoltării asupra economiilor ţărilor membre.
Comitetul de Politică Financiară colaborează cu Fondul Monetar Internaţional în
examinarea unor probleme ale politicii financiare şi în formularea unor propuneri de
îmbunătăţire a politicii de creditare.
Proiecte finanţate de BIRD
Proiectele ce se propun spre finanţare Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare trebuie să îndeplinească criteriile economice de rentabilitate, calitatea
gestiunii şi capacitate de rambursare şi garanţii
Proiectul de investiţii este evaluat sub anumite laturi:
• latura economică, care reflectăraportul dintre efortul de investiţieşi efectele
previzibile;
• date cu privire la amplasament, capacitate de producţie, procedee de execuţie,
soluţii tehnologice, echipament;
• latura comercială, care se referă la achiziţionarea materialelor necesare
producţiei şi desfacerea producţiei finite;
• latura financiară care exprimă încasările şi rezultatele financiare din momentul
punerii în funcţiune a unui obiectiv de investiţii.
. creditul BIRD
Principalele metode de acordare şi facilitare a creditelor de către Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare sunt:
• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare acordă sau participă la
credite din fondurile proprii care corespund părţii de capital subscris şi vărsat şi participă
la credite;
• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare acordă sau participă la
credite directe din fondurile obţinute pe piaţa unui stat membru sau din împrumuturi
obţinute pe piaţa financiarăa unui stat membru. Garantarea totalăsau parţialăa creditelor
acordate de investitori privaţi se realizează prin organe de investiţii obişnuite.
• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare poate să împrumute
fonduri, sau poate săgaranteze credite, numai cu aprobarea membrului de pe ale cărui
pieţe au fost obţinute fondurile şi a membrului în a cărui monedă este exprimat creditul şi
dacă acei membri sunt de acord ca suma creditului să fie schimbată pe moneda oricărui
alt membru fără restricţii.
Contractele de credit dintre BIRD şi solicitanţi se încheie în conformitate cu anumite
reguli:
• termenii şi condiţiile dobânzii şi amortizării, scadenţa şi data de efectuare a fiecărui
credit se determină de către bancă;
• contractele stipulează moneda sau monedele în care se vor efectua plăţile
contractuale către bancă, iar la opţiunea solicitantului plăţile se pot efectua ca urmare a
acordurilor cu banca în moneda unui membru, altul decât cel specificat în contract. În
cazul creditelor acordate, suma totală plătibilă către bancă în orice monedă nu va depăşi
în nici un moment suma totală a împrumuturilor contractate de către bancă şi plătibilă în
aceeaşi monedă;
• dacă un membru are o nevoie acută de schimb, astfel încât serviciile oricărui
credit contractat de acel membru sau garantat de acesta, ori de una din agenţiile sale, nu
pot fi îndeplinite în maniera stipulată, membrul implicat poate apela la Bancă pentru o
relaxare a condiţiilor de plată.
Banca poate să încheie aranjamente cu membrul implicat pentru a accepta plata
serviciilor privind creditul în moneda membrului, pe o perioadă care nu depăşeşte trei ani
şi menţinerea cursului pentru răscumpărarea acestei monede.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), membră a grupului Băncii
Mondiale, a fost constituită în vederea creditării în condiţii avantajoase a ţărilor mai puţin
dezvoltate din punct de vedere economic. Creditele au termene mari de rambursare, nu
sunt purtătoare de dobânzi, dar pentru sumele acordate se percep comisioane.
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), membră a grupului Băncii Mondiale,
acordă credite şi asistenţă în vederea promovării dezvoltării economice prin încurajarea
extinderii întreprinderilor private în ţările membre, îndeosebi în zonele mai puţin
dezvoltate, fără garanţii guvernamentale.
Activitatea monetar-financiară internaţională se desfăşoară în jurul acestor două
instituţii centrale: FMI şi BM. Varietatea problemelor şi a situaţiilor din diferitele ţări a făcut
necesară intervenţia şi înfiinţarea şi a altor organisme de profil care completează cadrul
instituţional al acestei activităţi. Totodată, s-a menţinut şi a evoluat prin modernizare şi o
veche instituţie financiar-valutară: Banca Reglementelor Internaţionale (BRI).
BRI a fost înfiinţată în 1930 în legătură cu plata reparaţiilor de război datorate de
Germania aliaţilor după primul război mondial. După dispariţia obiectivului iniţial, s-a
orientat tot mai mult în direcţia facilitării cooperării între băncile centrale, încercând să
joace rolul de “bancă a băncilor centrale”. În această calitate, BRI primeşte rezerve
monetare ale băncilor centrale, plaseazăaceste disponibilităţi pe piaţă şi acordă asistenţă
sub forma creditelor releu, băncilor centrale aflate în dificultate.
Pe plan regional, există instituţii financiar-bancare care creditează tranzacţiile
internaţionale din regiunea respectivă: Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Inter-Americană de Dezvoltare, Banca
Africană de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare. Aceste instituţii susţin dezvoltarea
economică şi socială a ţărilor din regiune prin împrumuturi, prin mobilizarea de resurse
adiţionale necesare proiectelor de investiţii, dar şi prin sprijinirea distribuirii echitabile a
resurselor dezvoltării în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a populaţiei din aceste
zone, prin ajutoare acordate ţărilor mai puţin dezvoltate şi prin susţinerea integrării
economice regionale. Astfel, se poate spune că este depăşită limita creditării, instituţiile
implicându-se în ample procese de finanţare, asistenţă şi cooperare pentru susţinerea
modificărilor structurale şi sectoriale în ţările din regiune.
De exemplu, BERD susţine reconstrucţia şi dezvoltarea economică a ţărilor din
centrul şi estul Europei, intensificarea tranziţiei la economia de piaţă, promovarea
iniţiativei private şi antreprenoriale, demonopolizarea, descentralizareaşi privatizarea.
Utilizează în acest scop o serie de măsuri1 precum: promovarea creării, îmbunătăţirii şi
extinderii sectorului privat productiv şi îndeosebi a întreprinderilor mici şi mijlocii;
promovarea investiţiilor în domeniul productiv, în servicii, în infrastructură, realizarea unui
mediu competitivşi susţinerea creşterii productivităţii muncii; furnizarea de asistenţă
tehnică în pregătirea, finanţarea şi implementarea proiectelor de investiţii individuale sau
în cadrul unor programe de investiţii etc.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
BERD este o instituție financiară suprastatală, înființată în 1991 și desfășoară
activități de finanțare. Scopul său este favorizarea tranzacțiilor către economia de piață
și promovarea IMM- urilor din Europa Centrală și de Est și Comuniunea Statelor
Independente, angajate în aplicarea principiilor democrației multipartite pluralismului și
economiei de piață.
BERD este deţinută de 61 de ţări şi de două instituţii interguvernamentale. Cu toate
că acţionarii săi aparţin sectorului de stat, BERD investeşte mai ales în sectorulprivat, de
regulă împreună cu alţi parteneri comerciali. Scopul instituţiei este de a asista statele din
Europa Centrală şi Asia Centrală în dezvoltarea economiei de piaţă. De asemenea,
mandatul atribuit BERD la înfiinţare stipulează faptul că instituţia va colabora doar cu
statele care adoptă principii de guvernare democratice. BERD oferă finanţări de proiecte
pentru bănci, întreprinderi industriale şi comerciale, adresându-se atât noilor iniţiative cât
şi companiilor deja existente. Deasemenea, colaborează şi cu societăţi din sectorul public
pentru a sprijini privatizareaacestora, restructurarea întreprinderilor de stat şi
îmbunătăţirea serviciilor municipale sau comunale.
BERD este cel mai mare investitor instituțional în regiune și mobilizează investiții
străine directe semnificative, pe lângă propriile finanțări. În 2006, BERD și-a asumat
angajamente financiare În țările centrale și est-europene totalizând 550 milioane euro, în
descreștere față de 700 milioane euro în anul 2005 și 1.600 milioane în 2004.
Inițial, BERD a avut un capital de 20 miliarde de euro, din care doar 30% capital
achitat, iar restul de 70% capital garantat. Acest capital este reprezentat astfel: cei 15
membrii ai Uniunii Europene și cele 2 instituții ale acesteia (Banca Europeană de Investiții
și Comisia Executivă) dețin 51% din capital, după cum urmează:
• Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Germania, Italia dețin
fiecare câte o cota de 8,5%;
• Celelalte țări ale Comunității Europene dețin, fiecare câte o cotă cuprinsă între
0,2% (Luxemburg) și 3,4% (Spania);
• SUA 10%;
• Japonia deține o cotă de 8,5%;
• Țările est-europene (inclusiv România) dețin în total 13,5%.
Împrumuturile pe care le acordă BERD vizeaza în primul rând sectorul particular (în
proporție de 60%) și apoi sectorul public (în proporție de 40%). Banca poate acorda
împrumuturi, poate participa la capitalul social și poate acorda garanții, dar totalul
angajamentelor nu poate depăși capitalul plus rezervele, rata fiind 1:1, ceea ce o face să
angajeze împrumuturi de pe piețele internaționale de capital.
BERD este activă în 26 de țări aflate în proces de împlementare a reformelor
economice și structurale, promovând dezvoltarea sectorului privat, întărirea instituțiilor

1
Agreement Establishing the European Bank of Reconstruction and Development, 1992, art.2
financiare și a sistemului juridic, precum și dezvoltarea infrastructurii necesare sectorului
privat. Își desfășoara operațiile după principii bancare si de investiții bine stabilite.
România este membru fondator al BERD și în ceea ce privește proiectele alocate,
ocupă locul 2, dupa Rusia.
Funcționare și organizare
Principalul său organism de conducere este Consiliul guvernatorilor, format dintr-un
reprezentant de regulă ministrul de finanţe - pentru fiecare stat membru. Consiliul
guvernatorilor deleagămajoritatea atribuţiilor de conducere. Consiliul directorilor, care
stabileşte orientarea strategică a BERD. Consiliul guvernatorilor alege un preşedinte al
băncii, care este reprezentantul legal al acesteia. Preşedinteleare sarcina de a administra
activitatea BERD sub îndrumarea Consiliului directorilor.
Consiliul guvernatorilor se întruneşte în şedinţa cel puţin odata pe an, când areloc
o şedinta comuna cu cea a Consiliului Guvernatorilor FMI.Conducerea curentă a Băncii
revine unui Consiliul de Administraţie numit şi ConsiliulDirectorilor Executivi format din 24
de membrii. Consiliul de Administraţie conduce şiintituţiile financiare afiliate. Acesta este
format din reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Franţei, Marii Britanii, Germaniei,
Japoniei şi din 19 director reprezentând grupurile de state. Conducerea Consiliului revine
unui preşedinte ales pe 5 ani, care conduce si administratia Băncii. De regulă,
preşedintele Băncii este un reprezentant al SUA.
Din conducerea BERD, pe lângă Consiliul Guvernatorilor și Consiliul de
Administrație mai fac parte: Consiliul Consultativ; Comitetele de credit; Președintele.
Formarea capitalului social
BERD este a treia instituţie financiară multilaterală cu capital în euro. La constituirea
capitalului social al băncii a contribuit B.E.I. cu o participare de 3 procente, statele
membre ale U.E. şi U.E cu mai mult de jumătate. Banca nu urmărește să preia controlul
sau să-și asume responsabilitatea managerială pentru companiile respective. Termenii
și condițiile de participare la capitalul social depind de riscurile și de profiturile viitoare ale
proiectului.
BERD poate, de asemenea, sprijinii o emisiune de acțiuni în companii existente doar
în cazul privatizării unde un astfel de transfer va crește în mod evident eficiența (de
exemplu printr-un management mai bun, reabilitare sau extindere sub noul proprietar sau
sinergie cu operațiunile achizitorului).
Banca include băncile locale în diferite programe pentru facilități comerciale, pentru
a le ajuta să-și formeze o reputație solidă și pentru a le face mai ușor acceptate pe piața
financiară de comerț internațional. În cadrul acestor programe,BERD emite garanții
parțiale de plată, pentru a susține tranzacțiile bazate pe scrisori de credit emise de bancile
locale.
Având resurse limitate relative la scara nevoilor acestei regiuni,finanțarea BERD
poate avea doar un impact limitat. Banca pune accent in mod deosebit pe calitatea
proiectelor sale și pe abilitatea sa de a le adauga valoare. Banca trebuie să aibă grijă în
permanență că proiectele sale să aiba un “efect multiplicator” cum ar fi beneficii evidente
aduse economiei locale, mobilizarea cofinanțării sau înlăturarea limitărilor
infrastructurale. Deși banca se străduiește să asigure forma de finanțare cea mai
adecvata proiectului, pot fi considerate cateva reguli de bază:
a) BERD finanțează cel mult 35% din costul total al proiectului pentru un proiect de
tip “Greenfield” (proiecte care sunt complet noi) sau 35% din capitalizarea pe termen lung
al unei societăți comerciale deja existente.
b) Contribuții semnificative la capitalul societății sunt cerute de la ceilalți investitori,
în special de la sponsorul industrial în cazul proiectelor “Greenfield” sau noilor societăți
mixte,unde sunt necesare aptitudini speciale legate de management și tehnologie. în
aceste cazuri, sponsorii industriali trebuie să dețină majoritatea acțiunilor societății sau
un control operațional adecvat.
 c) Proiectele private sunt bazate pe maxim două treimi din finanțare prin împrumut
și cel puțin o treime din capitatlul subscris.
d) Finanțarea adițională de către alți cofinanțatori este de obicei cerută.
e) Banca nu asigură în mod normal fonduri unui investitor pentru finanțarea
cumpărării de acțiuni existente sau noi.
f) Capitalul din partea sponsorului nu trebuie să fie în mod exclusiv în numerar, ci
poate fi și prin echipament, utilaj etc.
Fiecare proiect este evaluat în concordanță cu strategia adecvată pentru țara
respectivă. Aceste strategii sunt aprobate de către acționarii BERD și asigură un cadru
general pentru operațiunile bancare, ca și pentru stabilirea priorităților în anumite zone.
Condiţii de acordare a finanţării BERD
BERD acordăcrediteţărilor care prezintăproiecte de investiţii viabile. Pentru
finanţarea proiectelor şi pentru propriile nevoi operaţionale, BERD nu utilizează direct
capitalul acţionarilor, ci, beneficiind de un rating înalt, contractează imprumuturi pe pietele
international de capital prin emisiunea de obligatiuni proprii si altor instrumente de credit.
Deoarece BERD poate obţine fonduri in condiţii favorabile,poate să îşi structureze
împrumuturile în aşa fel încât să răspundă cerinţelor clienţilor săi. Titlurile emise de BERD
sunt achiziţionate de investitori diferiţi, cum ar fi băncilecentrale, fondurile de pensii,
companiile de asigurări, etc. Finanţările BERD pentruproiecte aparţinând sectorului privat
fluctuează între 5 milioane euro şi 250 milioane euro, sub formă de împrumuturi sau de
participaţii la capitalul social. Cifra medie a investiţiilor BERD este de €25 milioane.
Proiectele de proporţii mai mici pot fi finanţate prin intermediari financiari sau
prinprograme speciale care se adreseaza investiţiilor de dimensiuni reduse în ţările
maipuţin dezvoltate.
Pentru a fi admisibil pentru o finanţare, proiectul trebuie să satisfacă următoarele
condiţii:
- să fie situat într-una din ţările în care BERD operează
- să aibă bune perspective comerciale
- să aibă un aport de capital în numerar sau în natura din partea sponsorului
proiectului
- să fie util pentru economia locală şi pentru dezvoltarea sectorului privat
- să satisfacă criteriile financiare şi ecologice existente.
Referitor la structura proiectelor, BERD adaptează fiecare proiect în funcţie
denevoile clienţilor şi de situaţia specifică a ţării, regiunii şi sectorului în cauză. De regulă
BERD finanţează maxim 35% din costul total al unui proiect care pleacă de la 0 sau 35%
din capitalizarea pe termen lung a societaţii responsabile de realizarea proiectului.
Sponsorii trebuie să contribuie cu un aport de capital semnificativ, cel puţin egal cu
investiţia BERD.
Este de asemenea necesară asigurarea unor surse suplimentare de finanţare, din
partea sponsorilor, a altor co-finanţatori sau obţinute prin intermediul programului de
împrumut sindicalizat oferit de BERD. Finanţările BERD acoperă marea majoritate a
sectoarelor economice, în acest sens putându-se menţiona:
- întreprinderile agricole
- eficientizarea energetic
- instituţiile financiare
- sectorul de producţie
- infrastructurile municipale sau comunale şi infrastructurile de mediu
- resursele natural
- energia
- turismul
- telecomunicaţiile, tehnologia informaţiei şi mass-media
- transportul.
 Forme ale participării BERD pentru finanțarea proiectelor miciși mijlocii
BERD a stabilit legături cu diversi intermediar financiari pentru a finanța proiecte
care sunt prea mici pentru a fi finanțate direct.
1. Participare la capital in fonduri de investiții sau capital mixt
-Fondurile de investiții sau fondurile pentru capital mixt sunt fie regionale (acoperind
câteva țări) fie pentru o singură țară/sector specific,oferind finanțări pentru capital și/sau
cvasicapital.
-Se iau decizii independente despre proiectele în care se investește dar criteriile de
investiție principale sunt conforme cu politica generală de investiții a BERD.
-Suma investită poate varia de la caz la caz.
2. Participare la capital în bănci de investiție sau comerciale
-Băncile de dezvoltare sau comerciale iau decizii independente pentru acordarea
împrumuturilor sau investiții, dar criteriile lor operaționale sunt conforme cu o politică
generală de investiții a BERD.
3. Împrumuturi “Bancă la bancă”
-BERD finanțează pe termen lung băncile locale. Aceste fonduri sunt folosite de
către bănci pentru a finanța proiecte.
-Băncile iau decizii independente în ceea ce privește împrumuturile care sunt totuși
conforme cu politica generala de investiții a BERD.
4. Împrumuturi cu sprijin guvernamental
-BERD acordă împrumuturi cu sprijin guvernamental sectorului privat de
intreprinderi mici și mijlocii. Aceste împrumuturi care sunt derulate prin băncile comerciale
sau de dezvoltare sunt similare cu împrumuturile “bancă la bancă” descris mai sus.
-Punctul de contact pentru potențialii investitori în căutare de fonduri poate fi fie
oricare dintre băncile ce participă la acest program, fie uniunea APEX (în cazurile unde
aceasta există).
5. Proiecte de cofinanțare împreună cu bănci locale, comerciale sau de dezvoltare
-BERD cofinanțează proiecte împreună cu alte bănci locale. Proiectele sunt mai mici
decat acelea finanțate direct de către BERD.
-Pregătirea și evaluarea proiectului sunt delegate băncii cofinanțatoare.
Numai după ce banca decide ca un proiect este o investiție viabilă, BERD aprobă
proiectul.
-Partea de împrumut a lui BERD este în valută convertibilă, în timp ce partea băncii
locale poate fi în monedă locală sau valută convertibilă (aceasta depinde de regulile
băncii centrale din fiecare țară și de moneda locală sau valuta disponibilă pentru finanțare
în banca locală).
6. Proiecte de cofinanțare împreună cu bănci străine (CEAL)
-BERD cofinanțează proiecte împreună cu alte bănci straine.
-Modalitatea de acțiune este similară cu cofinanțarea împreună cu băncile locale,
cu deosebire că finanțarea împrumutului este împarțită cu o bancă străină.
-Biroul local (sucursala sau filiala) al băncii străine preia pregatirea și administrarea
proiectului.
-Ambele părți ale împrumutului (de la BERD și de la banca străină) sunt în valută
convertibilă.
7. Facilități de garantare a activității comerciale
8. Facilități de credit Stand-by
-Sunt acordate exclusiv băncilor.
Funcțiile și Instrumentele financiare ale BERD Funcţiile BERD sunt urmatoarele:
• Acordarea sau garantarea de împrumuturi pe tremen lung ţărilor membre;
• Coordonarea ajutorului internaţional pentru dezvoltare acordat statelor membre
care au nevoie;
• Acordarea de asistenţă tehnică statelor membre;
 • Sprijinirea realizării dezvoltării durabile. Instrumentele financiare folosite de BERD
sunt:
a) Împrumuturi
Banca acordăîmprumuturi în valută, pe criterii comerciale, clienţilor din sectorul
privat.Rambursarea se face în valută, cu o dobandă fixă sau variabilă.
Împrumuturile se rambursează în mod normal între 5 și 7 ani începând după o
perioadă de graţie care durează de la 1 la 2 ani. Termenii sunt negociabili. Împrumutul
se acordă pe baza capacitaţii proiectului de a genera fluxuri de numerar pe baza abilităţii
clientului de a efectua plata după o anumita perioadă agreată. Majoritatea împrumuturilor
sunt garantate cu un set din activele şi/sau creanţele clientului.
Cheltuielile administrative ale Băncii precum si cheltuielile neprevazute aparute pe
durata proiectului sunt suportate de asemenea de catre sponsor. Acolo unde este
posibil,Banca caută oportunităţi de co-finanţare a proiectului cu alţi investitori in
scopulcresterii sumei totale a împrumutului şi a calităţii finanţării disponibilă catre
sponsori.
b) Capital social
O investiție de capital poate fi făcută în diferite forme, incluzând subscripţia la acţiuni
ordinare sau preferenţiale. De asemenea se poate opta pentru investiții de cvasicapital,
cum ar fi împrumuturile subordonate, obligaţiunile, etc. sau subscrierea emisiunii de
acţiuni de către o companie pe pieţele de capital locale sau internaţionale. Investiţiile de
capital social sunt făcute pentru a sprijini proiectul în stadiile sale iniţiale şi de aceea
planul de finanţare trebuie să indice clar cumşi unde va fi vândută în viitor participarea
Băncii (strategie de ieşire).
Banca nu urmăreşte să preia controlul sau să-şi asume responsabilitatea
manageriala pentru companiile respective. Termenii şi condiţiile de participare la capitalul
social depind de riscurile şi de profiturile viitoare ale proiectului.BERD poate de
asemenea sprijini o emisiune de acţiuni în companii existente doar în cazul privatizării
unde un astfel de transfer va creşte în mod evident eficientă ( de exemplu printr-un
management mai bun, reabilitare sau extindere sub noul proprietar,sau sinergie cu
operaţiunile achizitorului).
c) Facilităţi comerciale
Banca include băncile locale în diferite Programe pentru Facilităţi Comerciale,
pentru a le ajuta să-și formeze o reputaţie solidă şi pentru a le face mai uşor acceptate
pe piaţa financiară de comerţ internaţional. În cadrul acestor programe, BERD emite
garanţii parţiale de plată, pentru a susţine tranzacţiile bazate pe scrisori de credit emise
de băncile locale.
România este membră a BERD din 1991 și are o cotă de participare de 96 milioane
euro la capitalul Băncii. De-a lungul perioadei de tranziţie a României la economia de
piaţă, BERD s-a dovedit a fi una dintre instituţiile financiare internaţionale care au susţinut
intens acest proces pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordarea de
împrumuturi care au ajutat la implementarea proiectelor necesare transformărilor
economice şi la intensificarea reformelor structurale. Guvernatorul României la BERD
este ministrul finanţelor publice, iar guvernator supleant la BERD este guvernatorul BNR.
România face parte din Constituenta condusă de Ucraina, din care mai fac parte şi
Republica Moldova, Georgia şi Armenia.

1.5 Investițiile străine directe

Investiția străină directă reprezintă o relație investițională de durată între o entitate
rezidentă și o entitate nerezidentă.
De regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale
semnificative în întreprinderea în care a investit.
Sunt considerate investiții străine directe:
 - capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține
cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele dintre
acest investitor sau grupul din care face parte acesta și întreprinderea în care a investit,
precum și profitul reinvestit de către acesta.
- capitalurile din companiile rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită
o influență semnificativă pe cale indirectă, și anume: capitalurile proprii ale asociatelor și
filialelor rezidente ale întreprinderii rezidente în care investitorul nerezident deține cel
puțin 10% din capitalul social subscris.
Investitorul străin direct este acea persoană juridică, persoană fizică sau grup de
persoane ce acționează concertat, care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris
(respectiv din capitalul de dotare al entităților fără personalitate juridică) sau cel puțin 10%
din voturi într-o întreprindere situată în afara propriei țări de rezidență.
Componentele investițiilor străine directe
• Capitaluri proprii: capitalul social subscris și vărsat, atât în numerar, cât și prin
contribuții în natură, deținut de nerezideni în companii rezidente, precum și cota aferentă
din rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de
dotare aflat la dispoziția acestora;
• Creditul net: creditele primite de către întreprinderea investiție străinădirectă de la
investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte
acesta, mai puțin creditele acordate de către întreprinderea investiție străină directă
investitorului străin direct sau unei alte firme din cadrul grupului respectiv de firme.
Creditul net cuprinde atât creditele pe termen mediu și lung, cât și pe cele pe termen scurt
acordate de către investitorii străini întreprinderilor lor din România, atât direct, cât și prin
intermediul altor firme nerezidente membre ale grupului.
Tipurile investițiilor străine directe (diferențiate după contribuția fluxului de
participații străine la capital în întreprinderile investiție străină directă)
• Greenfield: înființarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini
(investiții pornite de la zero);
• Fuziuni și achiziții: preluarea integral sau parțial de întreprinderi de către investitori
străini de la rezidenți;
• Dezvoltare de firme: majorarea deținerilor de capital ale investitorilor străini în
întreprinderi investiție străină directă.
Facilități pentru investiții
Conform legislației naționale în vigoare, investitorii care aleg România ca destinație
de implementare și dezvoltare a proiectelor proprii de investiții se bucură de aceleași
drepturi și sunt ținuți de aceleași obligații, fie ei cetățeni români sau străni, rezidenți sau
nerezidenți.
Urmare a aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), România beneficiază
de asistență financiară din partea Uniunii acordată sub forma fondurilor structurale și de
coeziune alocate pe durata a 5 ani consecutivi.
Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe principalele activități economice
 În prezent, se acordă o serie de facilități pentru atragerea investițiilor directe, cum
ar fi: recuperarea pierderilor fiscale din profitul impozabil, amortizarea accelerată, facilități
oferite de autoritățile locale, stimularea ocupării forței de muncă și perfecționării
profesionale, stimulente pentru susținerea creșterii economice. Alte facilițăi financiare
sunt acordate printr-o serie de scheme de ajutor de stat.
Instrumentele de investiţie indirectă
Sunt instrumente ce sunt emise în cadrul unor structuri specializate, emitenţii
plasând capitalurile atrase prin intermediul acestor instrumente (unităţi de fond, poliţe de
asigurare) în diferite instrumente ale pieţei monetare sau pieţei de capital.
Riscul acestor instrumente este legat de capacitatea emitentului de a gestiona
fondurile atrase.
Participaţiile la fondurile de investiţii sunt instrumente emise de compania care
administrează aceste fonduri şi care îşi asumă întreaga răspundere pentru buna
gestionare a fondurilor atrase. Fondurile de investiţii sunt de două tipuri: fonduri deschise
şi fonduri închise. În cazul fondurilor deschise participarea la aceste fonduri este
deschisă, orice deţinător de capital poate participa la acest fond cumpărând unităţi de
fond a căror valoare se calculează şi se publică zilnic pe baza valorii de piaţă a
portofoliului în care au fost investite capitalurile de către administratorul fondului.
Fondurile închise funcţionează ca nişte societăţi pe acţiuni, participarea fiind limitată
la membrii fondatori. În plus de activitatea de bază, fondurile de investiţii oferă de cele
mai multe ori unele servicii speciale participanţilor: posibilitatea de strămutare între
fonduri, consultanţă cu privire la alternativele de plasament sau privilegii cu privire la
cumpărarea de noi unităţi fond. Costul implicării în fondurile poate fi exprimat sub forma
unei pro - rate din costurile totale ponderată cu dimensiunea participaţiei la care se pot
adăuga comisioane de vânzare / cumpărare de noi unităţi sau de retragere din fond. Şi
aceste instrumente sunt considerate riscante, în condiţiile în care administratorul fondului
este cel care decide în locul investitorului.
Profitul (costul pentru emitent) al acestor instrumente financiare depinde în principal
de: scadenţa (durata) - cu cât aceasta este mai îndepărtată cu atât costul este mai mare;
riscul emitentului şi / sau al celui care garantează emisiunea; natura şi prioritatea la
restituire în caz de faliment şi lichidare a emitentului; lichiditatea instrumentului:
dependentă de existenţa unei pieţe secundare pentru aceste instrumente. Analizând din
perspectiva riscului aceste instrumente se poate realiza o clasificare pe patru trepte de
risc: instrumente fără risc (nivelul 1), instrumente ce garantează un venit sigur (nivelul 2),
instrumente cu potenţial de creştere (nivelul 3) şi instrumente cu pronunţat caracter
speculativ.

1.6 Intermedierea financiară pe piețele internaționale

Dezvoltarea pieţelor financiare internaţionale nu ar fi fost posibilă fără aportul
fundamental al instituţiilor de intermediere financiară, menite să acţioneze ca o interfaţă
între deţinătorii de capital şi cei care au nevoie de această resursă de bază pentru
dezvoltarea afacerilor lor. În condiţiile în care piaţa financiară internaţională continuă să
fie o piaţă imperfectă şi riscantă, pe care informaţia şi modalităţile de transmitere a
acesteia joacă un rol cheie, se poate spune că intermediarii financiari au contribuit şi
contribuie din plin la creşterea eficienţei în alocarea resurselor de capital.
Intermediarii financiari sunt entităţi publice sau private specializate care acţionează
pe pieţele monetar - valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de
la deţinătorii acestora şi punându-le la dispoziţia celor care au nevoie de ele.
Practic, în funcţie de implicarea acestor instituţii în finanţarea internaţională, putem
vorbi de o finanţare directă (beneficiarul are un contact direct cu deţinătorii de fonduri) şi
o finanţare indirectă (când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei
instituţii financiare specializate care mijloceşte contactul între utilizator şi deţinătorii de
fonduri). Pe pieţele financiare internaţionale, cea mai mare parte din resurse sunt
mobilizate prin finanţare indirectă.
În ceea ce priveşte activitatea de intermediere pe piaţa financiară internaţională, se
pot remarca următoarele:
•Odată cu dezvoltarea şi organizarea pieţelor financiare internaţionale, au apărut şi
s-au dezvoltat o gamă largă de forme de intermediere financiară şi de instituţii aferente,
de la cele mai simple până la cele mai complexe;
•Economia de piaţa modernă este tot mai complexă şi diversificată. Cantitatea de
informaţii este copleşitoare. Esenţa dezvoltării economice o constituie alocarea eficientă
a resurselor, dar, într-o economie complexă, decizia de alocare devine din ce în ce mai
riscantă.
•În bilanţul companiilor de intermediere financiară predomină activele financiare (şi
nu cele reale) formate din creanţe faţă de diferiţi debitori;
•Contabilitatea la nivelul companiilor de intermediere financiară este organizată în
acelaşi mod ca şi la ceilalţi operatori economic non - financiari;
•Analiza financiară a unor astfel de companii utilizează acelaşi set de indicatori
financiari cunoscuţi (grad de îndatorare, rentabilitate, fluxuri de numerar), doar că în cazul
unor indicatori financiari valorile de referinţă sunt diferite faţă de companiile non -
financiare.
Principalele avantaje ale activităţii de intermediere pe pieţele financiare
internaţionale sunt:
•Riscuri mai reduse pentru utilizatorii şi deţinătorii de capital;
•Consultanţa financiară oferită utilizatorilor şi investitorilor;
⚫ Condiţionarea acordării finanţării;
•Posibilitatea valorificării mai bune a informaţiilor existente pe piaţă;
•Facilităţi suplimentare de finanţare acordate utilizatorilor de capital;
•Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor
de finanţare a fiecărui beneficiar;
•Posibilităţi de reducere a costului capitalului atras.
Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari
în procesul de mobilizare a resurselor de capital se numără:
•Existenţa unui "istoric" al relaţiilor cu intermediarul financiar;
•Costuri de tranzacţionare mai mari (comisioane, speze bancare);
•Lipsa unui contact direct cu piaţa financiară internaţională;
Principalul argument în favoarea utilizării intermediarilor financiari este legat de
imperfecţiunea pieţelor financiare internaţionale (tradusă prin imposibilitatea obţinerii
unor informaţii certe cu privire la evoluţia viitoare a pieţei şi la participanţii pe această
piaţă).
Întrepătrunderea fenomenelor economice, globalizarea economiei mondiale,
multitudinea informaţiilor şi viteza comunicării pun în imposibilitate un operator economic
să facă faţă tuturor posibilităţilor de alocare sau folosire a resurselor. S-au dezvoltat astfel
“servicii profesionale” care, evaluează, pun diagnostic, acordă consultanţă, asistă în
procesul de conducere sau mobilizează resurse. Ele fac faţă la presiunea concurenţei
într-o lume deschisă şi transparentă.
Serviciile profesionale sunt folosite nu numai de cei care au nevoie de resurse, ci şi
de cei care investesc. Şi, ceea ce este mai important, serviciile profesionale ajută
operatorii economici să-şi pună în ordine fluxurile financiare, să-şi păstreze echilibrul
economic şi să-şi consolideze viitorul. Serviciile profesionale asigură transparenţă,
rigoare şi predictibilitate în circuitul economic şi fluxurile financiare.
Dar, în primul rând, serviciile profesionale financiare au răspuns necesităţilor de
finanţare dincolo de capacitatea convenţională a sistemului băncilor comerciale. Nevoia
de dezvoltare solicită mai multe resurse financiare şi ele trebuie căutate. Astfel au apărut
băncile de afaceri (merchant banks) sau băncile de investiţii (investment banks) ca
intermediari financiari care asigură servicii profesionale specializate în mobilizarea altor
resurse financiare decât creditele bancare şi rezolvarea crizei de lichidităţi.
n prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă largă de servicii
integrate, având un grad de complexitate diferit:
•Tranzacţii financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piaţă,
plăţile şi decontările
internaţionale);
•Finanţarea activităţii economice (finanţarea investiţiilor internaţionale, a activităţii
de comerţ exterior);
•Consultanţă financiară (consultanţa oferită investitorilor cu privire la posibilităţile
de investiţie sau la managementul portofoliului deţinut);
•Monitorizarea pieţelor (agenţiile de rating ce monitorizează diferitele pieţe
financiare oferind clasamente de risc de ţară);
•Garantarea operaţiunilor financiare (oferirea de garanţii bancare în plăţile
internaţionale, garantarea emisiunii de titluri financiare);
•Asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de ţară, a
riscului de neplată, a riscului suveran etc.);
•Expertiza managerială (oferirea de consultanţă în administrarea afacerilor);
•Monitorizarea companiei (monitorizarea activităţii companiilor finanţate).
În plus de aceste servicii de bază, există intermediari specializaţi care oferă şi alte
servicii conexe cum ar fi:
•Constituirea de consorţii bancare pentru mobilizarea unui volum important de
resurse de capital (de exemplu sindicalizarea creditelor);
•Implicarea directă în emisiunea de titluri pe piaţa financiară internaţională
(emisiunea de acţiuni / obligaţiuni);
•Promovarea emisiunii de titluri pe piaţa financiară internaţională (cazul emisiunii de
obligaţiuni pe o piaţă străină);
•Implicarea în finanţarea complexă a proiectelor de investiţii;
•Implicare în fuziunile, achiziţiile sau preluările de firme;
•Administrarea contului clienţi (cazul factoringului).

1.7 Principalele instituţii de intermediere care operează pe pieţele financiare

internaţionale
I. Instituţiile financiare internaţionale au un rol fundamental în orientarea fluxurilor
de capital dinspre ţările care au Instituţiile financiare internaţionale au un rol fundamental
în orientarea fluxurilor de capital dinspre ţările care au excedent de resurse către cele cu
deficit de resurse, scopul alocării capitalurilor fiind acela de rezolvare a unor crize de
sistem cu care se confruntă ţările implicate sau pentru restructurarea economică a
acestora. Reprezentarea ţărilor în cadrul acestor instituţii se face la nivel de guvern (prim
– ministru, ministru de finanţe sau guvernatorul băncii centrale).
Cea mai mare parte a finanţărilor acordate de aceste instituţii nu sunt în condiţii de
piaţă (dobânzi mai mici, perioade de graţie, posibilităţi de reeşalonare sau renegociere).
II. Instituţiile şi agenţiile guvernamentale au rolul de a susţine financiar activitatea
de export prin acordarea de credite.
Instituţiile şi agenţiile guvernamentale au rolul de a susţine financiar activitatea de
export prin acordarea de credite de export pe termen scurt (credite de scont, credite de
cesiune, credite de accept, avansuri în valută, credite în contul curent, linii de credit) sau
pe termen lung pentru finanţarea importului de bunuri de echipament (credit furnizor sau
cumpărător) sau de a se implica în garantarea financiară a operaţiunilor de import –
export şi acoperirea riscurilor asociate acestor operaţiuni (riscul de ţară, riscul valutar sau
riscul de dobândă).
Instituţiile depozitare presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din
atragerea de depozite bancare
Instituţiile depozitare presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din
atragerea de depozite bancare de la persoane fizice sau juridice rezidente sau
nerezidente şi împrumutarea acestor resurse către cei care au nevoie de ele.
Băncile comerciale sunt pilonul central al intermedierii pe pieţele financiare
internaţionale, oferind o gamă largă de servicii cum ar fi tranzacţii financiare
(cumpărarea/vânzarea de valută, plăţi şi decontări internaţionale), garanţii bancare,
monitorizare etc. (mai puţin expertiza managerială). Veniturile în cazul acestor instituţii
sunt formate din dobânzile încasate de pe urma creditelor acordate şi din
comisioanele/spezele bancare percepute pentru diferitele operaţiuni financiare realizate.
Principalele cheltuieli în cazul băncilor sunt formate din dobânzile plătite deponenţilor, la
care se adaugă cheltuielile curente, cheltuielile cu provizioanele etc.
Diferenţa între băncile comerciale şi celelalte instituţii depozitare (casele de
economii, băncile mutuale sau uniunile de credit) constă în rolul fundamental pe care
băncile comerciale îl au în plăţile şi decontările internaţionale, marea diversitate a
activelor (instrumentelor) oferite, forma de organizare (băncile comerciale sunt organizate
sub forma societăţilor pe acţiuni servind intereselor acţionarilor). Băncile comerciale sunt
de două tipuri: bănci cu amănuntul ("retail banks" - pentru persoane fizice) şi bănci pentru
companii ("company banks") adresate în principal companiilor.
Cea de a doua categorie de bănci este mai mult implicată pe pieţele financiare
internaţionale.
O categorie aparte de bănci comerciale implicate în finanţarea internaţională sunt
băncile de import - export, care acordă facilităţi de finanţare firmelor exportatoare: credite
de prefinanţare, credite furnizor / cumpărător, credite de export, garanţii bancare, credite
de scont, credite de accept etc.
Casele de economii şi împrumuturi sunt instituţii financiare depozitare specializate
în principal pe acordarea de credite ipotecare (din care creditele ipotecare ocupă primul
loc - cca. 70 % din activele băncii). Serviciile financiare oferite sunt legate de activitatea
lor de bază, oferind o gamă largă de servicii de consultanţă în domeniul ipotecar. Ca
formă de organizare, multe dintre aceste instituţii sunt companii mutuale, dar apar şi în
forma unor societăţi pe acţiuni.
Băncile mutuale de economii au active format în principal tot din credite ipotecare şi
instrumente cu risc redus (titluri de stat, obligaţiuni de stat, obligaţiuni municipale). Sunt
de dimensiuni mai mici, organizate sub forma unei simple asocieri de fonduri (companii
mutuale). În prezent, în practica financiară internaţională nu se mai face distincţie între
acest tip de instituţii de intermediere şi casele de economii şi împrumuturi.
Uniunile de credit sunt companii mutuale specializate pe acordarea de credite de
consum. Din punct de vedere al fondurilor mobilizate şi al tranzacţiilor derulate, uniunile
de credit sunt cele mai mici dintre instituţiile depozitare, având totuşi un grad rapid de
dezvoltare în ultima perioadă. Participanţii la aceste instituţii sunt de regulă membrii
aceleaşi organizaţii, din acest punct de vedere operaţiunile financiare derulate prin
uniunile de credit fiind considerate ca având un risc redus. Gradul de diversificare al
serviciilor şi instrumentelor oferite este relativ redus.
III Instituţiile de intermediere non - depozitare
Fondurile cu capital de risc (Venture Capital) reprezintă forma de mobilizare a
capitalului privat al unui grup de investitori care cumpără acţiuni într-o firma nou înfiinţată,
nelistată, dar cu potenţial de creştere rapidă. Prin această formă de intermediere sunt
finanţate companii / proiecte din domenii cu risc ridicat dar cu potenţial de creştere,
oferind o gamă diversificată de tehnici de finanţare (acţiuni, obligaţiuni, credite). În
principiu, aceste fonduri încheie contracte directe cu antreprenori care deţin o tehnologie
de vârf, finanţatorul percepând un dividend anual. De regulă, cei care finanţează astfel
de afaceri nu au cunoştinţe avansate cu privire la procesul tehnologic, punând la
dispoziţia antreprenorului capitalul şi expertiza managerială de care acesta dispune.
După cum se poate observa, în faza iniţială principalul beneficiar este antreprenorul
(care are la dispoziţie resursele financiare necesare şi sprijinul direct al finanţatorului în
gestionarea afacerii) în timp ce în faza ulterioară, dacă lucrurile merg bine, principalul
beneficiar devine finanţatorul care are dreptul să preia integral afacerea respectivă.
Uneori această formă de finanţare este preferată finanţării prin băncile comerciale
din cauză că riscul implicat este mult mai mare şi băncile evită uneori implicarea directă
şi că de cele mai multe ori existenţa unui istoric al relaţiilor cu o bancă este un factor
determinant în acordarea finanţării. În plus, în contractul încheiat cu antreprenorul,
finanţatorul poate restricţiona / condiţiona obţinerea de fonduri din alte surse şi poate
impune obligativitatea supravegherii directe a activităţii antreprenorului şi a modului în
care acesta gestionează fondurile primite.
Companiile de finanţare apar ca filiale ale marilor companii (de exemplu General
Electric Capital sau General Motors Acceptance Company) sau ca instituţii financiare
independente (de exemplu compania Heller, preluată ulterior de Fuji Bank) Aceste
companii sunt specializate în susţinerea financiară a dezvoltării unei afaceri (inclusiv în
finanţarea exporturilor sau investiţiilor directe în străinătate) dar şi în finanţarea cumpărării
de locuinţe, autoturisme sau alte bunuri de consum.
Deoarece creditele acordate sunt garantate de obligativitatea constituirii unui
colateral (depozit bancar, stoc de titluri financiare), riscul implicat este mult mai mic.
În practica financiară internaţională s-au dezvoltat trei mari tipuri de astfel de
companii de finanţare:
Companii de finanţare a vânzărilor: specializate în finanţarea utilizatorilor de
produse (ex. în domeniul
Companii de finanţare a vânzărilor: specializate în finanţarea utilizatorilor de
produse (ex. în domeniul auto);
- Companii de finanţare a persoanelor fizice: specializate în finanţarea persoanelor
fizice pentru Companii de finanţare a persoanelor fizice: specializate în finanţarea
persoanelor fizice pentru achiziţionarea de bunuri de larg consum sau de cumpărarea de
locuinţe;
- Companii de finanţare a afacerilor: implicate în finanţarea companiilor prin
acordarea de credite comerciale
Companii de finanţare a afacerilor: implicate în finanţarea companiilor prin
acordarea de credite comerciale sau operaţiuni de leasing / factoring.
În fluxurile financiare internaţionale sunt implicate cu precădere ultima categorie de
companii de finanţare. Mai trebuie precizat faptul că aceste companii de finanţare se
refinanţează cu precădere prin emisiune de hârtii comerciale (commercial papers) pe
termen scurt (cu scadenţă până în 180 de zile). Hârtiile comerciale emise sunt
negarantate, riscul acestor instrumente fiind direct legat de riscul emitentului. Rata
dobânzii la aceste hârtii comerciale este stabilită în funcţie de dobânda pieţei şi implicit
de riscul emitentului.
Societăţile de asigurare sunt intermediari financiari specializaţi car preiau în
portofoliul lor riscurile financiare / comerciale la care sunt expuşi toţi care operează pe
piaţă, în schimbul unei prime de asigurare. Baza juridică a operaţiunii de intermediere o
constituie poliţa de asigurare, în care sunt prevăzute clar riscurile asumate de asigurător
precum şi drepturile asiguratului î caz de producere a evenimentului asigurat. Durata
pasivelor în cadrul societăţilor de asigurare este mult mai mare decât în cazul băncilor
comerciale.
 Companiile de asigurare oferă o gamă largă de servicii financiare, de la monitorizare
până la consultanţă financiară specializată. Atunci când valoarea asigurării este mare
(caz frecvent în finanţarea internaţională, mai ales în cazul importului de bunuri de
echipament), societăţile de asigurare pot opta pentru reasigurare sau coasigurarea
operaţiunii respective.
Mai trebuie remarcat faptul că aceste companii de asigurare au un rol activ pe
pieţele de capital internaţionale, plasând banii colectaţi prin poliţe în diferite titluri ale
acestei pieţe, în vederea obţinerii unor randamente superioare.
Spre deosebire de garanţiile bancare care vizează în exclusivitate riscuri economice
/ comerciale (riscul de neplată), asigurările în materia comercială internaţională oferă o
arie mai largă de acoperire a riscurilor, existând în prezent poliţe de asigurare inclusiv
pentru riscul politic, riscul suveran sau chiar riscul de ţară.
Diferenţa între asigurare şi garantare apare şi în ceea ce priveşte costul (mai mare
în cazul garanţiei bancare) şi limita acoperirii (garanţiile bancare oferă o acoperire de 100
% împotriva riscurilor
menţionate în timp ce asigurarea oferă o acoperire de până la 80 - 85 % din valoarea
asigurată).
Fondurile de pensii sunt fonduri mutuale ce acumulează pasive pe termen lung şi
foarte lung. Sumele obţinute din primele plătite de participanţii la aceste fonduri sunt
reinvestite pe pieţele financiare, urmărindu-se o acumulare reală de capital pe termen
lung. Aceste forme de intermediere s-au dezvoltat ca o alternativă la instituţiile depozitare
(băncile comerciale) care evitau implicarea directă în finanţarea pe termen lung şi foarte
lung.
Fondurile mutuale sunt asemănătoare fondurilor de pensii, fiind organizate sub
forma unei asocieri mutuale de fonduri, gestionate de o companie specializată. În prezent
există două tipuri distincte de astfel de fonduri, în funcţie de posibilitatea de accesare a
lor: fonduri deschise (accesibile tuturor) şi fonduri închise (exclusive numai membrilor
fondatori).
Băncile de investiţii reprezintă un segment mportant al intermediarilor non -
depozitari, fiind instituţii specializate ce oferă servicii financiare diverse:
- Emiterea de titluri financiare (CP / obligaţiuni ) pe pieţele financiare locale şi
internaţionale;
- Intermedierea vânzărilor / cumpărărilor de titluri financiare;
- Acordarea de consultanţă financiară investitorilor cu privire la oportunităţile de
plasament sau la gestionarea portofoliului financiar propriu;
- Garantarea emisiunii de titluri financiare;
- Monitorizare a pieţelor.
În principal aceste bănci de investiţii vând instrumente financiare cu venit fix
(obligaţiuni sau hârtii comerciale - CP).
Ca formă de organizare, băncile de investiţii nu presupun atragerea de depozite ci
utilizarea fondurilor subscrise de acţionarii acestora. Băncile de investiţii s-au lansat şi s-
au dezvoltat valorificând nişe de piaţă insuficient exploatate de băncile comerciale,
ocupând în prezent un loc important în intermedierea fluxurilor financiare internaţionale.
Băncile de investiţii pot participa la activitatea de achiziţii şi fuziuni în mai multe
moduri: găsind candidaţii pentru achiziţii şi fuziuni; acordând consultanţă firmei
achizitoare sau firmei ţintă în ceea ce priveşte condiţiile operaţiunii sau intervenind, la
cererea firmei ţintă, pentru a respinge o tentativă de preluare ostilă; asigurând firmei
achizitoare fondurile necesare pentru realizarea achiziţiei. Taxele percepute de băncile
de investiţii pentru toate operaţiile ce ţin de această funcţie depind de natura participării
lor la acest proces şi de complexitatea activităţilor pe care trebuie să le îndeplinească.
Adesea, banca de investiţii primeşte o taxă calculată procentual la preţul de vânzare.
Structura acestei taxe poate varia astfel: procentul poate scădea odată cu creşterea
preţului de vânzare; procentul poate fi acelaşi (fix) indiferent de mărimea preţului de
vânzare; procentul este fix şi se adaugă o taxă cu caracter de stimulent în cazul în care
preţul este mai bun decât un anumit nivel stabilit.
Dintre ţările dezvoltate, activitatea băncilor de investiţii cunoaşte faza cea mai
dezvoltată în Statele Unite şi Marea Britanie, regăsindu-se într-un stadiu mai puţin
avansat în Germania şi Japonia şi în alte ţări ale lumii. Diferenţele în locul pe care îl ocupă
această activitate în diverse ţări poate fi pus pe seama impactului diferit şi al interacţiunii
dintre factorii economici, legislativi şi sociali responsabili de evoluţia băncilor de investiţii
şi a sistemului financiar internaţional în general.
În prima etapă de dezvoltare a băncilor de investiţii acestea se limitează la
procurarea fondurilor pentru companiile non-financiare şi pentru diverse organisme
guvernamentale prin emisiunea de titluri financiare pe pieţele de capital (prima etapă
acoperă, de fapt, foarte cunoscuta funcţie de garantare). A doua etapă se referă la
extinderea activităţii băncilor de investiţii spre sfera operaţiunilor de tranzacţionare a
titlurilor în nume propriu sau în contul clientului, având deci calitatea de broker sau dealer.
A treia etapă este numită maturizarea şi se referă la orientarea băncilor către piaţă prin
implicarea tot mai adâncă în activităţi de tranzacţionare, de achiziţii şi fuziuni, precum şi
alte activităţi legate de administrarea unor portofolii mai ales ale unor fonduri de pensii
şi fonduri de investiţii.
Băncile de investiţii sau băncile de afaceri constituie în prezent adevăratul motor al
operaţiunilor cu titluri de valoare pe piaţa de capital, rolul lor principal fiind acela de a
construi aranjamente financiare. Banca de investiţii începe prin a fi implicată, înainte de
lansarea emisiunilor, prin oferta de consultaţii financiare pentru selectarea celei mai
potrivite surse de finanţare. Băncii de investiţii îi revine toată responsabilitatea în
pregătirea prospectului de emisiune, în stabilirea preţului de ofertă, în subscrierea
acţiunilor emise. Succesul emisiunii depinde în mod decisiv de abilitatea şi forţa băncii de
investiţii care se asociază, pentru a câştiga putere, cu alte bănci, formând sindicatul
bancar. Activitatea băncii de investiţii nu se termină cu efectuarea plasamentului titlurilor
emise. Ea urmăreşte evoluţia acţiunilor pe piaţa secundară, putând interveni eventual
prin cumpărarea pe cont propriu, pentru menţinerea valorii acţiunilor pe piaţă.
Băncile de investiţii rămân totodată instituţii de intermediere care activează, în
schimbul unor comisioane, atât pe piaţa titlurilor de creanţă, cât şi pe piaţa titlurilor de
proprietate. În ambele cazuri ele îndeplinesc o multitudine de funcţii şi joacă un rol
important. Pe piaţa de capital ele sunt prezenţe necesare şi cunosc un proces accentuat
de dezvoltare în toate ţările lumii, deoarece ele îşi diversifică permanent serviciile oferite
şi devin necesare oricărui sistem economic.
În acest context, băncile de investiţii joacă un rol important în sporirea şi lărgirea
procesului de internaţionalizare al firmelor. Companiile, nu mai sunt constrânse de
existenţa graniţelor, deoarece băncile de investiţii în special băncile de afaceri, cu
experienţa lor şi cu legăturile pe care le au în toată lumea sunt exact ceea ce este necesar
pentru extinderea afacerilor lor peste hotare. Băncile de investiţii putem spune că sunt,
mai ales pentru ţările în dezvoltare din Europa de Est, vitale în procesul de restructurare
economică şi dezvoltare a pieţei de capital.
Funcţia esenţială a pieţelor financiare este cea de canalizare a fondurilor de la
persoanele care au realizat economii prin cheltuirea unor sume mai mici decât veniturile
lor şi cei care au un nevoie de fonduri pentru că doresc să cheltuiască mai mult decât le
permite nivelul fondurilor lor. În general, cei care economisesc sunt persoanele fizice sau
gospodăriile, firmele, statul şi străinii. De partea cealaltă se află aceiaşi actori economici,
însă ponderea lor diferă: firmele şi statul sunt principalii debitori ai acestor tipuri de pieţe,
pe când persoanele fizice şi străinii ocupă un loc mai puţin important, folosind aceste
fonduri mai ales pentru consumul propriu.
 În ciuda faptului că pieţele financiare reţin o mai mare atenţie din partea
investitorilor, intermedierea financiară deţine în continuare un loc important în
modalităţile de achiziţie a unor fonduri pentru investiţii. Pentru a înţelege acest lucru
trebuie să înţelegem rolul costurilor de tranzacţie şi al asimetriei informaţiei.

1.8 Costurile de tranzacţie în intermedierea pe pieţele financiare

Sunt legate mai ales de timpul şi banii cheltuiţi de către creditori pentru a împrumuta
pe cel care are o oportunitate de investiţie. Pentru a se putea proteja de posibila rea
credinţă a debitorului, el trebuie să angajeze un avocat, să încheie un contract prin care
să se fixeze suma de bani pe care ar dori s-o primească de la debitorul său, ceea ce ar
încărca foarte mult nota de plată pentru încheierea acestei afaceri şi ar putea observa că
iese chiar în pierdere. Acest lucru nu ar face decât să se piardă interesul pentru investiţii
şi s-ar pierde foarte mult la nivelul unei economii naţionale.
Intermediarii financiari pot reduce substanţial aceste costuri deoarece au dezvoltat
un sistem de expertiză în acest domeniu şi pentru că numărul mare de contracte permite
realizarea de economii de scară. Scăderea acestor costuri de tranzacţie vor permite
asigurarea de fonduri celor care au nevoie de acestea şi depunerea lor de către cei care
au un exces de bani, la nişte costuri mult mai mici decât cele descrise mai sus. Orice
operator va pune în balanţă atunci când va alege între a se finanţa direct sau indirect.
Informaţia asimetrică
Costurile de tranzacţie reprezintă numai în parte motivul pentru care se apelează la
intermedierea financiară. Un alt motiv este legat de faptul că participanţii nu ştiu destule
despre ceilalţi pentru a se asigura împotriva unor riscuri şi pentru a lua o decizie corectă.
Această inegalitate se numeşte informaţie asimetrică. De exemplu, un debitor are mai
multe informaţii asupra veniturilor potenţiale şi a riscului asociate proiectului decât
creditorul său. Acest lucru generează o serie de probleme ce ar putea apărea în sistemul
financiar, şi anume, înainte ca tranzacţia să fi avut loc şi după.
Selecţia aversă este problema creată de către informaţia asimetrică înainte ca
tranzacţia să fi avut loc. Selecţia aversă în pieţele financiare apare când potenţialii debitori
care au cea mai mare probabilitate în a produce un efect nedorit (avers) – care comportă
un risc de credit – sunt şi cei care caută cel mai mult acest tip de finanţare şi care au cele
mai mari şanse de a fi selecţionaţi. Datorită acestui risc pe care îl poartă acordarea unui
credit este posibil ca cei care au economisit să se ferească să mai dea cu împrumut
fondurile lor aflate în exces, chiar dacă sunt şi credite acordate unor proiecte bune.
Hazardul moral este problema creată de către asimetria informativă după ce
tranzacţia are loc. Hazardul moral pe pieţele financiare este riscul (hazardul) pe care
debitorul şi l-ar asuma în activităţi care nu sunt dorite (imoral) de către creditor pentru că
acest lucru micşorează şansele ca împrumutul să fie rambursat.
Problemele create de către aceste două tipuri de riscuri reprezintă un important
impediment împotriva bunei funcţionări a pieţelor financiare, însă, cu ajutorul
intermediarilor financiari, cei care au fonduri în exces le pot încredinţa cu mai multă
încredere acestora, care, datorită experienţei lor şi a cunoştinţelor de specialitate, riscurile
capătă o amploare mai mică, atât pentru deponenţii lor cât şi pentru aceştia, ca instituţii
financiare creditoare.
Intermediarii financiari de succes au câştiguri mai mari din investiţiile lor, deoarece
sunt mai bine pregătiţi decât depunătorii în aprecierea unor credite, dacă sunt bune sau
nu, ceea ce face ca pierderile acestora datorate selecţiei averse să fie limitate. De
asemenea, câştigurile lor sunt mari şi datorită dezvoltării sistemului de monitorizare a
debitorilor săi, ceea ce face să fie redus riscul indus de către hazardul moral.
Contribuţia intermediarilor financiari la eficientizarea alocării resurselor de capital în
cadrul sistemului financiar internaţional este evidentă. Chiar dacă în prezent sistemul de
pieţe tinde să devină din ce în ce mai integrat sub impactul iminent al globalizării, rolul
intermediarilor pe piaţă nu tinde să devină unul marginal (teoretic o piaţă globală integrată
şi eficientă presupune o transparenţă şi o lichiditate mai mare) ci dimpotrivă, asistăm la
o continuă restructurare şi realiniere la nevoile de finanţare ale operatorilor pe piaţă.
Globalizarea pieţelor financiare şi integrarea acestora nu trebuie înţeleasă ca o formă de
eliminare de pe piaţă a intermediarilor ci ca un proces complex în care presiunea
concurenţială îşi pune amprenta asupra modului de abordare a mecanismelor financiare.
Succesul acestei operaţiuni de intermediere este remarcabil, ca urmare, majoritatea
tranzacţiilor financiare se realizează cu ajutorul acesteia. Intermediarii financiari ocupă
un rol important în dezvoltarea eficienţei economice deoarece ajută la o mai bună
canalizare a fondurilor de la cei care au economii la cei care au nevoie de bani. Fără un
sistem de intermediere funcţional, o economie nu poate funcţiona normal.
Complexitatea operaţiunilor financiare internaţionale, gradul ridicat de risc şi
imperfecţiunile pieţelor financiare au condus la apariţia şi dezvoltarea unui număr mare
de intermediari financiari specializaţi care şi-au diversificat în permanenţă serviciile şi
instrumentele pe care le oferă.

CAPITOLUL 2
LOCUL ȘI ROLUL RELAȚIILOR MONETAR FINANCIARE ȘI DE CREDIT
INTERNAȚIONALE ÎN CADRUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

2.1 Conceptul de relații valutare, financiare și de credit internaționale și

structura acestor relații
Relaţiile valutare, financiare și de credit internaționale pot fi definite ca fiind
ansamblul de mecanisme şi instrumente utilizate de diferite instituţii financiare sau direct
de operatorii economici pentru a mobiliza resursele financiare necesare derulării de
operaţiuni comerciale sau de cooperare în plan internaţional sau a unui proiect de
investiţii într-o altă ţară.
Caracteristicile relaţiilor valutare, financiare și de credit internaționale sunt:
• se manifestă între două sau mai multe state sau între un stat şi diferitele instituţii
şi organisme financiare internaţionale;
• Reflectă transferuri de resurse financiare publice sau private realizate în favoarea
unor entităţi publice sau private din străinătate sau a unor organizaţii internaţionale;
• Reflectătransferuri de resurse financiare publice sau private din străinătate;
• Pot avea un caracter bilateral sau multilateral în funcţie de numărul de participanţi
implicaţi în derularea acestor fluxuri;
• Fluxurile financiare private sau care au ca beneficiar o entitate economică privată
se pot desfăşura cu garantarea sau fără garantarea lor din partea statului unde se află
situaţi beneficiarii tranzacţiilor financiare;
• asigură sporirea volumului schimburilor financiare internaţionale;
• determină dezvoltarea relaţiei de creditare internaţională.
Relaţiile financiare internaţionale reflectă raporturile economice de schimb şi de
transfer de creanţă, care se exprimă şi se realizează prin intermediul valutelor şi altor
mijloace de plată internaţionale în vederea dezvoltării economice a fiecărei ţări, a realizării
schimburilor comerciale şi a cooperării internaţionale.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale se deosebesc de alte componente ale
relaţiilor economice internaţionale prin următoarele:
• relaţiile valutar-financiare mijlocesc schimburile economice internaţionale,
colaborarea economică, ştiinţifică, culturală şi socială;
• relaţiile valutar-financiare exprimă raporturi economice de formare, repartizare şi
utilizare a unor fonduri în valută necesare schimburilor economice internaţionale,
dezvoltării economice a ţărilor şi cooperării internaţionale;
 • relaţiile valutar-financiare se manifestă între state suverane şi independente, între
persoane juridice şi fizice din state diferite, precum şi în raporturile cu organisme
financiar-bancare internaţionale;
• relaţiile valutar-financiare internaţionale se exprimă prin intermediul unei valute
sau al unui instrument de plată internaţional.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale conţin:
a) Relaţiile valutare asigură comensurarea raporturilor economice de schimb şi de
transfer de creanţă la nivel internaţional prin intermediul valutelor sau al altor instrumente
de plată internaţionale. Schimburile economice internaţionale, prestările de servicii,
formarea şi redistribuirea fondurilor pe plan internaţional, contractarea şi rambursarea
unor оmprumuturi pe pieţele bancare şi financiare internaţionale, ce se exprimă în valută,
formează relaţile valutare.
b) Relaţiile financiare internaţionale reflectă raporturile economice privind
constituirea, repartizarea şi utilizarea unor fonduri în valută necesare dezvoltării
economice, schimburilor şi cooperării internaţionale.
Fondurile în valută se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut, din
resursele disponibile în valută ale băncilor, organizaţiilor, din cotizaţii, ajutoare, donaţii.
Transferul de creanţă ce se realizează prin intermediul relaţiilor financiare
internaţionale se exprimă în valută şi se derulează între persoane fizice şi juridice din
state diferite şi în relaţiile cu organismele internaţionale.
În cadrul relaţiilor financiare internaţionale se individualizează asistenţa financiară
pentru dezvoltare, care îmbracă forme diferite: ajutorul public pentru dezvoltare acordat
de statele dezvoltate ţărilor sărace, mişcările de capital particular spre ţările în curs de
dezvoltare, investiţii directe de capital din ţările industriale în ţările mai puţin dezvoltate.
Ţările dezvoltate s-au angajat săacorde un ajutor public pentru dezvoltare (în cadrul
deceniilor dezvoltării), într-o anumită proporţie din produsul intern brut, sub formă de
donaţii şi împrumuturi pe termen lung din surse oficiale sau sub formă de investiţii în
sectorul particular. În cadrul OCDE, Comitetul Asistenţei pentru Dezvoltare (CAD)
monitorizează finanţarea externă a ţărilor în curs de dezvoltare.
c) Creditul internaţional cuprinde raporturile care reflectă atragerea unor
disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea satisfacerii unor cerinţe ale statelor
sau ale societăţilor comerciale din diferite state. Relaţiile de credit internaţional se
caracterizează prin următoarele:
• resursele de creditare se formează pe seama disponibilităţilor în valută care provin
de la bănci, societăţi comerciale, organisme financiar-bancare internaţionale şi din alte
resurse;
• resursele în valută se mobilizează şi repartizează pe baza rambursabilităţii şi cu
condiţia plăţii unei dobânzi.
Creditele internaţionale se grupează după părţile care le perfectează în credite
guvernamentale ce se acordă de state, credite bancare ce iau naştere între bănci şi clienţi
şi credite comerciale între exportatori şi importatori.
Un rol însemnat în mobilizarea disponibilităţilor în valută şi în acordarea creditelor
revine băncilor, organismelor financiar-bancare internaţionale şi burselor de valori.
Creditele internaţionale se perfectează prin acorduri, convenţii şi contracte externe.
Creditele internaţionale se pot acorda persoanelor juridice care efectuează
importuri, exportatorilor, statelor şi se utilizează pentru dezvoltarea comerţului exterior şi
a serviciilor, a unor ramuri economice, precum şi pentru modernizarea şi introducerea
unor tehnologii noi.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în sprijinirea eforturilor
ţărilor în vederea modernizării structurilor economice, în reducerea decalajelor
economice dintre state, în stimularea dezvoltării schimburilor economice internaţionaleşi
în asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi.
 Rolul relațiilor valutare, financiare și de credit internaționale
Rolul relaţiilor valutar-financiare și de credit internaţionale se manifestă sub 3
aspecte:
- asigură evaluarea bunurilor și serviciilor intrate pe piața internațională pe baza unui
etalon general al prețurilor externe;
- asigură mișcarea internațională a bunurilor și executarea de servicii pentru extern
prin intermediul unor mijloace și instrumente de plată internațională și folosirea unor
tehnici de ordin valutar-financiar specifice;
permite formarea și repartizarea de fonduri financiare și de credit necesare
schimbului internațional și autoreglării economiei mondiale.

2.2 Reglementarea relațiilor valutare, financiare și de credit internaționale

La începutul anilor 1940, doi gânditori celebri, John Maynard Keynes de la
Trezoreria Marii Britanii si Harry Dexter White de la Trezoreria Statelor Unite ale Americii,
au conceput aproape simultan, planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet
nou, care să stabilizeze ratele de schimb si să propulseze comerţul liber.
Bretoon Woods-actul de naștere al sistemului monetar-financiar internaţional
Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din proiectul conceput de
White si prezentat de delegaţia americană. Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii
favorabile ţărilor debitoare, în scopul de a frâna declinul Marii Britanii, conferinţa a fost în
realitate încununarea acestui declin. Influenţa exercitată de Keynes a fost, decisivă.
În esenţă, elementele constitutive ale suportului sistemului monetar internaţional din
1944 pot fi sintetizate astfel:
- instituirea unor monede cheie care urmau să îndeplinească rolul de monedă
internaţională și de rezervă activă (dolarul american și parţial lira sterlină); menţinerea
convertibilităţii în aur pentru moneda internaţională;
- definirea monedei cheie printr-o cantitate de metal preţios;
- înfiinţarea unui organism internaţional (F.M.I.) care să intervină pentru menţinerea
stabilităţii cursurilor monetare si să acţioneze în cazurile în care apar perturbări în evoluţia
acestora.
La baza mecanismelor de funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care
cele mai importante erau următoarele:
�Etalonul monetar: Sistemul de la Bretton Woods instaurează etalonul aur-devize;
alături de aur ca instrument de rezervă si de plată în raporturile economice externe, se
va utiliza si o monedă naţională, respectiv dolarul SUA, care va juca rolul principal, de
monedă internaţională.
�Stabilitatea cursurilor de schimb: Conform acestui principiu, se instituie
practicarea cursurilor fixe dar ajustabile în caz de dezechilibru economic fundamental. În
acest scop, fiecare ţară membră FMI era obligată să îsi definească valoarea paritară a
monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor
naţionale puteau oscila în cadrul unei marje de 1, ţările emitente având obligaţia să
supravegheze strict această evoluţie.
�Convertibilitatea monetară: Statutul FMI prevede în articolul VIII ca toate ţările
membre să realizeze convertibilitatea monedelor lor în vederea operaţiunilor curente.
Pentru aceasta, se angajează să elimine restricţiile la cumpărarea de devize străine de
către rezidenţi si nerezidenţi pentru operaţiunile curente (operaţiunile referitoare la bunuri
si servicii). Totodată, este prevăzută o clauză de protecţie (articolul XIV) care să permită
statelor membre cu dificultăţi ale balanţelor de plăţi să menţină un control al chimburilor
pe o perioadă de 5 ani de la crearea Fondului si chiar mai mult, dacă pot justifica această
necesitate. Această clauză de protecţie va permite statelor europene să menţină restricţii
asupra convertibilităţii monedelor lor până în 1961. Cu excepţia dolarului SUA, monedele
principalelor ţări dezvoltate au devenit convertibile abia în anul 1958, ceea ce înseamnă
că restabilirea convertibilităţii după al doilea război mondial a fost caracterizată printr-o
serie de limitări, de restricţii. Astfel, înainte de prăbusirea, în 1971, a sistemului monetar
adoptat în 1944, numai o treime din statele membre FMI aveau monedă convertibilă.
Dintre principalele ţări dezvoltate, numai patru practicau o convertibilitate generală: SUA,
Canada, Elveţia și R.F. Germania.
➢ Crearea unor rezerve monetare oficiale: Autorităţile monetare ale ţărilor membre
ale FMI aveau obligaţia să-si constituie rezerve monetare corespunzătoare nevoilor
determinate, în general, de douăoperaţiuni: convertirea sumelor solicitate si intervenţiile
pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb. În
rezervele monetare, alături de aur si titlurile emise pe pieţele financiar-monetare aţionale
este introdusă si valuta (în speţă dolarul) care pătrunde în economia unei ţări prin
intermediul operaţiunilor comerciale si financiare. În acest cadru, moneda altei ţări
(dolarul) a devenit garanţie pentru emisiunea de monedă naţională. Atât aurul, cât si
mărfurile care stau în spatele valutei de rezervă sunt situate înaltă economie decât cea
în care îsi constituie rezervele.
�Echilibrul balanţelor de plăţi: Ţările membre aveau obligaţia să supravegheze si
să asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru
menţinerea acestui echilibru, respectiv pentru ajustarea eventualelor deficite sau
excedente exagerate, exista posibilitatea utilizării de comun acord cu FMI a tehnicii
devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale. De la acest principiu făceau excepţie
SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei lor de plăţi avea loc prin emisiune de
monedă proprie având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.
Scopul principal al sistemului monetar internaţional, creat în 1944, l-a constituit:
− asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de funcţionare a unei largi
cooperări monetare
− creșterea echilibrată a comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltării
economice a fiecărei ţări si a economiei mondiale în ansamblul ei.
În acest sens, alături de FMI, instituţie cu rol de supraveghere a stabilităţii monetare,
s-a decis si crearea unei bănci internaţionale care să faciliteze reconstrucţie economiilor
afectate de război, cunoscută sub denumirea de Banca Mondială ce promovează
progresul economico-social prin intermediul programelor de dezvoltare.
Perioada care a urmat abandonării principiilor de bază adoptate la Conferinţa de la
Bretton Woods nu s-a caracterizat printr-o flotare pură, necontrolată a cursului de schimb.
Acestei perioade îi sunt proprii trăsături cum sunt:
�intervenţii repetate si concentrate a băncilor centrale pe piaţa monetară
pentru susţinerea cursurilor de schimb convenite;
�corelarea măsurilor de politică monetară, îndeosebi în privinţa nivelului ratei
dobânzii;
�flotarea generalizată a cursului de schimb a făcut ca acesta să joace un rol de
prim ordin în competiţia dintre state. Cursurile de schimb au devenit un factor de avantaj
comparativ, alături de costul forţei de muncă, de cel al energiei, de productivitatea muncii.
Sistemul monetar internaţional actual utilizează un etalon naţional și unul propriu,
în ambele cazuri fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe economii
naţionale, internaţionalizate în contextul unor factori economici și monetari interni și
externi.
Astfel, locul etalonului aur-devize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare ce
are ca scop fixarea cursului de schimb la un nivel care egaleazăvaloarea cosului de
bunuri similare în cele două ţări comparate; cursul de schimb trebuie să se fixeze la un
nivel ce compensează variaţia preţurilor relative, acestea sunt modificările ratei inflaţiei
în cursul unei perioade de timp, care devin principalul factor explicativ al cursului de
schimb.
În actualul sistem, mecanismul de coordonare a cursului de piaţă a suferit schimbări
structurale, funcţionarea lui bazată pe o marjă relativ fixă si pe intervenţii de tip monetar
a încetat să mai funcţioneze. Din 1973 s-a trecut la practica cursurilor flotante, cursul de
piaţă fiind lăsat să fluctueze în raport direct cu poziţia economiei emitente a monedei în
cauză în cadrul economiei mondiale.
În practica schimburilor flotante, valoarea unei monede în raport cu alta (preţul ei)
este afectată de toţi factorii ce pot avea impact asupra cererii sau ofertei unei monede
sau a alteia. Parametrii fundamentali sunt:
�oferta de monedă (care condiţionează nivelul inflaţiei)
�randamentul si riscul activelor financiare naţionale și străine
�variaţiile venitului real (o crestere a venitului provoacă importuri suplimentare,
deci oimportantă vânzare de monedă naţională).
După căderea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods, la începutul
anilor ’70, s-a accentuat mobilitatea capitalurilor ca un proces determinant al globalizării.
Instituţiile financiare internaţionale ca FMI si Banca Mondială au ca scop derularea de
fluxuri financiare în vederea promovării cresterii si dezvoltării economice, liberalizării
pieţelor naţionale ca oportunitate de investire, eradicării cauzelor si consecinţelor crizelor
financiare apărute în urma cresterii gradului de interdependenţă a economiilor naţionale.

2.3 Fondul Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional este instituţia centrală a sistemului monetar
internaţional - sistem de plată şi rate de schimb între monedele naţionale, ce permit
desfăşurarea afacerilor între diferite state.
Fondul Monetar Internaţional este o organizaţie a Naţiunilor Unite înfiinţată prin
Tratatul din 1945 pentru a ajuta şi îmbunătăţi „sănătatea” sistemului economic mondial.
Sediul FMI este localizat în Washington.
Fondul Monetar Internaţional a fost conceput în iulie 1944 la o conferinţă a Naţuinilor
Unite ţinută la Bretton Woods, când reprezentanţii a 45 de guverne au stabilit de comun
acord să pună bazele unei instituţii pentru cooperare economică, proiectată pentru a evita
o repetare a politicilor economice dezastruoase ce au contribuit la marea criză din anul
1930.
În timpul acelei decade pe măsură ce puterea celor mai puternic industrializate state
scădea, acestea au încercat să-şi apere economiile prin creşterea restricţiilor asupra
importurilor. Dar aceste măsuri nu au fost potrivite situaţiei deoarece ele nu au făcut decât
să îngreuneze comerţul extern, să micşoreze veniturile şi să crească rata somajului.
Pe măsura ce Al Doilea Război Mondial lua sfârşit statele aliate cele mai puternice
au început să contureze variate planuri pentru a restaura ordinea în relaţiile monetare
internaţionale, astefel că la conferinţe de la Bretton Woods a luat naştere FMI. Obiectivele
acestei instituţii au fost aceleaşi atunci când a fost înfiinţatăcaşi cele din perioada actuală.
Obiectivele şi rolul Fondul Monetar Internaţional au devenit din ce în ce mai
importante şi din simpla cauză a creşterii numărului de membri. Aceste număr de state
membre a crescut de peste 4 ori în faţă de iniţialul de 45 de state implicate în crearea lui.
Expansiunea numărului de state membre împreună cu schimbările petrecute în economia
mondială au obligat Fondul Monetar Internaţional să se adapteze într-o mare varietate de
moduri pentru a continua să servească aceleaşi scopuri în mod eficient.
Cadrul organizatoric al activităţii monetar-financiare internaţionale
Organizarea Fondul Monetar Internaţional
Fondul Monetar Internaţional este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor,
câte un membru din fiecare ţară, numit prin alternanţă. Guvernatorii sunt, de obicei,
miniştri de finanţe sau guvernatori ai unor bănci centrale, care vorbesc în numele
guvernului ţării din care provin. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum
ar fi creşterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor
speciale de tragere. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întrunesc într-
o sedinţă anuală, care se ţine împreună cu cea a Băncii Mondiale. Deciziile, care trebuie
luate în afara sedinţei anuale, se iau în urma unor rapoarte scrise. Deciziile politice
curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea
politicii FMI. Aceste consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc
cel puţin de trei ori pe săptămână. Ei primesc rapoartele de la nivel guvernamental.
Misiunea de supraveghere al Fondul Monetar Internaţional
Statutul revizuit al Fondul Monetar Internaţional prevede o supraveghere fermă a
politicilor de schimb monetar în ţările membre şi adoptarea principiilor specifice după care
să se ghideze statele în acest sens. Acest mandat este îndeplinit prin studierea
problemelor monetare internaţionale şi analiza atentă a tuturor aspectelor ce ţin de
politicile macroeconomice şi structurale care influenţează puternic sistemul de schimb.
Supravegherea Sistemului Monetar Mondial are drept obiectiv favorizarea unei
creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi instaurarea unui sistem de cursuri de
schimb stabil şi ordonat. În plan naţional, supravegherea încurajează adoptarea de politici
economice compatibile cu obligaţiile statutare ale membrilor, din care să rezulte o
creştere neinflaţionistă durabilă.
Supravegherea va conduce la indentificarea problemelor de soluţionat şi luarea de
măsuri corective, în consecinţă.
Pentru a-şi îndeplini misiunea de supaveghere, Fondul Monetar Internaţional
procedează la:
Consultări, în baza articolului IV, care reprezintă examinarea sistematică a evoluţiei
şi politicii economice aparţinând ţării în cauză, precum şi efectele acesteia din urmă
asupra cursurilor de schimbşi balanţei de plăţi. Vor fi în mod deosebit examinate politicile
structuraleşi conexiunea lor cu celelalte politici macroeconomice.
Evaluările făcute în cursul acestor consultări reprezintă o analiză completă a
evoluţiei recente, a perspesctivelor economice interneşi externeşi a consecinţelor lor
pentru comunitatea internaţională.
Analize, asupra perspectivelor economice mondiale, care constituie modelul pe
baza căruia Consiliul de Administraţie poate examina, din punct de vedere multilateral şi
poate urmări evoluţia economiei mondiale în ansamblu, pornindu-se de la ipoteze de
bază ale modelului.
Activitatea sistematică de supraveghere este completată prin sedinţele informative
pe care administratorii le ţin la intervalul de 6 săptămâni, privitoare la evoluţia economiei
şi a pieţlor mondiale, la care se adaugă analiza semestrială a evenimentelor survenite pe
pieţele de capital.consiliul a mărit frecvenţa reuniunilor informative referitoare la
economiile naţionale, frecveanţa lor fiind, lunară. Competenţele consultative ale Fondul
Monetar Internaţional, limitate odinioară doar la tranzacţiile curente, au fost extinse şi
tranzacţiilor de capital.
Asistenţa tehnică oferită de Fondul Monetar Internaţional
Asistenţa tehică oferită de FMI are următoarele 5 forme:
- definirea şi execuţia politicilor bugetare şi monetare;
- organizarea instituţiilor aferente: Banca Centrală şi Ministerul Finanţelor;
- colectarea şi elaborarea datelor statistice;
- pregătirea funcţionarilor;
- revizuirea textelor legislative şi uneori, acordarea sprijinului necesar în redactarea
lor.
Asitenţa tehnică se acordă prin intermediul departamentelor de specialitate, cum ar
fi:
Departamentul Monetar; Departamentul de Finanţe Publice; Departamentul de
Statistici, Institutul FMI pentru Finanţe Internaţionale, Departamentul Juridic,
Departamentul pentru Elaborarea şi Examinarea Politicilor Economice, Biroul de Servicii
Informatizate.
 FMI realizează programe de finanţare, cofinanţare, creditarea pe termen scurt şi
lung prin intermediul unor mecanisme ordinare, mecanisme speciale, al ajutorului de
urgenţă, al facilităţii în favoarea ţărilor sărace.
Rolul Fondului Monetar Internaţional
Fondul este o instituţie specializată din cadrul Naţiunilor Unite care a apărut cu
scopul de a ajuta să dezvolte o economie sănătoasă pentru ţările lumii. Este instituţia
centrală a sistemului monetar internaţional- sistemul de plăţi şi rate2 de schimb între
monedele naţionale- care face posibil schimbul internaţional. Scopul său este acela de a
preveni crizele, încurajând ţările sa adopte măsuri politice sănătoase.
În ultimii ani, rolul său a crescut foarte mult şi a devenit foarte important într-o serie
de probleme economice şi financiare ca acelea legate de criza din Asia, America Latină
şi Europa. FMI participă şi la dezvoltarea creşterii economice şi reducerii sărăciei în ţările
celor mai săraci membri ai săi prin acordarea de ajutor financiar pentru a stabiliza
economia, implementând reforme structurale ceea ce au dus la reducerea datoriei
externe.
Responsabilitătiile Fondului sunt şi astăzi cele stabilite din 1944 la Bretton Woods
şi anume cele prevăzute în articolul I:
- promovarea cooperării internaţionale printr-o instituţie permanentă care să
asigure un mecanism pentru consultare şi colaborare cu privire la problemele monetare
internaţionale;
- facilitarea extinderii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional, precum şi
promovarea şi menşinerea unor înalte niveluri de încadrare în muncă şi de venituri reale;
- acordarea de asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce
priveşte tranzacţiile curente între membri şi eliminarea restricţilor în schimbul cu
străinătatea, care ar împiedica creşterea comeţului internaţional;
- promovarea stabilităţii cursurilor de schimb, de a menţine aranjamente de schimb
şi a evita devalorizări de schimb competitive;
- favorizarea schimburilor de informaţii între ţările membre;
- contribuie la instalarea unui sistem de parităţi fixe (în versiunea Bretton Woods)
şi la restabilirea liberei convertibilităţi a monedelor pentru operaţiunile curente.
Funcţionarea Fondul Monetar Internaţional Funcţiile Fondul Monetar
Internaţional
Supravegherea politicilor financiar-valutare – funcţie iniţială a FMI, care
presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la
situaţia balanţei de plăţi, a sistemului monetar, preţuri, şomaj, strategii de dezvoltare,
formă, curs de schimb etc. fondul este obligat să supravegheze atât Sistemul Monetar
Internaţional în vederea asigurării funcţionării efective şi operativităţii acestuia, cât şi
respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin.
Asistenţă financiară – constă în acordarea unei ţări a dreptului de a cumpăra
monedă proprie alteiţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţionalăîntr-un anumit
interval de timp. Dacă iniţial au beneficiat de asiatenţă financiară ţările vest-europene
distruse de-al Doilea Război Mondial, în prezent, beneficiază de asistenţă financiară ţările
în dezvoltare. Creditele pe care le acordăFMI pot fi pe termen mediu ( între 2şi 5 ani)şi
lung (între 4 şi 10 ani)şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare.
Asistenţă tehnică – se realizează prin:
-trimiterea gratuităde specialişti în domeniile specifice de expertizăale FMI;
- pregătirea şi formarea funcţionarilor publici, în acest scop funcţionează în cadrul
Fondului două instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la Viena, care oferă gratuit
cursuri de specializare în domenii cum ar fi: finanţele publice, ajustarea balanţei de plăţi,
programe financiare etc;

2
Petre Brezeanu, Ilie Şimon, Laura Elly Novac Instituţii financiare internaţionale, Editura Economică pg40
 - consultanţă pe probleme monetare şi financiare
Astfel, FMI promovează cooperarea monetară internaţională, realizând, totodată, o
supraveghere fermă a politicilor valutare ale ţărilor membre. Tot în domeniul reglării
activităţii monetare, FMI elaborează documente care conţin principiile de orientare a
politicilor valutare, principii care sunt recomandate ţărilor membre.
Drepturile ţărilor membre
1. Dreptul de vot, care se stabileşte astfel: se acordă fiecărei ţări 250 voturi pentru
calitatea de membră, către un vot pentru fiecare pare-socială vărsată, care are valoarea
de 100.000 DST.

Nr.voturi = 250 v din oficiu + 1vot

100.000Cp
2. Dreptul de a primi ajutare financiare, al cărui cuantum este stabilit procentual faţă
de cotele-părţi subscrise şi văsate. De exemplu, principalul mecanism de creditare a
ţărilor membre, denumit “mecanismul tranşelor” , asigură un drept total de 125% în raport
cu cota, din care, 25% este necondiţionat, iar restul condiţionat. Condiţionarea creditelor
acordate, este o caracteristică pentru ajutoarele financiare asigurate de F.M.I. ţărilor
membre. Ele se eliberează în tranşe, numai în măsura în care ţara beneficiară face
dovada că a îndeplinit pe termen scurt (trimestrial) “indicatorii de performanţă” stabiliţi în
contractul de împrumut. Neîndeplinirea indiatorilor prevăzuţi în contrat atarge după sine
blocarea sumelor aprobate, până la stabilirea cauzelor.
3. Dreptul de a primi „alocaţii de DST”, adică de a beneficia de sume de monedă
proprie, emisă de F.M.I., respectiv de DST-uri, fără să dea nimic în schimb, căci şi
asemenea alocaţii din suma emisă se fac tot proporțional cu cotele-părţi subscrise şi
vărsate de ţara respectivă.
Drepturile Speciale de Tragere sunt instrumente internaţionale de rezervă create de
FMI în 1969 pentru completarea activelor de rezervă, în urma diminuării rolului aurului şi
a dolarului ca valute de rezervă.
DST-ul este o moneda de cont care se utilizează ca:
• etalon monetar;
• instrument de rezervă;
• mijloc de plată pentru anumite operaţii între FMI şi membrii săi;
• mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.
Îndeplinirea unora dintre aceste funcţii este condiţionată de volumul alocărilor de
DST-uri, decizia de emisiune bazându-se pe nevoile de creştere a lichidităţii
internaţionale pe termen lung. O ţară care primeşte DST-uri le poate utiliza pentru mărirea
corespunzător cotei alocate a rezervei ei monetare oficiale, pentru procurarea directă sau
indirectă (prin intermediul F.M.I şi la indicaţia acestuia) a unei monede convertibile emisă
de o altă ţară membră la fond, pentru plata de dobânzi şi comisioane, pentru emiterea de
valori mobiliare pe termen lung şi garantarea unor obligaţii financiare etc.
Tranzacţiile cu DST Tranzacţiile cu desemnare
Se pot realiza doar de ţările membre care au primit alocaţii de DST şi doar pentru
echilibrarea balanţei de plăţi externe;
FMI desemnează ţara cu care se va încheia tranzacţie, respectiv o altă ţară membră
care are o situaţie bună a rezervelor valutare. O ţară poate fi desemnată să primească,
în plus faţă de alocaţii o sumă egală cu 2 ori alocaţia sa.
Tranzacţiile prin acord direct
Se efectuează de către orice deţinător de DST pentru orice fel de tranzacţii care se
efectuează pe pieţele valutare, pentru operaţii de credit, de gaj, de răscumpărare a
monedei proprii de catre bănci centrale, dar NU şi pentru operaţii de echilibrare a balanţei
de plăţi externe.
Alţi deţinători de DST, sunt diferite organisme internaţionale şi bănci centrale cărora
FMI le dă dreptul să deţină şi să utulizeze DST.
Drepturile şi obligaţiile ţărilor care adera la Fondul Monetar Internaţional
Țările membre FMI au următoarele drepturi:
- să efectueze tranzacţii şi operaţii cu Fondul Monetar Internaţional (tranzacţiile se
referă la schimburi de active monetare, iar operaţiile reflectă utilizările sau încasările de
active monetare);
- să cumpere sume în valute liber utilizabile sau în DST în schimbul unor sume în
monedă naţională în vederea echilibrării balanţei de plăţi;
- să participe la adoptarea deciziilor în cadrul FMI;
- să primească alocaţii de DST;
- să adere la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
Ţările member FMI au următoarele obligaţii:
- să furnizeze date economice şi financiare necesare derulării operaţiunilor cu
Fondul;
- să elimine restricţiile în domeniul plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţiile
internaţionale curente;
- să elimine practicile monetare discriminatorii;
- să asigure, la cerere, convertibilitatea sumelor în moneda proprie deşinute de
celelalte state.
Colaborarea României cu FMI a avut un rol important în implementarea unor
programe de reformă economică menite să asigure liberalizarea economiei, reducerea
inflaţiei, scăderea şomajului prin creşterea investiţiilor, creşterea producţiei, atragerea
investiţiilor străine prin liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor monetare,
restructurarea intreprinderilor nerentabile.
FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie din România, condiţionând acordarea
de împrumuturi financiare de efectuarea unor reforme radicale în economia românească.
FMI poate fi considerat responsabil de realizarea tranziţiei în România şi în celelalte ţări
foste comuniste în masura în care acestea au implementat programele de reformă în
legatură directă cu respectarea condiţionărilor impuse de aceasta instituţie şi cu
dezideratele proprii fiecărei ţări privind reforma economică. Pentru România, relaţia cu
FMI a fost uneori controversată, atât ca urmare a lipsei de profunzime a reformelor
promovate în ţara noastră în diversele perioade ale tranziţiei, cât şi a rigiditaţii FMI în
ceea ce priveşte unele pachete de programe propuse, inadecvate structurii economiei
româneşti.
Banca Reglementelor Internaţionale – organism de cooperare monetară şi
financiară internaţională
Banca Reglementelor Internaţionale reprezintă un for de cooperare monetară şi
financiară internaţională prin organizarea unor dezbateri şi alte forme de promovare a
stabilităţii financiare internaţionale, precum şi o bancă care asigură cooperarea băncilor
centrale prin serviciile furnizate.
Departamentul monetar şi economic efectuează cercetări în domeniile monetare şi
financiare, publică informaţii privind evoluţia pieţelor financiare, a sistemului bancar
internaţional, funcţionarea mecanismelor de garantare a exporturilor, contribuind la
cunoaşterea fluxurilor financiare internaţionale.
Banca Reglementelor Internaţionale acţionează în calitate de agent pentru
implementarea unor acorduri financiare internaţionale.
Banca Reglementelor Internaţionale poate fi considerată un centru de cercetare
economică şi monetară, care urmăreşte susţinerea cunoaşterii şi îmbunătăţirii funcţionării
mecanismelor de pe pieţele financiare internaţionale.
Operatiuni ce le efectueaza BRI
Banca Reglementelor Internaţionale a fost înfiinţată în anul 1930 pentru a facilita
acoperirea reparaţiilor de război de către Germania, precum şi pentru a promova
 cooperarea băncilor centrale şi a stimula operaţiunile financiare internaţionale.
Operaţiunile realizate de Banca Reglementelor Internaţionale trebuie să fie
conforme cu politica monetară a băncilor centrale. În cazul în care se iniţiază o operaţiune
financiară într-o anumită monedă, Consiliul de administraţie trebuie să consulte banca
sau băncile centrale interesate. Dacăse semnaleazădin partea băncii centrale un punct
de vedere diferit, operaţia nu se mai realizează sau se stabilesc anumite condiţii de
efectuare a operaţiilor.
Banca Reglementelor Internaţionale este împuternicită prin statut să efectueze
următoarele operaţii:
– cumpără sau vinde aur în monede sau în lingouri pentru contul său propriu sau
pentru băncile centrale;
– acceptă păstrarea aurului pentru contul băncilor centrale;
– acordă împrumuturi băncilor centrale contra garanţiilor în aur, a scrisorilor de
schimb şi a altor efecte negociabile cu scadenţă redusă;
– cumpără şi vinde cambii, cecuri şi alte efecte cu scadenţă mică;
– cumpără şi vinde valute pentru propriul cont sau pentru cel al băncilor centrale;
– cumpără şi vinde titluri negociabile, altele decât acţiunile, pentru contul propriu
sau pentru contul băncilor centrale;
– deschide conturi curente sau conturi la termen băncilor centrale;
– primeşte şi păstrează sume de la băncile centrale în conturi curente sau de
depozit;
– acţionează în calitate de agent sau corespondent al oricărei bănci centrale;
– încheie acorduri pe baza cărora acţionează în calitate de mandatar sau agent în
domeniul reglementărilor internaţionale.
Oricare dintre operaţiunile autorizate ale Băncii Reglementelor Internaţionale cu
băncile centrale, pot fi efectuate şi cu băncile, societăţile sau particularii din orice ţară.
Banca Reglementelor Internaţionale poate să încheie cu băncile centrale acorduri
speciale pentru reglementarea tranzacţiilor internaţionale.

CAPITOLUL 3
MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE ȘI PIAȚA VALUTARĂ

3.1 Conceptul și structura mijloacelor de plată internaționale

Tranzacţiile economico-financiare internaţionale generează plăţi şi încasări între
parteneri, luând forme diferite în funcţie de împrejurări, condiţii, interesul părţilor,
capacitatea de plată a debitorilor ş.a..
Totalitatea formelor şi instrumentelor de plată ce pot fi utilizate pentru stingerea
obligaţiilor rezultate din operaţiuni comerciale, tranzacţii financiare sau credite
internaţionale constituie mijloacele de plată internaţionale. Instrumentele utilizate în
plăţile internaţionale sunt: monedele naţionale, valutele, devizele, valutele de cont, aurul,
drepturile speciale de tragere, ş.a..
Monedele naţionale au un rol minor în mijlocirea plăţilor internaţionale, ele fiind
specifice ţărilor în curs de dezvoltare care dispun de un volum mic de devize şi valute
convertibile. Aceste ţări utilizează, în mod preferenţial, pentru plata importurilor, achitarea
datoriilor generate de împrumuturi externe în devize convertibile precum şi a diferitelor
servicii şi lucrări de investiţii pe teritoriul lor, propria lor monedă. Cei care primesc această
monedă, o vor utiliza fie pentru achiziţionarea de bunuri de pe piaţa locală, fie pentru
participarea la noi investiţii, plata personalului local angrenat în prestarea de servicii
diverse, scopuri turistice e.t.c..
3.2 Valutele: concept şi categorii
Moneda unei ţări reprezintă unitatea de măsură care serveşte la evaluarea, din
perspectivă economică, a unor activităţi sau evenimente (producţie obţinută, pierderi
suferite, schimburi realizate etc.).
Prin valută se înţelege, în general, moneda naţională a unui stat deținută sau folosită
de persoane fizice şi juridice aparţinând unui alt stat. Într-un sens mai strict, noţiunea de
valută desemnează acele monede care sunt utilizate, în mod efectiv, în plăţi şi
plasamente internaţionale (valută forte). Valutele sunt monede naţionale care au
circulaţie, putere de plată şi pot fi constituite rezervă şi în alte ţări decât cea emitentă.
Aceasta presupune (deşi nu în mod obligatoriu) un anumit grad de convertibilitate.
Schimburile economice și prestările de servicii necesită folosirea unor mijloace de
plată în vederea lichidării obligațiilor în valută dintre partenerii de afaceri internaționale.
Mijloacele si instrumentele de plată reflectă valutele și devizele ce se utilizează în
vederea lichidării obligațiilor de plată din tranzacțiile internaționale3.
Valutele asigură lichidarea imediată a obligațiilor de plată din relațiile economice
internaționale. Cambiile și biletele la ordin nu sting efectiv obligațiile de plată ci doar
reglementează achitarea la o anumită scadență de la livrarea marfurilor sau prestarea
serviciilor, a datoriilor externe.
Prin devize se înțelege termenul utilizat pentru a desemna toate instrumentele
utilizate pentru efectuarea de plăţi între ţări şi se referă atât la valută în cont sau efectivă,
câtşi la instrumentele de plată exprimate în valută (cecuri, cărţi de credit) şi instrumentele
de credit pe termen scurt exprimate în valută (cambii, bilete la ordin). Într-o accepţiune
mai largă, devizele cuprind şi titlurile financiare exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni
etc.).
Devizele sunt titluri de valoare exprimate în valută şi reprezintă cel mai important
instrument de plată internaţional. Ele includ: cambia, biletul la ordin, cecul, scrisoarea de
credit, recipisa-warant, conosamentul, scrisorile de gaj, acţiunile şi obligaţiunile libelate
în valută. Principalele elemente caracteristice ale acestor instrumente de plată sunt: au
la bază un document tip, care este formulat în termeni precişi şi permite afirmarea
dreptului beneficiarului la transmiterea creanţei şi/sau la executarea acesteia;
documentul conţine condiţii esenţiale care conferă putere titlului de credit; înscrisul
dobândeşte putere circulatorie independent de tranzacţia care a stat la baza apariţiei
lui. Devizele pot fi liber convertibile atunci când sunt exprimate în valute convertibile.
Utilizarea titlurilor de credit ca instrumente de plată în relaţiile internaţionale prezintă
anumite avantaje: sunt o garanţie datorită forţei procesuale şi legale cu care sunt
investite, constituind o certitudine asupra încasării sumei; sunt negociabile, deci
beneficiarii au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, încasând suma aferentă
înainte de scadenţă; pot fi folosite prin andosare sau gir (numai înainte de scadenţă)
pentru achitarea unei datorii.
În practică se întâlnesc mai multe categorii de valute, astfel:
Din punct de vedre al formei, există:
- Valuta efectivă sau în numerar care se utilizează în special pentru plățile privind
deplasarea persoanelor în străinătate, sumele necesare fiind procurate de la ghișeele
băncilor sau de la casele de schimb valutar;
- Valuta în cont, în cazul în care se află sub forma de disponibil într-un cont bancar.
Ca valute de cont pot fi utilizate orice valute convertibile sau neconvrtibile, ori moneda
unei părţi. Însă, sunt preferate valutele forte, liber convertibile, cu un grad ridicat de
stabilitate pentru exprimarea preţurilor contractuale utilizate în tranzacţia respectivă.
Desfăşurarea clearinguluişi a barterului are la bazăvaluta etalon de cont, în care seţine
evidenţa înregistrării încasărilor şi a plăţilor rezultate din operaţii de schimb de bunuri şi

32
Didier Pierre, Monod, Moyens - Techniques de Paiement Internationeaux, Edition, ESKA, 1993, pag. 39
servicii precum şi din alte operaţii.
Din punct de vedere al stabilității valutare:
- Valute forte, al căror curs înregistrează la un moment dat o tendință crescătoare;
- Valute stabile care pe un interval mai mare de timp au un curs fără fluctuații;
-Valute slabe care pe o anumităperioadăde timp înregistrează o tendință
descrescătoare.
Din punct de vedere al rolului în cadrul Sistemului Internațional:
-valutele de rezervă sunt cele din care țările își pot constitui rezerve valutare.
Acestea trebuie să posede în cel mai înalt grad securitate și stabilitate valorică. Acestea
au apărut în practică în urma conferinței monetare de la Genova din anul 1922 odată cu
adoptarea etalonului aur-devize. În prezent valute de rezervă sunt considerate valutele
convertibile forte și stabile;
- valute obișnuite.
Din punct de vedere al modului de preschimbare a unei valute în alta:
- Valute convertibile. În condițiile actuale, convertibilitatea reflectă însușirea unei
monede de a fi preschimbată în mod liber pe piață, eliminarea restricțiilor cu privire la
suma de schimbat (tranzacții curente sau mișcări de capital) și calitatea persoanei care
efectuează schimbul (rezident sau nerezident)4.
Pentru ca o valută să devină convertibilă, FMI a pus o serie de condiții pentru a fi
îndeplinite:
- cursul valutar să fie real;
- practicarea unei politici economice (monetare și fiscale) corect orientate, respectiv
crearea unei stabilități financiare interne printr-o „inflație relativ slabă”;
- eliminarea controlului prețurilor prin folosirea cursului liber de piață în schimbul
valutar;
- existența unei rezerve valutare și de aur suficientă pentru a face față unor
eventuale deficite ale balanței de plăți externe, pentru asigurarea unor garanții
suplimentare în relațiile de plăți și de credit, cât și pentru a susține cursul monedei
naționale pe piața valutară5.
Principalele riscuri ale convertibilității monedei sunt reprezentate de epuizarea
rezervelor valutare, creșterea prețurilor mărfurilor importate, pierderea controlului asupra
circulației bănești și inflației6.
În condiţiile actuale, ale flotării cursurilor, prin convertibilitate se înţelege dreptul
general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă a acesteia în cadrul
tranzacţiilor internaţionale.
Convertibilitatea reprezintă, deci, capacitatea sau calitatea unei monede naţionale
de a fi acceptată în relaţiile de schimb internaţionale, de a circula liber pe plan
internaţional. În mod concret, moneda unei ţări este considerată convertibilă în situaţia în
care poate fi preschimbată liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, fără nici o
restricţie în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare (rezident
sau nerezident) şi scopul în care se efectuează operaţiunea de convertire (tranzacţii
curente sau mişcări de capital).
Aceasta reprezintă convertibilitatea deplină (generală) a monedei, recunoscută şi în
afara frontierelor ţării respective (convertibilitate externă), motiv pentru care valuta
respectivă este utilizată ca mijloc de plată în schimburile de mărfuri dintre ţări, ca şi în
operaţiunile care privesc mişcări de capital. Inexistenţa unor restricţii privind sumaşi
calitatea persoanei deţinătoare face ca o astfel de convertibilitate să fie caracterizată ca

43
Voinea Gheorghe - Mecanisme si tehnici valutare si financiare internaționale, Editura Sedcom Libris,
Iasi, 2001, pag. 27
5
Anghel Marcel - Relatii valutare, Editura Matrix Rom, Bucuresti, 2002, pag. 38
6
Voinea Gheorghe - Mecanisme si tehnici valutare si financiare internationale, Editura Sedcom Libris, Iasi,
2001,
fiind nelimitată (totală, integrală). Acest gen de convertibilitate este un privilegiu al unui
număr restrâns de monede naţionale, îndeosebi al valutelor liber utilizabile.
Calitatea monedei unei ţări de a fi convertibilă, la o scară cât mai apropiată de ceea
ce se înţelege prin convertibilitate deplină, oferă economiei ţării respective unele
avantaje, dintre care menţionăm:
⇒ face posibilă exprimarea corectă, nedistorsionată, a preţurilor şi, ca urmare,
devine uşor de realizat aprecierea (prin evaluare) a rezultatelor diverselor trantacţii cu
agenţii economici din străinătate;
⇒ avantaje sporite prin facilitarea investiţiilor de capital străin, ca şi a orientării
comerţului exterior într-un mod cât mai profitabil;
⇒ facilităţi în ceea ce priveşte plata mărfurilor importate;
⇒ posibilitatea de a stinge deficitele balantei de plati prin efectuarea de plati în
moneda proprie (deplin convertibila), deplasând astfel riscul accentuării inflatiei pe seama
altor state.
Statutul FMI, referindu-se la convertibilitate, consideră, corespunzator art.8, ca
aceasta obliga autoritatile tarii cu moneda declarata convertibila sa schimbe soldurile
existente în moneda respectiva în alte ţări, dacă aceste ţări solicită preschimbarea în
propriile lor monede sau DST. Condiţia este ca aceste solduri să provină din tranzacţii
curente sau să servească plăţii unor astfel de tranzacţii.
Deplina convertibilitate a monedei naţionale este compatibilă cu o economie bine
organizată, în expansiune, care prezintă garanţii privind stabilitatea valorii respectivei
monede.
Convertibilitatea limitată de unele restricţii este mai frecvent întâlnită şi ea are în
vedere limitări privind:
• operaţiunile la care se aplică, cum ar fi convertibilitatea pentru plăţi curente, dar
nu şi pentru operaţiuni care privesc mişcările de capital;
• persoanele care au permisiunea să schimbe (rezidenţi sau nerezidenţi);
• teritoriul, în sensul recunoaşterii dreptului de a preschimba moneda numai între
frontierele ţării de origine a monedei respective (convertibilitate internă);
• tipologia cursului de schimb (convertibilitate oficială bazată pe un curs fix).
Între aspectele economice care menţin moneda în regimul convertibilităţii limitate
cel mai important este menţinerea unor forme de dirijare centralizată a economiei
începând cu producţia şi comerţul şi sfârşind cu stabilirea într-o manieră administrativă,
excluzând “jocul pieţei”, a cursului de schimb.
Abordarea graduală a convertibilităţii este singura posibilitate de a impune în
perioada actuală moneda naţională pe piaţa valutară. Treptele care stau în faţa
economiilor care îşi propun astfel de obiective pot fi redate succint astfel:
◆ introducerea/dezvoltarea economiei de piaţă;
◆ acceptarea cursului de schimb flotant;
◆ diminuarea şi, treptat, eliminarea obligativităţilor impuse exportatorilor (de
exemplu, de a ceda valuta încasată la un curs fix) sau importatorilor (de exemplu, de
a-şi constitui depozite valutare prealabile la import);
◆ liberalizarea comerţului cu mărfuri şi eliminarea elementelor de distorsiune a
preţurilor (îndeosebi subvenţii şi scutiri de impozite);
◆ eliminarea sistemului cursurilor de schimb multiple;
◆ consolidarea economiei în sensul menţinerii echilibrelor macroeconomice prin
promovarea de politici monetare sau fiscale adecvate;
◆ constituirea de rezerve valutare suficient de mari pentru a asigura preschimbarea
nestânjenită a valutei, precum şi în scopuri destinate menţinerii cursului de schimb şi
rezistenţă la eventuale şocuri externe;
◆ asigurarea convertiblităţii la conturi curente în sensul protejării agenţilor economici
angrenaţi în operaţiuni curente cu valuta necesară;
 ♦acordarea, într-o măsurătot mai mare, de facilităţi de convertire agenţilor străini în
vederea repatrierii parţiale şi, treptat, totale a capitalului.
Un rol deosebit de important pe drumul unei valute spre convertibilitate îl deţine
încrederea străinilor într-o astfel de monedă. Între performanţele de natură economică şi
social- politică menite să confere încredere în valuta unei ţări, chiar fără ca oficial să fie
declarată convertibilă, menţionăm:
- puterea economică exprimată prin creşteri succesive ale PNB sau venitului
naţional, stabilitatea preţurilor, menţinerea indicelui raportului de schimb la niveluri
supraunitare;
- soldul echilibrat, chiar activ, al balanţei de plăţi;
- rezerve considerabile în aur sau valută;
- stabilitatea cursului de schimb (în varianta flotantă);
- stabilitatea politică;
- calitatea recunoscută a politicii economice a guvernului;
- apartenenţa ţării la organisme internaţionale.
În categoria valutelor convertibile intră monedele care se schimbă liber contra altor
monede naţionale sau internaţionale (ele au la bază un angajament al ţării emitente de a
converti propria monedă, la solicitarea oricărui deţinător într-o altă monedă).
- valute neconvertibile categoria valutelor convertibile intră monedele care se
schimbă liber contra altor monede naţionale sau internaţionale (ele au la bază un
angajament al ţării emitente de a converti propria monedă, la solicitarea oricărui deţinător
într-o altă monedă).
- Valute transferabile au un grad de convertibilitate stabilit în cadrul unor înţelegeri
pe plan regional şi sunt utilizate pentru un număr limitat de operaţiuni.
- Valute liber- utilizabile sunt reprezentate de monedele ce se utilizează în cadrul
operaţiilor FMI şi anume: USD, GBP, JPY, EURO (care a înlocuit FRF şi DEM). Ţările
membre FMI se angajează să cedeze o sumă în aceste valute în schimbul propriei
monede sau al DST precum şi să convertească orice sumă în valută liber utilizabilă într-
o altă valută a unei ţări membre sau în DST în cadrul operaţiilor FMI. Valutele liber-
utilizabile sunt reprezentate de valutele ce au o convertibilitate totală, recunoscute de FMI
şi alte organizaţii financiare internaţionale ca fiind utilizabile pe o scară lărgită în cadrul
tranzacţiilor internaţionale. În derularea plăţilor internaţionale, o importanţădeosebită o au
aceste valute, deoarece ele pot fi convertite oricând la cursul curent al pieţei. Ele pot fi
utilizate şi ca valori de rezervă pentru acoperirea eventualelor deficite ale balanţei de plăţi
externe.
Importanţa pe care o au valutele liber utilizabile pe plan internaţional a condus la
speculaţia conform căreia lumea ar putea fi divizată în trei blocuri: unul legat de USD,
altul de EURO şi altul de JPY. Mai mult, se consideră că economiile mici, deschise, vor
abandona monedele proprii în favoarea unor regimuri valutare care să le lege de
monedele importante în relaţiile financiare internaţionale.

3.3 Conceptul de piaţă valutară

Piaţa valutară este o piaţă a tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a valutelor. După
volumul de tranzacţii este cea mai mare piaţă internaţională.
Piaţa valutarăeste un spaţiu în care monedele dintr-oţarăsunt schimbate pentru
altele, unde acordurile sunt încheiate pentru cumpărări şi vânzări internaţionale. După
cum piaţa monetară domestică este locul unde sunt gestionate fluxurile financiare dintr-
o singură economie, piaţa monetară valutară este locul unde sunt gestionate fluxurile
financiare dintre ţări, plăţile pentru vânzările şi cumpărările de active. Pentru exercitarea
acestui gen de comerţ trebuie să fie bine cunoscute regulile şi tradiţiile existente în fiecare
ţară.
Piaţa valutară constituie un sistem de relaţii financiar-valutare prin care se
desfăşoară vânzările şi cumpărările de valută (efectivă şi în cont) şi de devize (trate, bilete
la ordin, cecuri etc.) exprimate în monedă străină, activitate ce reprezintă un gen specific
de comerţ. Pe piaţa valutară monedele şi devizele sunt tratate ca mărfurişi negociate ca
atare.
Această activitate de vânzare-cumpărare de valute/devize reprezintă un gen
specific de comerţ, iar în cazul acestui gen, moneda este tratată ca o marfă. Ceea ce
rezultă în urma acestui comerţ este un preţ (cursul valutar) ce depinde de condiţiile de
cererea şi oferta existente pe piaţă, acest preţ putând fi limitat din punct de vedere legal.
Dezvoltarea acestei pieţe a fost posibilă datorită progresului rapid al comunicaţiilor
care permit cunoaşterea în orice moment a cursurilor (cotaţiilor) monedelor pe pieţele
unde se fac cele mai numeroase tranzacţii cu ele, precum şi a cursurilor practicate de
cele mai mari bănci.
De asemenea, piaţa valutară este şi locul acţiunilor comerciale desfăşurate la scală
mondială de o gamă largă de participanţi. Activităţile lor determină fluctuaţii ale monedelor
în funcţie de previziunile lor pe termen scurt cu privire la rata dobânzii, rata inflaţiei şi alţi
factori.
Fluxurile internaţionale de fonduri depind de conjuncturile politice, dacă rata
dobânzii este stabilită la un nivel mai scăzut faţă de rata inflaţiei sau dacă ţara respectivă
este caracterizată de un deficit al balanţei de plăţi ce nu poate fi previzionat. Fondurile
sunt atrase într-o ţară cu o politica economică atractivă, când firmele din această ţară
sunt dinamice şi bine gestionate, astfel încât piaţa bursieră e atractivă. Fondurile vor
dispare în condiţiile unei incertitudini politice, dacă rata dobânzii este prea mică faţă de
inflaţie sau dacă ţara are un deficit important al balanţei comerciale sau de plăţi.
În ultimul deceniu, aceste fluxuri internaţionale investiţionale au jucat un rol din ce
în ce mai important pe piaţa valutară pe măsura ce pieţele de titluri de valoare au devenit
mai globale. Piaţa valutară este de asemenea un spaţiu pentru activităţi comerciale la
scară globală pentru o serie de participanţi. Activităţile pot modifica în sus sau în jos
cursurile în funcţie de previziunile pe termen scurt asupra evoluţiei unor factori importanţi
ca ratele dobânzilor, ratele inflaţiei etc. Schimburile comerciale şi financiare întreţări s-au
dezvoltat considerabil. Pieţele valutare şi de capital s-au organizat la scară mondială. Ele
constituie astăzi angrenajele esenţiale ale jocului economic.
Monedele convertibile sunt schimbate între ele şi contra celorlalte monede naţionale
în toate ţările lumii. Piaţa schimburilor valutare nu este geografic limitată. La nivel
internaţional, funcţioneazăpieţe valutare care deservesc interese nelocalizate pe un
anumit spaţiu geografic, având influenţe puternice asupra activităţii valutar-financiare
internaţionale. Schimbul dolarului SUA pe alte monede nu se realizează numai la New
York, ci şi la Zürich, Londra etc. Michel Didier realiza o comparaţie sugestivă, conform
căreia “piaţa schimburilor valutare urmează în prezent mişcarea soarelui în jurul globului
prin intermediul sateliţilor de telecomunicaţii”. Cele mai importante pieţe valutare cu
caracter internaţional sunt: Londra, Zürich, Paris, New York, Tokio, Frankfurt etc. Pe
aceste pieţe, cursurile valutare influenţează foarte mult cursurile valutare de pe alte pieţe.
În România, până în 1990, nu a existat practic o piaţă valutară în accepţiunea
curentă a acestui termen. Exista un sistem de trei cursuri - cursul oficial, cursul comercial
şi cursul necomercial - care aveau niveluri artificiale ce nu reflectau nici pe departe
situaţia leului românesc şi a economiei naţionale.
Tranzacţiile cu valute se efectuau la unul dintre aceste cursuri în funcţie de calitatea
celui ce solicita schimbul şi în funcţie de tipul operaţiunii care necesita schimbul valutar.
Exportatorii aveau obligaţia de a ceda integral sumele în valută din exporturi iar pentru
importuri valuta era împărţită administrativ. Activitatea de plăţi cu străinătatea şi de
tranzacţii cu valute se desfăşura, cu mici excepţii, prin intermediul Băncii Române de
Comerţ Exterior. Nivelul fiecărui curs de schimb din cadrul acestui sistem de trei cursuri
distincte era stabilit de Banca Naţionalăa României. De la 1 iulie 1983 s-a renunţat la
legarea cursului leului de dolarul american şi s-a introdus un sistem de stabilire a
cursurilor leului pe baza unui coş de 6 valute ale principalelor state occidentale cu cea
mai mare pondere în comerţul nostru exterior.
Obiectivul fundamental al politicii valutare începând cu anul 1991 l-a constituit
înfăptuirea convertibilităţii interne a leului, ca una din premisele esenţiale pentru
realizarea pe termen mediu a convertibilităţii depline a monedei naţionale.
Trecerea la convertibilitatea oficială presupune îndeplinirea în prealabil a unei serii
de condiţii de natură economică, financiar-monetară şi organizatorică. Condiţiile
organizatorice ale trecerii la convertibilitatea oficială se referă la:
- organizarea pieţei valutare tradiţionale pe două segmente, respectiv piaţa valutară
bancară şi piaţa caselor de schimb;
- unificarea cursurilor de schimb pe aceeaşi piaţă.
În domeniul condiţiilor organizatorice ale trecerii la convertibilitatea oficială eforturile
autorităţilor din România, în special cele ale Băncii Naţionale a României, au fost
încununate cu succes, România îndeplinind la ora actuală condiţiile organizatorice pentru
trecerea la convertibilitatea oficială. Însă, condiţiile economice şi cele de ordin financiar-
monetar, esenţiale pentru trecerea la o convertibilitate oficială a leului românesc, sunt
departe de a fi îndeplinite în totalitate.
Astfel în România, ca în toate ţările cu monedă convertibilă oficial, piaţa valutară
tradiţională este formată din două segmente:
- piaţa valutară bancară cuprinde ansamblul relaţiilor privind cumpărarea şi
vânzarea de valute şi devize care iau naştere între principalii intermediari autorizaţi -
băncile - şi clienţii acestora persoane fizice sau juridice precum şi relaţiile dintre
intermediarii autorizaţi. Segmentul care priveşte operaţiunile, relaţiile şi raporturile dintre
principalii intermediari autorizaţi - băncile - este cunoscut sub numele de piaţa valutară
interbancară.
- piaţa caselor de schimb valutar este piaţa la nivelul căreia persoanele fizice pot
efectua operaţiuni de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar. Această piaţă
constituie al doilea segment al pieţei valutare “tradiţionale” din România care este unul
obligatoriu pentru îndeplinirea condiţiilor organizatorice privind piaţa valutară pentru
trecerea la convertibilitatea oficială. Casele de schimb valutar pot avea în cadrul lor un
număr nelimitat de puncte de schimb valutar cu respectarea condiţiilor pentru fiecare
punct în parte. De asemenea, băncile pot înfiinţa puncte de schimb valutar în alte spaţii
decât în incinta lor cu respectarea aceloraşi condiţii ca şi pentru casele de schimb valutar.
Băncile pot vinde valută convertibilă sub formă de numerar şi substitute de numerar
iar casele de schimb valutar pot vinde valută convertibilă sub formă numai de numerar
contra lei persoanelor fizice rezidente.
Băncile şi casele de schimb valutar pot cumpăra valută convertibilă sub formă de
numerar şi substitute de numerar contra lei de la persoanele fizice rezidente şi
nerezidente.
Persoanele fizice nerezidente pot cumpăra valută convertibilă sub formă de
numerar şi substitute de numerar contra lei de la bănci, dar numai până la concurenţa
sumei evidenţiate ca fiind schimbată anterior în baza unui buletin de schimb valutar emis
de un intermediar autorizat. Societăţile comerciale deţinătoare de unităţi hoteliere pot
efectua la recepţia hotelului numaioperaţiuni de cumpărare de valută convertibilă sub
formă de numerar şi substitute de numerar contra lei de la persoanele fizice, clienţi ai
acestora.
Casele de schimb valutar pot cumpăra şi vinde în mod liber valută convertibilă pe
piaţa valutară interbancară, prin intermediul băncilor, în limita disponibilităţilor proprii.
Societăţile autorizate de Banca Naţională a României să efectueze operaţiuni de schimb
valutar pentru persoane fizice îşi stabilesc în mod liber cursurile de schimb, atât cele de
cumpărare cât şi cele de vânzare. Se pot stabili cursuri diferite pentru schimbul valutar
pe bază de numerar faţă de cel pe bază de substitut de numerar.
Casele de schimb valutar îşi păstrează disponibilităţile proprii în valute convertibile
şi în lei în conturi deschise la bănci autorizate în Româniaşi în casieriile punctelor de
schimb valutar.
Disponibilităţile în valute convertibile ale unei case de schimb valutar pot fi utilizate
numai pentru operaţiuni de schimb valutar.
Cursurile de pe piaţa caselor de schimb fiind foarte apropiate, în perioadele de
stabilitate a pieţei valutare, de cele de pe piaţa bancară, similar pieţelor din ţările cu
monedă convertibilă oficial.

3.4 Cursul valutar

Cursul valutar sau cursul de schimb este o expresie a raportului valoric dintre
monede, adică preţul unui mijloc de plată străin exprimat în moneda unei ţări. Este
considerat “preţul cel mai sintetic” dintr-o economie, deoarece influenţează relaţiile
economice, sociale şi politice, constituind, totodată, un instrument important al politicii
economice.
Realizarea schimburilor valutare impune compararea valorică a unităţilor monetare
internaţionale prin intermediul unui raport cunoscut sub numele de curs de schimb sau
curs valutar. Indiferent de tipul operaţiunii realizate (vânzare/cumpărare), sau de faptul
că se realizează numai transferuri sau transformări se impune stabilirea unui raport de
valoare între diferite monede naţionale.
Deci, cursul de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale
exprimată într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de
spaţiu şi timp. În stabilirea lui se ţine seama de mai mulţi factori care influenţează puterea
de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar, cum sunt:
ritmul creşterii P.I.B., rata inflaţiei, rata dobânzii, creditul, etc..
El se formeazăpe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cerereaşi oferta de
monedă naţională care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile şi direcţia
dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective precum şi de corelaţia
dintre datoriile şi creanţele externe ale uneiţări care participăla piaţa valutară.
Fluctuaţia cursului valutar este influenţată de cererea şi oferta de valută: Evoluţia
unei anumite valute pe piaţa internaţională va infleunţa cursul valutar al monedei
naţionale deoarece prin intermediul cursului valutar se preiau la nivelul unei economii
naţionale influenţele provenite din economiile cu care se compară moneda ţării
respective. Existenţa unor stări conflictuale poate determina întreruperea pentru o
anumită perioadă a relaţiilor comerciale dintre economia naţională şi o anumită zonă,
ceea ce va produce dezechilibre la nivelul balanţei comerciale. Existenţa unui embargou
într-o zonă învecinată determină reorientarea activităţii economice internaţionale, ceea
ce va determina costuri suplimentare pentru economia naţională respectivă.
Creşterea masei monetare în circulaţie contribuie la deprecierea valutei; măsurile
de reducere a masei monetare determină aprecierea monedei.
Deprecierea monedei naționale stimuleazăexporturile pentru că exportatorii
încasează o sumă mai mare de monedă naţională şi frânează importurile, pentru că
importatorii cheltuiesc o sumă mai mare de monedă națională în vederea achitării
mărfurilor procurate de pe piața externă.”7
Cursurile de schimb pot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel:
În funcţie de modul în care sunt stabilite:
➢ curs oficial
➢ curs neoficial

7
Turliuc. V, Cocriș. V, Boariu. A, Stoica. O , Dornescu. V, Chirleșan. D – Moneda si Credit,
Ed. Universității Al.I.Cuza, Iași, 2013 , p: 90
 Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară naţională în mod unilateral, fiind
mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul valori real dintre monede sau de cel stabilit
pe piaţă şi recunoscut de autoritatea naţională monetară. Dacă baza pentru stabilirea
acestui curs o reprezintă valoarea paritară, atunci el poartă denumirea de curs valutar
paritar.
Cursul neoficial reflectă preţul înregistrat pe o piaţă la un moment dat de o unitate
monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea şi oferta de monedă.
1) În funcţie de modul de variaţie, se disting:
➢ cursuri fixe;
➢ cursuri libere sau flotante;
�cursuri fluctuante.
Cursurile fixe sunt cele stabilite de oficialităţile monetare ale ţării respective şi care
sunt menţinute la acelaşi nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită funcţionării libere a
mecanismului pieţei. El fluctuează în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda
respectivă, până se atinge un nivel la care piaţa valutară este în echilibru.
Cursurile fluctuante sunt cele care pot flota doar în anumite limite, deci numai cu
o anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix şi cel flotant, fiind format
printr-o fluctuaţie liberă pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, dar numai
între anumite limite fixate de autoritatea monetară naţională.
Un aspect important care trebuie precizat este reprezentat de terminologia utilizată
în situaţiile în care se înregistrează modificări ale cursurilor de schimb. Astfel, în cazul în
care se produce o modificare oficială a cursurilor fixe, se înregistrează o devalorizare
(scăderea cursului) sau o revalorizare (creşterea cursului) iar în cazul modificării
cursurilor flotante, creşterea este desemnată prin apreciere iar scăderea prin depreciere.
2) În funcţie de poziţia băncii, se înregistrează:
➢ curs de schimb la vânzare;
➢ curs de schimb la cumpărare.
De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare, ca
urmare a comisionului băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situaţie se
înregistrează în cazul în care cursul de schimb se determină prin exprimarea unei unităţi
monetare străine în unitate monetară naţională (1$=n lei). Dacă se procedează la
exprimarea cursului ca fiind valoare unităţii monetare naţionale în funcţie de o altă
monedă străină, cursul de cumpărare este mai mare decât cel de vânzare (1 liră sterlină
= x dolari).
3) În funcţie de momentul lichidării tranzacţiei, se disting:
➢ curs la vedere (spot);
➢ curs la termen (forward).
Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cel
mai târziu după 48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacţionate.
Cursul la termen este cel folosit pentru tranzacţiile care prevăd livrarea valutei şi
primirea contravalorii ei după o perioadă determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data
perfecţionării operaţiei.
Piaţa de schimb la vedere serveşte ca mecanism de reglementare precum şi ca
mecanism de credit internaţional, graţie intervenţiei băncilor care garantează, negociază
şi reglează instrumentele de credit comercial.
Modul în care se procedează la stabilirea cursului valutar formează un sistem de
cotare. În practica bancară sunt utilizate două modalităţi de cotare:
- cotarea indirectă, în care cursul de schimb indică preţul unei unităţi de monedă
naţională în monedă străină şi care este mai puţin folosită (ex.: 1 liră sterlină = X USD);
- cotarea directă, în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită
cantitate de monedă naţională, fiind utilizată pe aproape toate pieţele financiare.
 Aceste două modalităţi de cotare sunt însă perfect simetrice: produsul celor două
cotaţii pentru aceeaşi monedă, la un moment dat, este egal cu 1.
Pentru valuta care face obiectul tranzacţiilor se cotează două cursuri de schimb:
unul de vânzare şi altul de cumpărare. În cotarea indirectă, cursul de cumpărare al valutei
este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară naţională se primesc
mai multe unităţi valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băncii, în acest
caz, regula este ,,Cumpără sus- Vinde jos”. În cotarea directă, cursul de cumpărare al
valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmăreşte, deci, ca pentru fiecare unitate
valutarăcumpăratăsăfie date cât mai puţine unităţi monetare naţionale, şi, invers, pentru
fiecare unitate valutară vândută să fie obţinute cât mai multe unităţi monetare naţionale.
Din punct de vedere al băncii, în cotarea directă, regula este
,,Cumpărăjos-Vinde sus”. Profitul sau marja băncii se obţine prin diferenţa dintre
cursul de cumpărare şi cel de vânzare şi variază uşor de la o bancă la alta, în funcţie de
situaţia poziţiei băncii în deviza respectivă şi motivaţii de ordin concurenţial.

3.5 Operaţii ce se pot desfăşura pe piaţa valutară

Operaţii la vedere (spot) reflectă vânzarea sau cumpărarea de valută, ce trebuie
schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maxim 48 de ore lucrătoare din momentul
încheierii tranzacţiei. Operaţiile la vedere favorizează operaţiile de import-export,
deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională urmăreşte
achiziţionarea sau vânzarea unei valute în concordanţă cu o necesitate imediată,
generată de o afacere de import sau export. De asemenea, aceste operaţii contribuie la
reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de
portofoliu, anumite plasamente de capital pe termen scurt ş.a..
Pe piaţa la vedere pot fi efectuate şi operaţii de arbitraj care constau în valorificarea
situaţiei momentane a cursului unei monede pe diferite pieţe valutare sau la momente
diferite pe aceeaşi piaţă. Profitul care poate fi obţinut este dat de diferenţa dintre cursurile
aceleiaşi valute existente pe două pieţe diferite sau diferenţa dintre cursurile aceleiaşi
valute înregistrate în momente diferite pe aceeaşi piaţă, sau, diferenţa dintre cursurile a
două valute înregistrate pe două pieţe diferite.
Operaţii la termen Valutele pot fi vândute sau cumpărate nu numai pe bază spot,
ci şi la termen (forward). Angajamentele de vânzare-cumpărare de monedă se
tranzacţionează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea şi plata se
efectuează la o dată ulterioară (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare,
stabilităatunci când s-a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de
la 3 la 7 zile, apoi 1, 2, 3, 6, 12 luni.
Cursul pentru operaţiile la termen este, în general, mai mare decât pentru operaţiile
la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că
moneda este la paritate- au pair). Aproape întotdeauna, cursul la termen este fie ,,cu
primă” (en report; premium) fie mai coborât sau ,,în pierdere” (en deport; discount).
Operaţiile valutare la termen pot fi simple sau normale (outright) şi complexe (swap).
Cele simple constau în cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată,
ca operaţiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la
termen. Cursul forward este stabilit de către bănci pe baza a două elemente, respectiv:
cursul la vedere şi diferenţa înregistrată între ratele dobânzii pentru perioada aferentă
operaţiunii de vânzare-cumpărare de valută, la creditele exprimate în cele două valute.
Cele complexe sau ,,swap” exprimă tranzacţiile dintre două părţi pentru a
preschimba o cantitate determinată dintr-o monedă, pe o cantitate de altă monedă,
urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părţi să restituie cantitatea de monedă
cu care s-a efectuat schimbul. Din punct de vedere tehnic, se întâlnesc două tipuri de
tranzacţii: swap-ul de devize şi swap-ul de dobânzi.
Swap-ul de devize reprezintă transferarea tipului de datorie într-un anumit deviz al
unei părţi în sarcina celei de-a doua şi invers. Prin operaţii Swap pe rata dobânzii au loc
combinaţii de împrumuturi şi dobânzi efectuate de bancă.
Operaţiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piaţa financiară internaţională
între băncile centrale, în situaţii incerte financiar, asigurând o mişcare importantă de
lichidităţi pe piaţa valutară. Pentru efectuarea operaţiilor la termen, băncile solicită, de
regulă, (cu excepţia situaţiei în care se lucrează cu alte instituţii bancare sau financiare)
un depozit de garanţie. În cazul în care fluctuaţiile sunt importante, băncile pot solicita
chiar şi garanţii suplimentare.
De regulă, băncile nu intervin pe piaţa la termen, deoarece reducându-se reporturile
sau deporturile, ele nu ar face altceva decât să faciliteze jocul speculatorilor permiţându-
le să opereze la cursuri favorabile. Pentru valorificarea valutelor cu profituri însemnate,
băncile efectuează şi alte operaţii prin care se influenţează eficienţa proprie, lichiditatea
la diferite niveluri, starea datoriei externe etc..

CAPITOLUL 4
INSTRUMENTE DE PLATĂ INTERNAȚIONALE

Cambia, biletul la ordin şi cecul sunt în esenţă titluri de credit comercial care dau
dreptul deţinătorului la o sumă de bani, reprezentând mărfuri vândute pe credit, de aceea
ele sunt incluse în categoria efectelor de comerţ, cambia şi biletul la ordin fiind
„instrumente perfecţionate de credit, respectiv, titluri de credit formale şi complete”8. Este
important de menţionat faptul că ele aşa au apărut în practică, în calitate de instrumente
de credit comercial.
Separarea în timp a celor două operaţiuni pe care le presupune actul vânzării,
momentul livrării mărfii de cel al plăţii preţului (livrare imediată-plată ulterioară) a dat
naştere unui proces complex de creare de efecte de comerţ, care constituie garanţia
executării obligaţiei de plată rezultate din vânzarea mărfii.
O trăsătură specifică a titlurilor de credit este autonomia creanţei faţă de raportul
juridic fundamental, adică emitentul titlului este obligat nu în virtutea raportului juridic
fundamental (vânzarea) ci exclusiv în virtutea semnării titlului.
După 1989 B.N.R., alături de alte societăţi bancare, au depus eforturi pentru
reintroducerea în România a unor instrumente de plată fără numerar adaptate atât
standardelor internaţionale cât şi stadiului actual de dezvoltare a sistemului nostru de
plăţi, care s-au concretizat în actualizarea cadrului legislativ pentru cambie, bilet la ordin
și cec. Aceste reglementări asigură baza legală necesară derulării în termen a
operaţiunilor efectuate cu ajutorul respectivelor instrumente.
Cambia, biletul la ordin și cecul sunt instrumente ce asigură atât degrevarea băncilor
de o parte din creditele curente, solicitate de către clienţi cât şi diversificarea
instrumentelor de plată. Ele asigură simplificarea circuitului banilor prin procesul
decontărilor economice, consecinţă imediată o reprezintă reducerea necesarului de
monede şi creşterea disponibilului pentru credite bancare. O consecinţă imediată în
folosirea acestora este şi creşterea vitezei de derulare a decontărilor.

4.1 Cambia şi biletul la ordin – principalele titluri de credit comercial cambial

Cambia şi biletul la ordin sunt utilizate în calitate de instrumente de credit comercial
pentru amânarea unei plăţi, la scadenţă, pentru obţinerea de fonduri în numerar, când
sunt scontate la o bancă, sau pentru a acoperi o obligaţie de plată, când beneficiarul le
andosează unui terţ creditor.
În Codul Comercial Român din anul 1929, cele două instrumente erau privite ca un
8
Al. Deteşan, D. Porojan, Plăţile, riscurile, eficienţa în contractele comerciale internaţionale, Editura Revista
economică, 1980, p. 87
instrument unic, biletul la ordin fiind considerat o formă de cambie. Iată cum era formulată
în articolul 270 al Codului Comercial Român definiţia cambiei: “cambia cuprinde sau
obligaţiunea de a plăti sau obligaţiunea de a face să se plătească la scadenţă suma
hotărâtă înfăţişătorului. Cambia cuprinzând obligaţia de a plăti la scadenţă o sumă
determinată de bani se mai numeşte şi bilet la ordin. Cambia cuprinzând obligaţia de a
face să se plătească la scadenţă o sumă determinată de bani se mai numeşte şi poliţă
sau trată”9 .
Cambia externă, ca şi cambia internă este tot un instrument de credit care pune în
legătură trei persoane: trasul, trăgătorul şi beneficiarul cu singura precizare că în comerţul
internaţional rolul trăgătorului şi al beneficiarului îl joacă exportatorul iar cel al trasului
importatorul.
Titlul este creat de trăgător care este deci emitentul, în calitate de creditor al trasului
şi de debitor al beneficiarului. În cazul în care o cambie este trasă la ordinul trăgătorului
însuşi, acesta se află şi în poziţie de beneficiar al cambiei. În situaţia în care o cambie
este trasă asupra trăgătorului însuşi, acesta se află şi în poziţie de tras al cambiei. O
cambie poate fi trasă pentru contul unui terţ în situaţia în care între trăgător şi beneficiar
nu există o relaţie directă, între ei interpunându-se un terţ, care nu este expres indicat pe
cambie, dar faţă de care trăgătorul are o obligaţie de plată. În acest caz, trăgătorul
completează pe cambie numele beneficiarului, la cererea expresă a terţului care are o
datorie anterioară faţă de beneficiarul indicat. Trăgătorul pentru contul terţului îşi asumă
obligaţiile pe care şi le asumă orice trăgător faţă de beneficiarul unei cambii şi purtătorii
ulteriori ai acesteia.
Referitor la cambie trebuie făcută menţiunea că ea poartă mai multe denumiri, cum
ar fi: cambie, trată, poliţă, scrisoare de schimb, scrisoare de credit. Spre deosebire de
cambie, biletul la ordin are o singură denumire atât în limba română, cât şi în celelalte
limbi de circulaţie internaţională. Astfel în engleză el se numeşte promissory note, în
franceză- billet a l’ordre, în germană- eigener wechsel, în spaniolă- pagare a la order.
Conform articolului 1 al Legii numărul 58/1934 modificată prin Legea numărul
83/1994 avem următoarele condiţii obligatorii10 pe care trebuie să le îndeplinească o
cambie şi care trebuie indicate chiar pe faţa formularului:
Denumirea de cambie trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu. Banca Naţională a României şi băncile
comerciale vor accepta în operaţiile lor doar cambii redactate în limba română iar pentru
cambiile redactate într-o limbă străină vor lua măsurile necesare de reducere a riscurilor.
Lipsa denumirii de cambie atrage nulitatea titlului. Din redactarea textului cambiei trebuie
să reiasă obligaţiile părţilor şi natura juridică strictă a raporturilor dintre acestea.
ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinatădat de trăgător în calitate
de creditor, debitorului său, adică trasului. Banca Naţională a României şi băncile
comerciale vor accepta în operaţiile lor doar cambii cuprinzând formula imperativă
“plătiţi”. Ordinul trebuie să fie clar, precis şi nu poate fi condiţionat de efectuarea unui
serviciu sau efectuarea plăţii într-un anumit fel.
indicarea numelui aceluia care trebuie să plătească, adică a trasului. Prin
numele trasului se înţelege numele şi prenumele persoanei fizice aşa cum se află
acestea înscrise în actul de identitate sau denumirea persoanei juridice aşa cum se
află aceasta înscrisă în Registrul Comerţului. Lipsa acestei menţiuni duce la nulitatea
titlului.
indicarea purtătorului cambiei sau numele celui căruia trebuie să i se facă plata,
sau la ordinul căruia trebuie făcută plata, adică numele beneficiarului sau beneficiarilor

9
Elena Drăgoescu, Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale,Editura D. Cantemir, Târgu
Mureş,2000, p106.
10
Normele cadru nr. 6/1994, privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de
credit cu cambii şi bilete la ordin
oricare dintre ei putând exercita cambia. Prin numele beneficiarului se înţelege numele şi
prenumele persoanei fizice aşa cum se află acestea înscrise în actul de identitate sau
denumirea persoanei juridice aşa cum se află aceasta înscrisă în Registrul Comerţului.
Lipsa acestei menţiuni duce la nulitatea titlului.
semnătura celui care emite cambia, respectiv a trăgătorului. Prin numele
trăgătorului se înţelege numele şi prenumele persoanei fizice aşa cum se află acestea
înscrise în actul de identitate sau denumirea persoanei juridice aşa cum se află aceasta
înscrisă în Registrul Comerţului. Semnătura trăgătorului trebuie să fie autografă,
manuscrisă şi redactată clar la sfârşitul textului cambiei.
indicarea datei şi locului emiterii. Cambia în care nu se arată locul unde a fost
emisă se consideră semnată în locul arătat lângă numele emitentului. Cambiile vor purta
menţiuni clare privind ziua, luna şi anul emiterii pentru a se putea calcula data scadenţei
şi pentru a permite constatarea capacităţii legale a semnatarilor în momentul aplicării
semnăturii pe titlu şi determinarea drepturilor semnatarilor privind acţiunea cambială de
regres şi de protest împotriva obligaţilor cambiali. Data emiterii trebuie să fie unica,
posibilă şi certă, chiar dacă pe cambie figurează mai mulţi trăgători. Locul emiterii trebuie
să figureze alături de data emiterii titlului. Dacă locul emiterii nu este indicat expres pe
titlu se va considera ca loc de emitere locul indicat lângănumele trăgătorului.
indicarea locului unde trebuie făcută plata. În cazul în care nu se specifică pe titlu
locul plăţii se consideră ca loc de plată a cambiei locul indicat lângă numele trasului, care
este în acelaşi timp şi loc de domiciliu al trasului.
indicarea scadenţei de plată, adică data la care trebuie plătită cambia sau altfel
spus, data la care cambia devine exigibilă. Scadenţa este unul din elementele definitorii
pentru ca un instrument să fie instrument de credit. Scadenţa trebuie să fie certă pentru
a nu-l obliga pe debitorul cambial să păstreze suma de plată fără limită de timp, fermă să
rezulte cu precizie din textul cambiei, unică şi posibilă adică scadenţa să nu fie anterioară
emiterii cambiei. Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor accepta în
operaţiile lor decât cambii care au indicatăscadenţa pe faţa titlului. Scadenţa poate fi:
la vedere, prin scadenţă la vedere nu trebuie să se înţeleagă că plata poate interveni
în ziua emiterii cambiei, pentru că însuşi termenul de scadenţă în dicţionar se defineşte
ca o perioadă de la data realizării tranzacţiei respective. Prin scadenţa la vedere, se
înţelege cătrasul nu primeşte un preaviz că urmează plata, ci plata făcându-se la
prezentarea cambiei sau în decurs de un an de la data emiterii. Un titlu de credit nu poate
avea scadenţa la vedere, mai exact scadenţa nu poate fi în ziua emiterii titlului. De aceea
pentru a nu se face confuzii, ar trebui să se introducă şi un termen minim de la data
emiterii, la care poate fi plătităcambia la vedere, aşa cum există termenul maxim de un
an de la data emiterii.;
la un anume timp de la vedere, caz în care scadenţa este determinată de data
acceptării, de data protestului sau pur şi simplu de date vizei, pusă de debitor pe cambie,
care atestă că posesorul s-a prezentat cu cambia la debitor. Dacă s-a omis precizarea
datei prezentării, acceptării sau a dresării protestului, atunci data de la care curge
termenul este ultima zi de înfăţişare, adică ultima zi a termenului de un an prevăzut pentru
scadenţa la vedere.
la un anume timp de la data emiterii, scadenţa fiind socotită la data corespunzătoare
din luna în care trebuie făcută plata;
la o dată fixă, cazul cel mai frecvent întâlnit şi care convine cel mai mult debitorului,
deoarece el are posibilitatea să-şi organizeze în aşa fel fluxurile băneşti încât să aibă la
scadenţă disponibilităţile necesare efectuării plăţii;
Cambia căreia îi lipseşte scadenţa se consideră plătibil la vedere. Cambiile
internaţionale pot fi grupate după mai multe criterii11:
11
Elena Drăgoescu, Relaţii valutare şi financiare internaţionale, Editura ”Dimitrie Cantemir”, Tg. Mureş,
2002
 1. După cum sunt sau nu însoţite de documente cambiile, sunt de 2 feluri:
- simple (sau libere)
- documentare
Cambiile simple sunt remise trasului şi circulă până la încasarea lor neînsoţite de
vreun document.
Cambiile documentare sunt cele la care se anexează documentele convenite de
parteneri privind expedierea mărfurilor. Ele se folosesc în cazul unui contract comercial,
fiind condiţionate de remiterea unor documente ce atestă expedierea şi calitatea mărfii.
Documentele care de regulă însoţesc cambiile sunt următoarele: copie după
factură, documente de transport, poliţa de asigurare, alte documente prevăzute în
contract.
În cazul când îi serveşte vânzătorului la încasarea mărfurilor, cambia documentară
este prezentă la plata cumpărătorului, prin banca exportatorului şi respectiv
corespondentului acesteia din ţara importatorului.
2. După modul în care este stipulată plata, cambiile pot fi:
- la vedere;
- la un anumit termen de la vedere;
- la o scadenţădeterminată.
Cambiile la vedere sunt plătibile de către tras la prezentarea lor de către deţinător
dar într-un interval de maxim un an. La lichidare trasul reţine cambia şi eventual
documentele însoţitoare.
Cambiile la vedere se utilizează curent, mai ales în relaţiile ţărilor care se află în
zona dolarului SUA şi a lirei sterline.
Cambiile plătibile la un anumit timp de la vedere se deosebesc de cele la vedere
prin aceea că plata intervine după avizul dat debitorului (trasului) ca urmare plata – avizul
se realizează prin prezentarea cambiei spre acceptarea cambiei spre acceptare, trasul,
în general banca importatorului, primind cambia de la corespondentul sau din ţara
exportatorului sau o prezintă iniţial importatorului (trasului), nu spre plată ci spre
acceptare, iar la un anumit termen de la acceptare remite spre plată cambia acceptată
însoţită de documente de livrare.
Scadenţa unei cambii la un anumit timp de vedere este determinată fie de data
acceptării fie de cea a protestului; iar în lipsa protestului acceptarea nedatată este
socotită faţă de acceptant ca fiind făcută în ultima zi a termenului prevăzut pentru
prezentarea spre acceptare.
Cambiile la o scadenţădeterminatăse mai numescşi cambii la termen. În cazul
cambiilor la termen (cu scadenţa la o zi fixată) documentele sunt remise trasului şi
eliberarea acestuia de către banca prezentatoare contra acceptării plăţii. Deci spre
deosebire de cambiile cu plată la un anumit termen de la vedere, cambiile la termen
îngăduie importatorului (trasului) săintre în posesia documentelor care-i permit ridicarea
mărfurilor, înainte de a le achita.
Exportatorul livrează marfa bazându-se pe încrederea în semnătura importatorului
prin care aceasta acceptă plata, deci prin care se angajează că la scadenţă îşi va onora
obligaţia.
3. După natura operaţiei ce a generat emiterea cambiei se disting:
- cambii comerciale;
- cambii financiare;
- cambii de complezenţă.
Cambiile comerciale – sunt acelea care au la bază o tranzacţie de vânzare –
cumpărare de mărfuri sau de prestări de servicii. Vânzătorul trage o cambie asupra
clientului său în scopul de a compensa creanţa sa. Aceste cambii însoţesc întotdeauna
un contract comercial pe credit, ele garantând plata sumei la scadenţa stabilită de
exportator.
 Cambiile financiare sau bancare – sunt cele generate de operaţii de credit bancar,
neavând la bază o tranzacţie comercială. Astfel în cazul unor acreditive deschise de bănci
în vederea acoperii importurilor pe credit, vânzătorii pot obţine dreptul, contra remiterii
documentelor, de a trage trate asupra băncilor importatorilor, care le acceptă. În felul
acesta banca acceptată se obligă ca, la scadenţă, să onoreze cambiile respective.
Cambiile bancare se mai utilizează în cazul în care o bancă comercială aflată în
poziţia de tras, acordă un credit cumpărătorului, cambie care este apoi remisă
vânzătorului. Cambiile financiare mai pot lua naştere şi prin relaţii interbancare.
Astfel, unele bănci obişnuiesc să tragă cambii la vedere asupra corespondenţilor
lor, centralelor sau unităţilor lor din alte ţări, la ordinul unor persoane fizice sau juridice,
fără ca din text să rezulte că ar avea la bază o tranzacţie comercială.
Cambiile de complezenţă sunt cele care nu rezultă din schimbul de mărfuri şi nici
nu sunt legate de acordarea creditelor bancare. De obicei, astfel de cambii se dau
reciproc de către firmele comerciale sau industriale care se află în strânsă legătură de
afaceri, în vederea obţinerii unui credit bancar prin scontarea lor.
Tot cambii de complezenţă, neavând o bază reală, sunt şi cele folosite fraudulos în
caz de faliment. Ele sunt trase de către o persoană aflată în strânse legături cu debitorul,
în scopul de a mări artificial pasivele debitorului insolvabil, astfel încât o parte cât mai
mare a activului rămas să treacă asupra deţinătorului cambiei, care o va împărţi cu
debitorul.
De aceea emiterea acestor cambii se urmăreşte şi se pedepseşte penal.
Cambia ia naştere prin emiterea ei de către trăgător, în baza unui raport comercial
şi juridic fundamental, de obicei contractul de vânzare-cumpărare internaţional sau
contractul de prestări servicii. Se încheie un contractul de vânzare-cumpărare între
clientul care va deveni tras în procesul cambial şi furnizorul său care este trăgătorul şi
între trăgător în calitate de client şi furnizorul său care va deveni beneficiar dacă acceptă
să fie plătit cu cambia respectivă. Dar la procesul cambial nu este obligatoriu să participe
toţi partenerii. Se poate emite cambia de către trăgător şi la ordinul său însuşi, caz în care
trasul îşi va plăti propriul furnizor şi nu pe furnizorul furnizorului său. După emiterea
cambiei, trăgătorul o menţine în portofoliul său de titluri de credit, dacă el este
beneficiarul sumei înscrisă în titlu, sau o predă beneficiarului de drept al dreptului de
creanţă.
Biletul la ordin este o hîrtie de valoare care îi conferă dreptul deţinătorului la o
sumă de bani. Biletul la ordin este reglementat prin Legea numărul 58/1934 care
corespunde principiilor fundamentale din Convenţia Internaţională de la Geneva din 7
iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin. Conform Legii
numărul 58/1934 modificată prin Legea numărul 83/1994 biletul la ordin se defineşte ca
fiind un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură în procesul creării
sale două persoane: subscriitorul sau emitentul şi beneficiarul. Titlul este creat de
subscriitor în calitate de debitor care se obligă să plătească o sumă de bani fixată, la
prezentare sau la un anumit termen unei alte persoane numităbeneficiar care are calitate
de creditor sau la ordinul acestuia.
Biletul la ordin se poate defini ca fiind un titlu de credit, sub semnătură privată, care
pune în legăturăîn procesul creării sale douăpersoane: subscriitorul sau emitentulşi
beneficiarul. Titlul este creat de subscriitor persoană fizică sau juridică în calitate de
debitor care se obligă să plătească o sumă de bani fixată, la prezentare sau la un anumit
termen unei alte persoane numită beneficiar care are calitate de creditor sau la ordinul
acestuia. Biletul la ordin este emis la cererea creditorului (beneficiarului), ca o
recunoaştere a datoriei debitorului. Biletul la ordin extern este tot un angajament de plată
având însă particularitatea că întotdeauna emitentul este importatorul iar beneficiarul este
exportatorul.
Biletul la ordin nu este decât o cambie simplificată, în care nu intervin decât două
persoane, pentru că trăgătorul este în acelaşi timp şi tras, adică cel care emite îşi dă de
fapt, lui însuşi, ordin de a plăti o sumă de bani unei anumite persoane. Această trăsătură
se evidenţiază în modul de redactare a biletului la ordin: “…voi plăti suma de…“ urmată
de semnătura emitentului debitor.
Conform articolului 104 al Legii numărul 58/1934 modificată prin Legea numărul
83/1994 avem următoarele condiţii de formă şi de fond obligatorii 12 pe care trebuie să le
îndeplinească un bilet la ordin şi care trebuie indicate pe faţa formularului:
denumirea de bilet la ordin, trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu;
promisiunea necondiţionată a emitentului de a plăti o anumită sumă de bani
determinată. Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor accepta decât
bilete la ordin cuprinzând formulele: „voi plăti” sau „mă oblig săplătesc”.
scadenţa plăţii este termenul la care biletul la ordin este exigibil şi trebuie plătit,
adică este operaţia prin care se stabileşte momentul la care debitorul se obligă să
efectueze plata. Scadenţa trebuie să fie unică, titlul cu scadenţe succesive fiind nul.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor accepta în operaţiile lor decât
bilete la ordin care au indicată scadenţa pe faţa titlului. Biletul la ordin căruia îi lipseşte
scadenţa se consideră plătibil la vedere. Din punctul de vedere al modului de scadenţare,
un bilet la ordin poate fi tras la fel ca o cambie.
locul unde urmează să se facă plata. În cazul în care nu se specifică pe titlu locul
plăţii, acesta se va considera a fi locul emiterii titlului, care este în acelaşi timp şi loc de
domiciliu al emitentului.
indicarea numelui aceluia căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata, adică
numele beneficiarului sau purtătorului biletului la ordin.
data şi locul emiterii; Biletul la ordin în care nu se arată locul unde a fost emis se
consideră semnat în locul arătat lîngă numele emitentului. Banca Naţională a României
şi societăţile bancare vor aplica aceleaşi dispoziţii aplicabile cambiei.
semnătura emitentului.
Având în vedere aceste elemente se poate aprecia căbiletul la ordin este o
promisiune scrisă, semnată de cel care se angajează (emitentul), prin care acesta îşi ia
obligaţia să plătească la vedere sau la termenul indicat, unei anumite persoane
(beneficiarul), sau la ordinul acestuia suma indicată. Putem trage concluzia că elementele
obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească un bilet la ordin sunt aceleaşi ca şi la
cambie, numai că într-un bilet la ordin nu va figura numele trasului şi acesta nici nu va
putea fi acceptant.
Biletul la ordin trebuie să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond obligatorii
emise Normele Cadru numărul 6/1994. Banca Naţională a României şi societăţile
bancare vor accepta în operaţiile lor numai bilete la ordin redactate în limba română.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare pot accepta şi bilete la ordin redactate
într-o limbă străină, luând măsurile necesare pentru reducerea riscurilor care ar putea
apare în urma operaţiilor efectuate cu aceste titluri.
În cazul biletului la ordin, emitentul se obligăpersonal de a plăti la scadenţăsuma din
titluşi tot ceea ce poate fi cerut în temeiul articolului 53 din Legea asupra cambiei şi
biletului la ordin. Posesorul biletului la ordin are o acţiune directă împotriva emitentului,
acesta fiind chiar din momentul emiterii titlului principalul obligat prin titlul respectiv spre
deosebire de tras care este obligat cambial sub condiţia acceptării.
Rezultă deci că atât în legea cambială cât şi în normele cadru se pune echivalenţă
între emitentul biletului la ordin şi trasul acceptant. Semnătura dată de emitent în
momentul luării angajamentului de plată are aceeaşi valoare şi importanţă ca şi

12
Normele cadru nr. 6/1994, privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de
credit cu cambii şi bilete la ordin.
semnătura dată de tras în momentul acceptării cambiei.
Beneficiarul mărfii neavând bani pentru a achita produsele cu care se
aprovizionează, emite biletul la ordin dacă furnizorul este de acord să primească pentru
mărfurile vândute, în loc de bani, acel bilet la ordin, clientul urmând să achite ulterior adică
la scadenţă, marfa furnizorului.
Emiterea biletului la ordin se realizează la valoarea nominală, ce rezultă de regulă
din vânzarea mărfurilor pe credit, dar şi din sume împrumutate, la care se adaugă
dobânda practicată între participanţii la relaţia de credit aferentă perioadei cuprinse între
momentul emiterii şi momentul scadenţei.
După emitere, biletul la ordin este remis beneficiarului care îl păstrează în portofoliul
său de titluri până la data avizării, sau până la data scadenţei, după caz. Biletul la ordin
trebuie avizat de către emitent în cazul în care el este plătit la un anume timp de la vedere.
Avizarea constă în scrierea pe faţă a biletului la ordin rubrica „ văzut” a numelui şi
prenumelui emitentului, datei la care emitentului i-a fost prezentat biletul la ordin,
semnăturii şi ştampilei emitentului. În acest caz termenul de plată curge de la data vizei
puse de emitent pe titlu.
Biletul la ordin se prezintă în două forme:
- biletul la ordin simplu
- biletul la ordin garantat
Biletul la ordin simplu este cel emis de o persoană care datorează cuiva o sumă de
bani, prin chiar emiterea şi înmânarea angajamentului de plată creditorului său, persoana
respectivă garantând, de fapt, plata sumei.
Biletul la ordin garantat este cunoscut în practică sub denumirea engleză de varant
(warrant). Garanţia semnării emitentului este asigurată prin dovada (recipisa) depunerii
unor mărfuri în depozit sau în gaj comercial.
Varantul este în general legat de existenţa unor magazii generale sau antrepozite,
unde comercianţii pot păstra mărfurile cumpărate sau pe cele pe care nu le-au putut vinde
imediat. La depozitarea mărfurilor, depozitarul emite un certificat de depozit, numit
recipisă varant, prin care îşi recunoaşte obligaţia de a restitui mărfurile primite sau
contravaloarea lor.
Cambiile şi biletele la ordin externe nu se deosebesc de cele naţionale prin formă ci
doar prin conţinut: locul plăţii se află într-o altă ţară decât aceea în care s-a emis
instrumentul; exprimarea lor este în valută, adicăîntr-o monedă străină cel puţin faţă de
unul din parteneri.
Pentru ca o cambie să-şi poată îndeplini rolul de diminuare şi chiar eliminare a
riscului de neplată în afacerile economice internaţionale este necesar ca operaţiunile de
emitere, transmitere şi acceptare a acesteia să fie făcute cu respectarea strictă a
legislaţiei în vigoare pentru ca instrumentul de plată să nu fie lovit de nulitate.
Din punct de vedere juridic, legea cambială aplicabilă cambiilor şi biletelor la ordin
externe este legea ţării unde se va efectua plata.
Cambiile şi biletele la ordin exprimate în valută se pot include în categoria devizelor.
Devizele sunt „titluri de credit pe termen scurt exprimate în valută şi reprezintă cel mai
important instrument de plată internaţional”13.
În legătură cu valuta în care poate fi emisă o cambie sau un bilet la ordin remarcăm
că, de regulă, ea este moneda ţării creditoare, unde trebuie să se şi facă plata. Dar se
poate emite titlul şi în valuta unei ţări terţe, cu plata în valuta ţării creditoare. Într-un astfel
de instrument de credit poate fi indicat şi cursul în baza căruia valuta înscrisă în titlu se
converteşte în valuta plăţii. În lipsa unei astfel de indicaţii se foloseşte cursul din ziua plăţii
existent la locul plăţii.

13
C-tin Floricel, (1998), Relaţii valutar financiare internaţionale, Ediţia a V-a, Editura Didactică şi
Pedagocică, Bucureşti, pag. 30
 Referitor la plata cambiei şi a biletului la ordin la scadenţă, trebuie menţionat faptul
că ea este cherabilă, nu portabilă, adică se realizează din iniţiativa deţinătorului, nu a
plătitorului, pentru că, fiind destinat circulaţiei, titlul trece din mânăîn mână, iar plătitorul
nici n-ar puteaşti cui să-i plătească.
Biletul la ordin este mult mai puţin utilizat în lichidarea creanţelor comerciale
internaţionale dar s-a extins utilizarea lui în ţara noastră. Dacă până în urmă cu câţiva ani
în România biletul la ordin nu se folosea deloc folosindu-se cu precădere cecul, în prezent
utilizarea acestui titlu este tot mai accentuată înlocuind cu succes utilizarea cecului şi a
altor instrumente de plată.

4.2 Cecul şi utilizarea lui în plăţile internaţionale

Cecul reprezintă un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării
sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Acesta este un înscris prin care
trăgătorul dă ordin băncii sale de a plăti în favoarea unui terţ o sumă de bani, de care
trăgătorul dispune.
Instrucţiune scrisă către o bancă de a plăti, din contul celui ce ordonă plata, o
anumită sumă de bani unei persoane specificate. Cecul poate fi emis cu condiţia ca
titularul contului (clientul băncii) să aibă suficiente fonduri în cont, pentru ca banca să îi
poată onora plăţile solicitate.
Părţile implicate în emiterea unui cec sunt :
- trăgătorul este persoana care emite (scrie) cecul, fiind titularul unui cont bancar
care va fi debitat când cecul va fi achitat ;
- beneficiarul este cel care va încasa cecul; acesta poate fi un terţ sau însuţi
trăgătorul, dacăare nevoie de numerar:
- trasul este întotdeauna banca unde trăgătorul îşi are deschis contul. Trasul este
un prestator de servicii care va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul are
suficient disponibil în contul său.
Crearea cecului :
- cecul poate fi :
- la ordinul trăgătorului însuşi, care se află şi în poziţia de beneficiar al cecului;
- tras pentru contul unui terţ;
- cecul nu poate fi :
- tras asupra trăgătorului însuşi, cu excepţia cecului tras între diferite stabilimente
ale aceluiaşi trăgător dar cu personalitate juridică diferită.
Transmiterea cecului
- Cecurile cuprinzând sau nu menţiunea „la ordin” pot circula prin gir.
- Cecurile cuprinzând menţiunea „nu la ordin” sau o expresie echivalentă sunt
transmisibile numai sub forma unei cesiuni de creanţă ordinară. (Operaţiune prin care
creditorul numit cedent transmite dreptul său de proprietate asupra cambiei altei
persoane numite cesionar).
aparţine trăgătorului care în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate
bancară, dă un ordin necondiţionat acesteia care se află în poziţia de tras, să plătească
la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent
aflat în poziţia de beneficiar.
Procurarea carnetelor de cecuri
- se efectuează în mod centralizat de către instituţia de credit centrală, care le
distribuie către toate unităţile teritoriale din subordine ,
- se cumpără de către clienţi de la ghişeele unităţilor bancare, unde îşi au deschise
conturile, plata făcându-se din contul de disponibilităţi ale solicitantului sau prin achitarea
în numerar,
- se completează „Comandă pentru cumpărare Cec” care trebuie să cuprindă :
- denumirea băncii trase şi adresa;
 - numele şi denumirea trăgătorului, adresa lui ;
- simbolul contului clientului, codul băncii trăgătorului Tipuri de cecuri:
* din punct de vedere al beneficiarului :
- cec nominativ ;
- cec la ordin ;
- cec nu la ordin ;
- cec la purtător ;
* după modul de încasare:
- ce obişnuit ( nebarat );
- cec barat ;
- bararea poate fi generală şi specială;
- se prezintă în vederea remiterii spre încasare numai la banca ce deserveşte
posesorul;
- cecul cu bararea generală poate circula prin girare şi este valabil în posesia
ultimului posesor;
- bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător sau în cursul
circulaţiei acestuia;
- bararea generală poate fi transformată în barare specială, bararea specială
neputându-se transforma într-o barare generală;
- intră în compensarea interbancară a plăţilor (Regulamentul Băncii Naţionale a
României nr.10/1994)
- cec certificat ;
- cec de călătorie :
- trăgătorul condiţionează plata de identitatea celor două semnături puse pe cec
de cumpărător – prima în faţa casierului în momentul procurării cecului; a doua în
momentul încasării în numerar sau achitării contravalorii unor bunuri şi servicii .
- suma este fixă, valoarea fiind pretipărită;
- criteriul de înregistrare îl constituie înscrierea şi numerotarea cecurilor astfel
încât fiecare filă de cec sa fie identificată după seria şi numărul înscrise pe acesta şi pe
cotorul carnetului;
- evidenta se ţine în contul în afara bilanţului - cecul de călătorie;
- serviciul „Participaţii, Titluri şi Hârtii de valoare din centrala băncii” va primi lunar
situaţiile răscumpărării cecurilor de călătorie de la sucursale;
- la unitatea bancară unde se prezintă un posesor al unui cec de călătorie spre
al încasa, persoanele desemnate să efectueze operaţiuni cu cecuri de călătorie vor
verifica:
- autenticitatea filei de cec
- existenţa şi identitatea semnăturilor
- existenţa semnăturii şi ştampila unităţii bancare care a eliberat fila de cec
- încasarea se face :
- numerar
- în cont ,caz în care cecul de călătorie este depus spre încasare împreună cu
un borderou întocmit de posesorul cecului în 3 exemplare (1 la referentul de ghişeu care
îl predă la contabilitatea proprie cu banda de control; 1 pentru creditarea contului
posesorului; 1 la posesor după ce referentul de ghişeu l-a semnat si stampilat pe verso).
- arhivarea se face zilnic;cecurile de călătorie răscumpărate prin virament se vor
preda pe bază de proces – verbal compartimentului de casierie unde se vor arhiva ca
formulare cu regim special:
- copiile xerox, ale cecurilor de călătorie primite ca anexe O.I.S. de debitare, se
vor preda zilnic cu proces – verbal, compartimentului de casierie pentru arhivare la
cotoarele originalelor;
* în funcţie de părţile angajate în derularea plăţilor :
 - cec personal ;
- cec circular (bancar) este titlu de credit la ordin, emis de către o societate
bancară asupra unei unităţi bancare
-plata– „la vedere” în 30 zile de la data emiterii;
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească unitatea bancară emitentă a cecului
circular (tras
şi trăgător):
- eliberarea unei autorizaţii speciale de la Banca Naţionalăa României;
- existenţa la societatea bancară a sumelor de la primitorii cecurilor circulare
depunerea la Banca Natională a Romaniei a unei cauţiuni (40%)

4.3 Operații ce se realizează cu instrumentele de plată

Acceptarea este angajamentul luat de către tras, faţă de orice posesor legitim de a
plăti cambia la scadenţă. Trasul nu este obligat prin lege să accepte dar, dacă acceptă,
el devine debitorul (obligatul) principal.
Prezentarea cambiei la acceptare poate fi facultativă, putând fi făcută oricând după
scadenţă, sau obligatorie, atunci când trăgătorul indică expres în titlu acest fapt, fixând
sau nu, un termen pentru prezentare sau atunci când cambia este plătibilă la un anume
timp de la vedere, în termen de un an de la data emiterii. Prezentarea la acceptare poate
fi făcută oricând, dacă trăgătorul nu a fixat un termen pentru prezentare, dar nu mai târziu
de data scadenţei. Prezentarea la acceptare poate fi făcută atât de posesorul cambiei,
cât şi de orice deţinător al ei, la domiciliul trasului înţelegându-se prin domiciliu locul unde
acesta îşi are locuinţa sau sediul.
În temeiul articolului 25 din Legea numărul 58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin, trăgătorul poate interzice în cambie prezentarea spre acceptare, afară numai de
cazul în care cambia este plătibilăla un terţsau este plătibilăîntr-o altălocalitate decât
aceea a domiciliului trasului, sau dacă este plătibilă la un anume timp de la vedere. El
poate de asemenea să stipuleze că prezentarea spre acceptare nu va putea avea loc
înaintea unei anume date.
Acceptarea este o operaţie care reprezintăo manifestare de voinţăprin care trasul
consimte să-şi asume obligaţia cambială de a plăti suma şi devine astfel parte în raportul
juridic cambial. Prin prezentarea la acceptare, trăgătorul dobândeşte certitudinea că dacă
trasul a acceptat, înseamnă că va plăti suma. Dacă trasul nu acceptă, înseamnă că
trăgătorul va plăti el însuşi.
Termenul de prezentare spre acceptare se fixează prin indicarea unei date
calendaristice sau a unui interval de timp. Formula obligaţiei de prezentare spre
acceptare nu este stabilită prin lege deci se pot utiliza formule la alegere, cu condiţia să
exprime clar voinţa autorului.
Sub aspect formal, acceptarea se exprimă prin cuvîntul “acceptat“, “accept“ sau un
alt cuvânt echivalent scris pe titlu, urmat de semnătura trasului acceptant sau mai simplu
doar prin semnarea titlului pe faţă în partea stângă sus. Semnătura trebuie să fie scrisă
de mînă. O semnătură tipizată aplicată cu parafă sau sigiliu nu este valabilă. Simpla
semnătură a trasului pusă pe faţa efectului de comerţ este socotită acceptare. O chitanţă
semnată de tras prin care recunoaşte datoria trasă asupra sa, nu poate fi considerată ca
acceptare şi nu poate produce efectele legale ale acceptării. Acceptarea prin înscris
separat este doar o promisiune de plată fără valoare cambială. Acceptarea nu poate fi
revocată decât dacă este radiată ceea ce înseamnă că ea nu mai poate reveni după ce
trasul a restituit titlul şi astfel acceptarea a devenit irevocabilă.
Obligaţia trasului de a plăti cambia asumată prin acceptare este valabilă şi în situaţia
în care trăgătorul este declarat în stare de faliment, chiar dacă acceptantul nu a cunoscut
acest lucru în momentul acceptării.
Acceptarea se poate referi la toată suma înscrisă (acceptare fără rezerve) sau
numai la o anumită parte din sumă, care este valabilă şi obligă pe acceptant în limitele
acestei acceptări (acceptare restrînsă). O condiţie a operaţiei de acceptare este ca
aceasta să fie necondiţionată. Acceptarea condiţionată este considerată refuz de
acceptare. Dar acceptarea condiţionată nu se confundă cu acceptarea parţială.
Acceptarea plăţii de către tras, la un alt termen decît cel stipulat de trăgător, nu constituie
o acceptare condiţionată, deoarece obligaţia de a plăti nu este subordonată unui
eveniment viitor şi incert, ci constituie o acceptare cu termen, care este perfect valabilă,
întrucît termenul nu împiedică obligaţia de a lua naştere ci amînă numai executarea.
Prin acceptarea sa, trasul îşi asumă o obligaţie comercială chiar dacă nu are calitate
de comerciant. Acceptantul contracteazăfaţăde beneficiar o obligaţie personală şi directă.
Acceptarea îl face pe tras principalul obligat cambial sau cu alte cuvinte trasul
devine debitorul principal.
Trasul are posibilitatea de aşterge acceptarea înainte de a restitui înscrisul. Totuşi,
în situaţia în care acceptarea a fost adusă la cunoştinţa posesorului, printr-un înscris, în
raportul juridic dintre acceptant şi cel căruia i s-a comunicat înscrisul, acceptarea rămîne
irevocabilă iar ştergerea acceptării nu mai produce efecte.
Acceptarea este o operaţie specifică sporirii garantării plăţii cambiei, cambia fiind o
obligaţie de plată, ea ne având sens în cazul biletului la ordin, pentru că el este un
angajament de plată şi deci o dată ce biletul la ordin este o promisiune scrisă, semnată
de cel care se angajează (de emitent ),îşi ia obligaţia să plătească la vedere sau la
termenul indicat beneficiarului suma înscrisă pe titlu nu mai este necesar semnarea încă
o dată a biletului la ordin de aceeaşi persoană adică reasumarea obligaţiei de plată. De
aceea în toate lucrările de specialitate în care este prezentată operaţia de acceptare, se
vorbeşte de operaţia de acceptare a cambiei şi nu de operaţia de acceptare a cambiei şi
a biletului la ordin.
Acceptarea este o operaţie specifică şi oportună numai cambiei, deoarece cambia
este emisă de trăgător, care poate avea şi calitate de beneficiar, şi prin această operaţie
îl obligă şi pe trasul debitor să devină obligat cambial. Trasul plătitor căruia i se prezintă
efectul de comerţ spre acceptare se consideră că până în acel moment este străin de
raportul cambial deoarece în cazul cambiei semnătura acestuia nu apare nicăieri pe titlu
iar acceptarea înseamnă de fapt semnarea titlului de către trasul plătitor.
Girul sau andosarea Forma bine determinată a cambiei şi biletului la ordin precum
şi termenul în care devin scadente sunt condiţii atât pentru asigurarea caracterului „lichid”
cât şi pentru garantarea plăţii. Totuşi în legislaţia şi practica cambială există posibilitatea
accentuării acestor trăsături prin diferite operaţii facultative. Una din aceste operaţii este
şi girul care se materializează pe verso-ul efectului de comerţ, din această cauză purtând
şi numele de andosare, formula prin care se transmite cambia este: „ plătiţi la ordinul lui
...” după care urmează data şi semnătura girantului şi constă în transmiterea titlului unui
creditor pentru acoperirea unei datorii, dacă acesta este de acord să primească în locul
banilor, cambia respectivă. O cambie sau un bilet la ordin poate fi girat(ă) pentru gajarea
la ordinul unei bănci pentru obţinerea unui împrumut. Spre deosebire de scontarea
cambiei, când noul beneficiar sau deţinătorul tratei devine banca scontatoare, iar la
scadenţă banca urmează să încaseze banii de la tras, beneficiarul primind în momentul
scontării valoarea nominală a cambiei mai puţin taxa scontului, în cazul girării pentru
gajare, noul beneficiar sau deţinătorul cambiei rămâne ultimul beneficiar, cel care depune
cambia la bancă pentru andosare. La scadenţa cambiei, beneficiarul se va prezenta la
tras pentru a primi suma înscrisă pe cambie. Dacă încasează suma din cambie, giratorul
gajist este obligat să restituie girantului surplusul care depăşeşte propria sa creanţă, iar
dacăgirantul îi achită creanţa, el trebuie să restituie cambia, aceasta putând şterge girul
în garanţie.
Dacă pe cambie este înscrisă de trăgător menţiunea „nu la ordin” sau „nu prin gir”
cambia nu poate fi transmisă decât prin cesiune. Dacă menţiunea „nu la ordin” a fost
inserată de către un girant, cambia nu se transformă într-un titlu nominativ şi clauza
respectivă exonerează de garanţie girantul respectiv, el asumându-şi responsabilitatea
cambială faţă de girantul său imediat, dar nu şi faţă de ceilalţi giranţi succesivi. Girantul
se poate exonera atât de răspunderea de acceptare cât şi de cea de plată prin înscrierea
pe cambie „fărăgaranţie”, „fără obligado”, „fără responsabilitate cambială”, „fără regres”.
Dacă din modul de redactare al clauzei nu rezultă clar dorinţa exonerării numai de
una dintre obligaţiile de garanţie, se consideră că exonerarea cuprinde ambele obligaţii.
Girantul care s-a exonerat de obligaţia de garantare a acceptării şi a plăţii are rolul unui
cedent, garantând doar existenţa creanţei, el dobândind un drept autonom faţă de
debitorii cambiei, deci nu este vorba de o cesiune.
Girantul care s-a descărcat de răspunderea pentru plată nu are nici o răspundere
chiar dacă cambia a fost acceptată. Dacăa inserat o clauzăde descărcare de
responsabilitate pentru acceptare, el nu răspunde decât în cazul refuzului plăţii la
scadenţă şi deci faţă de el este exclus regresul ca urmare a procesului de ne-acceptare.
Chiar dacă posesorul a dresat protestul de ne-acceptare, el este obligat săprezinte din
nou la scadenţăcambia trasuluişi săadreseze protestul pentru neplată.
De toate aceste clauze nu poate beneficia decât girantul care le-a înscris în girul
său. Restul giranţilor care vor să beneficieze de acelaşi drept trebuie să insereze şi ei
aceste clauze în girul lor, cambia care conţine această clauză poate circula mai departe
prin gir, însă girantul beneficiar al acestei clauze este exonerat de orice răspundere faţă
de giranţii ulteriori.
Se poate gira însă o cambie şi numai prin procură, încasare sau garanţie, cazuri în
care nu se produce transmiterea proprietăţii titlului. Semnătura dată pe cambie constituie
elementul esenţial şi indispensabil pentru validitatea girului. Orice neregularitate a
semnăturii are drept efect invaliditatea obligaţiei cambiale şi provoacă întreruperea şirului
de giruri.
Girul poate să nu conţină numele girantului, în acest caz girul se numeşte în alb şi
constă doar din semnătura girantului.
Girul poate fi făcut în folosul trasului, trăgătorului sau beneficiarului dar şi al
avalistului. Dacă o cambie a fost girată trasului şi acesta a acceptat cambia, el devine
creditor-debitor,
apare confuzia şi deci cambia este fără valoare pentru el. Totuşi trasul acceptant
devenind beneficiar de gir înainte de scadenţă poate gira din nou cambia. Trasul ne-
acceptant nu are calitatea de debitor cambial şi devine creditor faţă de girant.
Dacă cambia este girată trăgătorului, la scadenţă aceasta are acţiune numai
împotriva trasului acceptant, pentru că el devenind debitor – creditor faţă de giranţi,
aceştia sunt eliberaţi.
Dacă cambia este girată unui girant anterior, acesta pierde acţiune împotriva
giranţilor succesivi, el devenind un obligat în regres faţă de ei.
Girul trebuie făcut asupra întregii sume înscrise în cambie, girul parţial este nul.
Efectul esenţial al girului este transmiterea drepturilor izvorâte din cambie şi anume:
dreptul de a protesta şi recurge la procedura executivă asupra debitorului şi la acţiunea
de regres împotriva debitorilor de regres precum şi dreptul de a transmite cambia prin gir
sau a o constituii în garanţie.
Girul produce şi efectul de a atrage răspunderea girantului pentru acceptarea şi
plata sume. Ca un efect al acestei garanţii, în cazul refuzului de acceptare sau plată a
cambiei de către tras, beneficiarul final poate exercita dreptul de regres contra tuturor
obligaţiilor cambiali. Această garanţie are un caracter solidar şi succesiv.
În cazul cambiei documentare sau când cambia este însoţită de documentele
necesare pentru obţinerea mărfii expediate pentru a cărei plată s–a emis cambia,
posesorul dobândeşte odată cu cambia şi dreptul de garanţie şi de dipoziţie asupra
documentelor anexate cambiei.
 Dacă pentru o creanţă garantată cu ipotecă, privilegiu sau gaj, s-a prevăzut prin
actul de creanţă sau de constituire a garanţiei că debitorul a subscris cu orice titlu şi în
orice calitate, cambii, zisele siguranţe garantează aceste efecte de comerţ şi se transmit
cu ele beneficiarilor succesivi prin simplul fapt al girului fărăaltăformalitate.
Un alt efect pe care îl produce girul este legitimarea creditorului. Girurile false sau
cuprinzând semnături ale unei persoane incapabile, nu întrerup şirul de giruri şi nu
înlătură cu nimic regularitatea formală a acestuia. Pentru a putea exista o legitimare
formală trebuie să existe un şir neîntrerupt de giruri. Şirul de giruri poate părea întrerupt
dacă la un moment dat nu mai apare ca girant primitorul titlului în baza girului anterior.
Neexistând raporturi cambiale între girant şi girator, girantul nu este ţinut de obligaţia
de garanţie şi giratorul nu are împotriva sa acţiunea cambială de regres în caz de refuz
de acceptare sau neplată din partea trasului.
Girul după protest apare în cazul în care cambia are dreptul să circule prin gir şi
după scadenţă însă numai până la dresarea protestului de neplată sau până la expirarea
termenului pentru dresarea acestui protest. Girul efectuat după protest sau după
expirarea termenului pentru dresare lui nu mai produce efectele normale ale girului. Girul
făcut după protest trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate ale girului obişnuit
putând fi plin sau în alb.
Cu cât un instrument circulă mai mult prin andosare, cu atât este mai sigură
achitarea lui la scadenţă, deci calitatea acestuia este mai bună. În cazul andosării,
cambiaşi biletul la ordin apar ca mijloc de circulaţie şi de plată. Girul este o formă de
garanţie personală a plăţii preţului sau a creditelor.
Avalul Potrivit Legii numărul 83/1994 privind cambia, biletul la ordin şi cecul, biletul
la ordin, are pe lângă calitatea de titlu de credit negociabil şi instrument de plată, şi
calitatea de instrument de garantare a plăţii, garanţia fiind asigurată de faptul că acesta
este titlu executoriu de drept. Aceasta înseamnă că, nu trebuie obţinut pe cale
judecătorească dreptul de executare silită a debitorului, ci după înaintarea protestului de
către creditor, fără formalităţi complicate, se trece la executarea silită a debitorului chiar
pe baza titlului semnat de el. Dar pentru a spori gradul de garanţie a plăţii, în cazul în
care partenerii nu au mai avut relaţii comerciale, sau în cazul scontării biletului la ordin
de către o bancă comercială, există o serie de operaţii facultative, printre care se află şi
avalul. Avalul este o formă de garanţie de drept cambial, concretizată în obligarea
cambială a unei bănci sau a unei alte persoane, având drept scop garantarea unei alte
obligaţii cambiale.
Deşi semnarea biletului la ordin de către emitent realizează în mod obişnuit o
garantare solidă a plăţii sumei menţionată într-un titlu de credit, totuşi valoarea garanţiei
încorporate în titlu se poate spori prin adăugarea obligaţiei unei terţe persoane. Această
obligaţie cambială având drept scop garantarea unei alte obligaţii cambiale se numeşte
aval14. Importanţa acestei operaţii constă în faptul că la scadenţă în caz de neplată a
emitentului, deci dacă ultimul beneficiar nu poate să-şi încaseze dreptul de creanţă înscris
în titlul respectiv, acesta se poate întoarce împotriva giranţilor şi a avaliştilor în ordinea
aleasă de el. Deci operaţiunea de avalizare generează două raporturi: unul între avalist
şi avalizat (cel pentru care se dă avalul) şi unul între avalist şi deţinătorul biletului la
ordin, raport care este pur cambial.
Avalul este o formă de garanţie personală, dată de către o persoană numită avalist,
care garantează obligaţia de plată a avalizatului pentru suma menţionată pe titlu sau
pentru o parte din ea. Pentru a putea da un aval, avalistul trebuie să aibă capacitate
juridică deplină. Avalul poate fi dat de un terţ, neparticipant la procesul cambial respectiv,
sau de un semnatar al biletului la ordin care poate fi un girant pentru că el nu este obligat

Pătrăşcanu V., Sechelarie O, Titluri de credit în comerţul internaţional, Editura Scrisul

14

Românesc, Craiova, 1975

cambial numai faţă de cei care dobândesc titlul ulterior semnăturii sale. Avalistul este
obligat să indice persoana pentru care dă avalul şi suma, în cazul în care suma este mai
mică decât cea înscrisă pe titlu. Avalul poate fi dat pentru emitent, sau pentru un girant.
Dacă avalul nu arată pentru cine a fost dat, se consideră că a fost dat pentru emitent.
Instrumentul avalizat se remite beneficiarului.
Aceeaşi persoană poate beneficia de mai multe avaluri, dar între avaliştii care
garantează pentru aceeaşi persoană nu există nici un fel de raporturi cambiale, ci numai
raporturi de drept comun. Lichidarea raporturilor dintre coavalişti se face după principiile
dreptului comun privind pe codebitorii solidari.
Mecanismul operaţiei de avalizare a cambiilor și a biletelor la ordin se desfăşoară
după cum urmează: dupăce plătitorul l-a emis, instrumentul de credit este prezentat
avalistului pentru ca acesta să îl semneze în locul specificat pe titlu pentru această formă
de garanţie. Biletele la ordin și cambiile avalizate sunt transmise beneficiarului, care are
acum o garanţie mai puternică că la scadenţă îşi va încasa creanţa.
Denumirea acestei operaţii rezultă din faptul că ea se face în partea de jos a titlului
de credit. În rubrica rezervată avalului, se completează numele sau denumirea avalistului,
semnătura acestuia, numele sau denumirea avalizatului, precum şi data la care s-a dat
avalul. Este însă suficientă şi doar semnătura avalistului care, în general, se pune pe faţa
titlului, în stânga jos. Printr-o asemenea semnătură, deţinătorul unui instrument avalizat
poate să-şi revendice drepturile ce le are (dacă la scadenţa plăţii emitentul nu poate sau
refuză plata), atât faţă de giranţi, cât şi faţă de avalist, în orice ordine doreşte.
Avalul poate fi făcut nu numai pe titlu ci şi pe un act separat. El se exprimă prin
formula “pentru aval”,“pentru garanţie” sau o formulă echivalentă, urmată de semnătura
avalistului. Este însăsuficientă şi doar semnătura avalistului care, în general, se pune pe
faţa titlului, în stânga jos. Printr-o asemenea semnătură, deţinătorul unei cambii avalizate
poate să-şi revendice drepturile ce le are (dacă la scadenţa plăţii trasul nu poate sau
refuză plata), atât faţă de trăgător şi giranţi, cât şi faţăde avalist, în orice ordine doreşte.
Dacăavalistul plăteşte instrumentul în cazul în care plătitorul a refuzat plata, el devine
debitor de regres adică are dreptul de a se întoarce împotriva celui garantat, precum şi
împotriva tuturor celorlalţi obligaţi cambial.
Avalul este de regulă o operaţie nebancară. Dar pentru o mai mare siguranţă a
încasării plăţii la scadenţă, mai ales dacă până la acel moment nu au mai existat relaţii
de afaceri între partenerii participanţi la mecanismul cambial, beneficiarul poate cere
avalizarea instrumentului de către o bancă cu bonitate recunoscută. În cazul avalului
bancar cea care semnează titlul este banca garantă care se obligă prin această
semnătură să plătească, dacă emitentul biletului la ordin nu va achita suma respectivă la
scadenţă.
Avalul se poate acorda pentru garantarea unui credit comercial sau a unui credit
bancar.
Scontarea Dacă deţinătorii de cambii sau bilete la ordin au nevoie de lichidităţi, pot
să andoseze titlurile pe care le deţin, băncilor comerciale pentru a-şi încasa dreptul de
creanţă. Implicarea directă a băncilor comerciale în operaţiunile cu efecte de comerţ are
loc prin operaţiunea de scontare. În urma acestei operaţiuni banca scontatoare va deveni
beneficiarul instrumentului, deci ea va încasa la scadenţă suma menţionată pe titlu. În
situaţia în care emitentul plătitor este client al altei societăţi bancare, instrumentele vor
putea fi admise la scont, numai dacă sunt avalizate integral de societăţile bancare care-l
deservesc pe debitor, avaluri date în favoarea emitentului, iar aceste societăţi bancare
sunt agreate de banca comercială scontatoare.
Un aport important la reducerea termenului de încasare a produselor executate şi
serviciilor prestate pentru exportator, şi-l pot aduce băncile comerciale prin promovarea
creditului de scont care se materializează în scontarea cambiilor şi a biletelor la ordin în
valută.
 La scontare pot ajunge deci efecte de comerţ atât în moneda debitorului, cât şi într-
o terţă monedă. Banca scontează efectele în moneda sa naţională, ceea ce înseamnă
că mai întâi valoarea nominală trebuie recalculată, adică transformată din valută în
monedă naţională, în principiu la cursul zilei existent la bancă (dacă în titlu nu s-a prevăzut
expres un curs de schimb).
Pentru a putea fi scontate de către banca exportatorului, cambiile şi biletele la ordin
deţinute de exportator trebuie avalizate de banca importatorului, banca scontatoare
acoperindu- se astfel împotriva riscului de neâncasare.
În contractele de scont se va stipula faptul că în cazul în care la scadenţă debitorul
principal nu achită suma înscrisă în titlu, banca va iniţia acţiunea cambială directă
împotriva avalistului, fără a renunţa însă la dreptul de regres împotriva clientului său.
Astfel, după constatarea refuzului de plată a obligatului principal printr-un act de protest,
banca va iniţia acţiunea cambială de regres împotriva beneficiarului titlului sau împotriva
avalistului, care va achita el însuşi sumele datorate băncii. Ca urmare expunerea băncii
dintr-un credit de scont este faţă de debitorul principal, faţă de clientul care a solicitat
operaţiunea de scontare-beneficiarul titlului, cât şi faţă de avalist, în cazul titlurilor
avalizate.
În cazul titlurilor avalizate, banca comercială va înştiinţa în prealabil avalistul pentru
notificarea debitorului plătitor că banca este noul deţinător al titlului respectiv. În cazul
refuzului la plată a unui titlu avalizat de o altă societate bancară, unitatea bancară
teritorială care a scontat titlul, pentru a-şi putea recupera suma, se va îndrepta în primul
rând către avalist care este cel mai solvabil dintre obligaţii cambiali.
Din punct de vedere economic, operaţia de scontare reprezintă avansarea unei
sume de bani de către banca comercială, deţinătorului, la primirea titlului de credit, prin
care se garantează plata unor mărfuri sau servicii la o dată ulterioară. Avansând o sumă
de bani, banca percepe o dobândă pentru perioada rămasă până la scadenţă15.
Din punctul de vedere al deţinătorului titlului, scontarea este operaţia de
transformare în bani, prin intermediul băncilor comerciale, a unei creanţe înaintea
scadenţei, pentru care se achită o dobândăcorespunzătoare perioadei rămase până la
scadenţădenumitătot agio sau taxa scontului.
Din punct de vedere al băncii, scontarea este operaţiunea prin care, în schimbul
unui efect de comerţ, cambie sau bilet la ordin, banca pune la dispoziţia trăgătorului,
respectiv beneficiarului, valoarea titlului înaintea datei de scadenţă a acestuia, în
schimbul unei sume de bani, numită agio sau taxa scontului. Agio pe care îl reţine banca
comercială, reprezintă o însumare valorică a taxei scontului şi a comisionului perceput de
bancă pentru operaţiunea de scont, deci:

AGIO=SCONT+COMISION

Scontul se calculează după relaţia:

S = V * Ts * Nz ( Nl )
360 *12 * 100

unde:
S – valoarea scontului
V – valoarea nominală a cambiei sau biletului la ordin Ts – taxa scontului exprimată
în procente
Nz – numărul de zile rămase între data scadenţei şi data scontării

Elena Drăgoescu, Relaţii valutare, financiareşi de credit internaţionale, Editura Dimitrie

15

Cantemir, Târgu Mureş, 2000, p 353

 Nl – numărul de luni rămase între data scadenţei şi data scontării 360 - numărul de
zile ale anului bancar
12 - numărul de luni ale anului bancar
În cazul scontării, pe lângă taxa scontului sau agio unele bănci mai reţin de la tras
cu titlu de garanţie, un procent din valoarea nominală a efectelor de comerţ scontate, iar
la scadenţă se restituie această garanţie reţinută trasului dacă acesta a plătit. Această
operaţie este justificată de asemănarea operaţiunilor de scontare cu operaţiunile de
creditare. Dar cambiile şi biletele la ordin sunt prin natura lor instrumente de garantare,
deci dacă o bancă deţine un astfel de titlu care este prin natura lui, titlu executoriu de
drept, nu trebuie să ia măsuri suplimentare de garanţie.
În cazul scontării, pe lângă taxa scontului sau agio unele bănci mai reţin de la tras
cu titlu de garanţie, un procent din valoarea nominală a efectelor de comerţ scontate, iar
la scadenţă se restituie această garanţie reţinută trasului dacă acesta a plătit. Această
operaţie este justificată de asemănarea operaţiunilor de scontare cu operaţiunile de
creditare. Dar cambiile şi biletele la ordin sunt prin natura lor instrumente de garantare,
deci dacă o bancă deţine un astfel de titlu care este prin natura lui, titlu executoriu de
drept, nu trebuie să ia măsuri suplimentare de garanţie.
Agio sau taxa scontului este reţinut în momentul avansării sumei de către banca
comercială. Taxa scontului depinde de raportul dintre cererea de scontare formulată de
beneficiarii titlurilor şi posibilităţile băncilor comerciale de a veni în întâmpinarea
solicitanţilor.
Mecanismul operaţiei de scontare presupune o serie de operaţii şi anume:
prezentarea instrumentului de plată, cambia sau biletul la ordin, unei bănci comerciale
scontatoare. Banca comercială prin intermediul unui ofiţer de credite verifică situaţia
financiară a clientului şi dacă titlul a fost corect întocmit, după care dacă nu există o
situaţie de refuzare a plăţii, banca comercială intră în posesia titlului iar beneficiarul
primeşte suma înscrisă în cambie sau în biletul la ordin, mai puţin taxa scontuluişi
comisionul.
Operaţia de scontare a biletului la ordin este puţin diferită de operaţia de scontare a
cambiei, în sensul că, în cazul biletului la ordin în care nu intervin niciodată decât două
persoane, emitentul şi beneficiarul, remiterea titlului spre scontare la banca comercială
nu o poate face decât beneficiarul. În cazul cambiei în care deţinătorul titlului poate fi
beneficiarul atunci el este cel care remite titlul spre scontare la banca comercială. Dar
deţinătorul cambiei poate fi şi trăgătorul dacă ordinul de plată este dat pentru el însuşi,
caz în care remiterea titlului spre scontare o face trăgătorul care are şi calitatea de
beneficiar.
Pentru evitarea riscului de scontare a unor titluri semnate de persoane fizice
neautorizate de firmele pe care le reprezintă, unităţile bancare teritoriale care îl deservesc
pe plătitor, au obligaţia de a verifica semnăturile şi amprenta ştampilei, confruntând
specimenul de semnături cu copia xerox a titlului.
Conform articolului numărul 3 din legea bancarănumărul 58/1998, din punct de
vedere al băncilor, scontul este asimilat creditului, ca un angajament de achiziţionare a
unui titlu ce încorporează o creanţă, iar potrivit articolului numărul 56 din aceeaşi lege,
toate operaţiunile de creditşi garanţii trebuie consemnate în documente contractuale,
unităţile bancare teritoriale care acceptă titluri în vederea scontării, vor încheia cu clienţii
lor, beneficiari ai titlurilor, contracte de scont.
În contractele de scont se va stipula faptul că în cazul în care la scadenţă debitorul
principal nu achită suma înscrisă în titlu, banca va iniţia acţiunea cambială directă
împotriva acestuia, fără a renunţa însă la dreptul de regres împotriva clientului său. Astfel,
după constatarea refuzului de plată a obligatului principal printr-un act de protest, banca
va iniţia acţiunea cambială de regres împotriva beneficiarului titlului sau împotriva
avalistului, care va achita el însuşi sumele datorate băncii. Ca urmare expunerea băncii
dintr-un credit de scont este faţă de debitorul principal, faţă de clientul care a solicitat
operaţiunea de scontare-beneficiarul titlului, cât şi faţă de avalist, în cazul titlurilor
avalizate.
Scontarea este o operaţie negociabilă iar dacă există cele mai mici dubii asupra
certitudinii încasării sumei la scadenţă, banca are dreptul şi obligaţia de a nu accepta să
sconteze efectele în cauză restituindu-le beneficiarilor care vor semna de primire pe
originalul cererii de scontare ce se păstrează în bancă. Restituirea titlurilor se va face cu
cel puţin opt zile lucrătoare înainte de scadenţă, pentru a da beneficiarului timpul necesar
în vederea acţionării împotriva obligaţilor cambiali adică persoanelor care şi-au asumat
obligaţia în mod solidar cu debitorul, potrivit legii.
Deşi este o operaţie pe care băncile o efectuează în virtutea atribuţiilor statutare,
scontarea efectelor de comerţ nu este absolut obligatorie pentru băncile comerciale, ele
putând refuza achiziţionarea unor astfel de titluri mai ales în perioada de criză economică,
când încasarea la scadenţă a creanţelor respective devine nesigură. Băncile scontează
de preferinţă cambii şi bilete la ordin de prim rang, adică cele care reprezintă obligaţii ale
unor firme solide, cu bonitate recunoscută, ale căror posibilităţi de plată nu prezintă
riscuri. De asemenea sunt scontate cu dobândă mai mică efectele de comerţ acceptate
sau garantate de marile bănci (cunoscute sub denumirea de accepte bancare)16:
Scontarea cambiei şi biletului la ordin se efectuează în limita unor plafoane de
plasamente în titluri scontate care se comunică trimestrial de centrala băncii pe fiecare
sucursală judeţeană. Sucursalele judeţene pot defalca plafoanele respective pentru
activitatea proprie şi pentru sucursalele şi agenţiile din subordine.
În ziua stabilită de comun acord cu beneficiarul titlului, banca efectuează scontarea
propriu- zisă, calculând în plus dobânda echivalentă cu dobânda aferentă creditelor
curente pe termen scurt şi comisionul de gestiune calculat la valoarea creditului. Dar
banca scontează numai suma de plată înscrisă în rubrica special rezervată pe faţa titlului,
urmând ca dobânda şi comisionul să fie decontate de către client prin cec sau ordin de
plată.
În vederea încasării la scadenţăa valorii cambiilorşi biletelor la ordin exprimate în
lei, unitatea bancară care a primit titlul la scont îl va remite la plată băncii debitorului
plătitor, adică trasului în cazul cambiei, respectiv emitentului în cazul biletului la ordin, pe
circuit bancar, în timp util, astfel încât titlul să poată fi achitat la data plăţii.
Rescontarea Operaţia de rescontare este tot o operaţie de creditare bancară dar
este o operaţie derulată între bănci, banca centrală creditează banca comercială care a
scontat titlul respectiv. În acest caz cea care va lua iniţiativa plăţii, adică cea care va cere
la scadenţă plata este banca centrală. În urma rescontării banca comercială scontatoare
nu se exonerează de calitatea de obligat cambial, astfel că la scadenţă dacă debitorul
nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată, banca centrală se poate întoarce împotriva tuturor
obligaţilor cambiali, inclusiv împotriva băncii comerciale.
Termenul de rescontare sugerează că este vorba de o scontare care se repetă,
adică de o cumpărare a titlului de credit de către o bancă de rang superior celei care a
efectuat scontarea.
Prin rescont, băncile comerciale împrumută direct lichidităţi de la banca centrală
căreia îi cedeazăîn schimb cambiile sau biletele la ordin pe care le deţin în portofoliul lorşi
pe care le-au obţinut din operaţiunile de scont.
Mecanismul operaţiei de rescontare constă în achiziţionare la vedere, de către
băncile centrale sau de către băncile de rang superior băncilor comerciale scontatoare a
efectele de comerţ deja scontate de acestea, BNR jucând un rol pasiv de a răspunde
acestor solicitări, rolul activ avându-l băncile comerciale care iniţiază operaţiunile de

Elena Drăgoescu, Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Editura Dimitrie Cantemir,
16

Târgu Mureş, 2000, p 355

rescontare.
Dar dacă mecanismul scontării cambiei este puţin diferit de mecanismul scontării
biletului la ordin, în cazul rescontării nu apar diferenţieri. Atât cambia cât şi biletul la ordin
sunt girate de banca comercială care a scontat titlul respectiv, la ordinul băncii
rescontatoare.
Operaţia de rescontare se realizează ca şi în cazul operaţiei de scontare, la valoarea
nominală a titlului de credit, diminuată însă cu taxa oficială a scontului, corespunzătoare
perioadei rămasă până la scadenţă.
Formula după care se determină valoarea rescontului este aceeaşi cu formula după
care se determină taxa scontului cu singura deosebire că se înlocuieşte taxa scontului
aplicată la scontare cu taxa rescontului denumită şi taxa oficială a scontului aplicată la
rescontare. În urma operaţiei de rescont, deţinătoarea efectului de comerţ este banca
centrală denumită şi bancă rescontatoare care îl va încasa la scadenţă de la tras în cazul
cambiei sau de la emitent în cazul biletului la ordin.
Taxa rescontului este mai mică decât dobânda percepută de bancă . Deci pentru o
bancă comercială aflată în lipsă de lichiditate i-ar fi mai avantajos să-şi resconteze
portofoliul de efecte de comerţ decât să apeleze la un credit . De asemenea taxa oficială
a scontului sau taxa de rescont percepută de banca centrală este mai mică decât taxa
scontului percepută de băncile comerciale. Diferenţa se datorează faptului că băncile
comerciale reţin taxa scontului în urma scontării cambiilor sau biletelor la ordin de către
agenţii economici şi plătesc taxa oficială a scontului în cazul în care rescontează efectele
de comerţ la Banca Naţională a României. Pentru a obţine un profit în urma acestor
operaţii cât şi pentru a-şi suporta cheltuielile de funcţionare, banca comercială trebuie să
perceapă de la clienţi o taxă mai mare decât cea pe care o plăteşte ea însăşi cu ocazia
rescontării.

CAPITOLUL 5
MODALITĂȚI DE PLATĂ INTERNAȚIONALE

În cadrul tranzacților internaționale cu parteneri din țări diferite conform prevederilor

contractuale, plata contravalorii mărfurilor sau servicilor se poate face imediat sau la o
dată ulterioară, respectiv la o anumită scadență, ceea ce presupune acordarea unui
credit. În general plățiile în numerar au scăzut foarte mult fiind înlocuite de modalități de
plată internaționale.
Spre deosebire de mijloacele de plată, modalitățile de plată nu pot fi folosite ca atare
pentru stingerea unor datorii, ci doar pentru a pune în mișcare valute sau devize. Deci
emiterea acestora nu îl eliberează de datorie pe debitorul plătitor.
Prin modalități de plată întelegem mecanismul sau procedura prin care
contravaloarea mărfurilor sau a serviciilor se poate transmite de importator la exportator.
Printre modalitățile de plată internaționale avem:
- Ordinul de plată;
- Incassoul;
- Acreditivul;
- Scrisoarea comercială de credit;
- Viniculația.
Folosirea modalităților de plată se stabilește între parteneri și este condiționată de
gradul de încredere între parteneri, de gradul de solvabilitate și lichiditate al
cumparatorului și de nevoia vânzătorului de a încasa cât mai repede și pe cât posibil
integral, valoarea mărfurilor exportate sau a serviciilor prestate cât și a costurilor bancare
pt. folosirea unei anumite modalități de plată comparativ cu alta.
5.1 Ordinul de plată extern
Ordinul de plată extern reprezintă înscrisul prin care banca importatorului, la cererea
clientului său, dă ordin băncii sale atunci când are bani în cont, să plătească o sumă de
bani exportatorului în banca cel deservește pe acesta. Prin natura lui ordinul de plată este
revocabil, adică poate fi anulat de importator până în momentul în care beneficiarul
(exportatorul) intră efectiv în posesia banilor.
Ordinul de plată se caracterizează prin faptul că iniţiativa în efectuarea plăţii revine
debitorului, nu presupune un angajament bancar faţă de debitor şi poate fi revocabil până
în momentul în care se virează suma beneficiarului. Caracterul revocabil al ordinului de
plată este o expresie a voinţei ordonatorului şi nu este însoţit de un angajament bancar
privind virarea sumei către beneficiar.
În principiu, ordinul de plată se poate utiliza pentru plăţile internaţionale, în cazul în
care între creditor şi debitor există o creanţă certă, formată înainte de momentul în care
se dă dispoziţia de plată sau o obligaţie de plată a debitorului. De asemenea, ordinul de
plată se mai foloseşte dacă raporturile comerciale între creditor şi debitor se bazează pe
încrederea şi pe respectarea obligaţiilor reciproce.
Prin intermediul ordinului de plată se decontează cheltuielile de transport, navlu,
comisioane, contrastalii, bonificaţii, taxe vamale, asistenţă tehnică, rate la importurile de
maşini şi utilaje primite pe credit comercial şi avansurile din contractele comerciale
internaţionale.
Ordinul de plată poate fi:
- Simplu.
- Documentar-banca ce efectuează plata are obligația de a nu onora plata decât
dacă exportatorul prezintă documente justificative conform cu instrucțiunile primite de la
banca ordonatoare.
Printre elementele o.p.-ului regăsim: Denumirea o.p.-ului, emitentul, banca
emitentului, beneficiarul și banca acestuia, suma de plată, descrierea sau obiectul plății,
semnătura emitentului, clauze.
Ordinul de platăfolosit pe plan intern este un instrument de plată. Comparativ cu
acesta, ordinul de plată extern este modalitate de plată.
Fiind o modalitate derulată din iniţiativa importatorului, ordinul de plată este
revocabil, adică ordonatorul poate anula dispoziţia de plată dată băncii sau poate
modifica instrucţiunile de plată date băncii.
Pentru anularea riscului de neplată, exportatorul îi poate cere importatorului ca
odată cu emiterea ordinului de plată să emită şi o cambie, care nu poate fi anulată sau
modificată până la data plăţii.

5.2 Acreditivul documentar

Acreditivul documentar este una dintre cele mai sigure modalităţi de plată şi
reprezintă un angajament prin care banca importatorului denumită emitentă sau
ordonatoare, pe baza dispoziţiei de plată irevocabilă dată de importator denumit
ordonator, se obligă să ţină la dispoziţie şi să plătească în momentul primirii documentelor
ce atestă livrarea mărfii, prin banca exportatorului denumită plătitoare sau notificatoare,
contravaloarea mărfurilor exportate, precum şi să-l analizeze prin banca exportatorului
sau printr-o altă bancă corespondentă.
Din punct de vedere al siguranţei, exportatorul are încredere că va încasa
contravaloarea mărfurilor livrate sau a serviciilor prestate, dacă îşi va îndeplini condiţiile
cerute de acreditiv, importatorul este sigur căîşi va primi mărfurile iar plata către
exportator se va face doar după livrarea mărfurilor şi cu respectarea tuturor condiţiilor din
acreditiv iar banca emitentă îşi sporeşte încrederea în importator prin gajul asupra
documentelor de livrare. De asemenea ambii parteneri au încredere în bancă pentru
îndeplinirea angajamentului asumat, deoarece nici o bancă nu-şi va periclita prestigiul şi
încrederea acordată de clienţi. În plus, băncile preferă acreditivul documentar deoarece
au siguranţa că se respectă destinaţia creditului acordat, din punct de vedere al
documentelor transmise de exportator.
Pe plan internaţional schimburile de mărfuri durează un timp mai îndelungat. Astfel,
de când exportatorul livrează marfa şi până când importatorul poate dispune de ea, trece
un anumit interval de timp care generează interese contradictorii între cei doi parteneri
externi. Pe de o parte vânzătorul doreşte să-şi obţină contravaloarea mărfii exportate în
momentul livrării, iar pe de altă parte cumpărătorul care doreşte să plătească marfa
numai după ce intră efectiv în posesia sa.
Pentru rezolvarea acestor interese contradictorii, trebuie să intervină o bancă în
care ambii parteneri să aibă încredere şi care să-i garanteze pe de o parte exportatorului
că-şi va încasa contravaloarea mărfurilor exportate dacă şi el la rândul său şi-a îndeplinit
obligaţiile contractuale iar pe de altă parte să-i garanteze şi importatorului că îşi va primi
mărfurile dorite. Pentru acest scop, se poate utiliza ca modalitate de plată acreditivul
documentar.
Acreditivul documentar exprimă un angajament ferm al băncilor în efectuarea
plăţilor independent de contractul comercial internaţional. Independenţa acestui
mecanism de plată rezultă din faptul că obligaţiile băncilor participante la decontarea prin
creditiv documentar provin din clauzele înscrise în acreditiv şi nu din tranzacţia
comercială reglementată prin contractul comercial internaţional.
Reprezintă cea mai costisitoare modalitate de plată, dar totuși cea mai intens
folosită la nivel internațional pt. că oferă siguranță ambelor parteneri, astfel importatorul
stie că va primi mărfurile respective la timp și conform contractului iar exportatorul știe că
dacă îndeplinește obligațile contractuale își va putea încasa banii.
Acreditivul dă posibilitatea acordării unui credit documentar ce apare sub forma unei
plăți prealabile livrării mărfurilor. Prin acest credit documentar înțelegem angajamentul
prin care o bancă se obligă în numele unui client (ordonator) să facă plata direct sau să
autorizeze o altă bancă să facă plata în favoarea beneficiarului indicat de ordonator.
Trăsături:
□acreditivul documentar reprezintă o tranzacţie separată de vânzările sau de alte
prevederi din contractele comerciale internaţionale;
□ băncile nu sunt în nici un fel implicate sau obligate la contracte, chiar dacă în
acreditiv se includ referiri la contracte;
□ angajamentul unei bănci să plătească, să accepte trate, să negocieze documente
şi/sau să îndeplinească orice obligaţii prin acreditiv nu poate fi subiectul unei reclamaţii
sau invocări a ordonatorului rezultând din relaţiile sale cu Banca emitentă sau cu
beneficiarul;
□ beneficiarul nu se poate prevala de relaţiile contractuale existente între bănci sau
între ordonator şi banca emitentă
Clauze:
□ denumirea şi adresa băncii emitente din străinătate care deschide acreditivul sau
la ordinul căreia se deschide acreditivul;
□ denumirea şi adresa băncii care confirmă sau deschide acreditivul la ordinul unei
bănci;
□ numărul de ordine al acreditivului documentar;
□ numele şi adresa importatorului din contract;
□ numele şi adresa exportatorului din contract;
□ condiţiile în care beneficiarul acreditivului poate primi un credit documentar;
□ suma în valută care reprezintă obiectul acreditivului documentar;
□ termenele intermediare şi finale de valabilitate a acreditivului documentar;
□ descrierea mărfii pentru care se deschide acreditivul şi preţul în valută al
mărfurilor;
 - enumerarea documentelor de expediţie care se vor prezenta de către exportator
după livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor la bancă în vederea decontării.
Părțile implicate în derularea acreditivului sunt:
- Importatorul sau ordonatorul fiind cel care dă instrucțiuni băncii sale să deschidă
acreditivul pe baza condiților contractuale.
- Banca emitentă sau ordonatoare fiind ceea care deschide acreditivul.
- Banca avizatoare fiind ceea care înștiințează clientul (exportatorul) de deschiderea
acreditivului.
- Exportatorul sau beneficiarul fiind cel care expediază mărfurile și depune la bancă
documentele întocmite în conformitate cu condițile din acreditiv.
Pt. ca un acreditiv să fie valabil, el trebuie să conțină următoarele elemente:
1. Elemente definitorii – cele 4 părți implicate în derularea acestuia:
- Data și locul emiterii.
- Data și locul expirării valabilității.
2. Documente sau elemente obligatorii – trebuie specificate în acreditiv, factura și
documentele de transport în cazul anumitor condiții de livrare, este specificată și polița
de asigurare.
3. Elemente referitoare la etapa de utilizare a acreditivului ce conțin instrucțiuni
pentru banca avizatoare legate de modalitatea efectivă de rambursare:
- Importatorul înaintează băncii scrisoarea de deschidere a acreditivului însoțită de
o copie a contractului.
- Notifică banca exportatorului cu care are relații de corespondență de deschidere a
acreditivului transmițândui o copie a cererii de deschidere a acreditivului.
- Banca exportatorului îl anunță pe acesta de deschiderea acreditivului și îi transmite
o copie a scrisorii.
- Importatorul depune actele necesare la bancă.
După domiciliere, acreditivul se grupează în acreditiv domiciliat în ţara
importatorului, acreditiv domiciliat în ţara exportatorului şi acreditiv domiciliat într-o terţă
ţară.
Domicilierea unui acreditiv constă în stabilirea locului de plată, respectiv indicarea
ţării, a localităţii şi a băncii la al cărui sediu se va efectua plata sumei prevăzute în
acreditiv sau se vor achita cambiile care se referăla mărfuri livrate la export.
Acreditivul domiciliat în ţara importatorului se caracterizează prin faptul că
beneficiarul (exportatorul) încasează suma cuvenită pentru mărfurile livrate, după ce
banca importatorului a primit de la banca exportatorului documentele menţionate în
acreditiv, a efectuat verificarea lor şi a constatat că sunt îndeplinite prevederile
contractuale.
Acreditivele domiciliate în ţara exportatorului se deosebesc prin faptul că
valoarea mărfurilor livrate se achită în momentul prezentării şi verificării documentelor de
expediţie la banca locală. Prin această variantă, exportatorul încasează contravaloarea
mărfurilor livrate sau a serviciilor prestate imediat după depunerea documentelor de
export şi verificarea lor de către banca locală. Această variantă este cunoscută sub
numele de acreditiv la vedere.
Acreditivele domiciliate într-o terţă ţară se acceptă în cazul în care din anumite
cauze se evită domicilierea în ţările părţilor. Beneficiarul este avizat de deschiderea
acreditivului de o bancă locală, însă suma care face obiectul acreditivului se plăteşte de
o bancă dintr-o ţară terţă. Banca din ţara exportatorului poate să plăteascădocumentele
primite în contul acreditivului, în cazul în care banca din ţara terţă, unde este deschis
acreditivul, este agreată, iar acreditivul se va lichida între băncile respective.
Clasificarea acreditivului:
1. D.p.d.v. al angajamentului asumat (operațional):
a. Acreditiv revocabil este acel tip de acreditiv ce poate fi modificat sau chiar anulat
în perioada de timp de la deschiderea acreditivului și până în momentul în care
documentele sunt validate de bancă și se efectuează plata de către banca emitentă, la
cererea importatorului, fără acordul prealabil a beneficiarului, pe toată durata de la
deschiderea acreditivului şi până la prezentarea documentelor de export la banca
plătitoare. Exportatorii trebuie să evite un astfel de acreditiv deoarece se pot confrunta
cu modificări sau chiar cu anularea lui fără să fie anunțați.
b. Acreditiv irevocabil reprezintă acel tip de acreditiv care nu poate fi anulat sau
modificat de către banca emitentă în timpul valabilităţii sale fără acordul tuturor
participanţilor, banca este obligată în mod irevocabil să efectueze plata dacă condițiile
prevăzute în acesta sunt respectate. Pentru a fi irevocabil trebuie să conțină înscris în
mod express acest lucru, modificarea acreditivului irevocabil se poate face doar cu
acordul ambelor părți indicate, datorită siguranței lui acest tip de acreditiv este cel mai
folosit în tranzacțiile comerciale internaționale. În acest caz, banca emitentă se obligă să
accepte trate trase de beneficiar asupra sa, dacă a fost stipulată acceptarea lor, să-şi
asume răspunderea pentru acceptarea şi plata cambiilor la scadenţă, dacă prin acreditiv
s-a menţionat ca ele să fie trase asupra ordonatorului acreditivului, să plătească tratele
trase la termen fără drept de recurs împotriva trăgătorului, caz în care în acreditiv s-a
stipulat negocierea cambiilor.
2. D.p.d.v. a certitudinii de plată:
a. Acreditiv neconfirmat – este acel tip de acreditiv ce se derulează între banca
importatoruluiși banca exportatorului fară a implica garantarea acestuia de o terță bancă.
b. Acreditiv confirmat – acesta este utilizat în situația în care exportatorul și banca
sa nu au suficientă încredere în banca importatorului și astfel solicită unei terțe bănci să
garanteze plata (derularea acreditivului). Acest tip de acreditiv presupune blocarea de
resurse financiare atât între importator și banca sa cât și între banca importatorului și
banca terță confirmatoare.
3. D.p.d.v. al domicilierii:
a. Acreditiv domiciliat la banca importatorului – în acest caz exportatorul nu va putea
încasa contravaloarea contractului decât după ce documentele ajung și sunt verificate de
banca importatorului. Dezvantajul acestui acreditiv îl reprezintă întarzierea în încasarea
fondurilor și eventual riscul de neplată.
b. Acreditiv domiciliat la o bancă terță – apare în situația în care cele două părți
implicate nu sunt de acord cu deschiderea și derularea acreditivului prin intermediul
propriilor bănci.
c. Acreditiv domiciliat la banca exportatorului – acesta presupune încasarea
contravalorii documentelor după verificarea lor de către banca exportatorului, astfel
scurtânduse timpul de încasare a banilor de catre exportator.
Acreditivul de negociere, sau utilizat prin negociere, este acel acreditiv domiciliat în
ţara cumpărătorului, deci acreditivul este plătit la ghişeele unei bănci străine şi priveşte
mărfuri livrate cu plata cash. Prin domiciliere se înţelege banca, din oraşul, ţara în care
ea se află şi la care se va efectua plata., respectiv o bancă din ţara cumpărătorului, de
regulă banca ordonatoare.
Acest tip de acreditiv prezintă neajunsul că, vânzătorul nu-şi poate încasa creanţa
numai după ce documentele ce atestă livrarea mărfii vor ajunge la banca străină şi vor fi
controlate de către aceasta. Astfel se prelungeşte durata în care vânzătorul îşi poate
încasa banii.
Exportatorul, beneficiar al unui acreditiv domiciliat în străinătate, adică în ţara
cumpărătorului, poate să-şi mobilizeze şi să-şi încaseze cât mai repede creanţa în
moneda sa naţională, înainte de ajungerea documentelor la banca plătitoare străină,
negociind (scontând) cambia trasă asupra băncii ordonatoare la o bancă locală, de regulă
banca sa, dar va suporta cheltuielile de negociere care depind de taxa scontului.
Acreditivul utilizabil prin acceptare este domiciliat tot în ţara importatorului dar se
referă la mărfuri livrate pe credit. Pe baza creditului acordat importatorului, exportatorul
trage trate nu asupra importatorului ci asupra unei bănci, de regulă a băncii importatorului.
Banca importatorului are obligaţia să accepte cambiile trase asupra ei, transformând
astfel acceptul comercial într-un accept bancar care se poate sconta mai uşor la orice
bancă.
O altă formă a acreditivului documentar este acreditivul utilizabil prin cambii care se
foloseşte atunci când exportatorul nu are suficientă încredere în importator, nu au mai
avut relaţii de afaceri sau nu îl cunoaşte suficient de bine. În acest caz, exportatorul trage
cambii nu asupra importatorului ci asupra băncii plătitoare, prin aceasta obţinându-se un
angajament irevocabil, deci şi o mai mare siguranţă că exportatorul îşi va încasa
contravaloarea mărfurilor livrate dacă documentele prezentate sunt în concordanţă cu
acreditivul şi cu Regulile şi uzanţele internaţionale uniforme privind acreditivele
documentare, sau a efectuat livrarea în condiţiile şi în termenii stabiliţi de cumpărător.
4. D.p.d.v. al momentului de plată:
a. Acreditiv plătibil la vedere – în acest caz plata se face imediat după verificarea
documentelor, termenul teoretic de plată este de 2 până la 5 zile din momentul depunerii
documentului. Aceasta perioadă este necesară băncii pentru a putea verifica daca au fost
respectate condițile contractuale.
b. Acreditiv plătibil la termen – în acest caz plata nu este inițiată dupa prezentare și
validarea documentelor, ci la o dată fixă stabilită de părți independentă de termenul de
valabilitate al acreditivului. Acest tip de acreditiv permite importatorului să beneficieze de
o perioadă de grație în timp ce exportatorul, este sigur că își va primii banii.
Alte tipuri de acreditive:
a. Acreditiv netransferabil – acesta este acreditivul clasic, care nu poate fi transferat
unui nou beneficiar.
b. Acreditiv transferabil – acesta trebuie să conțină în mod express clauza de
transfer adică faptul că beneficiarul poate da dispoziție ca acreditivul să fie transferat total
sau parțial unu alt beneficiar sau la o altă bancă.
În funcție de transferabilitatea acreditivului pot fi:
1. Acreditiv transferabil în favoarea unui alt beneficiar – acesta permite transferul
către un nou beneficiar cu respectarea condiților și termenelor prevăzute în acreditivul
inițial. Acest tip apare deseori atunci când exportatorul are îndoieli că poate onora
contractul și dorește un astfel de acreditiv pentru a avea ca variantă de rezervă
transferarea acreditivului către un alt furnizor.
2. Acreditiv transferabil de la o bancăla alta – În acest caz beneficiarul poate
săcearăca plata acreditivului să se efectueze printr-o altă bancă decat ceea la care a fost
deschisă, în general se recomandă folosirea unei bănci cu care banca beneficiarului să
aibă relații de corespondență.
Mecanismul derulării plăţii prin acreditiv presupune mai multe etape:
1 Se încheie contractul de vânzare–cumpărare între importator şi exportator în care
trebuie prevăzută ca modalitate de plată acreditivul documentar, banca confirmatoare,
precum şi documentele necesare importatorului
2 Importatorul dă dispoziţie băncii sale deschiderea acreditivului prin semnarea
ordinului de deschidere a acreditivului. Cu această ocazie, importatorul completează
formularele DPVE (Dispoziţie de Plată Valutară Externă) şi CDA (Cerere de Deschidere
Acreditiv ) în conformitate cu documentele prezentate la plată de ordonator, cu clauzele
din contractul extern, cu normele şi uzanţele bancare externe precum şi cu celelalte
prevederi şi norme valutare în vigoare.
Formularele sunt utilizate şi se completează de către rezidenţi, titulari de conturi
valutare şi ai obligaţiei de plată care dispun plăţi externe de orice natură către nerezidenţi
efectuate prin transferurui bancare în afara teritoriului României, creditarea unui cont pe
care un nerezident îl deţine la o bancă din România sau ridicări de valută sub formă de
numerar în vederea efectuării unor plăţi externe.
Formularele se întocmesc de ordonator în 4 exemplare, în limba română şi sunt
depuse la ghişeul unităţii bancare unde se dispune plata. Cele 4 exemplare ale
formularelor, vor avea următorul circuit:
- exemplarul nr. 1 rămâne în posesia unităţii bancare căreia I se ordonă plata
- exemplarul nr. 4 se restituie ordonatorului
- exemplarele nr. 2 şi 3 se transmit la sucursala Băncii Naţionale a României din
raza teritorială a unităţii bancare prin care se dispune plata externă.
În maxim 5 zile lucrătoare de la data transmiterii informaţiilor, formularele se vor
prezenta însoţite de documentaţia aferentă la unitatea bacară a importatorului care va
efectuat plata externă, pentru deschiderea efectivă a acreditivului.
3 Banca emitentă verifică continutul CDA din punct de vedere al normelor bancare
și juridice interne si internaționale, apoi redactează textul acreditivului, notifică băncii
exportatorului deschiderea acreditivului și remite spre confirmare băncii confirmatoare
documentul.
4 Banca confirmatoare după primirea acreditivului ii verifică autenticitatea,
analizează termenele si conditiile acestuia si-l confirmă, respectiv își asumă
angajamentul de plată independent de angajamentul băncii emitente.
5 După primirea acreditivului confirmat, banca exportatorului se asigură si ea la
rîndul ei de autenticitatea acreditivului, analizează termenele si conditiile acestuia și-l
informează în primul rând pe exportator despre deschiderea acreditivului si îi cere
confirmarea clauzelor din acreditiv cu cele din contractul comercial și în al doilea rând
înștiințează banca emitentă că exportatorul a luat la cunoștință deschiderea acreditivului
6 exportatorul verifica ca toate condițiile stipulate de importator în acreditiv sunt în
conformitate cu prevederile contractului comercial internațional încheiat de ei și pot fi
îndeplinite în intervalul de timp stipulat. Apoi îi confirmă băncii concordanţa datelor din
acreditiv cu clauzele contractuale exportatorul livrează marfa in conditiile specificate în
contract și cu termenul de valabilitate al acreditivului şi obţine documentele cerute în
acreditiv
7 exportatorul depune documentele referitoare la livrarea mărfurilor la banca sa,
însoțite de un efect de comerț tras asupra băncii emitente/corespondente sau a
importatorului, cu o valoare nominală egală cu cea a acreditivului
8 banca exportatorului după primirea documentelor de la exportator controlează
concordanţa documentelor cu prevederile din acreditiv şi dacă sunt conforme, le remite
băncii ordonatoare împreună cu efectul. În cazul acreditivului utilizabil prin acceptare,
dacă documentele sunt conforme, trasul acceptă efectul de comerț și-l returnează
exportatorului care-l poate încasa imediat prin scontare sau la scadență. În cazul
acreditivului utilizabil prin negociere, banca emitentă autorizează banca notificatoare sau
o altă bancă agreată să negocieze documentele și să-i plătească beneficiarului efectul
tras asupra băncii emitente.
9 banca importatorului remite documentele importatorului care astfel poate intra în
posesia mărfurilor.

5.3 Scrisoarea comercială de credit

Scrisoarea comercială de credit este o modalitate de plată asemănătoare
acreditivului şi constă într-un document prin care banca importatorului, denumită banca
emitentă, la ordinul clientului său, importator, se angajează irevocabil faţă de exportator
să onoreze cambiile trase de exportator nu asupra importatorului ci asupra băncii
acestuia, prin plată dacă acestea sunt la vedere sau prin acceptare dacă sunt la termen,
cu condiţia ca tratele respective să fie însoţite de documentele indicate în scrisoarea de
credit, documente care să ateste livrarea mărfii.
Unii autori consideră scrisoarea comercială de credit o variantă a acreditivului
documentar, fiind utilizată cu precădere ca modalitate de plată în tarile cu influenta
bancara anglo-saxona Anglia, Japonia, S.U.A. Australia şi alte ţări care au adoptat
sistemul bancar anglo-saxon.
Ea reprezintă un document (modalitate de plată) prin care banca emitentă se
angajează în mod irevocabil față de exportator, să efectueze plata (să onoreze cambiile
trase asupra ei de către acesta), fie prin plata (dacă tratele sunt la vedere) sau prin
acceptare (dacă tratele sunt la termen) cu condiția că, odată cu tratele, să fie prezentate
și documentele menționate în scrisoarea de credit prin care se atestă expedierea mărfii
(să se respecte condițiile cuprinse în textul scrisorii). Documentele, însoțite de cambii,
sunt prezentate băncii emitente, până la o anumită dată, specificată în scrisoarea de
credit.
Spre deosebire de acreditiv, scrisoarea de credit este domiciliată întotdeauna în
străînătate, la sediul băncii emitente din țară importatorului sau dintr-o țară terță. Această
înseamnă că exportatorul trebuie să aștepte plata până la sosirea documentelor și a
cambiilor la sediul băncii emitente, perioada în care el acordă, de fapt, un credit
cumpărătorului, chiar în cazul în care tratele sunt la vedere. Pentru a încasa imediat
contravaloarea mărfurilor livrate, exportatorul trebuie să sconteze cambiile, după
acceptarea lor de către banca emitentă a scrisorii de credit, urmând că la scadență să se
prezinte la încasare ultimul posesor al cambiilor. Tot spre deosebire de acreditiv,
scrisoarea de credit nu presupune acoperirea cu fonduri a angajamentului de plata chiar
în momentul emiterii ei. Deci, pentru importator este o formulă mai avantajoasă decât
acreditivul.
Plata prin scrisoare de credit comercială prezintă siguranță atât pentru exportator,
care are în acest sens angajamentul irevocabil al băncii emitente, cât și pentru importator,
deoarece onorarea cambiilor se face numai cu dovedirea prin documente a îndeplinirii
obligațiilor vânzătorului.
Mecanismul derulării scrisorii de credit comerciale urmează pașii:
-1- încheierea contractului comecial internațional, cu plata prin scrisoarea de credit
comercială;
-2- importatorul încheie cu banca să un contract, prin care această este autorizată
să emită scrisoarea de credit, angajându-se față de exportator să onoreze cambiile trase
asupra să. Banca va face plata din contul importatorului sau dintr-un credit acordat
acestuia;
-3- banca importatorului trimite scrisoarea de credit comercială direct exportatorului,
autorizandu-l să tragă cambii asupra să;
-4- la primirea scrisorii de credit exportatorul expediază marfă și obține documentele
necesare încasării prețului;
-5- exportatorul trimite documentele însoțite de cambii la banca emitentă a scrisorii
de credit, la primirea cărora, această va face plata imediat (în cazul cambiilor la vedere)
la ordinul băncii indicate de către exportator că beneficiar, sau le va acceptă prin semnare
(cazul cambiilor la termen), urmând că acestea să devină liber negociabile, conform
dreptului cambial;
-6- banca emitentă remite importatorului documentele de expediție a mărfii pentru
că această să între în posesia mărfurilor ajunse la destinație/ stația de destinație.
Avantajele utilizării acestui instrument constau în ușurinta realizării operațiunii,
costul ei este mai redus decât cel al unui acreditiv documentar obișnuit (dacă scrisoarea
nu este exercitată), facilitează eșalonarea livrărilor, având termen de valabilitate, permite
cunoașterea datei până la care părțile sunt angajate, plățile parțiale sunt deduse din suma
totală pentru care a fost deschisă.
 5.4 Incassoul documentar
Reprezintă documentul prin care exportatorul transmite băncii sale documentele ce
dovedesc expediția marfurilor conform contractului, documente care la rândul lor sunt
transmise către banca importatorului și care le pune la dispoziția acestuia după achitarea
contravalorii lor.
Acesta mai este întalnit și sub denumirea de documente contraplată deoarece
presupune ca exportatorul să-și încaseze mărfurile livrate, înainte ca importatorul să le
recepționeze.
Părțile implicate:
- Trăgătorul – vânzător, exportator.
- Banca exportatorului.
- Banca importatorului – ceea care încaseaza în mod direct banii.
- Trasul – importatorul.
În funcție de gradul de încredere dintre parteneri, incassoul documentar poate fi:
- Documente contra-plată – acesta presupune eliberarea documentelor către
importator, numai după efectuarea plății.
- Documente contra-acceptare – acesta presupune că documentele vor fi eliberate
după ce importatorul accepta o trată.
- Documente contra-angajament-acesta presupune că documentele vor fi eliberate
în schimbul unui angajament de platăemis de către importator.
În cazul incassoului, băncile nu își asumă nici o responsabilitate, dacă importatorul
nu efectuează plata, astfel nu reprezintă nici o masură asiguratorie pt. exportator.
Principalele avantaje ale incassoului sunt rapiditatea cu care exportatorul poate
încasa bani, dar și costurile mici ale comisioanelor bancare.
Principalul dezavantaj îl reprezintă riscul de neplată.
Incasso este o modalitate de plată reglementată prin „Publicaţia numărul 322” din
cadrul Regulilor uniforme privind încasările emise de Camera Internaţională de Comerţ
de la Paris în anul 1979.
Prin iniţierea plăţii prin incasso, exportatorul, după ce a livrat mărfurile
importatorului, transmite băncii sale documentele comerciale prin care dovedeşte că şi-a
îndeplinit obligaţiile contractuale şi dă instrucţiuni băncii sale de a încasa o anumită sumă
de la importator în schimbul acelor documente, banca remiţându-le importatorului spre
plată, prin banca importatorului sau îi încredinţează băncii sale documentele financiare
trase asupra importatorului, (titlurile de credit) spre a le încasa.
Incasso este acea modalitate de plată prin care angajamentul plăţii şi-l asumă
importatorul pe baza contractului comercial, banca sa implicându-se doar la remiterea
documentelor, fără garanţia de a efectua plata respectivă.
Incasso este o modalitate de plată care comparativ cu acreditivul documentar şi cu
scrisoarea de credit este mai puţin sigură (dar este mai sigură decât ordinul de plată),
deoarece băncile nu se implică la garantarea plăţii, rolul lor este doar de a vehicula
documentele dar pe de altă parte este mai uşor de realizat şi implică cheltuieli mai puţine.
De aceea această modalitate de plată se utilizează când partenerii comerciali se
cunosc, când există încredere între parteneri, când importatorul are bonitate recunoscută
la extern, când marfa care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare internaţională
este mai puţin competitivă la extern, în scopuri promoţionale pe pieţele ţărilor a căror
legislaţie comercială impune pentru importul anumitor mărfuri utilizarea incasso-ului sau
când legislaţia comercială a ţării nu permite pentru operaţiunile respective altă modalitate
de plată ori conţine restricţii referitoare la alte modalităţi de plată.
Deci riscul creditării nu şi-l asumă banca, ci însuşi exportatorul care îl creditează
practic pe importator prin faptul că livrează marfa pe adresa cumpărătorului fără o
garanţie de plată, urmând să-şi încaseze contravaloarea mărfurilor exportate doar în
momentul în care importatorul primeşte documentele pe baza cărora va efectua plata. Pe
durata dintre livrarea mărfii şi până la încasarea ei, exportatorul acordă importatorului un
credit fără dobândă, deoarece această durată se consideră normalăpentru circuitul
documentelor între bănci.
Pe lângă riscul creditării, exportatorul se mai expune şi riscului ca marfa expediată
să nu mai fie dorită de importator. În acest caz exportatorul are posibilitatea să-şi aducă
mărfurile înapoi în ţară, operaţie care de multe ori nu este profitabilă deoarece cheltuielile
de transport pot fi mai mari decât valoare mărfii, să-şi găsească un alt client în ţara unde
se află deja marfa sa, dar pentru această situaţie va trebui să acorde noului client o
reducere comercială, sau să abandoneze marfa în ţara unde a exportat-o, marfa fiind
confiscată de autorităţile vamale care le va scoate la licitaţie sau le va vinde prin alte
metode.
În cazul acestei modalităţi de plată băncile „acţionează ca intermediari, nu
garantează plata şi nici nu-şi asumă riscul creditării, încasând banii de la importator în
schimbul transferului documentelor de proprietate”17.
Este o modalitate iniţiată de exportator, de aceea el va suporta comisioanele şi
spezele bancare.
În plus această modalitate de plată este domiciliată în ţara importatorului, prin
domicilierea plăţii înţelegându-se banca la ghişeele căreia se face plata contravalorii
documentelor financiare sau comerciale prezentate, ceea ce generează un alt
dezavantaj pentru exportator prin întârzierea plăţii datorită timpului necesar circuitului
bancar al documentelor. De aceea atât din punct de vedere al costului modalităţii de
plată cât şi din punct de vedere al garanţiei încasării este o modalitate mai puţin
avantajoasă pentru exportator.
Acestor dezavantaje li se mai poate alătura şi riscul valutar, în cazul în care valuta
de contract se depreciază, exportatorul va încasa o sumă mai mică decât a preconizat.
Singurul avantaj al exportatorului este acela că importatorul nu poate intra în
posesia mărfii respective dacă nu a plătit-o, moment în care va primi documentele prin
care devine proprietar al mărfurilor.
Incasso cuprinde două variante:
- incasso financiar în care documentele remise de către exportator sunt documente
financiare: cambii, bilete la ordin, cecuri, chitanţe, însoţite sau nu de documente
comerciale. Dacă setul de documente cuprinde doar documente financiare, documentele
se numesc „de tip curat” („clean colection”). Această variantă se utilizează pentru
creşterea siguranţei plăţii prin faptul că înainte de expedierea mărfii, exportatorul trage
trate asupra cumpărătorului, putând obţine şi o garanţie bancară prin utilizarea cambiilor.
Această variantă de incasso constă în acceptarea plăţii contra documente adică banca
eliberează documentele importatorului contra acceptării unei cambii care garantează
plata în valuta convenită la o dată ulterioară. În unele lucrări se consideră că singurele
documente financiare utilizate în derularea incasso-ului sunt cambiile fără a se specifica
sau fărăas e face referireşi la utilizarea biletului la ordin ca document financiar utilizabil
în cadrul acestei modalităţi de plată. Cu toate acestea se ştie că atât biletul la ordin cât şi
cambia sunt instrumente de credit comercial şi titluri executorii de drept, ele având
aceeaşi greutate juridică, cambia nefiind cu nimic mai sigurăsau cu o putere mai mare
de garantare decât biletul la ordin. De aceea nu-mi explic de ce unii autori exclud
utilizarea biletului la ordin din mecanismul incasso-ului financiar.
- incasso documentar în care documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor
contractuale de către exportator sunt doar comerciale: facturi, documente de transport,
conosament, certificat de origine. Această variantă de incasso constă în plata contra
documente adică banca eliberează documentele importatorului doar pe baza unei plăţi în

17
Ilie Mihai, T. Mihai, (2002), Trade Finance-Finanţarea Comerţului, Editura Economică, Bucureşti,
pag. 79
numerar în valuta convenită.
După alţi autori incasso financiar se mai numeşte incasso simplu, iar în cadrul
incasso-ului documentar sunt utilizate atât documente comerciale cât şi financiare sau
numai documente comerciale.
Făcând abstracţie de denumiri, în funcţie de documentele stabilite în instrucţiunile
din incasso, consider că această modalitate de plată include trei variante:
♣incasso financiar simplu în cadrul căruia setul de documente este format doar
din documente financiare. În această variantă exportatorul va remite spre încasare băncii
remitente numai cambia sau biletul la ordin care vor fi transmise apoi băncii colectoare
în vederea plăţii sau acceptării în cazul cambiei de către importator.
♣ incasso financiar documentar în cadrul căruia setul de documente este format din
documente financiare şi din documente comerciale
♣ incasso documentar în cadrul căruia setul de documente este format doar din
documente comerciale
În mecanismul incasso-ului documentar sunt implicate patru sau cinci părţi părţi:
+ exportatorul (trăgătorul) sau ordonatorul, dă băncii sale ordinul de încasare. El va
primi din partea băncii remitente cambia acceptată de către importator sau biletul la ordin
emis de acesta, pe care apoi le poate sconta la o bancă pentru a intra imediat în posesia
contravalorii mărfii livrate;
+banca exportatorului denumită bancă remitentă, primeşte de la exportator ordinul
de încasare. Cu ocazia primirii avizului de acceptare, a cambiei acceptate sau a biletului
la ordin, trebuie să verifice dacă i-au fost îndeplinite instrucţiunile, după care trebuie să
trimită exportatorului cambia acceptată, biletul la ordin sau avizul de acceptare pentru
efectele de comerţ care vor fi încasate la banca colectoare.
+banca colectoare, însărcinată cu încasarea şi care poate fi banca importatorului
sau orice altă bancă exceptând banca remitentă. Ea are obligaţia să elibereze
documentele numai după acceptarea cambiei primite de la banca remitentă sau
dupăemiterea biletului la ordin de către importator şi să trimită înapoi băncii remitente
efectele sau să le păstreze în portofoliul său de titluri dacă este însărcinată cu încasarea
lor la scadenţă.
+banca importatorului denumită banca prezentatoare, banca însărcinată să prezinte
trasului pentru plată documentele comerciale sau pentru acceptare a cambiilor
+importatorul, cel căruia i se prezintă documentele în conformitate cu ordinul de
încasare şi care trebuie să plătească documentele respective pentru a putea intra în
posesia mărfii. El va obţine documentele numai după ce acceptă cambia sau după ce
emite biletul la ordin. El beneficiază astfel de un credit sau de o perioadă de graţie, intrând
în posesia mărfurilor înainte de a le plăti. În caz de neplată banca colectoare poate iniţia
acţiunea de protest în numele băncii remitente şi a exportatorului. Protestul este întocmit
de un noter public abilitat de către banca colectoare şi care se va prezenta la domiciliul
importatorului a doua zi după data scadenţei şi îi prezintă acestuia cambia sau biletul la
ordin ce trebuie plătite. Dacă importatorul nu vrea să plătească, refuzul se înscrie în actul
de protest care va fi depus la tribunal.
Mecanismul incasso-ului financiar este foarte simplu deoarece exportatorul prezintă
documentele financiare şi comerciale băncii sale care le remite băncii importatorului.
Dacă importatorul plăteşte în numerar băncii sale contravaloarea mărfurilor, primeşte
documentele comerciale prin care devine proprietarul mărfurilor şi pe baza cărora intră în
posesia mărfurilor respective. În varianta acceptării plăţii contra documente, banca îi
eliberează importatorului documentele comerciale contra acceptării unei trate prin care
acesta garantează decontarea lor la scadenţa înscrisă în titlu de credit comercial şi care
reprezintă termenul de plată din contractul comercial.
Principalele momente ale efectuării plăţilor prin incasso documentar sunt:
• exportatorul şi importatorul încheie un contract comercial internaţional în care se
prevede plata prin incasso documentar (1);
• exportatorul livrează mărfurile conform contractului comercial internaţional (2);
• exportatorul prezintă documentele privind mărfurile livrate la export băncii
remitente (3);
• banca remitentă transmite documentele privind mărfurile livrate la export spre
încasare unei bănci corespondente din ţara importatorului (4);
• banca corespondentăprezintădocumentele privind mărfurile livrate
importatoruluişi solicită plata sau acordurile de debitare (5);
• importatorul, după primirea mărfurilor şi verificarea documentelor de expediţie, se
pronunţă asupra efectuării plăţii sau asupra debitării contului său (6);
• banca corespondentă comunică băncii remitente încasarea contravalorii
documentelor de export, efectuează creditarea sau transferul sumei corespunzătoare în
valută (7);
• banca remitentă îl avizează pe exportator asupra încasării contravalorii mărfurilor
livrate la export (8).
Funcţia incasso-ului documentar constă în mijlocirea încasării contravalorii
mărfurilor livrate şi a serviciilor prestate de către exportator de la partenerul extern.
Exportatorul are încredere în importator, respectiv în faptul că acesta va achita preţul
mărfii pe măsură ce va fi avizat de o bancă locală.

CAPITOLUL 6
CREDITUL EXTERN

6.1 Conceptul şi rolul creditului extern în promovarea schimburilor economice

internaţionale
Creditul extern reprezintă un mecanism important de mobilizare a resurselor
financiare necesare schimburilor internaţionale, cooperării şi dezvoltării economice a
ţărilor. Extinderea schimburilor economice internaţionale, programele de dezvoltare
economică şi progresul tehnic au determinat participarea însemnată a creditului în relaţiile
economice internaţionale.
Rolul creditul extern constă în sporirea competitivităţii mărfurilor la extern. Piaţa
creditului internaţional reprezintă:
- totalitatea tranzacţiilor băneşti pe termen scurt şi mijlociu, generate de mişcarea
capitalului şi a mărfurilor cu plată eşelonată;
- instituţiile şi firmele care acordă, primesc şi garantează credite în bani sau bunuri
cu plata în viitor;
- reglementările naţionale şi internaţionale care formează cadrul juridic al circulaţiei
fondurilor băneşti.
Piaţa creditului internaţional este constituită din totalitatea relaţiilor de credit formate
între participanţii la schimburile economice internaţionale, a mijloacelor, tehnicilor şi
instituţiilor financiar-bancare, prin intermediul cărora se derulează aceste relaţii. Piaţa
creditului este strâns legată de piaţa de mărfuri, piaţa serviciilor, piaţa monetară, piaţa
valutară, piaţa de capital. De exemplu:
- fondurile băneşti disponibile pe termen foarte scurt sunt mobilizate de pe piaţa
monetară de către bănci şi replasate pe o durată scurtă şi mijlocie, pe piaţa creditului, iar
disponibilităţile pe termen mijlociuşi lung sunt plasate pe piaţa de capital;
- prin intermediul pieţei valutare, disponibilităţile băneşti în monedă naţională de pe
toate pieţele naţionale pot fi convertite în monedele străine dorite.
Necesitatea creditului în comerţul internaţional este determinată de o multitudine de
factori obiectivi ai utilizării sale în economia mondială:
1. Distanţa mare dintre exportator şi importator (chiar când se prevede plata la
livrare, creditul apare pe perioada de curier al documentelor pe timpul transportului
mărfurilor);
2. Concurenţa obligă vânzătorii să creeze facilităţi cumpărătorilor, inclusiv prin
vânzarea pe credit;
3. Vânzătorii produselor complexe şi de valoare mare, a căror pondere în comerţul
internaţional a cerscut, sunt nevoiţi să accepte plata eşelonată, în rate, pe credit, după
livrarea şi recepţia mărfurilor;
4. Trecerea la covertibilitatea externă deplină a tot mai multor monede naţionale şi
creşterea depozitelor bancare în aceste valute impune o valorificare pe diverse căi,
inclusiv pe calea creditului în scopul sprijinirii cererii de valută a importatorilor sau
investitorilor;
5. Dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar naţional şi internaţional, inclusiv
dezvoltarea sistemului de bănci transnaţionale cu o multitudine de filiale în întreaga lume,
concomitent cu perfecţionarea sistemului de comunicaţii internaţionale, au accelerat
circulaţia internaţională a banilor, au sporit şi diversificat C şi O de valută care se
concentrează într-o măsură crescândă pe piaţa creditului internaţional;
6. Dezechilibrele persistente ale balanţelor de plăţi curente au putut şi pot fi în mare
măsură echilibrate prin apel la piaţa creditelor;
7. Apariţia şi dezvoltarea eurovalutelor au sporit depozitele bancare în valute
convertibile şi utilizarea lor inclusiv prin acordarea de credite bancare;
8. O contribuţie importantă aduc organismele valutar-financiare internaţionale care
dispun de fonduri valutare valorificate, printre altele, prin credite directe acordate de ele
însele sau de băncile depozitare în limita termenelor de depozit.
În relaţiile economice internaţionale, creditul îndeplineşte o serie de funcţii deosebit de
importante pentru derularea tranzacţiilor economice internaţionale:
a) valorificarea disponibilităţilor valutare mobilizate de bănci şi redistribuite spre cei
care au nevoie de mijloace de plată;
b) se amână plata într-un timp viitor, aceasta făcându-se eşalonat;
c) permite stingerea temporară a unei datorii generate de operaţiunile comerciale
şi financiare anterioare;
d) este o cale de echilibrare a balanţelor de plăţi curente;
e) permite fluidizarea accelerată a circuitelor comerciale şi financiare;
f) a condus la apariţia pe plan naţionalşi internaţional a unor organisme
specializate în acordarea de credite şi în asigurarea de credite.
Piaţa internaţională a creditului se distinge prin anumite particularităţi cum ar fi:
dimensiuni mari, lipsa graniţelor temporare spaţiale, particularitatea instituţională,
limitarea accesului debitorilor pe piaţa capitalului împrumutat.

6.2 Categorii de credite externe şi caracteristicile lor

De-a lungul timpului au apărut o diversitate de forme ale creditului extern, acesta
îmbrăcând o multitudine de structuri, atât în ceea ce priveşte participanţii care acţionează
sub formă de debitori sau creditori externi, cât şi în ceea ce priveşte diversitatea
obiectelor de credit, a categoriilor de credite, a tehnicilor de realizare a operaţiunilor, a
costului creditului, a mecanismelor de asigurare şi garantare a creditelor.
Cele mai uzuale categorii de credit se pot clasifica astfel:
1. După obiectul creditului:
- creditul în mărfuri denumit şi credit comercial, are ca obiect acea parte a preţului
mărfii, neachitat la livrare care urmează a fi achitat până la o anumită scadenţă. Astfel,
obiectul creditului în mărfuri nu-l constituie marfa propriu-zisă.
- creditul în monedă denumit şi credit financiar, are ca obiect o sumă de bani
acordată de creditor debitorului, urmând ca la scadenţă plătitorul să restituie suma plus
dobânda.
 - creditul în credit nu are ca obiect capitalul într-una din formele sale, ci este o
garanţie acordată de o instituţie de credit pentru un client al său, sub formă de avalizare
sau acceptare a unui efect de comerţ, emiterea unei scrisori de garanţie, acceptarea de
cambii de către instituţii de credit.
2. După durată:
- credite pe termen scurt cu o durată cuprinsă între 6-12 luni, dar în unele ţări pot
ajunge la 18-24 luni. Trebuie menţionat că pe piaţa eurovalutelor (piaţă de credit pe
termen scurt), perioada de creditare pe termen scurt este considerată până la 5 ani.
- credite pe termen mijlociu au o durată cuprinsă între 5-10 ani. Pe piaţa
eurocreditelor (piaţă de credit pe termen mijlociu), perioada de creditare este de 5 ani
până la 10-15 ani.
- credite pe termen lung au o durată ce poate ajunge până la 15-20 ani în cazul
vânzării mărfurilor pe credit şi până la 20-50 ani în cazul creditelor acordate de instituţii
financiare internaţionale.
3. După scopul economic:
- credite pentru nevoi sezoniere ce acoperă decalajul dintre încasări şi plăţi,
determinat de caracterul sezonier al producţiei şi desfacerilor. Au de regulă o durată de
3-6-9 luni.
- Credite de decontare se acordă tot pentru acoperirea decalajului dintre încasările
şi plăţile în valută, dar determinat de o devansare ocazională a încasărilor de către plăţile
scadente.
- credite pentru nevoi de balanţă, de care beneficiază un stat sau autoritatea
monetară a unei ţări în scopul de a acoperi soldurile deficitare ale balanţei de plăţi
externe;
- Creditele de export, pot fi de două feluri:
- credit de furnizor care este un credit bancar acordat exportatorului, atunci când
acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în străinătate.
Practic, operațiunea presupune două relații de creditare: un credit de marfă acordat de
exportator importatorului, prin acceptarea efectuării plății la un anumit termen și un credit
în bani acordat de banca exportatorului pentru finanțarea operațiunii de export. Creditul
furnizor este un credit pe termen mediu sau lung, încadrându-se în general în perioada
de 5-7 ani și 10-15 ani.
- Credite de cumpărător. Pe seama resurselor împrumutate de la bancă se achită
până la 85% din contravaloarea produselor importate, restul fiind suportat de importator
sub formă de avans acordat exportatorului sau plată după primirea mărfurilor.
Creditele de import sunt cunoscute sub denumirea de credite cumpărător deoarece
se acordă importatorului de către o bancă în cazul în care acesta nu dispune de resurse
de finanţare corespunzătoare plăţii importurilor. Exportatorul încasează contravaloarea
mărfurilor după livrarea lor şi prezentarea documentelor de expediţie. Mărfurile importate
se plătesc după primirea şi recepţionarea lor pe seama creditelor de import şi nu mai
presupun includerea unor elemente suplimentare în preţ. Prin acordarea creditului de
import, exportatorul nu mai este supus riscului deoarece încasează contravaloarea
mărfurilor după livrarea şi depunerea documentelor de decontare.
- Creditele pentru investiţii în valută se pot acorda de bănci pentru realizarea de noi
capacităţi de producţie, dezvoltarea sau menţinerea la parametri optimi a capacităţilor de
producţie existene, modernizarea şi retehnologizarea capacităţilor de producţie, a
utilajelor şi clădirilor, până la un plafon de 80% din valoarea totală a investiţiei, cu o
perioadă de graţie.
4. După obiectul de creditare creditele pentru operaţiuni de import-export se
clasifică astfel:
- credite de prefinanţare se acordă exportatorilor pentru achiziţionarea de bunuri,
echipamente, servicii necesare realizării producţiei pentru export. Este destinat finanţării
întregului ciclu de exploatare sau pentru desfăşurarea activităţii în perioada dintre livrarea
produselor şi încasarea contravalorii lor de la partenerii externi. Volumul creditului se
determină pe baza portofoliului de contracte de export încheiate şi a analizei cash-flow.
Plafonul maxim al creditului este reprezentat de 90% din costurile antecalculate din
contractul comercial sau din valoarea produselor livrate/serviciilor prestate. Pe baza
dosarului de credit depus de persoana respectivă, se analizează bonitatea şi capacitatea
de rambursare şi se evaluează garanţiile propuse.
- credite de mobilizare a creanţelor comerciale, avansuri acordate de bănci
exportatorilor pe baza documentelor de export etc.
5. După sursă:
- credite guvernamentale, care sunt acordate sau primite de guverne, organisme
financiare internaţionale sau de unele instituţii publice şi servesc, de obicei, pentru
acoperirea unor necesităţi financiare generale şi nu pentru tranzacţii comerciale.
- credite de firmă se acordă fie direct de exportator, importatorului fie de către
importator exportatorului. Exportatorul creditează importatorul în cazul vânzării cu plata
ulterioară, el exprimă un raport de credit între exportator (furnizor) şi importator stabilit
prin contractul comercial internaţional. În baza relaţiei de credit comercial, exportatorul
(furnizorul) acceptă ca importatorul să achite contravaloarea mărfurilor după o anumită
perioadă de timp de la primirea lor. Durata acestei perioade se negociază de către cele
douăpărţi la contract în funcţie de valoarea mărfiişi poate fi cuprinsăîntre câteva luni şi un
număr de ani. Creditul furnizor presupune completarea capitalului circulant al
exportatorului pe o perioadă de timp şi asumarea unor riscuri de natură comercială şi
necomercială. Importatorul acordă credit exportatorului sub forma achitării unor avansuri
înainte de primirea mărfurilor.

CAPITOLUL 7
RISCURILE ÎN FINANȚAREA INTERNAȚIONALĂ

Realitatea a dovedit în repetate rânduri că orice activitate umană se desfăşoară în

condiţii de risc, aceste riscuri fiind mai mult sau mai puţin grave, mai mult sau mai puţin
cunoscute, mai uşor sau mai greu de evitat. Insuficienta cunoaştere a riscurilor, evaluarea
lor greşită, lipsa unei protecţii adecvate împotriva acestuia va afecta în mod direct
rezultatul final al activităţii. Internaţionalizarea afacerilor, ca formă particulară a activităţii
economice, reprezintă un proces complex şi de durată, ce angajează resurse financiare,
materiale şi umane semnificative. Derularea de afaceri pe pieţe externe se va realiza
numai dacă există un stimulent suficient de puternic, în măsură să motiveze companiile
să-şi asume riscurile implicate şi necesită includerea noţiunilor de risc şi incertitudine în
structura procesului decizional.
Riscul este privit ca un fenomen care provine din circumstanţe pentru care
decidentul este în măsură să identifice evoluţii / evenimente posibile, şi chiar
probabilitatea producerii (materializării) acestora, fără a fi însă în măsură să precizeze cu
exactitate care dintre aceste evenimente se va produce efectiv . Se poate spune deci că
riscul provine din imposibilitatea de a aprecia cu o anumită acurateţe care este
evenimentul posibil, identificat ca atare de decident care se va materializa efectiv şi va
determina un anumit nivel al riscului. Chiar dacă probabilitatea estimată pentru
materializarea efectivă a unui anumit factor generator de risc este ridicată, decidentul nu
poate fi sigur dacă acel eveniment este cel care se va produce cu certitudine şi nu un
altul; este posibil chiar să se producă un fenomen a cărui probabilitate era apreciată la
un nivel redus sau chiar un eveniment neprevăzut.
 7.1 Specificul riscului în finanţarea internaţională
În decizia de finanţare atât investitorii (creditorii) cât şi beneficiarii finanţării operează
cu trei situaţii decizionale posibile: situaţia certă, incertă şi riscantă. Certitudinea absolută
poate fi definită ca situaţia decizională în care evoluţia viitoare a evenimentelor,
onsecinţele unei decizii pot fi prevăzute cu exactitate, neexistând erori sau evenimente
neaşteptate. În acest context, rezultatele oricărei acţiuni / decizii ar fi cunoscute cu
exactitate, înaintea producerii / adoptării lor. Practic mecanismul decizional ar deveni un
automatism, orice decizie, indiferent de importanţă şi complexitate ar deveni o chestiune
de rutină.
Opusul noţiunii de certitudine absolută, incertitudinea absolută reprezintă situaţia în
care decidentul nu poate anticipa evoluţiile şi / sau propriile sale acţiuni viitoare şi / sau
decizii şi nici ale altora. Adoptarea unei decizii în condiţii de incertitudine este
caracterizată prin următoarele elemente:
- Decidentul nu este conştient de existenţa unei probleme;
- Decidentul dispune de informaţii necorespunzătoare cantitativ, calitativ, care nu au
relevanţă;
- Incapacitatea de identificare a unei probleme / conjuncturi nefavorabile (a cauzelor
şi componentelor, a relaţiilor dintre acestea) şi de scalare a lor în funcţie de gravitatea şi
gradul de interdependenţă dintre ele;
- Informaţie incompletă care nu permite formularea unei liste complete a
consecinţelor unei decizii;
- Experienţă şi abilităţi cognitive limitate ale decidentului.
Printre factorii care influenţează nivelul de incertitudine asociat condiţiilor de
adoptare a unei decizii pot fi enumeraţi:
- Informaţie inadecvată şi nedisponibilă;
- Nedefinirea clară a problemei;
- Incapacitatea / imposibilitatea de identificare a tuturor alternativelor;
- Caracterul anticipativ al procesului decizional şi gradul redus de predicitibilitate al
anumitor factori care afectează consecinţele unei decizii;
- Caracterul unic al unor evenimente, factori, conjuncturi decizionale
- Calităţile personale ale decidentului.
Riscul poate fi privit ca "reprezentând incapacitatea unei firme de a se adapta la
timp şi la cel mai mic cost la modificările de mediu"-semnificaţia economică a riscului.
Privit din acest punct de vedere, riscul unei investiţii
efectuate de o întreprindere are ca principală sursă instabilitatea climatului de faceri
(element exogen firmei) şi incapacitatea agentului economic de a contracara la timp şi
fără costuri ridicate efectele generate de această evoluţie continuă. Se lansează astfel
ideea că o afacere forate bine definită şi rentabilă din punct de vedere economic poate
deveni nerentabilă ca urmare a modificărilor condiţiilor de mediu iniţiale; de aceea, acest
aşa numit "risc de mediu " trebuie avut în vedere în fundamentarea unei afaceri şi trebuie
prevăzute mecanisme eficace care să evidenţieze rapid modificările intervenite şi modul
în care vor fi gestionate.
Din punct de vedere probabilistic riscul "poate însemna şi variabilitatea profitului faţă
de media profitabilităţii din ultimii ani" . S-a ales drept criteriu de definire a riscului
oscilaţiile profitului faţă de o medie, considerându-se că în fundamentarea unei decizii (în
special aspectele referitoare la costul şi finanţarea investiţiei) sursele proprii provenite din
profiturile viitoare au o importanţă deosebită atât în ceea ce priveşte utilizarea lor cât şi
în dimensionarea nevoii de finanţare din alte surse. Realizarea unor profituri viitoare mai
mici decât nivelul mediu, considerat ca nivel de referinţă în fundamentarea deciziei, poate
să conducă la apariţia unor situaţii de criză şi să afecteze negativ respectiva activitatea
economică.
 În definiţia dată de OCDE în 1983 se apreciază că "riscul este constituit din
posibilitatea ca un fapt cu consecinţe nedorite să se producă"; această definiţie are la
bază eventualitatea ca un eveniment (anticipat cu o anumită probabilitate sau neprevăzut
de decident) să se materializeze şi să afecteze negativ anumite aspecte ale activităţii
economice (procesului investiţional). De fapt în această accepţiune accentul cade pe
efectele pe care le generează evenimentul respectiv.
Riscul în finanţarea internaţională poate fi definit sintetic ca fiind expunerea la
pierderea totală sau parţială a capitalului investit sau împrumutat pentru afaceri localizate
pe diferite pieţe externe. Aceste pierderi potenţiale sunt cauzate de evenimente specifice,
care pot fi cunoscute într-o măsură mai mică sau mai mare de proprietarul capitalului sau
de managerul (administratorul) afacerii respective.
Riscurile cu care se confruntă o companie care derulează afaceri pe pieţele
internaţionale pot fi clasificate după mai mult criterii: după gradul de asumare, după
amplitudinea şi probabilitatea lor de apariţie, după gradul de diversificare, după natura
acestor riscuri etc. Relaţia dintre risc şi incertitudine nu este o relaţie simplă, ci una
complexă. Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care
decidentul nu poate identifica toate, sau chiar nici unul dintre evenimentele posibile a se
produce şi cu atât mai puţin de a putea estima probabilitatea producerii lor, având
semnificaţia matematică de variabilă incomplet definită. Incertitudinea presupune
anticiparea foarte vagă a unor elemente astfel încât nu se poate face nici o previziune cu
privire la ceea ce se va întâmpla; în definirea incertitudinii un singur lucru este cert: "nimic
nu este sigur sau previzibil". O situaţie este incertă atunci când decizia trebuie luată dar
nu se cunosc suficient sau deloc evoluţia ulterioară a evenimentelor precum şi
probabilităţile aferente.
Esenţa riscului este dată de incapacitatea firmei de a prevedea cu exactitate
rezultatele viitoare ce vor fi obţinute de pe urma investiţiei făcute. Riscul reprezintă astfel
acel factor de probabilitate ce poate fi asociat unui posibil rezultat atunci când factorul de
decizie cunoaşte toate efectele viitoare posibile ale deciziei luate. Incertitudinea apare
atunci când factorul de decizie cunoaşte toate posibilele efecte viitoare dar el nu le poate
asocia, din diferite motive, nici un factor de probabilitate rezultatului posibil. Incertitudinea
este "mai drastică" decât riscul şi provine în cele mai multe din cazuri din absenţa
informaţiei, din calitatea precară a acesteia sau ca urmare a anumitor defecţiuni ale
sistemului informaţional al decidentului.
Indiferent de metoda de analiză utilizată, riscul nu va putea fi eliminat în totalitate
din afacerile internaţionale, rămânând întotdeauna un anumit nivel ireductibil de
incertitudine. Acest lucru trebuie avut, de asemenea, în vedere în alegerea proiectului de
investiţii. Gradul de incertitudine al unei afaceri este dat de acele riscuri care nu pot fi
identificate de firma transnaţională la momentul dat, în timp ce gradul de risc este dat de
riscurile identificate. Cu cât, într-un mediu economic, ponderea riscurilor non-identificabile
este mai mare, cu atât finalitatea acţiunilor derulate este mai incertă.
Chiar dacă investitorul poate cunoaşte cea mai mare parte a riscurilor implicate de
acţiunile sale, incertitudinea poate să nu dispară în totalitate.
Din ansamblul riscurilor internaţionale, cele mai multe intră în categoria riscurilor
identificabile (compania poate identifica cu o anumită precizie factorii de risc şi efectele
materializării acestor riscuri) , însă firma îşi va asuma numai o parte dintre ele, mai exact
pe cele majore (capabile să producă pierderi substanţiale).
Rămâne astfel o categorie de riscuri identificate pe care firma le va exclude în mod
voluntar (riscuri minore) şi o categorie de riscuri exclusă involuntar pentru că nu pot fi
identificate. Diferenţa între riscurile majore şi riscurile minore este dată de amplitudinea
pierderii ce ar putea fi provocată de materializarea acestora cât şi de probabilitatea lor de
apariţie.
 7.2 Clasificarea riscurilor în finanţarea internaţională
Riscurile cu care se confruntă o firmă care investeşte în străinătate sunt clasificate,
în funcţie de perspectiva din care sunt abordate, în macroriscuri şi microriscuri.
Macroriscurile sunt rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de
afaceri în care este localizată investiţia. În categoria macroriscurilor intră totalitatea
riscurilor de mediu cum ar fi: riscul de ţară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic,
riscul de piaţă (market risk) etc.
Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate,
firmei şi proiectului propriu-zis şi / sau de insuficienta corelare între particularităţile
activităţii şi limitele impuse de cadrul general al ţării gazdă. În categoria microriscurilor
intră majoritatea riscurilor de firmă şi a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul
valutar, riscul de dobândă, riscul de preţ, riscurile comerciale, riscurile legate de
personal, riscurile juridice etc.
Dintr-o altă perspectivă, firmele transnaţionale se confruntă în principal cu două
tipuri majore de riscuri: riscuri sistematice (nediversificabile) şi riscuri nesistematice
(diversificabile). Diferenţa între cele două este dată de factorii care stau la baza producerii
lor. Riscul sistematic depinde de factori economici generali (ca inflaţia sau frământările
politice) care determină conjunctura economică a ţării gazdă, în timp ce riscul
nesistematic este determinat de acei factori de risc care depind în mod nemijlocit de
condiţiile interne ale firmei. Investitorul poate minimiza riscurile nesistematice prin
adoptarea unor măsuri capabile să îmbunătăţească situaţia actuală a firmei. În privinţa
riscurilor sistematice, investitorul acceptă posibilitatea materializării lor fără a avea la
îndemână prea multe mijloace de minimizare (în general se consideră că firmele nu pot
influenţa semnificativ conjunctura economică a ţării gazdă). În acest caz, este mult mai
importantă analiza riscurilor sistematice, deoarece un investitor inteligent poate elimina
prin deciziile sale riscurile nesistematice.
Un alt criteriu de clasificare a riscurilor în afacerile internaţionale are în vedere
natura specifică a acestora. Privind din această perspectivă putem face o sistematizare
a acestora pe mai multe tipuri de riscuri: riscuri de mediu, riscuri financiare, riscuri
comerciale, riscuri juridice, riscuri de implantare (sau operaţionale) etc.
Riscurile de mediu Aceste riscuri derivă din calitatea climatului general de afaceri
dintr-o ţară. Schimbarea frecventă a politicilor promovate de guvernul ţării gazdă,
preluarea puterii de către partide naţionaliste sau extremiste, instaurarea unor dictaturi
politice sau militare, proliferarea fenomenului de corupţie, crize economice profunde,
reducerea sprijinului popular acordat puterii, schimbarea atitudinii maselor faţă de
investitorii străini, şi faţă de activitatea acestora, lipsa de promovare a unui cadru legal
instituţional adecvat sunt numai câteva dintre evenimentele majore care pot conduce
implicit la înrăutăţirea mediului de afaceri dintr-o ţară şi care ar putea provoca pierderi
semnificative străinilor care intenţionează să desfăşoare sau să-şi dezvolte activităţile pe
acea piaţă externă. Principalele riscuri de mediu sunt: riscul de ţară cu cele două
componente ale sale riscul politic şi riscul economic, riscul suveran şi riscul de transfer.
Riscul de ţară este asimilat adesea de unii economişti cu riscul politic, care este de
fapt principala sa formă de manifestare. Evaluarea acestui risc este etapă fundamentală
în procesul de luare a deciziei de internaţionalizare a firmei.
Riscul de ţară este generat de acţiunea conjugată a unui număr variat de factori de
natură economică, politică sau socială, a căror evoluţie ulterioară firma trebuie să o aibă
în vedere. Probabilitatea materializării riscului de ţară depinde atât de producerea unor
evenimente apte să producă pierderi (greve, convulsii sociale, războaie civile, schimbări
de guverne, schimbări de politică, cataclisme naturale cu condiţia ca acestea să nu se
producă cu regularitate, recesiune economică) cât şi de condiţiile specifice ale ţării
analizate. Internaţionalizarea afacerilor este un proces complex accesibil de regulă
firmelor puternice (transnaţionale, multinaţionale sau globale ), ce au reuşit să acumuleze
suficiente resurse pentru a face faţă exigenţelor de pe piaţa internaţională. Experienţa de
piaţă şi cea de realizare a produsului sunt de asemenea determinante în luarea deciziei
de internaţionalizare. Această decizie este una strategică şi vizează un orizont mai mare
de timp, iar riscul de ţară are un rol central în fundamentarea deciziei de
internaţionalizare.
Între riscul de ţară şi gradul de internaţionalizare a firmelor străine pe o piaţă există
o relaţie de inversă proporţionalitate.
Putem aprecia astfel că operaţiunile comerciale (export direct, export indirect,
licenţierile etc.) reprezintă forma cu gradul de internaţionalizare cel mai redus ce este
practicată atunci când riscul de ţară este foarte ridicat. La pol opus se situează investiţiile
străine directe (în comercializare sau producţie) şi societăţile mixte de capital, forme
complexe de internaţionalizare ce implică valoare ridicată de capital investit.
Nivelul de risc al unei ţări este determinat în principal de evoluţia mediului economic
şi a celui politic din ţara gazdă.
În aceste condiţii, elaborarea metodologiei de evaluare a riscului de ţară se va baza
pe analiza, cu ajutorul unui sistem complex de indicatori, a celor două componente ale
sale: cea economică şi cea politică. Evaluarea riscului de ţară în cazul investiţiilor străine
presupune parcurgerea următoarelor etape:
•o bună informare asupra situaţiei politice şi economice actuale din ţara gazdă;
•analizarea factorilor de risc şi elaborarea sistemului de indicatori;
•construirea matricei de ţară prin modelarea matematică a sistemului de indicatori;
•calculul indicelui de risc de ţară;
•formularea pe baza indicelui de risc de ţară a unor alternative strategice care să
includă şi elemente de managementul riscului.
Calitatea analizei riscului de ţară este determinată în mare măsură de sursele de
informaţii aflate la îndemâna investitorilor. Pentru a asigura o bună cunoaştere a mediului
politic sau economic, firmele trebuie să aibă acces la informaţii pertinente şi reale despre
ţara gazdă. Informaţii cât mai numeroase şi mai detaliate sunt absolut necesare în analiza
riscului de ţară. Cantitatea de informaţii necesară este mai mare decât în cazul extinderii
activităţii pe plan intern.
Există o diferenţă evidentă între informaţiile de care o firmă are nevoie şi informaţiile
disponibile pe care le poate culege şi utiliza. Problemele care pot apărea în legătură cu
informaţiile la care firmele au acces sunt: gradul de detaliere diferit dintr-o ţară în alta,
subiectivism ridicat, dificultăţi în realizarea unor studii comparative sau grad de actualitate
diferit.
O altă problemă apare datorită deselor schimbări în plan politic sau economic.
Aceste schimbări pot provoca modificări repetate şi la intervale scurte de timp ale nivelului
de risc al unei ţari. Deoarece investiţia în sine presupune derularea de operaţiuni pe
termen lung iar previziunile privind schimbările de mediu vizează o perioadă limitată de
timp, pentru investitor nu este suficientă o determinarea anuală a nivelului riscului de ţară.
Evaluarea riscului de ţară trebuie făcută ori de câte ori apare un eveniment capabil să
împingă ţara într-o clasă de risc inferioară. Firma trebuie să menţină contactul cu ţara
gazdă şi să monitorizeze în permanenţă nivelul riscului de ţară al acesteia pentru a putea
reacţiona operativ la orice schimbare nefavorabilă de mediu. în aceste condiţii investitorul
va putea adopta în timp util o serie de strategii menite să reducă la maxim posibilele
pierderi ce ar putea să apară.
S-a observat că nu întotdeauna orice înrăutăţire a situaţiei economice sau politice
în ţara gazdă se reflectă imediat asupra riscului de ţară. Trecerea unei ţări dintr-o clasă
de risc în alta inferioară se face la un moment ulterior producerii perturbaţiilor în mediul
economic sau politic, atunci când se dovedeşte că aceste perturbaţii acţionează pe
termen lung şi economia ţării gazdă nu este capabilă să le facă faţă.
 Cu cât economia unei ţări este mai solidă în ansamblul ei, cu atât ea va rezista mai
mult în faţa unor şocuri puternice, fiind mai stabilă din punct de vedere al riscului de ţară.
În aceste condiţii, evaluarea şi poziţionarea cât mai corectă a riscului de ţară este foarte
importantă pentru sistemul decizional al unei firme. Cunoaşterea nivelului de risc al unei
ţări şi a premiselor care stau la baza modificării sale în timp oferă operatorilor economici
o mai mare siguranţă şi posibilitatea adoptării unor măsuri adecvate de reducere a
gradului de expunere la risc al operaţiunilor lor internaţional.
Cunoscând nivelul de risc al unei ţări şi pierderile potenţiale la care se expun, firmele
sau băncile vor decide dacă este oportun să pătrundă pe acea piaţă sau nu. Totodată, în
funcţie de nivelul riscului, firma va putea opta pentru crearea de structuri proprii în ţara
gazdă (realizate exclusiv prin eforturile investitorului sau prin asociere cu un partener
local) sau va participa la structuri preexistente. Gradul de implicare pe o anumită piaţă
creşte direct proporţional cu nivelul de risc al acesteia. În aceste condiţii, analiza riscului
de ţară este importantă nu numai la luarea deciziei de implantare în străinătate ci şi în
elaborarea unor strategii de implantare, în alegerea tipului de operaţiuni care să fie
desfăşurate pe o anumită piaţă, în procesul de planificare strategică a firmei sau în
stabilirea condiţiilor de creditare (acordarea unor perioade de graţie, reducerea unor
dobânzi).
Analiza riscului de ţară presupune o evaluare a premiselor care stau la baza
modificărilor din mediu intern sau extern.
Fără o cunoaştere deplină a situaţiei economice şi politice din ţara gazdă nu se
poate anticipa care va fi reacţia economiei acestei ţări la schimbările bruşte intervenite la
nivel mondial. Totodată, investitorul trebuie să aibă în vedere vulnerabilităţile cheie ale
economiei ţării gazdă, chiar dacă, pe moment, acestea nu se reflectă în situaţia
economică actuală. Nivelul de risc al ţării este amplificat de dependenţa de importuri de
materii prime, dependenţa energetică de alte state (importuri de petrol, gaze naturale sau
cărbuni), dependenţa de ajutoare din străinătate, dependenţa de veniturile celor care
lucrează în străinătate, de existenţa unor tensiuni regionale latente sau de dependenţa
de exportul unui număr limitat de mărfuri (exemplul fostelor colonii axate pe
monoproducţia unor bunuri indigene). Analiza riscului de ţară trebuie să aibă în vedere
aceste vulnerabilităţi care nu fac altceva decât să amplifice efectul evoluţiei nefavorabile
ale conjuncturii mondiale asupra economiei ţării gazdă. Orice analiză de risc de ţară
permite identificarea a tuturor riscurilor majore cu care o să se confrunte investitorul. în
mod evident aceste riscuri nu pot fi în totalitate identificate de firma străină. Cu cât riscurile
rămase neidentificate sunt mai puţine, cu atât gradul de incertitudine al analizei este mai
mic. Trebuie avut de asemenea în vedere faptul că nivelul de risc al unei ţări poate
depinde şi de situaţia ţărilor din jur. Izbucnirea unui război civil, a unor conflicte religioase
sau a unor revolte cauzate de diferende etnice, prăbuşirea economiei sunt fenomene
negative care pot genera o serie de probleme şi pentru ţara receptoare a investiţiei aflată
în vecinătatea unor astfel de focare. Nu puţine sunt cazurile în care războaiele civile dintr-
o ţară au provocat exodul populaţiei către ţări vecine sau au blocat legăturile comerciale
ale acestora cu restul lumii, siguranţa afacerilor fiind astfel afectată în întreaga zonă.
Cunoaşterea şi înţelegerea riscului de ţară este importantă şi sub un alt aspect:
riscul de ţară este un concept multidimensional care nu poate fi exprimat sub forma unei
cifre. Riscul de ţară reprezintă o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică asupra
gradului de risc la care este expusă o afacere, o investiţie localizată în spaţiul geografic
al unei ţări; nivelul riscului nu este acelaşi pentru fiecare din componentele sale, ci deşi
riscul de ţară, ca noţiune agregată se situează la un nivel acceptabil, una sau mai multe
din componentele sale pot avea un nivel extrem de ridicat, în măsură să pericliteze
realizarea obiectivelor firmei. În ecuaţia riscului trebuie astfel introdus un nou termen:
descompunerea sa pe componente (până la nivelul unor componente ireductibile) şi
estimarea gradului de expunere a investiţiei la riscul de ţară şi la diferitele componente
ale sale.
Aplicat iniţial doar pentru creditele guvernamentale conceptul de risc de ţară a fost
extins ulterior şi asupra creditelor private garantate guvernamental, creditelor private fără
garanţie guvernamentală, investiţiilor străine directe şi chiar investiţiilor străine de
portofoliu. Diferenţierea conceptului de risc de ţară ca risc investiţional sau ca risc de
creditare, sintetizată de tabelul de mai sus, vizează sistemul de indicatori, perioada de
timp pentru analiză sau strategiile ce pot fi utilizate pentru reducerea efectelor acestuia.
Rolul analizei riscului de ţară în fundamentarea deciziei de creditare sau investiţie
internaţională poate fi sintetizat după cum urmează:
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- doptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
 - Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Localizarea creditului / afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de internaţionalizare;
- Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă;
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
- Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale);
- Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului.
Analiza riscului de ţară combină utilizarea unei părţi standard de analiză cu una
flexibilă (adaptabilă condiţiilor specifice concrete din ţara analizată), în aşa fel încât riscul
de ţară să poată fi cât mai corect evaluat. Partea standard constă în faptul că analistul
stabileşte exact care sunt aspectele fundamentale studiate, în aşa fel încât ţările să poată
fi analizate şi comparate în funcţie de aceleaşi criterii. Această parte standard a analizei
asigură comparabilitatea rezultatelor în vederea ierarhizării ţărilor funcţie de risc. Partea
flexibilă a analizei este dată de faptul că analiza trebuie totuşi adaptată la condiţiile
specifice fiecărei ţări. O asemenea analiză lasă câmp liber pentru manifestarea
competenţei, profesionalismului şi personalităţii analistului, care este cel mai în măsură
să stabilească factorii de risc specifici precum şi ponderea cu care fiecare element
intervine în analiză, sistemul de indicatori de evaluare, modul de notare etc.
Aplicarea rigidă a unui mecanism standard de analiză nu face decât să favorizeze
elaborarea unor prognoze de calitate îndoielnică.
Etapele principale în analiza riscului de ţară sunt următoarele:
 •Selectarea grupului de ţări;
•Selectarea setului de indicatori (calitativi / cantitativi);
•Gruparea indicatorilor;
•Ponderarea indicatorilor;
•Selectarea surselor de informaţii;
•Observarea indicatorilor pe o perioada determinata; Stabilirea listelor de control;
•Notarea indicatorilor (Metoda Delphi)
•Prelucrarea indicatorilor (regresii, corelaţii);
•Calculul indicatorului sintetic de risc de tara;
•Realizarea clasamentelor sau a harţilor de risc;
•Includerea riscului de tara in procesul decizional.
În ceea ce priveşte componenta economică a riscului de ţară, analistul trebuie să
fie capabil să înţeleagă componentele de bază ale economiei ţării gazdă, vulnerabilităţile
acesteia; altfel spus, el trebuie să anticipeze acei factori capabili să afecteze mediul
economic general. Factorii interni de natură economică pot fi sistematizaţi pe şase grupe
principale intitulate generic:
A.Starea economiei naţionale;
B.Factori sectoriali;
C.Dimensiunea pieţei interne;
D.Situaţia financiară internă;
E.Factori geografici;
Factorii geografici vizează resursele naturale, gradul de diversificare economică,
topografia şi infrastructura ţării gazdă.
Factorii sectoriali se referă la aspecte legate de priorităţile naţionale şi sectoarele
strategice, dimensiunea şi rata de creştere a sectorului public, creşterea industrială şi
distribuţia sa sectorială, starea agriculturii etc. Dimensiunea pieţei interne are în vedere
nevoile şi posibilităţile generale de consum sau cererea agregată. Starea economiei
naţionale are în vedere o serie de aspecte privind dimensiunea economiei naţionale,
intensitatea fluxurilor economice, eficienţa la nivelul întregii economii apreciată prin
veniturile obţinute etc. Situaţia financiară internă se referă la starea generală existentă pe
pieţele financiare şi monetare, stabilitatea preţurilor şi a monedei naţionale, nivelul
economisirilor, situaţia pe piaţa de capital etc.
Factorii externi au în vedere relaţiile economice ale ţării gazdă cu străinătatea.
Aceştia pot oferi o imagine clară asupra dependenţei ţării de conjunctura economiei
mondiale, asupra obligaţiilor pe care ţara şi le-a asumat faţă de străinătate, gradul de
îndatorare, nivelul de diversificare şi de prelucrare al exporturilor, vulnerabilitatea la
fluctuaţiile preţurilor pe piaţa mondială, rigiditatea importurilor etc. Factorii externi pot fi
grupaţi în:
A.Comerţul exterior;
B.Gradul extern de îndatorare;
C.Investiţiile străine;
D.Balanţa de plăţi externă şi cursul de schimb.
Comerţul exterior are în vedere toate relaţiile comerciale desfăşurate de ţara gazdă
cu restul lumii, cu accent pus pe exporturi şi eficienţa acestora. Gradul extern de
îndatorare se referă la sumele împrumutate de pe pieţele financiare internaţionale şi
plăţile efectuate în contul acestor datorii. Existenţa unui grad ridicat de dependenţă şi
instabilitate, pe fondul unui serviciu al datoriei externe din ce în ce mai apăsător, face ca
riscul investiţiilor străine pe această piaţă să fie din ce mai mare. Balanţa de plăţi externe
şi cursul de schimb are în vedere totalitatea fluxurilor financiare şi de capital derulate cu
restul lumii precum şi impactul acestora asupra stabilităţii interne al monedei naţionale.
Pentru a înţelege situaţia socio-politică internă, analistul are în vedere, în principal,
structura socială, diferenţele între nevoi şi aspiraţii, valorile spirituale, calitatea liderilor
politici, puterea relativă a guvernului sau eficienţa instituţiilor statului. Factorii de risc de
natură socio-politică sunt grupaţi în:
A.Forţa de muncă şi ocuparea
B.Populaţia şi veniturile
C.Cultura
D.Mediul politic
E.Mediul legal-instituţional
Populaţia şi veniturile vizează aspecte legate de, structura pe clase sociale, clase
de venituri, clase "culturale cu implicaţii sociale" (eterogenitatea etnolingvistică şi
religioasă) sau existenţa unor fenomene imigraţioniste sau emigraţioniste, câştigul mediu
obţinut etc. Cultura are în vedere tradiţiile şi obiceiurile, înţelegerea valorilor morale şi
religioase precum şi reacţia la influenţele străine, complexitatea culturală a unei naţiuni.
Forţa de muncă şi ocuparea se referă la o serie de aspecte calitative legate de piaţa unui
factor de producţie fundamental pentru desfăşurarea oricărei activităţii economice:
munca. Sunt vizate dimensiunea pieţei muncii (oferta de muncă), nivelul general de
calificare, educaţie şi pregătire profesională, dezechilibrele existente pe această piaţă
(ocuparea şi şomajul) etc.
Mediul politic are în vedere un număr mare de aspecte referitoare puterea politică
(partide şi guvern), stabilitatea politicii acestora, atitudinea faţă de prezenţa capitalului
străin mecanismele de control, personalităţile politice etc. Mediul legal-instituţional are în
vedere modul în care este reglementat cadrul general al investiţiilor străine, o serie de
reglementări economice care au impact direct asupra investiţiilor străine precum şi
activitatea instituţiilor (guvernamentale şi neguvernamentale) implicate direct sau indirect
în controlul şi coordonarea procesului investiţional străin.
Cea mai mare parte a informaţiilor referitoare la componenta socio-politică a riscului
de ţară pot fi greu de interpretat şi de evaluat. La aceasta se adaugă faptul că o mare
parte a instabilităţii interne poate fi indusă din exterior.
Vulnerabilitatea la influenţele externe este mult mai mare atunci când există
nemulţumiri şi frustrări din partea populaţiei autohtone (cazul României în 1989), sau
atunci când grupările din opoziţie primesc un puternic suport moral, financiar sau
ideologic din străinătate. Factorii socio-politici externi se grupează în:
A.Factori externi generali;
B.Alinierea la tratatele şi convenţiile internaţionale;
C.Suportul financiar extern;
D.Conflicte regionale;
E.Atitudinea faţă de investitorii străini.
Şi în cazul acestor factori există o mare dificultate legată de obţinerea informaţiilor
necesare, de interpretarea şi evaluarea lor obiectivă. Alinierea la tratatele şi convenţiile
internaţionale are în vedere atât acordurile semnate de ţara gazdă (acorduri bilaterale
sau multilaterale de comerţ, cooperare economică, integrare regională etc.), cât şi poziţia
în cadrul instituţiilor internaţionale (ONU, FMI, NATO etc.). Suportul financiar extern se
referă la ajutoarele financiare primite, asistenţa militară, ajutoarele în hrană,
medicamente sau îmbrăcăminte precum şi la legături economice şi comerciale
preferenţiale. În categoria conflictelor regionale externe sunt incluse toate conflictele la
frontieră, acţiunea destabilizatoare a mişcărilor de gherilă, valuri de refugiaţi din
străinătate precum şi conflictele care au loc în vecinătatea ţării gazdă.
Cu cât analiza are în vedere un număr mai mare de factori, cu atât posibilitatea de
identificare a riscurilor creşte. Gradul de detaliere al acestor factori depinde de la caz la
caz influenţând acurateţea analizei. Pe baza acestor factori de risc, analistul construieşte
un sistem agregat de indicatori ai riscului de ţară, cuantificabili prin diverse metode. În
mod evident, fiecare factor va avea o influenţă diferită asupra nivelului de risc, în funcţie
de probabilitatea apariţiei sale şi de consecinţele sale directe asupra investiţiei. Prin
prelucrarea acestui sistem de indicatori se va obţine nivelul riscului asociat unei ţări.
Acest indicator va corecta indicatorii de bază ai proiectului investiţional, oferind o
imagine mai clară asupra eficienţei acestuia. Este evident faptul că realizarea unei astfel
de analize detaliate pe fiecare ţară şi pe fiecare operaţiune în parte presupune costuri
financiare şi de timp ridicate şi un personal specializat. Din această cauză, astfel de
analize pot fi inaccesibile şi prohibitive pentru un număr mare de firme transnaţionale mici
şi mijlocii. Orice sistem de previzionare a riscului de ţară la nivel de firmă trebuie să
realizeze o echilibrare între informaţiile cu caracter general şi cele concrete prin
combinarea surselor de informare interne şi externe (furnizate de diferite servicii de
evaluare specializate).
Componenta macro a riscului total al investiţiei străine (în special riscul de ţară)
poate face obiectul unei sistematizări şi standardizări a metodologiei de calcul prin
manipularea unor baze de date care vizează orizonturi largi de timp. Nici o firmă
individuală, poate doar cele foarte puternice, nu ar putea avea resursele necesare
organizării unui departament specializat în colectarea, procesarea şi analizarea datelor
macroeconomice şi socio-politice într-o viziune globală.
Firmele, prin operarea simultană pe mai multe pieţe externe, pot obţine importante
economii de scară şi pot beneficia de multe alte avantaje (un grad ridicat de
adaptabilitate, flexibilitate mai mare, pot specula mai rapid conjuncturile favorabile, pot
valorifica mai bine avantajele proprii sau ale unei anumite pieţe etc.).
În acest caz, creşte rolul birourilor de consultanţă şi al agenţiilor specializate care
pot astfel amortiza costul internaţionalizării prin informaţiile aduse la zi pe care le pun la
dispoziţia investitorilor. Investitorul va beneficia în timp util de informaţii complete şi de
asistenţă în acest domeniu. Pentru firmele mici şi mijlocii este mult mai rentabil să apeleze
la aceste agenţii decât să facă singure analiza riscului proiectului. Având setul de
informaţii necesar, aceste agenţii specializate vor trebui doar să adapteze metodologia
de evaluare la specificul proiectului. În multe cazuri s-a constatat însă că orizontul de timp
pentru care se face previziunea poate fi limitat de caracteristicile pe care le prezintă
fiecare proiect.
În construirea unei “strategii de risc”, managementul firmei trebuie să aibă în vedere
parcurgerea următoarelor etape principale: evaluarea riscului de ţară şi adoptarea unor
măsuri adecvate de gestiune a riscului şi control a riscului.
Problema care se pune în ceea ce priveşte diminuarea şi prevenirea efectelor
negative ale materializării riscului de ţară rezidă în alegerea măsurilor de gestiune
adecvate care să ofere un maximum de protecţie şi un minimum de costuri.
Alegerea unei anumite măsuri sau a unui anumit pachet de măsuri este o sarcină
dificilă ţinând cont de numărul mare de alternative pe care decidentul e are la dispoziţie
şi de gradul relativ ridicat de subiectivism implicat în procesul decizional.
Nu întotdeauna selectarea unei anumite modalităţi de protejare împotriva riscului se
face pe baza unor criterii obiective, ci în cele mai multe din cazuri un rol important revine
percepţiei, atitudinii faţă de risc a managerilor sau proprietarilor investiţiei.
Strategiile manageriale de reducere a gradului de expunere la riscul de ţară
aplicabile de investitorii internaţionali cuprind:
a) În faza pre - investiţională:
-Obţinerea mai multor informaţii despre ţara gazdă;
-Evitarea ţărilor cu risc ridicat;
-Încheierea unor poliţe de asigurare;
-Negocierea cadrului de acţiune
-Adaptarea proiectului de investiţi
-Diversificarea sectorială sau geografică a investiţiei;
-Alegerea formei adecvate de internaţionalizare
 b) În faza post - investiţională:
•Monitorizarea permanentă a nivelului de risc;
•Adaptarea investiţiei la schimbările ulterioare de mediu;
•Promovarea unor relaţii bune cu operatorii sau instituţiile locale;
•Dezinvestirea;
•Maximizarea profitului;
Creditorii internaţionali au şi ei la dispoziţie o serie de strategii prin care pot minimiza
efectele negative ale materializării riscului de ţară. Intervenţia creditorilor însă este mai
puţin eficace în faza de după acordare a creditelor, de aceea creditorii trebuie să fie foarte
atenţi în fundamentarea deciziei de creditare:
a) Înainte de acordarea creditului:
•Stabilirea tipului de dobândă (fixă sau variabilă);
•Ajustarea nivelului dobânzii la riscul de ţară (prima de risc este factorul de
ajustare);
•Condiţionarea / restricţionarea utilizării creditului;
•Acordarea de consultanţă financiară debitorulAjustarea scadenţelor la nivelul de
risc;
•Condiţiile de acordare a creditului;
•Asigurarea creditului extern;
•Solicitarea de garanţii guvernamentale;
•Garantarea privată a creditului;
•Implicarea directă în compania sau proiectul finanţat (de exemplu în finanţările
BERD sau
BEI);
•Solicitarea de colaterale suplimentare.
a) După acordarea creditului:
•„Debt - by - debt swap”;
•„Debt - by - equity swap”;
•Renegocierea creditului;
•Reeşalonarea creditului extern.
De foarte multe ori riscul de ţară este confundat cu riscul politic, cauza principală
fiind asocierea iniţială a acestuia la creditele externe garantate guvernamental. Evident
că existenţa unei garanţii guvernamentale lega puternic riscul de ţară de mediul politic.
Aplicând acest concept şi creditelor private sau investiţiilor străine directe şi de portofoliu,
observăm că riscul de ţară devine o categorie economică mult mai complexă care ia în
calcul şi alţi factori economici sau sociali.
Chiar dacă riscul de ţară rămâne expresia atractivităţii mediului de afaceri din ţara
gazdă, dependenţa sa de factorul politic este, în noul context, diminuată de noi factori
luaţi în calcul.
Diferenţa dintre riscul de ţară şi riscul suveran (de suveranitate) este dată de sfera
lor de cuprindere. Operaţiuni ca implantarea unei firme în străinătate sau împrumuturile
acordate de diverse instituţii financiare unor firme dintr-o ţară străină sunt expuse riscului
de ţară. Riscul suveran are în vedere numai creditele acordate de bănci unor guverne
străine, credite care compun datoria externă a acelei ţări; acest tip de risc provine din
posibilitatea ca la un moment dat guvernul ţării debitoare să nu poată sau să nu dorească
să ramburseze datoria externă. Ca forme de materializare a acestui risc se întâlnesc
riscul de reeşalonare, de renegociere sau de repudiere a datoriei externe, şi care apar în
momentul în care o ţară refuză plata datoriei sau se află în incapacitate de plată datorită
agravării situaţiei sale economice.
Riscul de transfer se aseamănă întrucâtva cu riscul suveran şi el are în vedere
fluxurile băneşti generate de investiţiile în străinătate. Riscul apare atunci când un proiect
de investiţii realizează un profit în monedă locală iar firma mamă doreşte să-l
convertească în valută străină şi să-l transfere în străinătate. Pentru a descuraja
scurgerea de fonduri în afara graniţelor ţării, statul poate refuza sau întârzia schimbul
valutar. În unele cazuri, refuzul autorităţilor de a permite schimbul valutar are la bază lipsa
unor fonduri valutare suficiente pentru onorarea acestor cereri. În acest fel, firmele străine
sunt "împinse" să reinvestească fără voia lor profiturile obţinute în economia ţării gazdă
sau sunt nevoite să găsească alte forme de recuperare a profiturilor. Deoarece aceste
profituri se regăsesc în bilanţul firmei mamă, uneori acest risc este tratat în cadrul riscului
financiar alături de riscul valutar sau riscul de dobândă.
Riscul valutar
Riscul valutar reprezintă expunerea companiilor ce activează în mediul internaţional
la pierderi potenţiale ce ar putea să apară ca urmare a modificării ratei de schimb valutar.
Aceste pierderi au în vedere profitabilitatea companiei în ansamblul ei, fluxurile băneşti
nete sau valoarea pe piaţă a firmei. La acţiunea riscului valutar sunt expuse totalitatea
companiilor care desfăşoară activităţi în afara graniţelor ţării de origine, indiferent de
natura acestor activităţi: operaţiuni comerciale simple, cooperare, implantare în
străinătate etc. Altfel spus, riscul valutar este un risc major al procesului de
internaţionalizare a activităţii economice, şi fără o protecţie adecvată împotriva acestuia
finalitatea acestui proces devine incertă.
Efectul modificărilor ratei de schimb asupra unei corporaţii se concretizează în trei
tipuri de risc valutar: riscul de tranzacţie, riscul economic şi riscul de translaţie (contabil).
Riscul de tranzacţie reflectă modificările valorice ale obligaţiilor financiare restante
contractate înainte de modificarea ratei de schimb, dar care nu trebuie achitate decât
după ce rată de schimb s-a modificat. Acest risc se referă, deci, la modificările fluxurilor
băneşti care rezultă din obligaţii financiare existente. Acest risc are în vedere tranzacţiile
comerciale derulate de companie pe diferite pieţe, modificarea cursului de schimb a
monedelor în care sunt denominate aceste operaţiuni putând afecta profitul companiei.
Cauzele materializării acestui tip de risc valutar ar putea fi:
- Cumpărarea sau vânzarea de bunuri sau servicii pe credit ale căror preţuri sunt
exprimate în valute
străine;
- Acordarea sau primirea de credite care vor fi rambursate în altă valută;
- Dobândirea de active sau contractării de obligaţii în monedă străină prin alte căi
- Cumpărarea / vânzarea în cont deschis;
Riscul de translaţie reflectă potenţialele modificări al capitalul acţionarilor ce rezultă
din nevoia de a translata extrasele financiare ale filialelor exprimate în diferite valute într-
o singură valută pentru a întocmi extrase financiare consolidate la nivel de corporaţie.
Acest risc este generat de gradul de implicare al companiei mamă pe diferite pieţe (filiale
etc.), de localizarea acestor filiale, de maniera contabilă de înregistrare a activităţii
acestora. Practic, riscul de translaţie măsoară expunerea bilanţului consolidat al unei
companii la modificările cursurilor de schimb în care sunt denominate activele şi pasivele
filialelor acestor companii. Corporaţiile transnaţionale deţin active şi pasive, venituri şi
cheltuieli denominate în diferite monede străine şi întrucât investitorii şi întreaga
comunitate financiară sunt interesaţi de valoarea acestora în moneda ţării de origine,
poziţiile bilanţurilor contabile şi a declaraţiilor de venituri denominate în monede străine
trebuie convertite. Dacă au loc modificări ale ratelor de schimb, pot să apară câştiguri sau
pierderi în urma convertirii. Activele şi pasivele care sunt convertite folosindu-se rata de
schimb curentă (post modificare) sunt considerate ca fiind expuse; acelea translatate la
rata istorică (ante modificare) îşi vor păstra valoarea istorică în moneda ţării de origine şi
deci sunt considerate ca nefiind expuse. În consecinţă riscul de translaţie reprezintă
diferenţa dintre activele expuse şi pasivele expuse. Controversele ce apar între centrele
contabile se axează pe identificarea acelor active şi pasive expuse şi pe momentul
înregistrării în declaraţia de venituri a câştigurilor şi pierderilor contabile rezultate din
modificările ratei de schimb.
Există patru metode principale de translaţie a activelor şi pasivelor unei companii
multinaţionale: metoda curentă / noncurentă; metoda monetară / nemonetară; metoda
temporală şi metoda ratei curente; în practică pot exista şi variaţii ale acestor metode.
Potrivit metodei curente - noncurente toate activele şi pasivele curente ale unei subsidiare
(activele circulante şi pasivele pe termen scurt) sunt convertite în moneda ţării de origine
folosindu-se rată de schimb curentă, iar cele noncurente (activele fixe şi capitalul propriu)
folosindu-se rată de schimb istorică a fiecărei poziţii.
Cea de a doua metodă de translatare a bilanţului companiilor multinaţionale
presupune ca poziţiile monetare - numerar, creanţe de încasat, sume de plătit, datorii pe
termen lung - să fie convertite folosindu-se rata de schimb curentă în timp ce poziţiile
nemonetare - stocuri, active fixe, investiţii pe termen lung - să fie convertite utilizându-se
ratele de schimb istorice.
Metoda temporală de translatare apare ca o versiune modificată a metodei
monetară/nemonetară, singura diferenţă este că, în cazul metodei
monetară/nemonetară, stocurile sunt convertite utilizându-se rată de schimb istorică.
Potrivit metodei temporale, pentru translatarea stocurilor, în mod normal, se utilizează
rată de schimb istorică, dar se poate utiliza şi rata de schimb curentă dacă acestea sunt
reprezentate în bilanţ la valoarea de piaţă.
Metoda ratei curente este cea mai simplă: toate poziţiile din bilanţ şi declaraţia de
venituri sunt convertite folosindu-se rata de schimb curentă; este larg utilizată de
companiile britanice. Potrivit acestei metode, dacă activele denominate în monedă
străină ale unei companii depăşesc pasivele denominate în monedă străină, atunci o
depreciere va avea că rezultat o pierdere, iar o apreciere, un câştig. O variantă a acestei
metode este de a converti toate activele şi pasivele, mai puţin activele fixe utilizând rată
de schimb curentă.
Riscul economic (ca risc valutar) este componenta riscului valutar care are în
vedere un orizont mult mai îndelungat de timp decât riscul de tranzacţie sau cel de
translaţie. Practic de evaluarea riscului valutar (ca risc economic) depinde proiecţia
tuturor activităţilor şi operaţiunilor viitoare ale companiei multinaţionale. Această
componentă a riscului valutar este cel mai greu de evaluat şi analizat dat fiind tocmai
orizontul de timp pe care îl are în vedere. Riscul economic este inevitabil subiectiv
deoarece depinde de estimarea modificărilor fluxurilor băneşti viitoare pe o perioadă de
timp arbitrară. Astfel riscul economic nu izvorăşte din procesul contabil ci mai degrabă
din analiza economică. Planificarea sa este o responsabilitate a managementului,
implicând interacţiunea strategiilor financiare, de marketing, achiziţii şi producţie. Cel mai
important aspect al managementului riscului valutar constă în încorporarea previziunilor
legate de modificările valutare în toate deciziile de bază ale corporaţiei. Pentru a îndeplini
această sarcină firma trebuie să identifice aspectele supuse riscului. Oricum există o
discrepanţă majoră între practica contabilă şi realitatea economică în ceea ce priveşte
măsurarea riscului. Cei ce utilizează definiţia contabilă a riscului împart activele şi
pasivele din bilanţ în funcţie de expunerea lor la risc, în timp ce teoria economică se
concentrează asupra impactului unei modificări a ratei de schimb asupra fluxurilor băneşti
viitoare; riscul economic se bazează pe măsura în care valoarea firmei - exprimată prin
valoarea prezentă a fluxurilor băneşti viitoare previzionate - va fi afectată de modificarea
ratelor de schimb. Astfel riscul economic este perceput ca posibilitatea ca fluctuaţiile
valutelor să afecteze sumele previzionate sau variabilitatea fluxurilor băneşti viitoare.
 7.3 Tehnici şi strategii de acoperire a riscului valutar:
Managerul companiilor transnaţionale are la dispoziţie o multitudine de tehnici de
acoperire a riscului valutar. Acestea pot fi sistematizate în tehnici interne sau contractuale
şi tehnici externe sau extracontractuale.
Tehnicile contractuale de acoperire a riscului valutar au în vedere ansamblul de
clauze pe care părţile le pot include în contractul de import - export. Aceste clauze au în
vedere preţul contractului şi maniera sa de calculare în funcţie de valuta sau valutele în
care acesta este denominat. În utilizarea tehnicilor de acoperire internă este de dorit să
se aibă în vedere:
- utilizarea lor selectivă şi diferenţiată - în timp ce includerea în preţ a unei marje
asiguratorii poate fi utilizată fără rezerve, clauzele valutare pot fi utilizate numai în anumite
situaţii;
- utilizarea lor să nu limiteze câştigul, ci din contră, să-1 consolideze sau să-1
sporească;
- utilizarea lor să se facă concertat, respectiv folosirea unei tehnici nu exclude
utilizarea alteia, mai mult decât atât,
între tehnicile de acoperire contractuale şi extracontractuale există o strânsă
interdependenţă;
- utilizarea lor să fie subordonată obiectivelor financiar-valutare ale firmei, atât pe
termen scurt, cât şi pe termen lung.
Principalele tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar sunt:
-clauza valutară simplă;
-clauza coşului valutar simplu;
-clauza coşului valutar ponderat;
-alegerea monedei de contract;
-sincronizarea plăţilor şi încasărilor în valută;
-netting-ul valutar;
Clauza valutară simplă constituie o modalitate de apărare împotriva riscurilor
valutare, utilizată de obicei în tranzacţiile în care partenerii au un interes faţă de două
valute. Prin această clauză, moneda stabilită prin contract este "legată" de o altă valută
denumită valuta clauzei sau valuta etalon, printr-un raport stabilit în momentul
contractării. Alegerea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii: poate fi
aleasă, fiind considerată mai stabilă, devenind astfel element de referinţă sau potrivit
interesului celor doi parteneri, poate fi aleasă, deoarece vânzătorul doreşte consolidarea
faţă de o valută de care are nevoie în momentul lansării, astfel încât prin conversie să
efectueze o plată în altă valută, sau cumpărătorul are disponibilă această valută ori îşi
calculează eficienţa operaţiunii faţă de această valută etc. Orice modificare peste o
anumită limită (de regulă, precizată procentual în contract) obligă pe plătitor, debitor la
recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs (din momentul plăţii) să
se plătească o cantitate de "valută etalon" egală cu cea din momentul contractării. Dacă
moneda de plată suferă o depreciere (îi scade puterea de cumpărare) faţă de valuta
etalon, plata se va face proporţional într-o sumă mai mare, după cum, dacă s-a apreciat
(i-a crescut puterea de cumpărare) faţă de valuta etalon.
Clauza coşului valutar simplu: Caracteristic clauzei coşului valutar simplu este faptul
că moneda de contract, de plată, Clauza coşului valutar simplu: Caracteristic clauzei
coşului valutar simplu este faptul că moneda de contract, de plată, nu este "legată" de o
singură valută, ci de un grup de valute.
Raportat la un grup de valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale
valutelor ce compun coşul, reflectând totodată tendinţa evoluţiei cursurilor valutare mai
real. Utilizarea acestei clauze se face după aceleaşi principii ca şi clauza valutară simplă:
se precizează pentru toate valutele din "coş" cursul faţă valuta de contract în momentul
contractării, şi limitele (dacă se doreşte) peste care este necesară recalcularea sumei de
plată, în raport de cursurile înregistrate în momentul plăţilor.
Clauza coşului valutar ponderat presupune atribuirea unei ponderi diferite valutelor
ce compun coşul valutar în funcţie
Clauza coşului valutar ponderat presupune atribuirea unei ponderi diferite valutelor
ce compun coşul valutar în funcţie de importanţa valutei respective pe piaţa
internaţională, de ponderea deţinută în pasivul balanţei de încasări şi plăţi valutare a
firmei sau chiar în ponderea volumului comerţului exterior al ţării cu ţările respective
(mărite proporţional).
Apelul la clauza coşului de valute ponderat permite o corelare mai aproape de
necesităţi a încasărilor şi plăţilor valutare ale firmei.
Clauza de alegere a monedei în contract
Conform acestei clauze, părţile contractante au libertate de a alege la scadenţă
dintre mai multe valute pe aceea în care se va efectua plata. Selectarea monedei de
contract, respectiv valuta care urmează să fie încasată sau în care se va efectua plata,
are o importanţă deosebită pentru realizarea în condiţii eficiente a operaţiunilor de
comerţ exterior; utilizarea uneia sau alteia dintre valute influenţând în final însăşi valoarea
tranzacţiei. Importanţa monedei de contract este cu atât mai mare, cu cât în ultimul
deceniu, în relaţiile comerciale internaţionale, clauzele valutare nu sunt acceptate
întotdeauna, în marea majoritate a cazurilor, comercianţii oferind un preţ care conţine în
calcule şi o marjă asiguratorie menită să acopere riscul valutar.
Indiferent însă dacă contractul conţine sau nu o clauză valutară, problema alegerii
monedei de contract are aceeaşi importanţă. Importanţă ce derivă, după cum se ştie, din
faptul că poziţia de debitor este dezavantajată de plata într-o valută care se apreciază,
iar cea de creditor, de încasarea unei valute în proces de depreciere. Punând problema
în mod simplist, poziţia de debitor va solicita întotdeauna o monedă de plată "slabă", iar
cea de creditor - o monedă de încasat "tare". Dar, aşa după cum este şi firesc, partenerii
se vor situa întotdeauna pe o poziţie inversă corespunzătoare situaţiei în care se află
debitor, respectiv creditor.
Deci, pornind de la premisa că poziţia de creditor urmăreşte introducerea în contract
a unei monede în proces de apreciere, iar poziţia de debitor - o monedă în proces de
depreciere, în alegerea monedei de contract se pot avea în vedere mai multe criterii de
selectare a acesteia. Un element fundamental de alegere a unei monede sau alta este
durata executării contractului, respectiv intervalul de timp în care se va efectua plata: la
vedere, pe termen scurt sau pe termen lung. Astfel, previziunile cursurilor valutare pe
termen lung au la bază întotdeauna analiza factorilor structurali care determină evoluţia
cursului valutar (balanţa de plăţi, inflaţia etc.)
Netting-ul valutar: Este o tehnică larg utilizată de companiile multinaţionale cu
numeroase filiale localizate pe diferite pieţe externe. Practic această tehnică presupune
o compensare globală între aceste filiale a încasărilor şi plăţilor pe care acestea şi le fac
reciproc. O astfel de metodă simplifică procesul de decontare între filiale, reduce costul
financiar al transferurilor de fonduri denominate în monede diferite dar ceea ce este foarte
important este că netting - ul valutar reduce riscul modificării cursului de schimb.
ehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar au în vedere ansamblul
de operaţiuni pe piaţa valutară sau
Tehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar au în vedere ansamblul
de operaţiuni pe piaţa valutară sau
Tehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar au în vedere ansamblul
de operaţiuni pe piaţa valutară sau
Tehnicile extracontractuale de acoperire a riscului valutar au în vedere ansamblul
de operaţiuni pe piaţa valutară sau pe piaţa de capital pe care o companie le derulează
pentru a-şi diminua expunerea la riscul valutar. Principalele mecanisme de acoperire a
riscului valutar sunt:
-împrumuturile paralele;
-împrumuturile "back.-to-back";
-swap-ul valutar;
-operaţiunile forward;
-contractele futures;
-opţiunile pe valute;
-asigurările de curs.
Riscul de dobândă
Actele de economisire si creditare, împrumut şi investire sunt strâns
interdependente datorită manifestării lor în acelaşi sistem, respectiv cel financiar. În
cadrul pieţei financiare, factorul care le determină în mod semnificativ este rata dobânzii.
Ea este preţul plătit de către cel care se împrumută celui care dă cu împrumut, ca
recompensă pentru amânarea consumului. Ca urmare, dobânda este costul (preţul)
creditului de pe o anumită piaţă financiară.
Riscul ratei dobânzii este acel tip de risc care decurge din schimbările ratelor
dobânzii ca urmare a acţiunii unor factori diverşi: inflaţia, cursul de schimb (influenţă
indirectă), politica monetară a statului, fiscalitatea, factorul timp etc. Nivelul ridicat al
resurselor implicate de derularea afacerilor în plan internaţional obligă companiile să
apeleze la resurse externe pentru a-şi finanţa activitatea. Riscul de dobândă poate fi privit
în acest caz dintr-o dublă perspectivă:
-modificarea ratelor de dobândă poate avea o influenţă directă asupra costului
finanţării din resurse externe (obligaţiuni, credite bancare, leasing, credit furnizor, credit
cumpărător etc.) ale companiei (această abordare are în vedere mai ales pasivele pe
termen lung);
-modificarea ratelor de dobândă influenţează valoarea activelor şi pasivelor
financiare ale companiei care sunt evaluate în funcţie de o rată de actualizare (această
rată de actualizare se calculează de cele mai multe ori pornind de la rata dobânzii fără
risc (risk free rate) – care este rata dobânzii la T – bills, asimilate de specialişti cu dobânda
nominală a pieţei).
Este evident efectul pe care îl are modificarea ratei dobânzii asupra costului
finanţării. Mult mai interesantă este cea de a doua abordare a riscului de dobândă. În
mod foarte simplu se poate constata că valoarea activului sau pasivului financiar variază
in sens contrar variaţiei ratei dobânzii. La nivelul activelor sunt afectate de riscul de
dobândă (creşterea dobânzilor) în principal activele imobilizate şi activele financiare şi
mai puţin activele circulante (au în vedere în general creanţe pe termen scurt). Pasivele
unei companii sunt expuse riscului de scădere a dobânzilor căci acest lucru antrenează
o depreciere a valorii actualizate a datoriilor.
Tehnici de gestionare a riscului de dobândă
Practica internaţională a dezvoltat ca şi în cazul riscului de ţară o serie de tehnici de
gestionare a riscului de dobândă astfel încât expunerea unei companii la acest risc să fie
sensibili diminuată. Tehnicile de gestionare a riscului de dobândă pot fi sistematizate în
tehnici contractuale şi tehnici extracontractuale.
Tehnici contractuale de acoperire a riscului de dobândă: Se referă la ansamblul de
clauze contractuale financiare şi
Tehnici contractuale de acoperire a riscului de dobândă: Se referă la ansamblul de
clauze contractuale financiare şi nefinanciare pe care finanţatorul le poate include în
contractul de credit în scopul eliminării riscului de neplată a datoriei şi a serviciului aferent
acesteia. Este evident că aceste clauze asigură o acoperire indirectă a riscului de
dobândă, mai exact asigură o protecţie împotriva efectelor pe care materializarea acestui
risc le-ar putea avea (refuzul de plată al debitorului pentru care creditul a devenit prea
oneros di cauza creşterii semnificative a dobânzilor pe piaţă).
Clauze nefinanciare:
-"cross default clause": clauză potrivit căreia debitorul este considerat în
incapacitate de plată în momentul în care nu şi-a onorat obligaţiile faţă de orice alt
creditor, astfel că banca poate rezilia contractul de credit şi poate cere rambursarea
integrală a împrumutului.
-"pari pass clause": această clauză defineşte un tratament egal între creditorii
companiei.
-"material adverse change clause": conform acestei clauze, producerea oricărui
eveniment considerat de creditor că ar putea afecta îndeplinirea obligaţiilor, poate duce
la amânarea sau anularea chiar a executării contractului de credit;
-plafonarea creditelor acordate şi derulate printr-o bancă;
-asigurarea activelor depuse drept garanţie a creditului;
-interdicţii sau restricţii privind vânzarea unor active din patrimoniul debitorului.
-subordonarea împrumuturilor inter-companii (inter-filiale): orice transfer sau
împrumut acordat de companie să fie în prealabil notificat băncii şi avizat de aceasta;
Clauze financiare: cuprinde un set de clauze care au în vedere cash - flow-ul
companiei creditate, veniturile realizat de aceasta sau situaţia bilanţieră a companiei.
Aceste clauze financiare intră în vigoare în momentul în care indicatorii financiari
depăşesc marja de siguranţă şi este clar că pe termen scurt compania poate intra în
incapacitate de plată.
Principalii indicatori vizaţi de creditor ar putea fi:
-fondul de rulment
-gradul de îndatorare global;
-gradul de îndatorare pe termen scurt;
-solvabilitatea;
-gradul de lichiditate.
Fiecare creditor are un astfel de sistem de analiză a unei companii, în momentul în
care compania depăşeşte gradul minim de îndatorare impus de creditor, acesta îşi
rezervă dreptul de a anula, amâna sau rezilia executarea contractului de credit.