Ion Druţă, născut la 3 septembrie 1928 în Horodişte, judeţul Soroca,

România este un scriitor, poet, dramaturg şi istoric literar din Republica Moldova,
membru de onoare al Academiei Române. A absolvit şcoala de silvicultură şi
Cursurile superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii
Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1969 se stabileşte la Moscova, Rusia.1597327

Primele povestiri ale prozatorului sunt publicate la începutul anilor ’50.

Operele sale, adunate în 4 volume, Frunze de dor, Balade din câmpie,Ultima lună
de toamnă, Povara bunătăţii noastre, Clopotniţa, Horodişte, Întoarcerea ţărânii în
pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei ş.a. fac parte din „fondul de aur” al
literaturii naţionale contemporane.

Casa mare este una dintre cele mai reprezentative piese în acest sens, pentru
că înglobează componentele, dominantele dramaturgiei lui Ion Druţă.
 Textul se constituie , în linii mare, din nararea
a trei evenimente centrale: „gătirea” casei mari,
relaţia sentimentală a Vasiluţei şi a lui Păvălache şi
despărţirea protagoniştilor.

Vasiluţa deschide galeria unor personaje

dramatice druţiene la fel de memorabile: Călin
Ababii, Horia Holban, mătuşa Ruţa, Doina etc.

Aidoma personajelor tragediilor antice, ea

trebuie să facă dificila alegere între datorie (să
rămână fidelă memoriei soţului căzut în război) şi
sentiment (să accepte dragostea lui Păvălache).

Piesa lui Ion Druță, “Casa mare” este, în felul

său, o metaforă în care se cuprinde drama tuturor
satelor golite de viața lor firească, în urma
războaielor, drama oamenilor a căror soartă se
înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice.
E ca un cântec trist de nostalgică resemnare
solară.casamare Conflictul principal al acestei drame
este unul de natură interioară. Natură înzestrată,
complexă, eroina posedă şi capacităţi disociative.

Drama Casa mare este o operă profund

poetică, are un subtext bogat, vorbele Vasiluţei, ca şi
ale bătrânului ei tată, comportă semnificaţii adânci
în context, viorile din amintirile Eleonorei şi alte
detalii formează un al doilea plan al textului, ca şi
replica finală a Vasiluţei:

“Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un

singur cer deasupra lui …”

Astfel, gestul final al Vasiluţei semnifică

asumarea destinului, împlinirea de sine , accederea
în spaţiul sacru. Este drama unei femei care a ales
deliberat singurătatea şi care ani de-a rândul va trăi
cu gândul că ar fi putut fi fericită.