MINISTERUL EDUCAŢIEI NATIONALE

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ "SF. VASILE CEL MARE"

FILIALA PLOIEŞTI

PROIECT DE CERTIFICARE A
CALIFICĂRII PROFESIONALE

DOMENIUL - SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ PEDAGOGICĂ

CALIFICAREA PROFESIONALĂ – ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

ÎNDRUMĂTOR:

DR. CRISTESCU MARIOARA

ABSOLVENT:

DUMITRU PARASCHIVA ILEANA

2013
 TEMA PROIECTULUI

SIROPURI EXPECTORANTE SI ANTITUSIVE

 CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I- ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

CAPITOLUL II- NOTIUNI GENERALE DESPRE SIROPURI

CAPITOLUL III- NOTIUNI GENERALE DESPRE ANTITUSIVE ŞI EXPECTORANTE

CAPITOLUL IV- EXEMPLE DE SIROPURI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE
 ARGUMENT

Lucrarea de faţă prezintă sinteza unor investigaţi pentru siropurile expectorante şi antitusive
prezentate în farmacie.
Cu toţi ştim că siropurile sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri, şi aveau ca edulcorant
mierea de albine.
Etimologic denumirea de “sirop” provine din limba arabă de la cuvintele shiraph care înseamnă
băutură.
Ceea ce trebuie să ştim este că siropurile se fabrică prin reducerea de apă din produs, iar o
modalitate de a o reduce este concentraţia acestuia prin reducerea de zahăr, cu sau fără
evaporare.
Siropurile pot fii şi aromatizante (corectoare de gust), sau medicamentoase cu acţiune bine
definite, iar din această categorie fac parte siropurile expectorante şi antitusive.
Am ales această temă, deoarece consider că siropurile expectorante şi antitusive în funcţie de
diagnosticul prescris de medic au un rol important în viaţa fiecărui om.
Copii, adolescenţii sau oameni maturi au folosit cel puţin o dată în viaţă un sirop, indiferent de
natura acestuia.
Sper ca prin proiectul pe care îl realizez să ajut oamenii să afle mai multe despre siropurile
expectorante şi antitusive, şi rolul lor in viaţa de zi cu zi.
CAPITOLUL I- ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor
de gaze dintre organism şi mediul extern.

Aparatul respirator este alcatuit din:

- căile respiratorii - organe care au rol în vehicularea aerului.

Cavitatea nazală şi faringele formează căile respiratorii superioare, iar laringele traheea şi
bronhiile sunt căile respiratorii inferioare.

- plămanii: organe la nivelul cărora are loc schimbul de gaze.

Plămanii reprezintă principalele organe ale aparatului respirator.

Sunt în număr de doi, plasaţi fiecare pe cate o parte a toracelui şi separaţi prin inimă şi alte
organe ale mediastinului.

Textura plămanilor este uşoară, poroasă, spongioasă.

Pămanul pluteşte în apă. Cand este manipulat la degete se simt crepitaţii, datorită prezenţei
aerului în alveole.

De obicei este foarte elastic, de aici apare starea de retracţie a acestor organe atunci cand sunt
îndepărtate din cavitatea toracică închisă.

La naştere plămani au o culoare alb-roz, la adult culoarea lor este mai închisă, cu numeroase pete
gri. Pe măsură ce persoana înaintează în varstă, aceste pete devin negre.

Culoarea închisă se datorează unor granule de carbon care se depozitează în ţesutul alveolar, la
suprafaţa organului.

Această cantitate creşte odată cu înaintarea în varstă şi este mai abundentă la bărbaţi decat la
femei.

Marginea posterioară a plămanilor este mai închisă la culoare decat marginea anterioară.

La copii este mai dezvoltat lobul inferior, iar diametrul transversal este cel mai mare, spre
deosebire de adult la care diametrul vertical este predominant.

Plămanul drept cantăreşte aproximativ 625 g, iar cel stang 567 g, dar există mari variaţii de
greutate, care se datorează cantităţi de sange sau lichid seros pe care îl conţin.

Structura plămanilor

Plămanii sunt formaţi din:

- membrană externă seroasă,

- un ţesut areolar subseros,

- substanţa pulmonară sau parenchim.

Membrana seroasă - pleura pulmonară - este subţire, transparentă şi îmbracă organul pană la
rădăcină.

Ţesutul areolar subseros conţine o proporţie importantă de fibre elastic care se găsesc pe întreaga
suprafaţă a plămanului, pătrunzand şi între lobi.

Parenchimul este compus din lobuli secundari, care sunt în legătură stransă între ei prin ţesutul
areolar interlobular, aceştia sunt distincşi unul de altul.

Bronhiile interpulmonare se divid şi subdivid în întregul organ, cea mai mică subdiviziune find
bronhiola lobulară.

Aceasta diferă de bronhiile mai mari, prin faptul că nu au cartilaj şi celulele epiteliului ciliat sunt
de formă cubică.

Alveolele sunt acoperite de un strat delicat de epiteliu scuamos simplu, celulele sunt unite între
ele de o substanţă numită cement.

Artera pulmonară transportă sangele fără oxigen pană la plămani, se divide în mai multe ramuri
care însoţesc fiecare ramificaţie bronşică şi care se termină într-o reţea densă de capilare în
peretele alveolar.

Venele pulmonare îşi au originea în capilarele pulmonare, se unesc apoi în ramuri mai mari care
străbat parenchimul pulmonar, independent de arterele pulmonare şi bronhii.

Vena bronşică se formează la rădăcina plămanului, primind venele superficiale şi profunde

corespunzătoare bronhiilor şi arterelor bronşice.

Aceasta nu primeşte tot sangele distribuit de arteră, o parte din acesta trecand în venele
pulmonare.

Plămani prezintă baza uşor concavă aşezată pe diafragmă, la dreapta este în raport cu lobul drept
al ficatului.
CAPITOLUL II- NOTIUNI GENERALE DESPRE SIROPURI

Definitie

Siropurile sunt forme farmaceutice lichide, cu un conţinut crescut de zahar si consistenta

vascoasa destinată administrări interne (FR X).
Majoritatea siropurilor contin 2/3 zahar, dar exista şi siropuri cu mai putin zahar.

Scurt istoric
Siropurile sunt o forma farmaceutica utilizata din cele mai vechi timpuri. Inca din antichitate
erau utilizate de chinezi, indieni, egipteni, arabi si persi. Initial ca edulcorant pentru siropuri era
utilizata mierea. Dupa obtinerea zaharului din trestie de zahar de catre chinezi, mierea a fost mai
putin utilizata in acest scop.
In secolul IV i.H., zaharul este adus în Europa, iar mai tarziu, în 1746 A.S. Markgraf descopera
ca zaharul se poate obtine si din sfecla de zahar. Cuvantul „sirop” provine de la cuvantul arab
„schirab” – potiune, bautura.

Avantajele utilizarii siropurilor

Siropurile prezinta cateva avantaje importante:
- se pot utiliza cu deosebit succes in pediatrie;
- au biodisponibilitate buna;
- au valoare nutritiva;
- sunt utile ca si corectori de gust pentru solutiile care contin substante cu gust neplacut;
- se pot formula sub forma de siropuri medicamentoase.

Clasificare
Siropurile se pot clasifica dupa mai multe criterii:
a) după metoda de preparare:
- siropurile obţinute prin dizolvarea zahărului la rece sau la cald în apă,
- soluţi medicamentoase,
- soluţi extractive apoase sau alcoolice,
- siropuri obţinute prin amestecarea simplă cu soluţii medicamentoase aromatizate.
b) după rolul indeplinit:
- siropuri aromatizante (siropul simplu)
- sirop medicamentos (sirop de codeina)
c) după acţiunea terapeutica:
- sirop expectorant,
- sirop tonic
- sirop contra tusei.

Formularea siropurilor
Siropurile se prepara din zahar si apa distilata corespunzand conditiilor de calitate prevazute în
F.R. X
Zaharul poate fi utilizat ca pulbere sau sub alte variante comerciale conditia este sa corespunda
ca dozare, caractere organoleptice si puritate exigentelor prevazute de F.R: X.
Zaharul (Zaharoza) este o dizaharida formata din glucoza si fructoza fiind foarte usor solubil în
apa, greu solubil în alcool si glicerol si practic insolubil în cloroform si eter.
Stabilitatea chimica si biochimica a siropurilor cu continut mare de zahar (64%) se explica prin
efectul osmotic. Un sirop concentrat inhiba multiplicarea bacteriilor prin fenomenul de
deshidratare celulara deoarece presiunea osmotica este mai mare decat presiunea osmotica a
celulelor bacteriene

Preparare siropurilor
Prepararea siropurilor are loc prin trei metode:
1- Prin dizolvarea zahărului în apă;
2- Prin amestecul siropului cu soluţii medicamentoase;
3- Prin dizolvarea în momentul utilizării a unor forme precondiţionate sub formă de granule etc.

1- Prepararea siropurilor prin dizolvarea zahărului în apă

Prepararea siropului prin această metodă presupune următoarele faze:
a. Dizolvarea zahărului în apă;
b. Completarea cu apă la cantitatea prevăzută;
c. Clarificarea, decolorarea şi filtrarea siropurilor.
a. Dizolvarea zahărului in apa. Poate avea loc în două moduri:
- la rece;
- la cald.

Dizolvarea la rece – se aplică mai ales când în soluţia apoasă sunt dizolvate substanţe
termolabile.
Dizolvarea la rece prezintă câteva avantaje şi anume:
 prin dizolvare nu se alterează substanţele termolabile;
 se împiedică hidroliza zaharozei:
 nu necesită supraveghere continuă;
Dizolvarea la rece are însă şi dezavantaje:
 nu rezultă siropuri clare;
 viteza de dizolvare este mică;
 nu are loc o sterilizare a siropului ca şi în cazul preparării la cald (fierbere);
 filtrarea este greoaie.
Pentru dizolvarea zahărului la rece se pot utiliza trei metode:
 Dizolvarea prin agitarea zahărului cu solventul apos
 Dizolvarea „per descensum”. Zahărul este pus într-un săculeţ de tifon şi se suspendă în
partea superioară a soluţiei apoase. Dizolvarea are loc sub influenţa forţei gravitaţionale
(moleculele de apă vin în contact cu zahărul iar după dizolvare datorită diferenţei de masă
zahărul difuzează în solvent dând posibilitatea dizolvării unei noi molecule de zahăr).
 Dizolvarea prin percolare. Pentru percolare se poate utiliza percolatorul, un vas de
formă cilindro-conică prevăzut cu un capac iar la partea inferioară are un tub de scurgere
cu robinet. La baza percolatorului este o placă perforată pe care se pune materialul
filtrant, iar pe la partea superioară se introduce solventul care va dizolva zahărul prin
străbaterea coloanei de zahăr iar după filtrare siropul se scurge printr-un robinet în vasul
colector.
În industrie se utilizează zaharolizoarele. Construcţia unui zaharolizor este dată în urmatoarea
figura
 Zaharolizor
A – vas cilindric din cupru cositorit; B – capac de închidere; C – diafragme perforate; D – un alt
cilindru; N – tub de nivel; Z – bilă care indică concentraţia siropului; r – robinet.

Corpul zaharolizorului este de formă cilindrică, confecţionat din cupru cositorit. La jumătatea
înălţimii se găsesc două diafragme reglabile între care se introduce ca material filtrant vată între
două straturi de tifon, iar la partea inferioară este un robinet. La partea superioară se introduce în
vas un alt cilindru cu diametrul mai mic decât primul ºi având pereþii perforaþi cu orificii
foarte mici în care se introduce zahãrul, peste zahãr adãugându-se solventul. Lichidul saturat se
coboarã la partea inferioarã a vasului dupã parcurgerea materialului filtrant, iar prin robinetul de
la partea de jos se scurge în vasul colector.

Dizolvarea la cald
Dizolvarea la cald are urmãtoarele avantaje:
- dizolvarea rapidã;
- obþinere de siropuri clare (substanþele albuminice se coaguleazã);
- conservabilitate mai bunã;
- prin fierbere sunt distruse majoritatea microorganismelor.
Dezavantajul metodei este hidroliza ºi caramelizarea parþialã a zaharozei.
Conform F.R. X prepararea la cald a siropurilor se face pe baia de apã prin fierbere 1-2 minute.
Dupã dizolvare se completeazã apa evaporatã, siropul filtrându-se fierbinte.
La preparare se evitã încãlzirea prelungitã pentru a evita pe cât posibil hidroliza ºi caramelizarea
avansatã a zahãrului.
În farmacie prepararea siropurilor se poate face în vase emailate, vase de sticlã etc.
În industrie se utilizeazã cazane emailate, cazane de cupru cositorit sau cazane de oþel
inoxidabil.

b- Completarea siropului cu solvent la cantitatea prevãzutã

Siropul simplu cu concentraþia de 64% zahãr m/m prezintã urmãtoarele caracteristici:
- densitatea relativã de 1,3005-1,3247;
- indicele de refracþie între 1,4464 – 1,4550;
- fierbe la 1050C.
Aducerea la concentraþie a siropurilor se face în urmãtorul mod: când siropurile sunt prea
concentrate se dilueazã iar când sunt prea diluate se încãlzesc pentru evaporarea solventului.
Pentru determinarea concentraþiei siropului la cald se utilizeazã mai multe metode:
- determinarea cu termometru a temperaturii de fierbere (1 litru sirop 64% fierbe la 1050);
- determinarea densitãþii cu densimetre, cu balanþa Mohr Westphal sau cu picnometrul;
- prin cântãrire: 1 litru sirop fierbinte = 1.260g, 1 litru sirop rece = 1.314g;
- cu zaharimetre cu scalã gradatã care plutesc pe suprafaþa siropului citindu-se direct
concentraþia siropului pe scalã.

c- Filtrarea, clarificarea ºi decolorarea siropurilor

 Filtrarea se realizeazã la cald iar ca material filtrant se foloseºte vata între douã straturi
de tifon.
 Clarificarea se poate realiza prin mijloace chimice, fizice ºi biochimice.
Clarificarea prin mijloace fizice se realizeazã utilizând urmãtorii agenþi de
clarificare:
- Hârtia de filtru. Se cântãresc 1-5g hârtia de filtru la 1kg sirop. Hârtia se
tritureazã în mojar cu apã caldã pânã la obþinerea unei paste, se stoarce ºi se
introduce în siropul fierbinte dupã care se fierbe 1 minut, apoi se filtreazã prin
tifon.
- Cãrbunele activ se utilizeazã în concentraþie de 2-5‰. Cãrbunele se amestecã
cu siropul fierbinte ºi apoi se filtreazã. Are dezavantajul absorbþiei unor
substanþe medicamentoase (alcaloizi, glicozide).
- Caolinul se utilizeazã în concentraþie de 2‰.
 - Talcul se utilizeazã în procent de 10‰.
- Carbonatul bazic de magneziu se utilizeazã la siropul de balsam de tolu.
Dezavantajul este cã aceastã substanþã cedeazã siropului un pH bazic (pH = 10).
- Albumina se coaguleazã în soluþie prin încãlzire antrenând particulele în
suspensie.
Clarificarea prin mijloace chimice- Alcoolul este folosit pentru clarificarea mai
ales a soluþiilor extractive apoase.
Clarificarea prin mijloace biochimice- Are la bazã o reacþie enzimaticã ºi se
utilizeazã mai ales la clarificarea siropurilor naturale.

2- Prepararea siropurilor prin amestecarea siropului simplu cu diferite soluþii

medicamentoase
Metoda este utilizatã la majoritatea siropurilor. Substanþele medicamentoase se dizolvã în
apã iar soluþia obþinutã se amestecã cu siropul simplu.

3- Prepararea siropului prin dizolvarea în momentul utilizãrii a unor granulate sau

pulberi precondiþionate
Datoritã instabilitãþii în prezenþa apei a substanþelor active sau a unor auxiliari unele siropuri
se condiþioneazã sub formã de pulberi uscate sau granule urmând sã fie dizolvate în momentul
utilizãrii.

Caractere şi control
F.R. X prevede la siropuri controlul următorilor parametrii:
 Aspect: siropurile sunt lichide limpezi sau slab opalescente, cu mirosul, gustul şi
culoarea caracteristic componentelor.
 Densitatea relativă: se determină conform prevederilor F.R. X de la paragraful Densitate
relativă.
 Indice de refracţie: se determină conform prevederilor F.R. X de la paragraful Indice
de refracţie.
 Masa totală pe recipient: acest parametru se determină prin cântărirea individuală a
  conţinutului din 10 recipiente. Faţă de masa declarată pe recipient se admit abaterile
prevăzute în urmatorul tabelul :

Masa declarata pe recipient Abaterea admisa

Pana la 25 g ±5%
25 g pana la 50 g ±3%
50 g pana la 500 g ±2%

Identificarea se face conform componentelor din monografiile respective.

Dozarea: acest parametru se determinã conform prevederilor din monografia respectivã.

Conþinutul în substanþã activã poate sã prezinte faþã de valoarea declaratã abaterile procentuale
prevãzute în urmatorul tabelul dacã monografia nu prevede altfel:
Continut declarat in substanta activa (%) Abatere admisa
Pana la 0,1 % ± 7,5 %
0,1 % pana la 0,5 % ±5%
0,5 % si mai mult de 0,5 % ±3%

Conservare
Siropurile se conservã în recipiente de capacitate de cel mult 1.000 ml bine închise,
complet umplute la temperaturi cuprinse 8-150.
La siropurile cu concentraþie mai micã de zahãr se pot adãuga conservanþi ºi anume: F.R. X
prevede adaosul a 1,5‰ amestec de p-hidroxibenzoat de metil ºi p-hidroxibenzoat de n-propil în
raport 9:1, pe eticheta recipientului menþionându-se conservanþii utilizaþi.

Alterarea siropurilor
În general, siropurile au o bunã conservabilitate mai ales cele preparate la cald (sterilizare,
clarificare) dar ºi datoritã concentraþiei ridicate de zahãr.
Totuºi, în timp, datoritã pãstrãrii în condiþii neprielnice pot apãrea unele transformãri nedorite la
siropuri ºi anume:
- invertirea (hidroliza) care poate fi provocatã de maltazã sau invertazã;
- invertirea poate fi urmatã de fermentaþia alcoolicã;
- mucegãirea;
- recristalizarea
CAPITOLUL III- NOTIUNI GENERALE DESPRE ANTITUSIVE ŞI
EXPECTORANTE

CLASIFICARE SIROPURILOR

Farmacoterapia tusei cuprinde două grupe de medicamente, ce acţionează la două nivele ale
arcului reflex al tusei:
- inhibitoarele centrului tusei;
- medicamente cu acţiune periferică, pe celelalte verigi ale arcului reflex al tusei.

Inhibitoarele centrului tusei:

- opioide:
- naturale - codeine, morfina
- semisintetic – codetilina - dionina
- sintetice - folcodina, levopropoxifen, dextrometorfan,
- neopioide - noscapina, glaucina, clofedanol, butamirat, clobutinol, pentoxiverina, oxeladina
benzonatul.

Substanţe cu acţiune periferică:

- mucilaginoase - au propietăţi hidrofile, lubrefiază mucoasa faringiană şi diminuă sensibilitatea
terminaţilor nervoase;
- antiseptice şi descongestionate nazale - cu acţiune etiotropă şi patogenă;
- anestezice locale, clofedanol, benzonatul - diminuă iritaţia receptorilor;
- expectorantele - favorizează fluidificarea şi eliminarea sputei, diminuand factorul iritativ local;
- bronhospasmolitice - diminuă indirect iritaţia receptorilor - prenoxidiazina.
- altele: levodropropizina.

EXPECTORANTE
Funcţie de mecanismele de acţiune:
1- secretostimulatoare;
2- bronhosecretolitice.

1- Secretostimulante - acţiune stimulantă asupra glandelor bronşice:

- mecanism mixt - direct şi reflex;
- mecanism reflex.

Secretostimulante prin mecanism mixt:

- sunt substanţe volatile (săruri de amoniu) şi sublimabile (benzoate de sodium, ioduri, derivaţi
de gaiacol ca guaifenesina, gaiacolsulfonat de potasiu), produse vegetale expectorante (species
pectorals, ceai pectoral, ceai antibronşitic);
- sunt administrate per os şi se elimină la nivelul glandelor bronşice, stimuland secreţia apoasă a
glandelor traheobronşice, alcalizand secreţia şi fluidificand-o (mecanism direct);
- produc iritaţia nespecifică a receptorilor din mucoasa gastrică, declanşand un reflex vago-vagal,
cu stimularea vagală a secreţiei glandelor bronşice (mecanism reflex);
- iritaţie gastrică, însoţită de hipergastralgie, CI în ulcer gastroduodenal.

Secretostimulante prin mecanism reflex:

- sunt substanţe iritante pentru receptori din mucoase (ipeca şi saponine din speci de Primula,
Saponaria, Senega);
- sunt administrate per os şi acţionează iritant nespecific pe receptorii mucoasei gastrice,
declanşand prin reflex vago-vagal, stimularea secreţiei bronşice.

2- Bronhosecretolitice - acţiune de fluidificare direct asupra secreţiei bronşice - sunt

administrate fie local în aerosoli, fie per os.

Mecanismele de acţiune bronhosecretolitică posibile:

1- mecanism biochimic;
2- mecanism chimic;
3- mecanism fizico-chimic.

1- Bronhosecretolitice, prin mecanism biochimic:

- enzime proteolitice - tripsina, afachimotripsina, streptokinaza, streptodornaza, dornaza alfa.

2- Bronhosecretolitice, prin mecanism chimic:

- mucolitice - modificare a structurii glicoproteinelor din mucină;
- acetilcisteina, carbocisteina, mesnum, erdostein
- mecanism mucoreglator (modificare a compoziţiei mucine)
- bromhexina, ambroxol

3- Bronhosecretolitice, prin mechanism fizico-chimic

- de reducere a tensiuni superficiale
- desfac legăturile electrofizice ale mucoproteinelor, agenţi tensioactivi (tiloxapol).

Expectorantele secretostimulante stimulează activitatea glandelor seroase din mucoasa bronşică

şi cresc transudarea plasmatică la acest nivel.
De asemenea pot stimula motilitatea celulelor mucoasei şi peristaltismul bronşic.
Unele administrate per os au acţiune iritantă slabă asupra mucoasei gastrice, declanşand reflex o
hipersecreţie traheobronşică, altele se elimină prin mucoasa căilor respiratori, acţionand direct
asupra celulelor glandelor secretorii.
Eficacitatea terapeutică a acestor expectorante clasice este relativ slabă, pentru unele
îndoielnice.
Expectorantele bronhosecretolitice acţionează direct asupra secreţiilor bronşice pe care le
fluidifică.
Acestă grupă cuprinde substanţe mucolitice, enzime, agenţi tensioactivi şi hidratanţi.
Mucoliticele, la nivelul secreţiei mucoasei, desface diferite tipuri de legături responsabile pentru
agregarea macromoleculelor proteoglucidite care se formează.

Sputa este un rezultat al expectoraţiei şi este un produs patologic constituit din:

- secreţia diferitelor glande seroase şi mucoase ale epiteliului respirator care cresc în diferite
inflamaţi ale căilor aeriene şi în criza de astm bronşic.
- exudatul provocat de inflamaţia alveolelor şi bronhiilor.
- transudatul cauzat de modificarea presiunilor dintre capilarele pulmonare şi alveole (edem
pulmonar, insuficienţa cardiacă cronică).
- sangele pătruns în bronhi ca urmare a unei ulceraţi (tuberculoza pulmonară, cancer, dilataţia
bronhiilor), a unei inflamaţi (pneumonie).
- pătrunderea în cazuri mai rare în bronhii a unui material patologic provenit dintr-un ganglion
trahrobronşic din cavitatea pleurală pericardică, esofag sau uneori chiar în ficat.

ANTITUSIVE
Tusea este reprezentată de secuse respiratorii rapide, explosive, avand ca rezultat expulzarea
materiilor aflate în căile respiratori (exsudat, puroi, sange).
Tratamentul antitusiv trebuie să ţină seama de reflexul de tuse care are şi un caracter de apărare,
reprezentand un mecanism important pentru curăţarea şi drenarea arborelui traheobronşic.
Starea secreţiilor provocată de folosirea nejudicioasă a antitusivelor, poate fi mai dăunătoare
decat tusea.
Actul reflex implicat în tuse:
a) Receptori localizaţi la nivelul:
- aparatului respirator (nas, faringe, laringe, trahee, bronhii, plămani, pleură).
- altor organe (inimă, tub digestiv, ficat, splină, uter).
b) Căi centripede, constituite din fibrele aferente sensitive ale nervilor.
c) Centrul tusei situat în bulbul rahidian.
d) Căi centrifuge, constituite din fibrele aferente motorii ale nervilor.
e) Efectori, reprezentaţi de muşchii striaţi respectivi, inervaţi de fibrele aferente şi care se
contractă, realizand actul tusei.

Tipuri de tuse:
a) Funcţie de locul de formare a impulsurilor nervoase declanşatoare:
- tuse pulmonară
- tuse extrapulmonară
b) Funcţie de prezenţa secreţilor, tusea poate fii:
- uscată neproductivă fară secreţii sau cu secreţie redusă, vascoasă, aderentă, prezentă în
traheobronşita acută, pleuritică, tuberculoză incipientă.
- umedă productivă cu secreţii care se acumulează şi stimulează zonele tusigene, întalnită în
traheobronşită acută după primele zile, bronşită cronică supuraţi pulmonare.
c)Funcţie de consecinţe:
- tuse dăunătoare cand este seacă, de intensitate mare, dureroasă, favorizează hemoptizia, solicită
aparatul cardiovascular.
- tuse utilă cand este productivă.

Antitusivele - sunt medicamente ce diminuă sau suprimă tusea, acţionand la nivelul centrului
bulbar al tusei sau asupra altor verigi ale arcului reflex al tusei.
Sunt utile în toate situaţile în care tusea este dăunatoare: tusea neproductivă care oboseşte
bolnavul, împiedică somnul, accelerează iritaţia mucoasei faringiene şi traheobronşice,
favorizează bronhospasmul, contribuie la dezvoltarea enfizemului, poate declanşa hemoptiza,
diseminarea aerogenă a unor infecţi.
În cazul tusei intense sau la tuşitorii cronici se recomandă antitusivele centrale, de preferinţă cele
care nu creează dependenţă.
Tusea uşoară nu necesită de obicei antitusive.
În tusea spastică şi la asmatici sunt suficiente de regulă bronhodilatatoarele.
Primul tratament al tusei trebuie să fie cel causal.
Tusea uscată neproductivă inutilă, dăunătoare se combate.
Tusea productivă umedă:
- nu trebuie suprimată;
- trebuie diminuată cand este supărătoare.
Inhibitoarele centrului tusei sunt cele mai active şi sunt utilizate curent.
Opioidele au eficacitatea maximă.
Trebuie evitate în tusea cronică şi la indivizii cu predispoziţie la farmacodependenţă.
Perifericele sunt utilizate cand tusea este declanşată de iritarea receptorilor periferici asfel :
- mucilaginoase - pentru mucoasa faringiană;
- antiseptice, decongestionante, anestezice locale - pentru mucoasa nazală,
-expectorante - pentru mucoasa bronşică.
Asocierile sunt utilizate frecvent antitusive, expectorante, bronhodilatatoare, hipo-secretoare
analgezice - antipiretice, vasoconstrictoare, trebuie justificate farmacodinamic şi individualizate
pentru fiecare caz.
Indicaţiile antitusivelor - tusea iritativă de diverse etiologi - gripă, faringită, traheită, tuse
convulsivă.
Dintre diferitele antiusive disponibile, trebuie să se selecţioneze produsul şi doza care nu vor
împiedica eliminarea eventualelor expectoraţii, ceeace ar risca atunci întarzierea vindecări, prin
suprainfecţie, pe de altă parte folosirea de antitusive nu scuteşte căutarea cauzei tusei.
Medicamentele antitusive au rolul de a creşte imunitatea la nivelul căilor respiratorii, au acţiune
antiinflamatoare, calmează tusea, ajută la drenarea secreţiilor cu mucus şi la o respiraţie mai
bună, ameliorează dureriile în gat şi răguşeala.
Dacă intensitatea tusei nu se ameliorează după cateva zile de tratament, nu continuaţi tratamentul
dacă tusea nu cedează şi nici nu măriţi doza deoarece siropurile de tuse pot produce reacţii
adverse.

EXPECTORANTE
Expectorantele - sunt substanţe medicamentoase care favorizează expectoraţia, crescand
cantitatea secreţilor traheobronşice sau fluidificandu-le.
Expectorantele produc fluidificarea sputei prin:
- mărirea secreţiei glandelor bronşice;
- modificarea propietaţilor fizico-chimice ale secreţiei vascoase;
- stimularea mecanismelor de eliminare a sputei (mişcările cililor, peristaltismul bronhilor).
Fluidificarea sputei are drept consecinţe:
- uşurarea eliminării sputei;
- deblocarea cililor, cu favorizarea activităţii lor pendulare;
- eliberarea celulelor glandulare, cu înbunătăţirea activităţii lor.
Secreţia bronşică - este rezultatul activităţii celulelor mucoase şi seroase ale glandelor bronşice.
Conţinut de apă 95%, electroliţi, mucus, transudat.
Mucusul conţine:
- glicoproteine acide 40% (acid sialic, sulfamucină);
- glicoproteine neuter 60% (fucomucină).
Glicoproteinele sunt legate între ele prin electrofice.
Cu apa formează un gel vascos, cu rol de menţinere a umidităţi mucoasei şi de apărare contra
agenţilor mecanici, chimici, bacterieni.
Sunt solubile şi vascozitatea lor scade în mediu slab alcalin.
Reglarea activităţi secreţilor aparatului respirator este controlată de un centru mucokinetic aflat
în bulb.
Clarance-ul traheobronşic este asigurat de mişcarea pendulară a cililor mucoasei respiratorii.
Mucoasa respiratorie traheobronşică are un epiteliu pseudostratificat, columnar ciliat.
Cilii asigură printr-o mişcare pendulară, transportul continu al filmului de secreţie, spre faringe,
de unde este înghiţită inconştient.
Acetilcolina stimulează producerea de mucus.
Influenţarea activităţi cililor:
- stimulează cilii - teofilina, beta-adrenomimeticele
- inhibă cilii - anticolinergice.
Ciliotoxicele sunt: fumul de ţigară şi alcoolul.
În stării patologice vascozitatea mucusului creşte.
Mucusul devine aderent îngreunează clearance-ul traheobronşic asigurat de mişcarea pendulară a
cililor mucoasei respiratorii transformandu-se în factor iritativ, declanşator al tusei.
Sputa este produsul evacuat din căile respiratori prin tuse.
Expectoraţia este acţiunea de eliminare voită a sputei.
Sputa conţine: secreţie mucoasă bronşică, exudat patologic, celule, microorganisme, leucocite,
salivă, secreţie nazală.
Infecţiile respiratorii mai ales cele virale provoacă scăderea de mucus, urmată de 24 ore de
necroză, cu descuamarea celulelor ciliate.
Indicaţia expectorantelor - în afecţiunii pulmonare, bronşite cornice, mucoviscidoză, cu secreţie
bronşică scăzută vascoasă şi aderentă, care nu poate fii eliminată, reprezintă atat un factor iritativ
declanşator al tusei, cat şi un factor favorizant al proceselor infecţioase şi inflamatorii.
Asocieri ale expectorantelor
- cu antibiotic sau chimioterapice, în infecţii medi sau grave;
- cu antitusive, în tuse intensă, chinuitoare.
Dozele de antitusive alese trebuie să diminue tusea, dar să nu inhibe total reflexul tusei, caz în
care este împiedicată expulzarea sputei infectate.
Aceste doze variază de la caz la caz şi de aceea produsele cu asocieri fixe nu sunt larg utilizate.
Metoda terapeutică nemedicamentoasă, cu valoare expectorantă este hidratarea secreţilor
bronşice, prin:
- inhalarea de vapori de apă caldă sau aerosoli dintr-o soluţie de NaCl izotonă sau hipertonă;
- ingestie de apă, 3 l / 24 ore.
Acţiunea expectorantă se datorează fie stimulări activităţi secretorii a glandelor mucoasei
traheobronşice, fie fluidificări directe a secreţiilor mucoasei.
Se folosesc în afecţiuni bronhopulmonare în care sputa este vascoasă, aderentă, nu poate fii
eliminată şi constituie un factor iritativ pentru mucoasa bronşică şi o sursă de procese
inflamatorii şi infecţioase (bronşite, traheite, asm bronşic, mucoviscidoză, bronşiectazii).
Tratamentul cu substanţe expectorante este pur simptomatic.
Algerea expectorantului depinde de stadiul boli, tipul tusei, caracterul sputei şi cunoaşterea
procesului patologic. Sunt principalele repere pentru stabilirea tratamentului adecvat.
CAPITOLUL IV- EXEMPLE DE SIROPURI

SIROPURI OFICIALE ÎN F.R. X

1. Sirupus Balsami Tolutani

Sirop de Balsam de Tolu
Preparare
Tinctura balsami tolutani gta 4,50
Magnesii subcarbonas gta 1
Saccharum gta 64
Aqua destillata g.s. ad. gta 100
Tinctura de balsam de tolu se amestecã într-un mojar cu carbonatul bazic de magneziu ºi
cu 20 g zahãr. Dupã amestecare se adaugã 30 g apã, se omogenizeazã prin triturare apoi se
filtreazã prin hârtie de filtru. În filtrat se dizolvã prin încãlzire la aproximativ 400C restul de
zahãr completându-se apoi cu apã la 100 g.
Acþiune farmacologicã ºi întrebuinþãri: aromatizant, expectorant, antiseptic respirator ºi
antispastic la nivelul musculaturii bronºice.

2. Sirupus Belladonnae
Sinonime: Sirop de Mãtrãgunã,
Sirop de belladonã
Preparare
Tinctura belladonnae gta 5,00
Sirupus simplex gta 95,00
Componentele se amestecã ºi se omogenizeazã.
Acþiune farmacologicã ºi întrebuinþãri: parasimpatolitic.

3. Sirupus Codeini 0,2%

Sirop de codeinã 0,2%
Preparare
Codeinum gmma 0,20
Alcoholum gta 1,80
Sirupus simplex gta 98
Codeina se dizolvã în alcool ºi se amestecã cu siropul simplu.
Acþiune farmacologicã ºi întrebuinþãri: antitusiv.

4. Sirupus Simplex
Sirop simplu
Preparare
Saccharum gta 64,00
Aqua destillata q.s.ad. gta100,00
Zahãrul se dizolvã prin încãlzire în apã, se fierbe timp de 1-2 minute agitând continuu, se
completeazã cu apa încãlzitã la aproximativ 700C pânã la 100 g ºi se filtreazã fierbinte.
Acþiune farmacologicã ºi întrebuinþãri: edulcorant.

PRODUSE INDUSTRIALE

ANTITUSIVE

Antitusive central opioide

Codeină

Farmacocinetică:
- biodisponibilitatea per os este medie (cca 50 %), crescută faţă de morfină;
- biotransformarea hepatică, prin demetilarea (cca 10 %) la morfină (metabolitul active);
- difuzează prin placentă şi în laptele matern, putand produce deprimare şi dependenţă la noul
născut şi sugar;
- eliminarea urinară, predominant in formă inactivă;
Farmacodinamie:
- efectul antitusiv apare la doze mai mici (15 mg) decat efectul analgezic (120 mg); efectul
antitusiv se intensifică, cu creşterea dozelor, pană la 60 mg;
- latenţa este de 2 h şi durează 4 - 6 h.
- efectul antitusiv este de circa 12 ori mai slab ca cel al morfinei; dozele echivalente analgezice
fiind respective 120 mg şi 10 mg (per os).
- diminuă secreţiile bronşice.
Farmacotoxicologie :
- efect inhibitor al centrului respirator bulbar, de circa 3 ori mai slab comparative cu morfina;
- costipaţie si greaţă, numai la doze mari;
- creşte presiunea intrabiliară, consecinţă a spasmului sfincterului Oddi;
- convulsi la copii;
- potenţial toxicomogen redus; dezvoltă toxicomania, depistarea prelungită.
Farmacoepidemiologie:
- prudenţă la asmatici, emfizem pulmonar, insuficienţă respiratorie, putand accentua insuficienţa
respiratorie; în insuficienţă hepatică; la copii sub 5 ani (eruperea hepatică deficitară).
Farmacoterapie şi Farmacografie:
- este antitusivul cel mai frecvent utilizat şi luat ca referinţă, indicat în tusea uscată, iritativă.
- posologie ca antitusiv: adult, 15 - 30 mg la 4 - 6 h; copii peste 5 ani 0,2 - 0,3 mg/kg, la 6-8 ore.

Morfina
Farmacoterapie:
- indicaţie ca antitusiv, în mod excepţional:
- în tuse foarte intensă, refractară la alte antitusive
- însoţită de durere intensă (cancer pulmonar, fracturi de coaste, infarct pulmonar)
- atenţie stupefiant.

Dextrometorfan - HUMEX, ROBITUSSIN, ROFEDEX, TUSALIN, TUSSIN SIROP.

Farmacodinamie :
- efect antitusiv cu durată relative medie (3-6 h),
- nu are acţiune analgezică,
- nu deprimă respiraţia şi motilitatea cililor respiratori,
- nu creează dependenţă.
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
- reacţii adverse: deprimarea respiraţiei la doze mari
- contraindicaţi: insuficienţă respiratorie, insuficienţă hepatică; copii sub 2 ani.

Antitusive centrale neopioide

Clofedanol
Farmacodinamie :
- antitusiv aproape egal codeinei.
- latenţă scurtă datorită unui efect anestezic local slab pe mucoasa faringiană, la administrarea
sub formă de soluţie.
Farmacoterapie şi Farmacografie :
- indicaţii: tuse neproductivă, iritativă.
- posologie: 25 mg de 3-4 ori/zi.

Clobutinol
Farmacocinetică :
- per os rapidă şi aproape totală;
- eliminarea urinară în formă nebiotransformată şi ca metaboliţi:
Farmacotoxicologie şi Frmacoepidemiologie:
- reacţii adverse: rar reacţii alergice (urticarie, prurit, edem angineurotic), dispnee, somnolenţă
anxietate halucinantă.
- în supradoze: tremor, convulsi.
- contraindicaţi: insuficienţă respiratorie, astm bronşic, sarcină, tulburări neuropsihice.
- prudenţă: activităţi ce necesită atenţie sporită.
- interacţiuni: sinergism de potenţare a sedări, la asociere cu alcool şi deprimante SNC; sinergism
în scăderea pragului convulsivant, la asociere cu antidepresive, teofilină.
Farmacoterapie şi Farmacografie :
- indicaţie: tuse neproductivă, iritativă.
- posologie per os: adult, 40-60 mg de 3 ori/zi; copii sub 12 ani, 10-40 mg de 3 ori/zi; durata
tratamentului: maxim 7 zile.

Butamirat –SINECOD
Farmacocinetică :
- absorţie per os rapidă şi totală;
- biotransformare plasmatică şi hepatică la metaboliţi activi.
- legare de proteinele plasmatice în procent înalt (circa 95 %), atat butamiratul, cat şi metaboliţii
activi;
Farmacodinamie:
- antitusiv cu eficacitate pronunţată;
- bronhodilatator.
Farmacotoxicologia şi Farmacoepidemiologia :
- avantaj: reacţie adversă importanţă (greaţă, diaree, eritem cutanat) şi cu frecvenţă redusă (circa
1 %).
- în supradozare provoacă somnolenţă.
Farmacoterapie şi Farmacografie :
- indicaţi: tuse uscată, tuse convulsivă, profilaxia tusei, pre şi postoperator.
- posologie per os: adult, 20-25 mg repetat de 4 ori/zi; copii sub 12 ani, 5-15 mg repetat de 3
ori/zi.
- reacţii adverse: greaţă, diaree, eritem cutanat.
- se preferă administrarea înaintea meselor.
- calmarea tusei acute de orice natură.

Pentoxiverina
Farmacodinamie :
- antitusiv şi bronhodilatator.
Farmacoterapie şi Farmacografie :
- indicaţie: tuse neproductivă iritativă.
- posologie per os şi intravenos: adult, 20-40 mg de 2-3 ori/zi; copii, 10-20 mg de 2-3 oro/zi.

Oxeladina –PAXELADINE

Farmacodinamie :
- antitusiv eupneic efectul circa 4 ore.
- avantaj :nu are acţiune deprimantă SNC şi nu provoacă somnolenţă
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie :
- prudenţă: insuficienţă respiratorie, afecţiuni cardiovasculare.
- precauţi: monitorizarea funcţiei respiratori şi activităţi cardiovasculare (la administrarea
intensivă).
Farmacoterapie şi Farmacografie :
- indicaţi: tuse neproductivă iritativă, tuse spasmotică, tuse convulsivă.
- posologie per os: adult, 30-50 mg/zi pănă la 15 ani 10-30 mg/zi (10 mg/10 kg/zi).

EXPECTORANTE
Secretostimulante:
- farmacodinamie: cresc şi fluidifică secreţia glandelor traheobronşice:
- stimulează motilitatea cililor mucoasei şi peristaltismul bronşic, favorizand clearance-ul bronşic
- farmacoterapie şi farmacografie: eficacitatea este modestă, se asociează în preparate tipizate.

Sărurile de amoniu -clorură, acetat; licoare amoniacală ansiată,

Farmacocinetică:
- biotransformare: amoniul în uree, acetatul intră în circuitul metabolic.
Farmacodinamie:
- efect stimulator SNC;
- NH4 Cl este diuretic şi acidifiant;
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
- la doze mari: iritaţie gastric pană la vomă şi epigastralgi;
- stimulare SNC pană la convulsi.
- contraindicaţii: ulcer gastroduodenal; epilepsie; intoxicaţie amoniacală, uremie.
Farmacoterapie şi Farmacografie:
- bronşite acute şi subacute; 300 mg de 4-5 ori/zi.

Benzoat de sodiu
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
- iritant gastric, prin acidul benzoic rezultat în mediul acid; epigastralgii, colici abdominali
- contraindicaţii: gastrită
Farmacoterapie:
- traheo-bronşită acută.
Iodurii (de Na, k)
Farmacocinetică:
- distribuţie selectivă în tiroidă;
- eliminare pe mai multe căi: renală, salivă, suc gastric, bilă, secreţie sudorală.
Farmacodinamie:
- efecte de hipertiroidie - activează procesele catabolice proteice
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
- potenţial alergizant:
- tireotoxicoză;
- fenomene de iodism (congestia mucoasei nazale, laringită, conjunctivită, erupţii acneiforme).
- soluţiile concentrate sunt iritante gastrice
Contraindicaţii:
- sensibilizare la iod;
- hipertiroidie;
- stări congestive pulmonare acute;
- ulcer gastro duodenal;
- prudenţă în sezonul rece şi la copii
Farmacoterapie şi Farmacografie:
- bronşită cronică, bronşită asmatiformă; 300 mg de 4 ori/zi.

Guaifenzina -COLDREX BRONHO, ROBITUSSIN EXPECTORANT.

Farmacodinamie: expectorant, sedativ, miorelaxant

Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
- iritaţie gastrică;
- la deze mai mari: paralizia muşchilor striaţi începand cu membrele posterioare şi sfarşind cu
oprirea respiraţiei; somnolenţă.
Contraindicaţii:
- ulcer gastruo –duodenal, miastenie, conducători auto, copii sub 5 ani.
Farmacoterapie şi Farmacografie:
- bronşite, traheite, laringite acute şi cornice; adult, 100-200mg de 4-6 ori/zi; copii peste 5 ani 5-
25 mg de 3 ori/zi.

Bronhosecretolitice.
- acţionează direct asupra secreţiei traheobronşice, fluidificand-o şi ameliorandui propietăţile
reologice, cu favorizarea transportului mucociliar.
- mucoliticele reprezintă grupa de bronhosecretolitice utilizată în mod obijnuit.
- enzimele proteolitice (administrate inhalator) au eficacitate mare în fluidificarea secreţiilor
traheobronşice vascoase şi purulente din infecţiile bronhopulmonare, dar au acţiune iritantă
pronunţată (provocand faringită, laringită, eritem cutanat) şi sunt indicate limitat. Dornaza alfa
(dezoxiribonucleaza) este indicată în mucoviscidoză (disfuncţie genetică a glandelor exocrine, cu
creşterea vascozităţi secreţiilor mucoasei bronşice şi digestive şi evoluţie spre fibroză chistică a
plămanilor şi pancreasului) şi fibroză chistică pulmonară.
- agenţii tensioactivi administraţi inhalator, au eficacitate redusă.

Acetilcisteina - ACC 200 - 600.

Structura chimică: soluţia este uşor oxidabilă, prin oxidare devenind roz, fără pierderea efectului
mucolitic.
Mecanismul acţiunii mucolitice - prin gruparea reducătoare sulfidrică, reduce legăturile
disulfidice din mucoproteine, efect mucolitic intens la pH slab alcalin.
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
- bronhospasm;
- asfixie prin umplerea bronhiilor cu secreţia fluidificată, la pacienţii cu expectoraţie redusă;
- prudenţă la asmatici (asociere cu bronhodilatatoare)
- contraindicaţii: criza de asm bronşic.
- asocieri interzise: eritromicină, tetraciclină.
- aparatele utilizate pentru administrare: din sticlă, plasic, oţel (interacţionează cu fier, cupru
cauciuc)
Farmacoterapie:
- afecţuni bronhopulmonare acute şi cornice cu hipersecreţie obstructivă, mucoviscidoză;
- în laborator, pentru fluidificarea sputei în scopul examenului microbiologic.
- antidot: intoxicaţie cu paracetamol, uropatie indusă de tratamentul cu ciclofosfamidă.
Farmacografie:
- posologie: per os, adult 200 mg de 2-3 ori/zi (max 600 mg/zi în tratamentul scurt de maxim 7
zile şi maxim 400 mg/zip e durată de maxim 6 luni); copiii pană la 14 ani, 50-200 mg de 2-3
ori/zi.
- inhalator, aerosoli, 200-300 mg de 1-4 ori/zi, timp de 5-10 zile;
- instilaţii (intratraheal, endobronşic, ocular) şi lavaj (enduouricular) 150-300 mg o dată, repetat
de 1-4 ori/zi;
- injectabil, intramuscular profund sau intravenos lent, adult, 300 mg o dată, repetat de 1-2 ori/zi;
copii mici 150 mg o dată.
- injectabil, perfuzie intravenos (antidot în intoxicaţia cu paracetamol), diluat (cu soluţie glucoză
5%), iniţial 150 mg/kg (în 15 min), apoi o doză de întreţinere de 50 mg/kg la fiecare 4 ore, timp
de 72 de ore.

Carbocisteina: - ESTIVAL, HUMEX EXPECTORANT, MUCOTREIS, PECTODRIL

EXPECTORANT PENTRU ADULŢI.
Farmacocinetică:
- absorţie per os rapidă, datorită primului pasaj intestinal şi hepatic înalt;
- acumulare la nivelul ţesutului bronhopulmonar;
- eliminare urinară, nebiotransformată şi ca metaboliţi;
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
- reacţi de intoleranţă digestivă (greaţă, gastralgii, diaree)
- prudenţă: ulcer gastruo duodenal.
Farmacoterapie şi Farmacografie:
- mucolitic mucoregulator indicat în afecţiunii bronhopulmonare acute.
- posologie per os: adult, 750 mg de 3 ori/zi; copii, în funcţie de varstă, maxim 100 mg de 2-3
ori.

Bromhexin - BROMFLUEX, BROMHEXIN

Structura chimică: derivate de ciclohexilmetilamină, derivate sinetic de la vasicină, alkaloid din
specia Adhatoda vasica. Se degradează la lumină.
Farmacocinetică :
- absorţia per os foarte redusă datorită efectului înalt al primului pasaj hepatic;
- legarea de proteinele plasmatice înaltă (90-99%).
- biotransformare la ambroxol, metabolit activ;
- eliminare urinară, predominant ca metaboliţi conjugaţi, inactivi;
- mecanismul acţiunii metabolice: stimulează activitatea lizozomilor, crescand secreţia enzimelor
ce hidrolizează mucopolizaharizele. Are şi mecanism mucoreglator, modificand compoziţia
mucinei în sensul creşterii sintezei de sialomucine acide, prin stimulare şi al transferezei.
Farmacodinamie:
- mucolitic mucoreglator;
- ameliorează clearance-ul muco-ciliar;
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie: iritaţie gastrică, bronhospasm.
Contraindicaţii:
- în ulcer gastruoduodenal.
- prudenţă: la asmatici (asociere cu bronhodilatatoare).
Farmacoterapie şi Farmacografie:
- traheobronşite acute şi cornice, postoperator.
- posologie per os: adult, 8-16 mg de 3 ori/zi; copii pană la 14 ani, 1-8 mg de 3 ori/zi.

Ambroxol - AMBROXOL SANDOZ, AMBROXOL.

Farmacocinetică:
- absorţie per os rapidă şi aproape totală, dar absorţia este redusă, datorită primului pasaj hepatic.
- legare de proteinele plasmatice în concentraţie mare;
- difuzează în LCR, în laptele matern şi în placentă;
- concentraţiile în ţesutul pulmonar sunt mai mari decat în plasmă (după administrare
injectabilă);
- eliminarea urinară majoritară sub formă de metaboliţi;
- clearance-ul hepatic al ambroxolului este redus (în medie de 30%) în afecţiunile hepatice;
- semiviaţa eliminării metaboliţilor este prelungită în insuficienţa renală.
Farmacodinamie:
- mucolitic mucoreglator;
- stimulant al secreţiei de surfactant pulmonar, fiind util în profilaxia sindromului de detresă
respiratorie la nou născuţi.
- efectul peo os are latenţă de 30 minute şi durată relative lungă (6-12 h).
Farmacotoxicologie şi Farmacoepidemiologie:
Reacţii adverse:
- reacţii de intoleranţă gastrointestinal (epigastralgi, diaree);
- reacţii alergice (mai frecvent la indivizi atopici),
- bronhospasm (cu precădere la asmatici, în administrare inhalatorie);
- contraindicaţii: sarcină.
- prudenţă: ulcer gastroduodenal.
- precauţii administrare după masă.
Farmacoterapie şi Farmacografie:
Indicaţii:
- boli respiratori acute şi cornice,
- episoade acute ale bronhopneumoniilor cornice obstructive.
- posologie per os: adult, 90 mg/zi în 3 prize; copii, 15-45 mg în 3 prize.
- după 14 zile, dozele pot fii reduse la jumătate.
Interacţiuni:
- administrarea concomitentă de ambroxol şi antibiotic (amoxicilină, cefuroxim, eritromicină,
doxicilină) creşte concentraţia pulmonară a antibioticului.
 CONCLUZII

Siropurile prin forma lor farmaceutică lichidă intră mai repede în circuitul sanguin, decat alte
forme farmaceutice cum ar fi comprimatele, capsulele, pilulele, drajeurile care necesită dizolvare
pentru un efect benefic.
Iar datorită acestor siropuri utilizarea altor forme farmaceutice nu mai este necesară.
Uşurinţa de administrare pentru bonlavi care au dificultăţi la înghiţirea formelor solide
Siropurile sunt amestecuri omogene care permit o dizolvare foarte exactă a substanţelor
medicamentoase, ele se pot aplica în diverse concentraţii asigurand o varietate de posologi şi
adaptare a acesteia mai ales în medicaţia pediatrică.
Administrarea lor oferă cea mai mare absorţie şi biodisponibilitate.
Siropurile antitusive au rolul de a creşte imunitatea la nivelul căilor respiratorii, au acţiune
antiinflamatoare, calmează tusea, ajută la drenarea secreţiilor cu mucus şi la o respiraţie mai
bună, ameliorează durerile în gat şi răguşeala.
Dacă intensitatea tusei nu se ameliorează după cateva zile de tratament, nu continuaţi tratamentul
şi nici nu măriţi doza deoarece siropurile de tuse pot produce reacţii adverse grave.
Tratamentul cu substanţe expectorante este pur simptomatic.
Alegerea expectorantului depinde de stadiul boli, tipul tusei, caracterul sputei şi cunoaşterea
procesului patologic.
Mucoliticele, la nivelul secreţiei mucoasei, desfac diferite tipuri de legături responsabile pentru
agregarea macromoleculelor proteoglucidice care formează scheletul mucusului.
Are loc fluidificarea consecutivă şi o uşurare a expectoraţiei.
 BIBLIOGRAFIE

1. Tehnică farmaceutică - Victor Stănescu Editura Medicală Bucureşti 1983

2. Farmacologie - N.E. Cristea Editura Medicală 2006

3. Agenda Medicală 2012

4. Farmacopeea Romană - Ediţia a-X-a, Editura Medicală, Bucureşti 1993

5. Memomed - Editura Universitară 2012

6. Memomed - Editura Universitară 2007

ANEXE

Siropuri antitusive :
Siropuri expectorante :