CAPITOLUL 1

1.1

Principalele idei din textul despre Psihologia Cognitivă sunt:

1. Psihologia cognitivă are două sensuri: a. Studiul detaliat al sistemului cognitiv

uman și al subsistemelor sale, cum ar fi memoria, gândirea, limbajul și percepția. b.
O abordare a tuturor fenomenelor psihice și comportamentale din perspectiva
mecanismelor informaționale subiacente.
2. Psihologia cognitivă are un limbaj propriu și o metodologie specifică:
○ Folosește analiza de protocol, simulările pe calculator și formalismele
logico-matematice.
○ Aceste metode îi conferă un statut distinct în științele contemporane.
3. Este o continuare a psihologiei gestaltiste și asociaționiste, dar cu o
metodologie mai riguroasă, scufundată în paradigma conceptuală a teoriei
informației.
4. Psihologia cognitivă este viabilă și perenă:
○ Recunoaște natura informațională a fenomenelor psihice.
○ Este susținută de caracterul cumulativ și integrativ al cercetării sale.
5. Există critici față de psihologia cognitivă, dar acestea sunt în mare parte
neînțemeiate sau depășite: a. Unele critici sunt bazate pe neînțelegere și
inconsecvență logică. b. Altele invocă lipsa de plauzibilitate neuronală a modelelor
cognitive. c. Criticii din sfera behaviorismului au fost mai aspre, dar au fost temperate
pe măsură ce s-au realizat asimilările reciproce și complementaritățile între cele două
abordări.
6. Psihologia cognitivă studiază mecanismele de prelucrare a informației și
impactul lor asupra personalității, utilizând un limbaj și o metodologie proprii.
7. Relațiile psihologiei cognitive cu celelalte ramuri ale psihologiei sunt complexe
și variate:
○ Este atât o disciplină specifică din cadrul științelor cognitive, cât și o ramură
sau direcție de specializare a psihologiei înseși.

În rezumat, vom reţine că psihologia cognitivă studiază mecanismele de

prelucrare a informaţiei şi impactul lor asupra ansamblului personalităţii. Ea
are un limbaj propriu şi o metodologie specifică care se va releva treptat,
parcurgând această lucrare. Iniţial orgolioasă şi imperialistă, tinzând să
reducă complexitatea fenomenelor psihice la procese strict informaţionale, o
dată cu maturizarea ei, psihologia cognitivă şi-a temperat orgoliile. Ea preia şi
dezvoltă temele paradigmelor anterioare, inclusiv behaviorismul pe care iniţial
l-a criticat cu severitate. Studiul psihologiei cognitive pune în evidenţă
caracterul cumulativ al dezvoltării psihologiei înseşi. După această schiţă de
portret, ne putem întreba care sunt relaţiile psihologiei cognitive cu celelalte
ramuri ale psihologiei? Răspunsul la această chestiune pre[1]supune luarea
în considerare a ceea ce s-ar putea numi caracterul bipolar al psihologiei
cognitive, adică a faptului că ea este, în acelaşi timp: a) o disciplină specifică
din cadrul ştiinţelor cognitive şi b) o ramură sau direcţie de specializare a
 psihologiei înseşi. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, vom proceda la un
scurt excurs istoric legat de constituirea ştiinţelor cognitive.

1.2.2

Ideile principale din textul dat sunt:

1. Există tendințe de unificare în domeniul științelor cognitive, cu o preferință tot mai

mare pentru utilizarea singularului "știința cognitivă" în loc de "științe cognitive".
2. Psihologia cognitivă se remarcă prin analiza detaliată și moleculară a proceselor
cognitive, în contrast cu abordarea tradițională molară.
3. Presiunile din partea inteligenței artificiale și neuroștiințelor au influențat psihologia
cognitivă să adopte o analiză componențială a proceselor cognitive.
4. Dezvoltarea psihologiei cognitive în cadrul științelor cognitive a dus la dezvoltarea
unui nou aparat conceptual și a unor metode metodologice precum modelarea,
formalizarea și simularea pe calculator.
5. Psihologia cognitivă interacționează cu celelalte ramuri ale psihologiei și influențează
abordarea acestora prin integrarea cercetărilor cognitive în diverse domenii, cum ar fi
psihologia clinică, industrială și organizațională, educația etc.
6. Cu toate acestea, comportamentul uman și alte fenomene psihice nu pot fi reduse
doar la procesarea informației, ci implică și alți factori cum ar fi motivația, emoțiile,
relațiile interpersonale etc.
7. Psihologia cognitivă caută să îndeplinească atât cerințele impuse de științele
cognitive, prin construirea de modele formale și implementabile pe calculator, cât și
cerințele ridicate de nevoia explicării comportamentului uman, prin dezvoltarea de
modele valide și relevante pentru acest comportament.
8. În ciuda dificultății de a satisface ambele standarde simultan, psihologia cognitivă
aspiră să îmbine formalismul cu validitatea ecologică, pentru a avansa în explicarea
și intervenția în comportamentul uman.

În rezumat, psihologia cognitivă caută să satisfacă un dubiu standard: a) de a oferi

modele formalizate şi implementabile pe calculator ; b) de a construi modele valide şi
relevante pentru comportamentul uman. Prima constrângere este impusă de
pretenţiile şi expectanţele celorlalte ştiinţe cognitive, iar cea de-a doua reflectă
pretenţiile comunităţii psihologice. Măsura în care un model elaborat în interiorul
psihologiei cognitive satisface unul sau celălalt dintre aceste standarde îl apropie mai
mult de ştiinţa cognitivă sau de psihologie. Această dublă aspirație a psihologiei
cognitive, de a satisface atât constrângerile impuse de plasarea în interiorul ştiinţei
cognitive, cât şi pretenţiile ridicate de nevoia explicării comportamentului uman, ne
îndeamnă să vorbim despre caracterul bicefal al psihologiei cognitive. Psihologii
cognitivişti nu pot renunţa la nici una dintre cele două năzuinţe, deoarece ambele
sunt gratifiante. Satisfacerea cerinţelor ştiinţelor cognitive oferă psihologiei, pentru
prima dată, şansa de a avea aplicaţii în tehnologia de vârf (ex.: construirea
sistemelor expert, a sistemelor artificiale de detectare a figurilor etc.). Relevanţa
tehnologică a modelelor lor este, într-adevăr, deosebit de măgulitoare pentru
psiho[1]logii cognitivişti. Pe de altă parte, construcţia unor modele cognitive valide şi
relevante psihologic marchează un progres uriaş în explicarea comportamentului
 uman şi face posibilă dezvoltarea unor tehnici mult mai precise de diagnostic şi
intervenţie psihoterapeutică (ex. : psihoterapia cognitivă, diagnoza amneziei etc.). În
stadiul actual de dezvoltare a psihologiei cognitive, cele două standarde sunt greu de
satisfăcut concomitent. Aflate la capetele unui continuum, ele permit psihologului
cognitivist să se plaseze mai aproape de unul sau altul dintre ele. Nu se poate spune
însă că ele sunt ireconciliabile. Dimpotrivă, există cerinţe comune pe care trebuie să
le satisfacă psihologia cognitivă, atât în calitate de ştiinţă cognitivă, cât şi în calitate
de disciplină psihologică: consistenţa internă, plauzibilitatea neuronală etc.
Considerăm că viitorul va face dovada împletirii tot mai strânse a formalismului şi
validității ecologice în beneficiul general al psihologiei. Prin diversitatea modelelor
prezentate, volumul de faţă oferă o glisare completă între cele două extreme ale
continuumului.

1.3

1.3.1

. Definiția sistemului cognitiv:

● Un sistem cognitiv este un sistem fizic cu două proprietăți: de reprezentare și

de calcul.
● Sistemul cognitiv nu este independent de o structură fizică (creier, calculator
etc.).
● Aceeași procesare a informației poate fi implementată în diverse sisteme
fizice.

2. Reprezentarea:

● Reprezentarea este o reflectare internă a realității exterioare.

● Există o relație sistematică între variabilele interne și referentul lor extern.
● Reprezentările pot fi simbolice (imagini, conținuturi semantice) sau
subsimbolice (patternuri neuronale).

3. Calculul:

● Calculul constă în manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli.

● Regulile pot fi simbolice (gramatică, matematică) sau subsimbolice (reguli
neuronale).
● Există două tipuri de modelări în științele cognitive: clasice-simbolice și
neuromimetice.

4. Inteligența:
 ● Capacitatea de reprezentare și de calcul sunt caracteristicile esențiale ale
inteligenței.
● Inteligența nu este dependentă de caracteristicile fizice ale sistemului.

5. Științele cognitive:

● Studiază orice inteligență, terestră sau extraterestră, naturală sau artificială.

● Oferă o bază pentru contacte cu alte ființe inteligente.
● Psihologia cognitivă se concentrează pe sistemul cognitiv uman.

Alte idei importante:

● Sistemul cognitiv ne permite să ne orientăm în spațiu și să rezolvăm

probleme.
● Reprezentările nu sunt identice cu realitatea, dar au o relație sistematică cu
ea.
● Există o deschidere către studiul inteligenței extraterestre.
● Științele cognitive pot facilita comunicarea cu alte ființe inteligente.

Recomandări:

● Acordați atenție definițiilor și conceptelor cheie.

● Înțelegeți relația dintre reprezentare, calcul și inteligență.
● Rețineți domeniul de aplicare al științelor cognitive și al psihologiei cognitive.

Pentru a-ți pregăti examenul, este esențial să reții următoarele idei principale din textul dat:

1. Un sistem cognitiv este un sistem fizic care posedă două proprietăți esențiale:
reprezentarea și calculul.
2. Este important să înțelegem că orice sistem cognitiv este o entitate fizică, nu există
sisteme cognitiv independente de orice structură fizică.
3. Reprezentarea înseamnă reflectarea într-un mediu intern a realității exterioare, iar
acest proces implică stabilirea unei relații sistematice între domeniul extern și mediul
intern.
4. Sistemul cognitiv uman utilizează atât reprezentări simbolice (imagini, conținuturi
semantice) cât și subsimbolice (patternuri de activare ale rețelelor neuronale).
5. Calculul este capacitatea unui sistem de a manipula reprezentările pe baza unor
reguli. Aceste reguli pot fi simbolice (de exemplu, regulile de efectuare a operațiilor
matematice) sau subsimbolice (de exemplu, regula lui Hebb în neuroni).
6. Caracteristicile esențiale pentru un sistem cognitiv sunt capacitatea sa de
reprezentare a mediului și de a efectua calcule cu aceste reprezentări.
7. Inteligența unui sistem fizic este definită de capacitatea sa de reprezentare și calcul.
8. Prin analiza și compatibilitatea sistemelor cognitive, științele cognitive pregătesc
calea pentru posibile contacte cu alte forme de inteligență din univers.
1.3.2

1. Nivelul cunoștințelor:
○ Pentru a înțelege comportamentul unui sistem cognitiv, trebuie investigată
baza de cunoștințe pe care o posedă și scopul sau intențiile de care este
animat.
○ Cunoștințele și scopurile sunt esențiale în explicarea comportamentului
uman.
○ Cunoștințele subiectului provin din mai multe surse, inclusiv din experiența cu
anumite sarcini și din procesele de socializare.
○ Comportamentele și mecanismele psihice sunt influențate de cunoștințele
subiectului și sunt denumite "cognitiv-penetrabile".
○ Cunoștințele subiectului pot afecta și comportamentul patologic.
○ Există și comportamente sau procese cognitive care nu sunt influențate de
cunoștințele subiectului și sunt numite "cognitiv-impenetrabile".
2. Nivelul computațional:
○ Sistemul cognitiv este analizat în funcție de sarcinile pe care trebuie să le
rezolve.
○ Se caută identificarea procesărilor care permit transformarea inputului în
output și stabilirea funcției input-output.
○ Procesările sunt constrânse de caracteristicile mediului fizic și de
constrângerile naturale.
○ Analiza computațională folosește formalisme matematice sau
logico-matematice pentru a descrie procesele cognitive.
3. Nivelul algoritmic-reprezentațional:
○ Acest nivel se concentrează pe algoritmul care realizează funcția input-output
și pe modalitățile de reprezentare a inputului și outputului.
○ Algoritmii și reprezentările se influențează reciproc.
○ Majoritatea cercetărilor din psihologia cognitivă vizează acest nivel, explorând
modul în care subiectul își reprezintă cerințele sarcinii și procedura pe care o
utilizează pentru soluționarea ei.

Idei cheie din textul "Analiza sistemului cognitiv":

Niveluri de analiză:

● Nivelul cunoștințelor: investighează baza de cunoștințe și scopurile

subiectului.
● Nivelul computațional: analizează sarcina și calculele necesare pentru a
transforma inputul în output.
● Nivelul reprezentațional-algoritmic: se concentrează pe modul de
reprezentare a informației și pe algoritmii utilizați pentru a rezolva sarcina.
● Nivelul implementational: analizează aria corticală implicată și procesele
neurobiologice care au loc.
Tipuri de procesări:

● Procesări modulare: automate, preatenționale, incapsulate, cu locație

neuroanatomică precisă.
● Procesări non-modulare: pot fi influențate de cunoștințele subiectului.

Relația dintre reprezentare și algoritm:

● Reprezentările și algoritmii se constrâng reciproc.

● O anumită reprezentare poate favoriza un anumit algoritm.

Exemple:

● Demonstrarea unei teoreme logice.

● Recunoașterea unui obiect.
● Rezolvarea unei probleme de geometrie.
● Utilizarea pronumelui personal "el".
● Efectuarea unei matrice din Testul Raven.

Importanța analizei la mai multe niveluri:

● Explicarea comportamentului uman.

● Proiectarea sistemelor cognitive artificiale.

Concluzie:

Analiza sistemului cognitiv la mai multe niveluri este esențială pentru a înțelege
modul de procesare a informației și diferențele interindividuale.

Idei cheie din textul "1.3.2. Niveluri de analiză ale

sistemului cognitiv":
1. Niveluri de analiză:

● Nivelul cunoștințelor: Investighează baza de cunoștințe și intențiile

subiectului.
● Nivelul computațional: Se concentrează pe prelucrările care transformă
inputul în output.
● Nivelul reprezentațional-algoritmic: Analizează algoritmii și modul de
reprezentare a informației.
● Nivelul implementațional: Se referă la ariile corticale implicate și la
procesele neurobiologice.
2. Importanța analizei multi-nivelare:

● Explică mai bine comportamentul uman.

● Permite proiectarea sistemelor cognitive artificiale.

3. Caracteristici ale fiecărui nivel:

Nivelul cunoștințelor:

● Influențează comportamentul și procesele cognitive.

● Include cunoștințe declarative (fapte) și procedurale (cum se face ceva).
● Cunoștințele pot fi cognitive-penetrabila (modificate de intenții) sau
cognitive-impenetrabila (nu sunt influențate de intenții).

Nivelul computațional:

● Vizează funcția input-output a sistemului cognitiv.

● Prelucrările sunt constrânse de mediul fizic și de cunoștințele subiectului.
● Există procesări modulare (automate) și non-modulare (influențate de
cunoștințe).

Nivelul reprezentațional-algoritmic:

● Analizează algoritmii și reprezentările utilizate de sistemul cognitiv.

● Reprezentările pot fi semantice, imagistice, seriale etc.
● Algoritmii pot fi diferiți chiar pentru aceeași reprezentare.

Nivelul implementațional:

● Se referă la substratul neurobiologic al proceselor cognitive.

● Investighează ariile corticale implicate și procesele neurobiologice specifice.

4. Exemple:

● Demonstrarea unei teoreme de logică simbolică.

● Recunoașterea literelor și a cuvintelor.
● Percepția adâncimii.
● Calculul mental.

5. Concluzie:

Analiza multi-nivelară a sistemului cognitiv este o abordare esențială pentru a

înțelege complexitatea proceselor cognitive și diferențele interindividuale.

Recomandări:

● Acordați atenție definițiilor și conceptelor cheie.

● Înțelegeți relația dintre cele patru niveluri de analiză.
 ● Rețineți exemplele specifice din text.
● Folosiți această analiză pentru a explica diverse comportamente cognitive.

Pentru examen, iată ideile cele mai importante din textul dat:

1. Un sistem cognitiv poate fi analizat la mai multe niveluri: a) Nivelul cunoștințelor și

intențiilor. b) Nivelul computațional, pentru a înțelege cerințele și procesările care
mediează între input și output. c) Nivelul reprezentațional-algoritmic, pentru a
înțelege cum sunt reprezentate inputul și outputul și procedurile de realizare a
funcției input-output. d) Nivelul implementațional, pentru a înțelege structura
materială (neurobiologică sau artificială) care realizează procesarea informației.
2. Analiza multinivelară este importantă pentru înțelegerea sistemului cognitiv uman
sau artificial, deoarece oferă perspective diferite care se completează reciproc.
3. Teoriile de la diverse niveluri interacționează, impunându-și constrângeri reciproce și
îmbunătățindu-și plauzibilitatea și validitatea.
4. Creierul uman operează cu cunoștințe abstracte prin intermediul reprezentărilor și
codărilor într-un mediu specific, interpretabil pe domeniul de cunoștințe al subiectului.
5. Analiza multinivelară a sistemului cognitiv oferă posibilitatea de a înțelege cum un
sistem fizic poate opera cu cunoștințe abstracte și cum pot fi acestea reprezentate și
procesate la nivel neuronal.

Idei cheie din textul "1.3.2.4. Nivelul

implementaţional":
1. Nivelul implementaţional:

● Se referă la substratul neurobiologic al proceselor cognitive.

● Investighează ariile corticale implicate și procesele neurobiologice specifice.
● Este similar cu nivelul de hardware al unui calculator.

2. Analogie cu calculatorul:

● Funcționarea unui calculator poate fi analizată la 4 niveluri:

○ Cunoștințe
○ Computațional
○ Reprezentațional-algoritmic
○ Implementațional (hardware)
● Similar, sistemul cognitiv uman poate fi analizat la 4 niveluri:
○ Cunoștințe și intenții
○ Computațional (cerințele sarcinii, prelucrări)
○ Reprezentațional-algoritmic (reprezentarea input/output, proceduri)
○ Implementațional (procese neurobiologice)
3. Neuroștiințe cognitive:

● Segment al neuroștiințelor care se ocupă de modul în care structurile

neurobiologice realizează procesarea informației.

4. Valoarea analizei multinivelare:

● Permite o explicație mai completă a comportamentului cognitiv.

● Este necesară datorită organizării ierarhice a sistemelor de procesare a
informației.
● Aduce contribuții din diverse domenii:
○ Psihologie cognitivă
○ Neuroștiințe cognitive
○ Inteligență artificială

5. Exemplu:

● Explicarea performanței la jocul de șah necesită analiza la toate cele 4

niveluri:
○ Cunoștințe și intenții
○ Computațional (calcule, strategii)
○ Reprezentațional-algoritmic (reprezentarea tablei, proceduri de mutare)
○ Implementațional (structuri neurobiologice implicate)

6. Interacțiunea dintre niveluri:

● Teoriile de la diverse niveluri se influențează reciproc.

● Datele neurobiologice pot valida modelele cognitive.
● Teoriile computaționale pot facilita aplicațiile tehnologice.

7. Cum poate un sistem fizic opera cu cunoștințe abstracte?

● Creierul nu operează direct cu cunoștințe abstracte, ci cu reprezentarea lor:

○ Simbolică (imagini, limbaj)
○ Subsimbolică (valori, patternuri de activare)
● Similar cu codarea informației în limbajul de programare al unui calculator.

8. Concluzie:

● Analiza multinivelară oferă un cadru pentru a înțelege cum creierul uman

poate opera cu cunoștințe abstracte.

Recomandări:

● Acordați atenție definițiilor și conceptelor cheie.

● Înțelegeți relația dintre cele patru niveluri de analiză.
● Rețineți exemplele specifice din text.
 ● Folosiți această analiză pentru a explica diverse comportamente cognitive.

Idei cheie din textul "1.3.2.4. Nivelul implementaţional":

Nivelul implementaţional:

● Se referă la substratul neurobiologic al proceselor cognitive.

● Investighează ariile corticale implicate și procesele neurobiologice specifice.

● Este similar cu nivelul hardware-ului unui calculator.

Analiza multinivelară:

● Abordare esențială pentru a înțelege complexitatea proceselor cognitive.

● Include patru niveluri: cunoștințe, computațional, reprezentațional-algoritmic,

implementațional.

● Permite explicații mai complete ale comportamentului uman.

Valoarea analizei multinivelare:

● Oferă o perspectivă mai detaliată asupra funcționării cognitive.

● Permite identificarea constrângerilor impuse de fiecare nivel.

● Ajută la construirea de modele cognitive mai plauzibile și valide.

● Oferă o soluție la problema relației dintre creier și cunoaștere.

Exemple:

● Procesarea informației vizuale primare.

● Rezolvarea problemelor.

● Teoria deciziei.

● Percepția adâncimii.

Interacțiunea dintre niveluri:

● Teoriile de la diverse niveluri își impun constrângeri reciproce.

 ● Datele de neurobiologie servesc ca pârghie de construcție și validare a

modelelor psihologice.

● Teoriile computaționale apropie psihologia cognitivă de inteligența artificială.

Problema cunoașterii abstracte:

● Cum poate un sistem fizic (creierul) opera cu cunoștințe abstracte?

● Răspuns: prin codarea cunoștințelor într-un format specific (simbolic sau

subsimbolic).

● Creierul nu operează direct cu cunoștințe, ci cu reprezentările lor.

● Analiza computațională limitează modalitățile de combinare a reprezentărilor.

Concluzie:

Analiza multinivelară a sistemului cognitiv este o abordare esențială pentru a

înțelege complexitatea proceselor cognitive și diferențele interindividuale.

Recomandări:

● Acordați atenție definițiilor și conceptelor cheie.

● Înțelegeți relația dintre cele patru niveluri de analiză.

● Rețineți exemplele specifice din text.

● Folosiți această analiză pentru a explica diverse comportamente cognitive.

1.4

1. Paradigmele psihologiei cognitive se concentrează pe analiza nivelului

reprezentațional-algoritmic, dar și a cunoștințelor și a nivelului

implementațional.

2. Există două paradigme principale care ghidează cercetarea sistemului

cognitiv uman: paradigma clasic-simbolică și paradigma neoconexionistă.

 3. Paradigma clasic-simbolică:

○ Este bazată pe ideea că gândirea umană poate fi înțeleasă ca

manipularea simbolurilor.

○ Se concentrează pe formalizarea logicii și pe utilizarea gramaticilor

generative.

○ Sistemul cognitiv este conceput ca un sistem simbolic care operează

cu expresii lingvistice, concepte și imagini, manipulându-le după reguli

sintactice și semantice.

○ Exemple de reprezentări simbolice includ expresiile lingvistice,

conceptele, judecățile și imaginile.

○ Metafora computerului este adesea folosită pentru a înțelege modul în

care sistemul cognitiv uman funcționează.

○ Exemple de modele simbolice sunt teoria ACT* a lui J.L. Anderson și

Modelul SOAR al lui A. Newell.

4. Paradigma (neo)conexionistă:

○ Se bazează pe modele de inspirație neuronală și pe procesele paralele

distribuite.

○ În primele sale încercări, a fost pusă la îndoială capacitatea rețelelor

neuromimetice de a calcula funcții logice simple.

○ Această paradigmă a intrat într-un con de umbră pentru aproape două

decenii, până când J.L. McClelland și D.E. Rumelhart au relansat ideea

construirii unor modele cognitive de inspirație neuronală.

○ Lucrarea lor din două volume, "Parallel Distributed Processing", este

considerată fundamentală pentru neoconexionism.

Idei cheie din textul "1.4. Paradigmele psihologiei cognitive":

Paradigma clasic-simbolică:

● Cunoștințele sunt reprezentate ca simboluri.

● Sistemul cognitiv este un sistem fizico-simbolic.

● Procesele cognitive sunt similare cu manipularea simbolurilor de către un

calculator.

● Exemplu: Teoria ACT* a lui J.L. Anderson.

Paradigma (neo)conexionistă:

● Activitatea cognitivă este explicată prin modele de inspirație neuronală.

● Rețelele neuromimetice pot realiza calcule logice și pot învăța din experiență.

● Exemplu: Modelul PDP al lui J.L. McClelland și D.E. Rumelhart.

Diferențele dintre paradigme:

● Tipul de reprezentare a cunoștințelor: simboluri vs. conexiuni neuronale.

● Tipul de procesare: serială vs. paralelă.

● Tipul de model: explicit vs. implicit.

Aplicabilitate:

● Ambele paradigme au fost aplicate cu succes în explicarea diferitelor procese

cognitive.

● Paradigma clasic-simbolică este mai potrivită pentru explicarea proceselor

cognitive care implică raționamentul logic.

● Paradigma (neo)conexionistă este mai potrivită pentru explicarea proceselor

cognitive care implică învățarea și recunoașterea.

Concluzie:
Ambele paradigme oferă perspective valoroase asupra funcționării cognitive. O

abordare integrată care combină elementele ambelor paradigme este probabil cea

mai promițătoare direcție de cercetare pentru viitor.

CAPITOLUL 2

2.2

Idei cheie din textul "2.2. Procesarea primară a

informației vizuale":
1. Niveluri de analiză:

● Nivelul implementaţional: Mecanisme neurobiologice implicate în

procesarea stimulilor vizuali.
● Nivelul computaţional: Modele logico-matematice care descriu calculele
necesare pentru a transforma un input vizual în output.

2. Caracteristicile procesării primare:

● Pre-atențională, rapidă (aprox. 200 ms)

● Segregarea stimulului de mediu
● Reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulului
● Independentă de natura stimulului
● Se bazează pe asumpții apriorice despre realitate

3. Stadiile procesării primare:

● Schița primară: Extragerea contururilor, a texturii, mișcării, culorii etc.

● Percepția vizuală secundară: Recunoașterea figurilor și a obiectelor

4. Detectarea contururilor:

● Se bazează pe variația intensității stimulilor luminoși

 ● Este facilitată de inhibiția laterală
● Exagerează variația de luminozitate la marginea obiectelor

5. Importanța contururilor:

● Conțin informații invariante despre stimul

● Permit o procesare economică a informației

6. Exemple:

● Benzile lui Mach

● Studiile lui Ratliff pe crabul Limulus

7. Recomandări:

● Înțelegeți diferențele dintre nivelurile de analiză.

● Cunoașteți caracteristicile procesării primare.
● Familiarizați-vă cu cele două stadii ale procesării primare.
● Înțelegeți principiul detectării contururilor.
● Recunoașteți importanța contururilor pentru percepția vizuală.

Pentru a memoriza ideile importante din acest text referitor la procesarea primară a

informației vizuale, iată un rezumat succint:

1. Nivelul computațional și abstract: Textul începe prin sublinierea abordării

computaționale a procesării informației vizuale, care se concentrează pe

construirea de modele logico-matematice pentru a înțelege modul în care

informația vizuală este prelucrată în sistemul cognitiv.

2. Procesarea primară vs. secundară: Se face distincția între procesarea

primară, care include prelucrările pre-atenționale pentru a reprezenta

caracteristicile fizice ale stimulului, și procesarea secundară, care implică

recunoașterea figurilor și a obiectelor.

3. Organizare modulară și prelucrări independente: Procesările primare sunt

organizate pe module și funcționează simultan, în paralel. Aceste procese

 sunt independente de natura stimulului și sunt caracterizate de

preatenționalitate și impermeabilitate cognitivă.

4. Asumpții despre realitatea obiectuală: Buna desfășurare a procesărilor

primare presupune asumpții despre realitatea obiectuală, care funcționează

ca niște "cunoștințe tacite" și sunt necesare pentru specificarea stimulului

vizual supus prelucrării.

5. Extragerea contururilor: Un aspect crucial al procesării primare este

extragerea contururilor, care se bazează pe detectarea variațiilor

semnificative ale intensității stimulilor luminoși la marginile obiectelor.

6. Date neurofiziologice și psihofizice: Datele neurofiziologice și psihofizice

susțin că stabilirea contururilor se bazează pe procesarea diferențelor de

luminozitate și că aceste diferențe sunt accentuate pentru a permite

segregarea figurii de fond.

7. Rezultatele cercetării lui Ratliff: Cercetările lui Ratliff asupra crabului de

mare Limulus au arătat că sistemul nervos vizual surprinde variația de

luminozitate la marginile obiectelor și traduce această informație într-o

modelare corespunzătoare a frecvenței potențialelor de acțiune.

8. Impactul asumpțiilor despre realitatea obiectuală: Violarea unor asumpții

despre realitatea obiectuală poate duce la apariția iluziilor vizuale și arată că

aceste asumpții sunt necesare pentru procesarea eficientă a stimulilor vizuali.

Importanța umbrelor:

● Oferă informații despre forma și poziția obiectului

● Constituie un modul independent de procesare

2. Tipuri de umbre:

● Umbre proprii: zonele de umbră de pe suprafața obiectului

 ● Umbre purtate: zonele de umbră proiectate de obiect pe alte suprafețe

3. Rolul umbrelor în percepția formei:

● Permit discriminarea figurii de fond

● Oferă indicii despre adâncime și tridimensionalitate
● Ajută la identificarea obiectului

4. Prelucrarea umbrelor:

● Se bazează pe diferențele de luminozitate

● Implică cunoștințe tacite despre relația dintre umbră și obiect
● Probabil nu există modele computaționale explicite ale procesării umbrelor

5. Exemple:

● Distingerea unui vas de o farfurie pe baza umbrei

● Perceperea adâncimii unei scene

6. Recomandări:

● Înțelegeți importanța umbrelor pentru percepția vizuală.

● Cunoașteți tipurile de umbre și rolul lor.
● Familiarizați-vă cu principiile prelucrării umbrelor.
● Recunoașteți lipsa modelelor computaționale explicite.
● Exersați identificarea obiectelor pe baza umbrelor.

Pentru examen, trebuie să memorezi următoarele idei cheie din textul respectiv:

1. Extragerea formei din prelucrarea umbrelor: Zonele de umbră (penumbră)

dezvoltate în jurul unui obiect conțin informații importante despre forma și

poziția acestuia într-un anumit context.

2. Modul independent de prelucrare: Prelucrarea umbrelor formează un modul

independent de celelalte procese vizuale.

 3. Lipsa modelărilor formale-matematice explicite: Până în prezent, nu există

modele formal-matematice explicite pentru prelucrarea umbrelor în vederea

reconstruirii formei sau poziției obiectului.

4. Rolul cunoștințelor tacite: Probabil că cunoștințele tacite ale subiectului

joacă un rol important în interpretarea și procesarea diferențelor de

luminozitate dintre zonele de umbră și mediul general al obiectului.

2.3

2.3

1. Procesarea secundară a informației vizuale: Procesările secundare, care

au ca input o schiță intermediară 2D/2D și ca output recunoașterea obiectelor

și a relațiilor dintre acestea, sunt esențiale pentru identificarea obiectelor din

spațiul vizual.

2. Rapiditatea recunoașterii: Subiecții umani pot identifica și numi obiecte

simple după o expunere de doar 100 de milisecunde și pot înțelege o scenă

complexă în mai puțin de o secundă, ceea ce sugerează o rapiditate

extraordinară în procesul de recunoaștere.

3. Principiile gestaltiste: Principiile gestaltiste, cum ar fi proximitatea,

similaritatea, buna-continuare și închiderea, facilitează recunoașterea

obiectelor prin organizarea elementelor vizuale în unități perceptive mai mari.

4. Rolul principiilor gestaltiste în recunoaștere: Principiile gestaltiste ajută la

recunoașterea rapidă a obiectelor și configurațiilor, iar încălcarea lor poate

îngreuna semnificativ procesul de recunoaștere.

 5. Primatul întregului asupra părților: Există dovezi că percepția configurației

sau a întregului gestalt este realizată mai rapid decât percepția părților

componente ale acesteia.

6. Predispoziția sistemului nervos pentru organizarea vizuală: Mecanismele

de grupare a stimulilor vizuali, conform principiilor gestaltiste, sunt observate

încă din primele luni de viață și există o predispoziție a sistemului nervos

uman pentru această organizare

Idei cheie din textul "2.3. Recunoașterea obiectelor

— procesarea secundară a informaţiei vizuale":
1. Recunoașterea obiectelor:

● Se bazează pe punerea în corespondență a schiței intermediare 2D cu o

reprezentare 3D stocată în memorie.
● Este rapidă (100 ms pentru identificare, 800 ms pentru numire) și flexibilă
(adaptabilă la diverse perspective).

2. Proprietăți neaccidentale:

● Caracteristici constante ale schiței 2D (ex: linii drepte, simetrie) care

facilitează recunoașterea.
● Sistemul cognitiv neglijează micile abateri de la proprietățile neaccidentale.

3. Principiile gestaltiste:

● Mecanisme de grupare a elementelor din câmpul vizual (proximitate,

similaritate, continuitate, închidere).
● Permit organizarea stimulilor complecși în unități mai simple.
● Facilitează recunoașterea obiectelor și segregarea figurii de fond.

4. Primatul întregului:

● Percepția configurației globale este mai rapidă decât percepția părților

componente.
● Se manifestă în experiența subiectivă și în recunoașterea stimulilor.
● Nu implică neapărat o secvențialitate strictă a procesărilor.
5. Mecanisme înnăscute:

● Prezența principiilor gestaltiste este observată încă din primele luni de viață.
● Predispoziție genetică (preparedness) pentru organizarea stimulilor vizuali.
● Funcție esențială de segregare a figurii de fond.

6. Categorizare neintenționată:

● Principiile gestaltiste realizează o categorizare automată a elementelor din

câmpul vizual.
● Facilitează adaptarea la un mediu complex și schimbător.

Idei cheie din textul "2.3.4. Procesări descendente în

recunoaştere":
1. Procesări descendente:

● Complementează procesările ascendente, oferind informații din cunoștințele

prealabile ale subiectului.
● Accelerează și ghidează recunoașterea stimulilor.
● Funcționează pe baza principiilor Gestalt, cunoștințelor lingvistice, semantice
și sintactice.

2. Efecte demonstrative:

● Efectul superiorității cuvântului: recunoașterea mai rapidă a literelor în

contextul unui cuvânt.
● Efectul superiorității obiectului: recunoașterea mai rapidă a trăsăturilor
unui obiect posibil.
● Efectul regularităților scenelor: recunoașterea mai rapidă a scenelor cu
obiecte organizate conform regulilor implicite.

3. Tipuri de regularități:

● Suportul fizic: obiectele au un suport, nu plutesc.

● Interpoziția: obiectele opace se interpun reciproc.
● Probabilitatea ocurenței: obiectele apar mai frecvent în anumite contexte.
● Poziția: obiectele au o poziție obișnuită.
● Mărimea relativă: obiectele au o mărime familiară.

4. Consecințele încălcării regularităților:

● Îngreunează recunoașterea.
 ● Provoacă surpriză și efecte comice.

Recomandări:

● Înțelegeți interacțiunea dintre procesările ascendente și descendente.

● Familiarizați-vă cu efectele demonstrative ale procesărilor descendente.
● Recunoașteți tipurile de regularități implicate în recunoașterea scenelor.
● Înțelegeți consecințele încălcării regularităților.

Exemplu:

● Un fotoliu zburător este mai greu de recunoscut decât un fotoliu pe podea,

deoarece încalcă regularitatea suportului fizic.

Aplicații:

● Înțelegerea proceselor cognitive implicate în percepția vizuală.

● Dezvoltarea de modele computaționale ale recunoașterii obiectelor și
scenelor.
● Îmbunătățirea interfețelor om-computer.

1. Tipuri de procesări descendente:

● Prelucrarea lingvistică:
○ Efectul superiorității cuvântului: o literă este recunoscută mai rapid în
contextul unui cuvânt cu sens.
○ Efectul superiorității propoziției: un cuvânt este recunoscut mai rapid în
contextul unei propoziții cu sens.
● Prelucrarea vizuală:
○ Efectul superiorității obiectului: o trăsătură a unui obiect este
recunoscută mai rapid dacă este prezentată în contextul obiectului
complet.
○ Recunoașterea elementelor feței: elementele feței sunt recunoscute
mai rapid în contextul feței complete.
● Recunoașterea scenelor:
○ Regularități sintactice: obiectele au suport, se interpun, apar cu
anumite probabilități și au poziții specifice.
○ Regularități semantice: încălcarea regulilor tacite duce la dificultăți de
recunoaștere și efecte comice.

2. Importanța procesărilor descendente:

● Accelerează recunoașterea stimulilor.

● Facilitează înțelegerea stimulilor complecși.
 ● Ne permit să ne adaptăm la un mediu în continuă schimbare.

3. Exemple:

● Recunoașterea literelor și a cuvintelor.

● Recunoașterea obiectelor și a scenelor.
● Identificarea fețelor umane.

4. Concluzie:

Procesările descendente joacă un rol esențial în recunoașterea stimulilor vizuali. Ele

ne permit să interpretăm rapid și precis informația din jurul nostru.

Recomandări:

● Acordați atenție exemplelor concrete din text.

● Înțelegeți cum regularitățile sintactice și semantice influențează recunoașterea
scenelor.
● Reflectați la rolul procesărilor descendente în viața de zi cu zi.

1. Recunoașterea implică atât procesări ascendente, cât și descendente:

Procesările descendente, ghidate de cunoștințele noastre, precum și de

datele fizice ale stimulului, sunt esențiale în recunoașterea obiectelor și

configurațiilor verbale.

2. Contextul influențează recunoașterea verbală: Contextul adecvat poate

facilita recunoașterea cuvintelor sau literelor, demonstrând efectul

superiorității cuvântului și influența cunoștințelor lingvistice.

3. Procesările descendente sunt esențiale în recunoașterea obiectelor:

Studiile au arătat că trăsăturile sau caracteristicile fizice ale obiectelor sunt

mai ușor de recunoscut atunci când sunt prezentate în contextul reprezentării

unui obiect decât când sunt prezentate independent.

4. Cunoștințele implicite influențează recunoașterea fețelor umane și a

scenelor: Cunoștințele noastre despre fețe umane și despre regularitățile

scenei ne ajută să recunoaștem mai rapid elementele feței sau obiectele

 dintr-o scenă. Violarea acestor cunoștințe tacite poate duce la dificultăți în

recunoaștere sau la efecte comice.

5. Regularitățile scenei formează semantica: Modul în care obiectele sunt

organizate într-o scenă și contextul în care sunt prezentate influențează

recunoașterea lor.

Informaţia vizuală este prelucrată în două stadii. În prima fază (= prelucrarea

primară), caracteristicile fizice ale stimulului sunt procesate în paralel, de mai multe

mecanisme modulare. Din schiţa primară sunt extrase contururile, textura,

deplasarea, poziţia, forma, adâncimea şi culoarea. Outputul lor este o imagine

intermediară a stimulului, dependentă de punctul de vedere al subiectului (= schiţa

2!2D). Caracteristicile nonaccidentale ale schiţei inermediare şi gruparea după

principii gestaltiste a stimulilor iniţiază a doua etapă a procesărilor vizuale. Ea are ca

rezultat recunoaşterea obiectului pe baza construirii imaginii sale integrale, 3 D.

Diversitatea stimulilor complecşi este redusă prin descompunerea lor în geoni.

Geonii rezultă din segmentarea (automată) a obiectelor în zonele de maximă

concavitate locală. Orice obiect poate fi descris prin geonii componenți şi relaţiile lor

reciproce. În faza de recunoaştere, analiza ascendentă este dublată de analiza

descendentă a stimulului. Rețelele neuromimetice pot modela (măcar o parte din)

procesările implicate în recunoaşterea stimulului. Ele pot asigura interfaţa dintre

modelele computaţionale şi datele din neurobiologie, fiind compatibile cu ambele

categorii de rezultate. Există totuşi o mulţime de probleme, semnalate pe parcursul

lucrării, de rezolvarea cărora depinde evoluţia ulterioară a cercetărilor. Rezultatele

teoretico-experimentale din acest domeniu au importante aplicaţii tehnologice. Pe

baza lor s-au construit sisteme inteligente capabile să extragă contururile, să

discrimineze stimulii din mediu, să calculeze adâncimea în spaţiu etc.

CAPITOLUL 3

1. Atenția:

● Mecanism selectiv al informației din mediu, impus de complexitatea mediului

și capacitatea limitată de procesare a informației a sistemului cognitiv.
● Permite concentrarea pe stimuli cu valoare motivațională sau adaptativă
semnificativă.

2. Tipuri de atenție:

● Atenție vizuală:
○ Necesară pentru orientarea sacadelor oculare.
○ Permite comutarea atenției în condiții de fixare a privirii.
● Atenție auditivă:
○ Similară cu atenția vizuală, dar specifică stimulilor auditivi.

3. Substratul neurologic al atenției:

● Detectori de trăsături:
○ Preaționali (automată, precablată)
○ Atenționali (amorsați de factori motivaționali sau procese de analiză
descendentă)
● Neuroni de atenție:
○ 10% din neuronii implicați în detectarea sunetelor de către pisică sunt
amorsați de mecanisme atenționale.

4. Selectivitatea atenției:

● Selecția itemilor care sunt prelucrați și izolarea lor de cei care nu sunt
procesați.
● Selectivitatea procesărilor: unii itemi sunt prelucrați mai intens, alții mai
superficial.

5. Abordarea analizei atenției:

● Pornind de la nivelul implementațional, analizând constrângerile impuse de

structurile neurobiologice modelelor reprezentațional-algoritmice.

Recomandări:

● Înțelegeți rolul atenției în contextul complexității mediului și al capacității

limitate de procesare a informației.
● Distingeți între atenția vizuală și atenția auditivă.
● Familiarizați-vă cu conceptul de detectori de trăsături și neuroni de atenție.
● Recunoașteți cele două sensuri ale selectivității atenției.
 ● Anticipați analiza atenției pornind de la nivelul implementării neurobiologice.

Necesitatea atenției:

● Mediul complex și capacitatea limitată de procesare a informației impun o

selecție a stimulilor.
● Atenția vizuală este necesară pentru orientarea sacadelor oculare.
● Permite prelucrarea informațiilor parafoveale prin comutarea atenției.

2. Tipuri de procesări:

● Prelucrarea primară a informației vizuale: automată, precablată, realizată de

detectori de trăsături preatenționali.
● Prelucrarea selectivă a informației: determinată de factori motivaționali,
realizată de detectori de trăsături atenționali.

3. Caracteristici ale atenției:

● Selectivitate: se referă atât la selecția stimulilor, cât și la gradul de procesare

a acestora.
● Orientarea comportamentelor periferice: influențează sacadele oculare.
● Funcționare independentă: poate opera fără participarea directă a procesării
primare a informației vizuale.

4. Concluzie:

● Atenția este un proces complex cu rol esențial în adaptarea la mediu.

● Modelele reprezentațional-algoritmice ale atenției trebuie să ia în considerare
constrângerile impuse de structurile neurobiologice.

1. Necesitatea atenției vizuale într-un mediu hipercomplex: Într-un mediu bogat în

stimulare vizuală, capacitatea noastră de procesare este limitată, iar atenția vizuală
ne ajută să ne concentrăm asupra aspectelor relevante pentru a lua decizii adecvate.
2. Rolul atenției vizuale în orientarea sacadelor oculare: Atenția vizuală determină
mișcările sacadelor oculare, permițându-ne să ne concentrăm asupra detaliilor
vizuale importante.
3. Procesarea informațiilor parafoveale: Atenția vizuală ne permite să procesăm
informații din afara zonei foveale (cea mai clară parte a vederii noastre) fără să ne
mișcăm privirea, prin comutarea atenției.
4. Relevanța înregistrării mișcărilor oculare: Studierea mișcărilor ochilor ne ajută să
înțelegem modul în care atenția vizuală influențează comportamentul vizual.
5. Rolul atenției în prelucrarea selectivă a informației: Atenția vizuală determină
selectarea izemilor care urmează să fie prelucrați și gradul de procesare a acestora,
influențând comportamentul vizual.
6. Diferența între detectorii preatenționali și cei atenționali: Există două tipuri de
detectori de trăsături în cortexul vizual: preatenționali (implicați în procesarea
automată a informației) și atenționali (activați selectiv de mecanismele atenționale).
1. Tipuri de modele:

● Filtrajul timpuriu: Selecția informației se face la nivel senzorial, pe baza

caracteristicilor fizice ale stimulului (intensitate, frecvență).
● Filtrajul târziu: Selecția informației se face după prelucrarea parțială a
caracteristicilor semantice ale stimulului.
● Filtrele atenuante: Filtrul nu operează discontinuu, ci atenuează semnalele
recepționate, procedând la selecții succesive la diverse niveluri de procesare.
● Abordarea neoconexionistă: Selecția informației nu este rezultatul unor
filtre, ci al alocării preferențiale a resurselor cognitive.

2. Considerații generale:

● Capacitatea sistemului cognitiv de a procesa informația este limitată.

● Mecanismele atenționale determină o procesare segregaționistă a
informațiilor.
● Stimulii cu relevanță motivațională sau sarcini urgente captă atenția.
● Conștiința este formată din unitățile cognitive activate.

3. Abordare neuronală:

● Stimulii sunt codați de neuromimi sau unități cognitive care formează o rețea
neuromimetică.
● Unitățile mai activate inhibă lateral celelalte unități.
● Selectivitatea procesărilor este rezultatul organizării neuromimetice a
cunoștințelor.

4. Predicții testabile:

● Interferența dintre sarcini similare este mai puternică decât dintre sarcini
diferite.
● Performanța scade în cazul realizării concomitente a două sarcini care solicită
aceleași resurse cognitive.

5. Exemple:

● Ascultarea simultană a două mesaje verbale este mai dificilă decât

recepționarea stimulilor vizuali și auditivi.
● Concentrarea atenției este mai dificilă dacă mesajele conțin informații diferite
despre același subiect.

Notă: Textul oferă o introducere detaliată în teoriile și modelele atenției, cu accent pe

abordările neurocognitive.
2. Critici:

● Modelul filtrării timpurii nu poate explica prelucrarea inconștientă a mesajelor

ignorate.
● Modelul filtrării târzii nu poate explica dificultățile de discriminare a mesajelor
prezentate simultan la aceeași ureche.
● Modelul filtrelor atenuante devine vag, diluând conceptul de filtru.

3. O abordare neoconexionistă:

● Atenția este rezultatul alocării resurselor cognitive limitate.

● Stimulii cu relevanță ridicată sau care satisfac nevoi captează atenția prin
activarea neuronală intensă.
● Inhibiția laterală limitează activarea la un subset de unități cognitive,
circumscriind câmpul atenției.
● Selectivitatea procesărilor este rezultatul organizării neuromimetice a
cunoștințelor.

4. Predicții:

● Interferența este mai puternică pentru sarcini similare care implică procesări
similare.
● Prelucrarea simultană a stimulilor de tipuri diferite este mai ușoară decât a
stimulilor de același tip.

5. Exemple:

● Ascultarea dihotomică.
● Experimentele lui Norman, Treisman și Gray & Wedderburn.
● Interferența în realizarea sarcinilor simultane.

Concluzie:

Modelarea atenției este un domeniu complex, cu diverse teorii și modele care

încearcă să explice selectivitatea procesărilor cognitive. Abordarea neoconexionistă
oferă o perspectivă bazată pe alocarea resurselor cognitive și organizarea neuronală
a cunoștințelor.

Pentru a memora ideile cheie din textul despre modelarea atenției, iată un rezumat:

1. Există trei tipuri principale de modele ale atenției:

a) Modelul filtrajului "timpuriu": selecția informației se face la nivel senzorial, filtrându-se
informațiile stocate în memoria senzorială.
b) Modelul filtrajului "târziu": selectivitatea apare la nivelul procesărilor superioare, centrale
ale informației.
 c) Modelul filtrelor "atenuante": segregarea apare la mai multe niveluri de procesare a
informației, iar mesajul este procesat și prelucrat în funcție de capacitatea sistemului cognitiv
și de cerințele sarcinii.

2. Modelul filtrajului timpuriu (Broandbendt, 1958):

- Informațiile sunt recepționate la nivelul analizatorilor și stocate în memoria de scurtă
durată sau senzorială.
- Filtrarea informațiilor se face la nivel senzorial pe baza caracteristicilor fizice ale
stimulului, cum ar fi intensitatea sau locația.
- Selecția informației relevante survine înainte de procesarea semnificației semantice a
stimulului.

3. Modelul filtrajului târziu (Norman, 1968):

- Procesarea automată a stimulilor la nivel senzorial.
- Recunoașterea obiectelor implică punerea în corespondență a trăsăturilor detectate cu
modelele stocate în memoria de lungă durată.
- Selectivitatea intervine după inițierea procesărilor semantice, iar informațiile pertinente
sunt procesate mai profund și reținute mai îndelungat.

4. Modelul filtrelor atenuante (A. Treisman):

- Filtrul atenuează semnalele recepționate, procedând la selecții succesive, la diverse
niveluri de procesare a informației.
- Informațiile la care subiectul nu este atent pot beneficia de procesări mai laborioase,
chiar până la nivelul semantic, în funcție de gradul de solicitare a capacității de procesare a
sistemului cognitiv.

Acest rezumat ar trebui să acopere ideile principale ale textului și să te ajute să-ți amintești
pentru examen.

Pentru examen, este important să memorezi următoarele idei cheie din textul 3.4. "Atenția și
coerența comportamentului":

1. **Procesarea selectivă a informației**: Nu este determinată doar de limitele cognitive ale

sistemului uman, ci și de necesitatea asigurării coerenței comportamentului.

2. **Coerența comportamentului**: Pentru ca un comportament să fie eficace, organismul

trebuie să ignore fluxurile de informații colaterale, concentrându-se pe stimuli relevanți
pentru realizarea acțiunii.

3. **Selectivitatea în două sensuri**: a) selecția stimulilor ce urmează a fi procesați și b)

procesarea selectivă a informațiilor deja selecționate.

4. **Exemplul meciului de tenis**: În acest exemplu, fiecare jucător trebuie să proceseze o

mulțime de informații pentru a lovi mingea eficient, iar selectivitatea informațională este
esențială pentru a evita interferența și parazitarea fluxurilor de informații.
5. **Ignorarea stimuliilor nerelevanți**: Chiar dacă resursele cognitive ar permite procesarea
concomitentă a tuturor stimulilor, un jucător bun va ignora deliberat sau nu sursele de
informație nerelevante pentru sarcina sa.

6. **Prelucrarea selectivă a informației**: Stimulii relevanți vor fi prelucrați selectiv, în funcție

de necesitatea realizării acțiunii cu minimum de efort.

7. **Selectivitatea ca strategie adaptativă**: Procesarea segregantă a informației nu este

neapărat un semn al incapacității noastre de a face față unui mediu complex, ci și o strategie
adaptativă pentru asigurarea coerenței și controlului comportamentului.

Memorarea și înțelegerea acestor concepte te vor ajuta să abordezi cu succes examenul.

1. Selectivitatea procesării informației:

● Este determinată de resursele cognitive finite ale sistemului cognitiv.

● Este necesară pentru asigurarea coerenței comportamentului.
● Se realizează prin:
○ Selecția stimulilor: Ignorarea stimulilor irelevanți sau cu relevanță
scăzută.
○ Prelucrare selectivă: Stimulii relevanți sunt prelucrați în funcție de
importanță.

2. Exemplu:

Un jucător de tenis trebuie să ignore stimuli irelevanți (spectatori, copii de mingi)

pentru a se concentra pe lovitura de minge.

3. Motivele selectivității:

● Eficienta: Reducerea efortului necesar pentru a realiza o acțiune.

● Coerența: Asigurarea unui comportament adaptat la scopul propus.

4. Concluzie:

Selectivitatea este o strategie adaptativă care ne permite să funcționăm eficient

într-un mediu complex.

Alte idei importante:

● Tipuri de selectivitate: Selecția stimulilor și prelucrare selectivă.

● Influența resurselor cognitive: Capacitatea de a procesa simultan mai mulți
stimuli este limitată.
● Interferența: Stimulii irelevanți pot perturba procesarea stimulilor relevanți.
Pentru a memoriza ideile principale din acest text, iată o sinteză a punctelor importante:

1. **Bombardamentul Subliminal (3.5.1)**:

- În 1958, un experiment cu mesaje subliminale a indicat o creștere semnificativă a
consumului de Coca-Cola și floricele de porumb.
- Aceste mesaje au declanșat o emulație în rândul psihologilor, psihoterapeuților și
comercianților.
- Au fost îngrijorări legate de posibilitatea manipulării comportamentului uman prin
expunerea la mesaje subliminale.

2. **Cercetări non-psihanalitice asupra inconștientului (3.5.2)**:

- Critica tradiției behavioriste și orientarea către abordări cognitive în percepție și
procesarea informațiilor.
- Argumentele pentru necesitatea abordării procesărilor inconștiente ale informației
(inconștientul cognitiv).

3. **Procesări semantice inconștiente și consecințele comportamentale (3.5.3)**:

- Există procesări semantice inconștiente ale stimulilor subliminali, cu impact asupra
interpretării ulterioare a mesajelor.
- Rezultate experimentale indică că mesajele subliminale pot fi procesate semantic, dar
acest lucru este parțial și nu induce comportamente specifice.

4. **Aplicații și implicații (3.5.4)**:

- În reclamă, stimularea subliminală poate fi folosită direct sau indirect pentru a influența
comportamentul consumatorilor.
- În psihoterapie, utilizarea mesajelor subliminale a fost propusă pentru a trata simptomele
neurotice, cum ar fi bulimia nervoasă.
- Cercetările asupra subconștientului cognitiv au implicații în învățarea limbilor străine,
înțelegerea mecanismelor de apărare ale eului și reinterpretarea subconștientului fără
limbajul metaforizant al psihanalizei.

Aceste puncte ar trebui să ofere o înțelegere succintă și completă a conținutului textului

despre inconștientul cognitiv.

CAPITOLUL 4
4.7. Sumar Categorizarea desemnează totalitatea prelucrărilor pe baza cărora, pornind de la
diversitatea lumii externe, subiectul instituie categorii sau clase de obiecte. Principalele
funcţii ale categorizării sunt: a) gruparea obiectelor pe baza similarităţii ; b) codarea
experienţei ; c) generarea de inferenţe. Categorizarea tinde să maximizeze similaritatea
intracategorială şi să minimizeze similaritatea intercategorială. Ea are un nivel preferat de
codare a realităţii — nivelul categoriilor de bază. Similaritatea dintre membrii aceleiaşi
categorii poate fi funcţională sau fizică. Modelele computaţionale ale categorizării caută să
stabilească constrângerile sau regulile de prelucrare pe baza cărora inputul (=
caracteristicile similare şi disimilare ale obiectelor) este transformat în output (= categoriile
de care dispunem). Aceste constrângeri sunt exprimate sub forma unor axiome. Modelul
geometric se bazează pe trei axiome : a) axioma similarităţii ; b) axioma simetriei ; c) axioma
„inegalităţii în triunghi”. Similaritatea este reprezentată spaţial şi măsurată geometric.
Modelul şi-a dovedit viabilitatea în categorizarea stimulilor perceptivi dar este incomplet,
lăsând neexplicate o mulţime de date experimentale. Modelul ansamblist este mai
comprehensiv. El reduce constrângerile subiacente procesului de categorizare la una
singură, poate integra contraexemplele la modelul geometric şi poate reproduce efectul
prototipicalităţii. Oricare două elemente pot avea infinite proprietăţi similare sau nesimilare.
Ponderarea lor este realizată de teoriile naive sau ştiinţifice de care dispune subiectul. Avem
anumite categorii deoarece dispunem de o anumită bază de cunoştinţe şi suntem animați de
anumite intenţii. Categorizarea pe baza similarităţii este, aşadar, numai „vârful aisbergului”.
Principalele reprezentări cognitive ale categoriilor - conceptul, reţeaua neuromimetică şi
prototipurile — sunt ele însele integrate în structuri cognitive mai complexe: reţele
semantice, reţele propoziţionale etc. (vezi 7.2-7.3)

Capitolul 5

Imaginile mintale reprezintă forma şi configuraţia spaţială a unui ansamblu de obiecte, în

absenţa acţiunii stimulilor asupra receptorilor. Ele se pot constitui şi pe baza unor informaţii
non-vizuale, dar o parte din mecanismele implicate în producerea imaginilor mintale sunt
responsabile şi de formarea imaginii senzoriale. Imaginile mintale reflectă relaţiile topologice
dintre elemente, nu au sintaxă şi sunt neutre în raport cu valorile de adevăr. Aceste
caracteristici le conferă calitatea de a participa masiv la procesele onirice şi creative.
Componentele imaginii sunt neizotrope. Neizotropia părţilor se datorează gradului diferit de
procesare semantică. Cu cât mai intens e procesat un element al unei configurații, cu atât
mai bine este el reprezentat în imaginea mintală. Nu există mecanisme mnezice specifice
numai reprezentărilor imagistice. Prodigiozitatea memoriei imagistice poate fi explicată prin
ipoteza codului triadic. Principalele procesări ale imaginilor mintale sunt: generarea,
transformarea (rotirea, expandarea, împăturirea) şi scanarea. Toate procesările sunt
penetrate de cunoştinţele noastre (tacite) despre mediul fizic în care trăim. Rezultatele
experimentale asupra imagisticii mintale pot avea aplicaţii utile în psihodiagnostic sau
analiza hărților psihologice.

Imaginile mentale sunt reprezentări cognitive ale obiectelor sau scenelor care nu sunt
prezentate direct prin intermediul stimulilor senzoriali, cum ar fi vederea, auzul sau
atingerea. Acestea se formează în mintea noastră și pot fi influențate de informațiile pe care
le-am învățat anterior sau de experiențele noastre anterioare. Imaginile mentale pot fi
vizuale, auditive, tactile sau de alte tipuri, și pot implica orice combinație a acestora.

Principalele caracteristici ale imaginilor mentale sunt:

1. **Formă și configurație spațială:** Imaginile mentale reprezintă forma și configurația

obiectelor sau ansamblurilor de obiecte în absența stimulilor senzoriali direcți. Acestea pot fi
generate și pe baza informațiilor non-vizuale.

2. **Relații topologice:** Imaginile mentale reflectă relațiile spațiale dintre elementele lor,
cum ar fi poziția relativă, distanța și orientarea obiectelor, dar nu au o sintaxă și sunt neutre
în raport cu valorile de adevăr.
3. **Neutre în raport cu valorile de adevăr:** Imaginile mentale nu sunt evaluate în funcție de
veridicitatea lor. Ele pot să nu corespundă întotdeauna realității și pot fi subiective în funcție
de experiențele și cunoștințele individuale.

4. **Procesare semantică:** Procesarea imaginilor mentale este influențată de cunoștințele

noastre anterioare despre mediul înconjurător și despre obiectele și scenele pe care le
imaginăm.

5. **Generare, transformare și scanare:** Imaginile mentale pot fi generate, transformate

(prin rotație, expansiune, împăturire etc.) și scanate (explorate mental). Aceste procese sunt
importante în formarea și manipularea imaginilor mentale.

6. **Neizotropia componentelor:** Componentele imaginii pot fi procesate diferit în funcție de

gradul lor de relevanță sau de semnificația lor pentru subiect. Cu cât un element este mai
important sau mai semnificativ, cu atât este mai bine reprezentat în imaginea mentală.

7. **Prodigiozitatea memoriei imagistice:** Capacitatea de a-și aminti și de a manipula

imagini mentale poate fi remarcabil de puternică și poate fi explicată prin conceptul de cod
triadic, care implică interconectarea între imagini, semnificații și emoții.

8. **Aplicații în psihodiagnostic și analiza hărților psihologice:** Studiile asupra imaginilor

mentale pot fi utile în psihodiagnostic pentru a înțelege mai bine procesele cognitive și
comportamentale ale indivizilor, precum și în analiza hărților psihologice pentru a explora
modul în care oamenii își reprezintă și își organizează gândurile și emoțiile în spațiul mental.

În concluzie, imaginile mentale sunt aspecte importante ale proceselor cognitive umane,
influențând gândirea, memoria, creativitatea și alte aspecte ale comportamentului uman.

Capitolul 6

Sistemul cognitiv uman dispune de trei sisteme mnezice: memoria declarativă (explicită),
memoria nondeclarativă (implicită) şi memoriile senzoriale. Memoriile senzoriale asigură
persistenţa stimulului după încetarea acţiunii sale asupra receptorilor, probabil pentru a
permite activarea detectorilor de trăsături. Ele sunt specifice fiecărei modalităţi senzoriale,
au proiecţii neuro-anatomice reiativ bine determinate şi o capacitate practic nelimitată.
Memoria explicită conţine cunoştinţe declarative, care pot fi reactualizate intenţionat prin
teste de recunoaştere şi reproducere. Se deteriorează în cazul amneziei, are o locaţie
cerebrală relativ unitară (structurile limbic-diencefalice în special hipocampusul), este
flexibilă, are o fiabilitate redusă şi este filogenetic (probabil şi ontogenetic) mai recentă.
Distincția episodic/semantic nu este suficient de bine fundamentată experimental. Memoria
implicită conţine cunoştinţe procedurale şi cunoştinţe despre asocierea repetată a unor
stimuli. Aceste cunoştinţe sunt neverbalizabile (sau greu verbalizabile), fiind estimate în
funcţie de impactul lor asupra modului efectiv de realizare a unei sarcini prin amorsaj şi
condiţionare clasică. Memoria implicită rămâne neafectată de amnezie, are locaţii cerebrale
diferite de cele ale memoriei explicite, o flexibilitate redusă, o fiabilitate mai mare şi este
filogenetic (probabil şi ontogenetic) mai timpurie. În funcţie de nivelul de activare a
conţinuturilor mnezice, atât memoria explicită cât şi cea implicită au o stare activată
(memorie de lucru) şi una subactivată (memorie de lungă durată). Nu se cunoaşte valoarea
pragului în raport cu care se stabileşte activarea/subactivarea. Comparate din punct de
vedere al capacităţii, duratei, proiecţiilor neurofiziologice, tipului de codare şi modului de
accesare al informaţiei, memoria de scurtă durată şi memoria de lucru sunt identice.
Standardizarea principalelor experimente realizate de cercetătorii memoriei ar putea oferi
instrumente de psihodiagnostic mult mai valide.

Sistemul cognitiv uman este complex și include mai multe tipuri de memorie, care au funcții
și caracteristici distincte. Cele trei sisteme mnezice principale sunt memoria declarativă
(explicită), memoria nondeclarativă (implicită) și memoriile senzoriale.

1. **Memoriile Senzoriale:**
- Acestea sunt responsabile pentru reținerea temporară a informației senzoriale, cum ar fi
vizuală (iconică) sau auditivă (echoică), după ce stimulul s-a încheiat.
- Memoriile senzoriale sunt specifice fiecărei modalități senzoriale și au proiecții
neuroanatomice bine definite în creier.
- Ele au o capacitate practic nelimitată, dar informația reținută este ușor degradabilă și se
estompează rapid.

2. **Memoria Declarativă (Explicită):**

- Este responsabilă pentru stocarea și recuperarea informațiilor explicite sau declarative,
cum ar fi faptele, evenimentele sau conceptele.
- Aceasta poate fi reactualizată intenționat prin teste de recunoaștere și reproducere.
- Memoria declarativă este afectată în cazul amneziei și are o locație cerebrală relativ
unitară, concentrându-se în special pe structurile limbic-diencefalice, precum hipocampusul.
- Este flexibilă și poate fi influențată de context și de interpretare, dar are o fiabilitate relativ
scăzută.

3. **Memoria Nondeclarativă (Implicită):**

- Include cunoștințe procedurale și cunoștințe despre asocierea repetată a unor stimuli,
cum ar fi abilitățile motorii sau condiționarea clasică.
- Aceste cunoștințe sunt adesea greu verbalizabile și sunt evaluate prin performanța în
sarcini specifice, cum ar fi amorsarea și condiționarea.
- Memoria implicită rămâne neafectată de amnezie și are locații cerebrale diferite față de
memoria explicită.
- Este mai puțin flexibilă decât memoria declarativă, dar are o fiabilitate mai mare și este
mai puțin influențată de context.

Memoria declarativă și memoria nondeclarativă pot fi subdivizate în stări active (memorie de

lucru) și subactive (memorie de lungă durată), iar aceste stări pot varia în funcție de nivelul
de activare al conținuturilor mnezice. În timp ce memoria de scurtă durată și memoria de
lucru sunt identice în multe privințe, inclusiv capacități și proiecții neurofiziologice, ele pot fi
distinse prin durata retenției și accesul la informație.

În concluzie, înțelegerea detaliată a acestor sisteme mnezice poate oferi perspective

importante în psihodiagnostic și în înțelegerea funcționării memoriei umane. Standardizarea
experimentelor privind memoria ar putea îmbunătăți în mod semnificativ validitatea
instrumentelor de evaluare psihologică.
Memoria de lungă durată și memoria de scurtă durată sunt două componente esențiale ale
sistemului de memorie umană, cu funcții și caracteristici diferite.

1. **Memoria de Scurtă Durată:**

- Este responsabilă pentru reținerea temporară a informațiilor pentru o perioadă scurtă de
timp, în general de la câteva secunde la câteva minute, fără a implica necesitatea repetiției
active.
- Informația este păstrată într-o formă accesibilă și este supusă unui proces de procesare
și codare mai profundă pentru a fi transferată în memoria de lungă durată.
- Memoria de scurtă durată este considerată a fi o componentă a memoriei de lucru, care
este implicată în procesarea și manipularea informațiilor în timp real pentru a îndeplini
sarcini cognitive specifice.

2. **Memoria de Lungă Durată:**

- Este responsabilă pentru stocarea informațiilor pentru o perioadă mai lungă de timp, de
la câteva minute până la o viață întreagă.
- Informațiile sunt reținute într-o formă relativ permanentă și sunt accesibile pentru
recuperare ulterioară.
- Memoria de lungă durată este subdivizată în mai multe tipuri, inclusiv memoria
declarativă (explicită) și memoria nondeclarativă (implicită), descrise anterior.

Comparând cele două tipuri de memorie:

- **Capacitate:** Memoria de lungă durată are o capacitate virtual nelimitată, în timp ce

memoria de scurtă durată este limitată la o cantitate mai mică de informații, de obicei
aproximativ 7 ± 2 elemente (conform teoriei clasice a capacității limitate a lui George Miller).

- **Durată:** Memoria de lungă durată poate reține informații pentru o perioadă foarte lungă
de timp, în timp ce memoria de scurtă durată reține informațiile doar temporar, pentru câteva
secunde sau minute.

- **Procesare și codare:** Informațiile din memoria de scurtă durată sunt supuse unei
procesări și codări mai superficiale, în timp ce informațiile din memoria de lungă durată sunt
supuse unei procesări și codări mai profunde și mai semnificative.

- **Accesibilitate și recuperare:** Informațiile din memoria de scurtă durată sunt accesibile

imediat, dar pot fi ușor uitate dacă nu sunt transferate în memoria de lungă durată. Memoria
de lungă durată necesită adesea un efort conștient pentru a fi accesată și recuperată.

În concluzie, memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată sunt două componente
distincte ale sistemului de memorie umană, care lucrează împreună pentru a facilita
procesele cognitive și pentru a sprijini învățarea și funcționarea cognitivă.

CAPITOLUL 7

7.5. Sumar
 Deşi conţine reprezentări imagistice (probabil şi conţinuturi perceptive - vezi experimentele
lui Penfield ! ), memoria de lungă durată este formată, în primul rând, din cunoştinţe. Există
o tendinţă certă a sistemului cognitiv uman de stocare pe termen lung a reprezentărilor
semantice. Acestea constituie un cod economicos, rapid, cu sintaxă riguroasă, permiţând
operarea asupra posibilului. Modelarea tipului de organizare a cunoştinţelor depinde de
angajamentul paradigmatic al cercetătorului. Principalele structuri simbolice sunt: reţelele
propoziţionale, reţelele semantice, schemele şi scenariile cognitive. Rețelele propoziţionale
pornesc de la ideea că unitatea de bază a cunoştinţelor este propoziţia sau aserţiunea. Ele
reprezintă relaţiile dintre propoziţii prin intermediul termenilor lor. Rețelele semantice rețin
relaţiile ierarhice dintre concepte şi proprietăţile aferente. Schemele cognitive constituie
blocuri de cunoştinţe activate simultan. Elementele lor se asociază prin relaţii tipice, nu
semantice. Scenariul cognitiv este un caz particular de schemă cognitivă, reprezentând o
secvenţă tipică de acţiuni pentru anumite situaţii. Schemele cognitive influenţează
înţelegerea şi predicția. Modelarea subsimbolică a cunoştinţelor se realizează prin reţele
interactive. Organizarea cunoştinţelor nu este o operaţie pur mentală, ci rezultă la interfaţa
sistemului cognitiv cu mediul său. Modelele prezentate sunt complementare. E puţin probabil
să existe un mod unic de organizare a cunoştinţelor în sistemul cognitiv uman.

Sumarul evidențiază principalele aspecte legate de memoria de lungă durată și organizarea

cunoștințelor în sistemul cognitiv uman:

1. **Memoria de lungă durată:** Deși conține reprezentări imagistice și, probabil, și

conținuturi perceptive, memoria de lungă durată este formată, în primul rând, din cunoștințe.
Există o tendință certă a sistemului cognitiv uman de stocare pe termen lung a
reprezentărilor semantice.

2. **Organizarea cunoștințelor:** Principalele structuri simbolice utilizate pentru organizarea

cunoștințelor includ rețelele propoziționale, rețelele semantice, schemele și scenariile
cognitive.

3. **Rețelele propoziționale:** Pornesc de la ideea că unitatea de bază a cunoștințelor este

propoziția sau aserțiunea, reprezentând relațiile dintre propoziții prin intermediul termenilor
lor.

4. **Rețelele semantice:** Retin relațiile ierarhice dintre concepte și proprietățile aferente.

5. **Schemele cognitive:** Constituie blocuri de cunoștințe activate simultan, asociate prin

relații tipice, nu semantice.

6. **Scenariile cognitive:** Sunt cazuri particulare de scheme cognitive, reprezentând

secvențe tipice de acțiuni pentru anumite situații. Ele influențează înțelegerea și predicția.

7. **Modelele prezentate:** Sunt complementare și reflectă diverse modalități de organizare

a cunoștințelor în sistemul cognitiv uman. Organizarea cunoștințelor nu este doar o operație
mentală, ci rezultă la interfața sistemului cognitiv cu mediul său.

În concluzie, memoria de lungă durată este formată în principal din cunoștințe, iar
organizarea acestor cunoștințe în sistemul cognitiv uman poate fi realizată prin diverse
structuri simbolice și modele, care sunt complementare și reflectă diversitatea modului în
care cunoștințele sunt reținute și utilizate în procesele cognitive.

Capitolul 8

Investigarea procesului decizional a apelat la două categorii de modele : normative şi

descriptive. Modelele normative presupun că decidentul se comportă raţional, este
omniscient (cunoaşte toate posibilităţile disponibile şi consecinţele lor) şi dispune de resurse
computaţionale şi de timp suficiente. Ca atare, decizia optimă se obţine pe baza unor
algoritmi de calcul al valorii opţiunilor sau al utilității pe care subiectul le-o atribuie. Utilitatea
unei opţiuni constă în percepţia subiectivă a valorii sale. Asumpţiile care stau la baza
modelelor descriptive au fost atacate din perspectiva teoriei raţionalităţii limitate. Se
presupune că decidentul dispune de resurse finite, prin urmare, el îşi creează o reprezentare
mintală simplificată a variantelor între care trebuie să opteze. În interiorul acestui model
mental simplificat („limitat”), subiectul se comportă raţional. O serie de factori cognitivi pot
influenţa calculul asupra posibilităţilor : schema cognitivă, gradul de prototipi-calitate,
accesibilitatea din memorie a cunoştinţelor relevante, „ancorarea” şi raţionalizarea. Lărgirea
paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziei între variante eterogene ar putea
oferi rezultate interesante despre mecanismele cognitive implicate în procesul decizional.

Procesul decizional a fost investigat utilizând două categorii principale de modele: modele
normative și modele descriptive.

1. **Modele Normative:**
- Acestea presupun că decidentul se comportă rațional și are o cunoaștere completă a
tuturor opțiunilor disponibile și a consecințelor acestora.
- Decidentul este considerat a fi omniscient, având resurse computaționale și timp suficient
pentru a evalua toate opțiunile.
- Decizia optimă este obținută prin aplicarea unor algoritmi care calculează valoarea
opțiunilor sau utilitatea pe care subiectul le atribuie.
- Utilitatea unei opțiuni este definită ca percepția subiectivă a valorii sale.

2. **Modele Descriptive:**
- Aceste modele au fost dezvoltate în contextul teoriei raționalității limitate, care contestă
asumpțiile modelelor normative.
- Se presupune că decidentul dispune de resurse finite și, prin urmare, își simplifică
reprezentarea mentală a opțiunilor dintre care trebuie să aleagă.
- În cadrul acestei reprezentări mentale simplificate, decidentul poate încă să se comporte
rațional, dar cu anumite limite.
- Factori cognitivi, cum ar fi schemele cognitive, prototipurile de calitate, accesibilitatea din
memorie a cunoștințelor relevante, ancorarea și raționalizarea, pot influența evaluarea
opțiunilor și procesul decizional.

Lărgirea paradigmei experimentale prin reconsiderarea deciziilor între opțiuni eterogene

poate oferi o mai bună înțelegere a mecanismelor cognitive implicate în procesul decizional.
Acest lucru ar putea ajuta la identificarea factorilor care influențează alegerile și la
dezvoltarea unor strategii mai eficiente pentru luarea deciziilor.
În concluzie, modelele normative și descriptive oferă perspective diferite asupra procesului
decizional, iar abordarea integrată a acestora poate contribui la o înțelegere mai
cuprinzătoare a modului în care oamenii iau decizii în diverse contexte.

CAPITOLUL 9
Rezolvarea de probleme este rezultanta funcţionării interactive a tuturor componentelor
sistemului cognitiv. O problemă apare atunci când subiectul intenţionează să realizeze un
scop sau să reacționeze la o situaţie stimul pentru care nu are un răspuns adecvat în
memorie. Spaţiul problemei (= reprezentarea internă a mediului problemei) este format din:
starea iniţială, starea finală şi stări intermediare. Operatorii transformă o stare a problemei în
alta. Dacă sunt specificate toate componentele spaţiului problemei, avem de-a face cu o
problemă bine definită. Dacă cel puţin o componentă este nespecificată, problema este
insuficient definită. Principala metodă de cercetare a procesului rezolutiv este protocolul
gândirii cu voce tare. Ca metode adjuvante, se recurge la: înregistrarea mişcărilor oculare,
analiza sarcinii, analiza produselor intermediare ale activităţii etc. După vectorul lor,
strategiile rezolutive sunt prospective şi retrospective. După certitudinea de obţinere a
soluţiei, distingem proceduri algoritmice şi euristice. Euristicile sunt generale sau specifice,
dependente de un domeniu de cunoştinţe. Expertiza constă în mare măsură în îmbogățirea
repertoriului de strategii euristice specifice. Sistemele de producere sunt formalisme utile de
descriere a procesului rezolutiv. Un sistem de producere conţine o secvenţă de reguli de
producere. O regulă de producere este un dublet de tipul „dacă... atunci”, în care
antecedentul este format dintr-o mulţime de condiţii, iar consecventul dintr-un set de
operatori care se aplică dacă aceste condiţii se realizează. Raționamentul este o metodă de
a produce noi cunoştinţe din cele deja existente pe baza unor mecanisme inferenţiale. Există
trei tipuri de raţionament: inductiv, deductiv şi liniar. Se poate induce o proprietate, o relaţie
sau o structură. Deducţia este analizată la nivel computaţional de logica simbolică, iar la
nivel reprezentaţional- -algoritmic, de psihologie.