Nita Andreea - Lucrare Delicenta - CARACTERISTICI HISTOPATOLOGICE SI CONSIDERATII DE DIAGNOSTIC DIFERENTIAL ALE MENINGIOAMELOR

Cuprins
CAPITOLUL 1. SCOPUL SI IMPORTANTA LUCRARII......................................................................2
CAPITOLUL 2. STADIUL ACTUAL AL CUNOASTERII IN DOMENIUL MENINGIOAMELOR 2
2.1 NOȚIUNI DE ANATOMIE, EMBRIOLOGIE, HISTOLOGIE ȘI FIZIOLOGIE A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL..2

2.2 TUMORIGENEZĂ. DEFINIȚIA MENINGIOAMELOR, INCIDENȚA, FRECVENȚA, MORTALITATEA,
MORBIDITATEA, ETIOPATOGENIE................................................................................................................................9
2.3. CONSIDERAȚII ASUPRA MANIFESTĂRILOR CLINICE ALE MENINGIOAMELOR.......................................17

2.4 ASPECTE MORFOLOGICE ALE MENINGIOAMELOR.................................................................................20
2.4.1 Caracteristici macroscopice, localizare, forme anatomoclinice.................................................20
2.4.2. Elemente de diagnostic histopatologic in meningioame............................................................26
2.4.3. Diagnosticul diferential morfopatologic al meningioamelor.....................................................31
2.4.4. Rolul imunohistochimiei în diagnosticul și prognosticul meningioamelor................................34
2.5. PRINCIPII GENERALE DE TRATAMENT ÎN MENINGIOAME.....................................................................38
2.6. EVOLUTIA MENINGIOAMELOR.............................................................................................................41
Capitolul 1. Scopul si importanta lucrarii
Capitolul 2. Stadiul actual al cunoasterii in domeniul meningioamelor
2.1 Noțiuni de anatomie, embriologie, histologie și fiziologie a sistemului nervos

central.
Sistemul nervos central reprezintă cea mai complexă formă de organizare tisulara. Acesta
este alcătuit din totaliatea celulelor și țesuturilor diferențiate capabile să recepționeze informații,
atât din mediul extern cât și din cel intern, să le integreze și să elaboreze un răspuns adecvat.
Sistemul nervos central începe să se dezvolte de la începutul săptămânii a treia de viață

intrauterină din ectoderm. În această perioadă ectodermul are forma unui disc cu o regiune
cefalică mai dezvoltată decât cea caudală.
Prin îngroșarea ectodermului supraiacent notocordului și mezodermului precordal se

formează placa neurală. Placă neurală prezintă o activitate mitotică intensă, iar celulele ei
alcătuiesc neuroectodermul. Inducția acestor celule marchează începutul neurulației.
La sfârșitul săptămânii a treia marginile plăcii neurale devin proeminente și formează

plicile neurale. Acestea se apropie și fuzionează la nivelul liniei mediane formând astfel tubul
neural. Tubul neural comunică larg cu cavitatea amniotică prin intermediul a două orificii
denumite neuropor anterior (cranial) și neuropor posterior (caudal). Închiderea acestor orificii are
loc în ziua 25 pentru neuroporul anterior, respectiv 27 pentru cel posterior, acesta fiind finalul
neurulației.
După încheierea neurulației sistemul nervos este reprezentat de un tub închis ce prezintă
o extremitate cefalică cu diametru mărit, formată din vezicule cerebrale, respectiv una caudală
mai îngustă. De aici se vor forma toate structurile finale ale sistemului nervos.
Meningele are de asemenea o dezvolatre timpurie. De la finalul primei, sau de la

începutul celei de a doua luni de viață intrauterină, în jurul porțiunii rahidiene și cefalice a
tubului neural ia naștere un țesut conjunctiv embrionar ce formează mezenchimul somitelor.
Acest țesut se va dezvolta inițial pe partea ventrală, apoi pe laterale, și în final pe porțiunea
posterioară a tubului neural.
2
Spre finalul lunii a doua de viață intrauterine acest țesut conjunctiv embrionar se
diferențiază în două straturi. Stratul extern devine mai dens și va forma pahimeningele, în timp
ce cel intern, după o dezvoltare ulterioară va forma leptomeningele (pia mater și arahnoida).
Leptomeningele provine din punct de vedere embriologic din mezenchimul migrat din crestele
ganglionare, numit și ectomezenchim. Originea comună a piei mater și arahnoidei, cât și
tangentele funcționale ale acestora sunt motivul pentru care în majoritatea proceselor patologice
cele două foițe sunt implicate împreună.
Din punct de vedere anatomic sistemul nervos este format din sistemul nervos central și
sistemul nervos periferic. Sistemul nervos central (nevraxul) este alcătuit la rândul lui din
encefal, situat în cutia craniană, și măduva spinării aflată în canalul rahidian. Sistemul nervos
periferic este alcătuit din totalitatea nervilor cranieni, spinali și periferici ce fac legătura dintre
nevrax și celelalte regiuni ale corpului.
Din punct de vedere funcțional sistemul nervos se împarte în sistem nervos somatic,
responsabil de gestionarea funcțiilor voluntare, și sistem nervos vegetativ. Sistemul nervos
vegetativ prezintă la rândul lui o componentă simpatică și una parasimpatică.
Sistemul nervos central este învelit de trei membrane ce alcătuiesc meningele. Aceste
membrane sunt dura mater, arahnoida și pia mater, așezate concentric, și în această ordine, de la
exterior spre axul cerebro-spinal.
Dura mater (mama dură) este cea mai groasă și cea mai rezistentă membrană, acesta fiind
motivul pentru care se mai numește și pahimeninge (pachys - gros, meninx - membrană).
Structura durei este predominată de fibrele conjunctive, orientate în direcția liniilor de tracțiune,
acest lucru stând la baza rezistenței crescute.
Arahnoida este foița mijlocie, mai subțire și mai elastică decât dura, lipită de fața internă
a durei. Între arahnoidă și dura mater se delimitează spațiul subdural.
Pia mater (mama dulce) este stratul cel mai intern al meningelui, aderând intim la
suprafața exterioară a nevraxului. Pia este o foiță conjunctivo-vasculară, separată de arahnoidă
prin spațiul subarahnoidian în care se găsește lichid cefalorahidian.
3
La nivel spinal dura mater se prezintă ca un sac fibros ce învelește și separă măduva
spinării de pereții canalului rahidian. Se continuă superior din dreptul găurii occipitale cu dura
mater craniană, și inferior coboară până la nivelul vertebrei S2. De la nivelul vertebrei sacrale îi
trimite o teacă în jurul filumului terminal, fixându-se pe coccis prin fibre conjunctive dure.
Dura prezintă două straturi, unul exterior (periostal) și unul interior (meningeal).
Suprafața exterioară are raport cu pereții canalului rahidian și la extremitați aderă la ei. Superior
aderă la Axis și inferior la vertebrele sacrate S1 și S2, unde formează ligamentul sacro-dural
(Trolard).
Exceptând extremitățile, dura este separată de canalul rahidian prin spațiul peridural
(epidural) ce conține țesut celuloadipos și plexul venos vertebral intern. Suprafața exterioară a
durei prezintă orificii pentru vasele de sânge și nervii ce o traversează. Suprafața interioară este
lucioasă, netedă, fiind căptușită de un strat de celule poligonale de tip endotelial ce au raporturi
strânse cu arahnoida.
În structura durei mater spinale se găsesc fibre de colagen și fibre elastice cu orientare
longitudinală, circulară și radiară. Fibrele longitudinale sunt mai bine dezvoltate și sunt adaptate
mișcării coloanei vertebrale (flexie și extensie). Fibrele circulare sunt mai pronunțate în jurul
orificiilor de ieșire ale nervilor spinali, iar cele radiare sunt dispuse pe tecile meningeale trimise
spre nervi, adaptându-se la tracțiunea acestora la ieșirea din canalul rahidian.
Arahnoida spinală este o membrană subțire, semitransparentă, avasculară, cu structura

compactă. Este alcătuită din țesut conjunctiv acoperit la interior și la exterior de arahnoendoteliu.
Arahnoida este separată de dura mater prin spațiul subdural, ce conține o peliculă fină de lichid.
Asemănător durei, arahnoida se extinde în jurul nervilor spinali. În raport cu măduva

spinării, arahnoida trece peste șanțurile acesteia, dar fără a urma relieful acestora.
Histologic arahnoida prezintă 3 straturi alcătuite din celule aplatizate sau prismatice, cu
nucleu oval. Stratul extern, este format din 5-6 straturi de celule alăturate prin desmozomi și
unite strâns prin jocțiuni, ce au rolul de a nu lăsa lichidul cefalorahidian să pătrundă în spațiul
subdural. Stratul mijlociu aderă la cel extern și este format din celule poligonale unite prin
desmozomi și joncțiuni gap. Celulele din stratul intern sunt întrepătrunse de fibre de colagen ce
se continuă cu trabeculele spațiului subarahnoidian.
4
Pia mater spinală reprezintă tunica vasculară a meningelui, ce aderă intim la suprafața
externă a măduvei, pătrunzând în șanțurile acesteia. Este mai bine dezvoltată ca cea de la nivel
cranian, histologic prezentând mai multe straturi, dintre care cel exterior este endotelial și
limitează spațiul subarhnoidian. Celelalte straturi sunt alcătuite din fibre elastice, fibre de
colagen și numeroase vase de sânge.
Arahnoida și pia mater spinală delimitează spațiul suarahnoidian spinal. Deoarece

arahnoida căptușește fundul de sac dural, iar pia se pierde la nivelul filumului terminal, spațiul
subarahnoidian are dimensiuni maxime după terminarea măduvei, la nivelul cisternei lombo-
sacrate. Această cisternă este locul de elecție al puncției rahidiene, abordul fiind efectuat între
apofizele spinoase ale vertebrelor lombare L3-L4.
Pia mater trimite spre arahnoida și dura mater prelungiri, deși unele sunt subțiri și nu au
importanță clinică, altele sunt orientate transversal de fiecare parte a măduvei formând
ligamentele dințate. Aceste ligamente se întind pe toată lungimea măduvei, până la emergența
primului nerv spinal lombar și împart spațiul subarahnoidal într-un compartiment anterior și unul
posterior. Fiecare compartiment conține rădăcina anterioară, respectiv posterioară a nervilor
spinali.
Vascularizația meningelui spinal este asigurată de arterele radiculare provenite din

arterele vertebrale, intercostale, lombare și sacrate. Venele sunt tributare plexurilor venoase
peridurale, acestea vărsându-se în venele cave. Deoarece venele peridurale au conexiuni diverse
cu venele periferice și cu sistemul cav, sunt o cale importantă de transmitere a metastazelor.
Inervația meningelui spinal este asigurată de ramurile meningee ale nervilor spinali și de
ramurile vegetative simpatice din lanțurile latero-vertebrale.
La nivel cranian există diferențe în modul de comportare al meningelui. Dura mater

craniană o continuă pe cea spinală de la nivelul găurii occipitale, dar prezintă o serie de
particularități.
La nivelul cutiei craniene dura mater este aderentă la fața internă a oaselor, astfel dispare
spațiul epidural. Aderența durei la periost variază cu vârsta, este crescută în copilărie și scade la
vastnici. Grosimea durei mater este străbătută de sinusurile venoase.
5
Fața internă este netedă, lucioasă, căptușită de arahnoida și trimite prelungiri ce
compartimentează cavitatea craniană. Trei din cele cinci prelungiri au orientare în plan orizontal
și sunt reprezentate de: tentorium cerebelli (cortul cerebelului), diaphragma sellae (diafragma șeii
turcești) și cortul olfactiv. Celelalte două prelungiri orientate sagital sunt: falx cerebri (coasa
creierului) și falx cerebelli.
Vascularizația durei mater la nivel cranian are origini vaste. Ramurile arteriale provin
din: Artera meningee mijlocie, artera meningee mică, artera meningee posterioară, artera
etmoidală anterioară și posterioară. Toate arterele iriga atât meningele cât și oasele craniului al
căror periost intern este reprezentat de pătura externă a durei.
Venele durei mater craniene au originea în două rețele, una profundă, puțin dezvoltată, și
una superficială reprezentată de vene izolate sau satelite arterelor. Aceste vene se varsă fie în
sinusurile venoase ale durei, fie trec de baza craniului și se deschid în plexurile venoase
pterigoidiene, formând astfel anastomoză între circulația intra și exatracraniană.
Inervația durei mater este bogată, majoritatea filetelor nervoase sfârșesc ca terminații
nervoase libere și sunt implicate în sensibilitatea dureroasă. Ramurile senzitive ce inervează dura
la nivel cranian au origine diferită în funcție de regiunea pe care o inervează. Nervii etmoidali
anterior și posterior, proveniți din ramul oftalmic al trigemenului inervează dura mater de la
nivelul fosei cerebrale anterioare. La nivelul fosei cerebrale mijlocii inervația este asigurată de
ramuri ale nervilor mandibular și maxilar, aceste ramuri urmăresc arterele meningee mică și
mijlocie. Ramuri din nervul recurent oftalmic inervează dura mater de la nivelul tentoriumului.
Planseul subtentorial este inervat de ramuri nervoase cu origine în ganglionul jugular al vagului,
acest filet intrând în craniu prin foramen jugulare.
Sinusurile venoase ale durei sunt canale aflate în grosimea acesteia. Prin aceste canale
sângele este drenat de la nivelul encefalului în vena jugulară internă. Pereții acestor sinusuri sunt
formați prin dedublarea durei mater, sunt duri, rigizi, au forma triedrică pe secțiune. Lumenul lor
este căptușit de endoteliu. Sinusurile sunt avalvulare, nu conțin fibre musculare și nu se
colabează.
6
În funcție de localizare se împart în sinusuri ale bolții craniene (sinusurile logitudinale
superior și inferior, sinusul drept și sinusul lateral) și sinuri ale bazei craniului (sinusul occipital,
sinusul transvers, sinusurile cavernoase, coronare, sfeno-parietale, pietroase inferioare).
Leptomeningele cranian prezintă și el particularități la fel de vaste.Arahnoida craniană, la

fel ca cea spinală, este o membrană semitransparentă, avasculară, aderență la fața profundă a
durei. În condiții normale între arahnoida și dura mater există doar o peliculă fină de lichid, nu
un spațiu propriu-zis. În cazul condițiilor patologice acest spațiu poate deveni real, fiind ocupat
de sânge sau revărsat plasmatic.
Fața internă a arahnoidei este tapetată de un strat de celule endoteliale situate pe o

membrană bazală. De pe suprafața erahnoidei se extind niște excrescențe numite vilozități
arahnoidiene sau granulațiile Pachioni.
Vilozitățile arahnoidiene sunt prelungiri de diferite dimensiuni, îndreptate spre dura

mater. Numărul și dimensiunea lor cresc cu înaintarea în vârstă. Ele pot penetra dura mater,
ajungând pe fața endocraniană a calotei unde prin erodare lasă amprente caracteristice. Acestea
sunt mai numeroase la nivelul sinusurilor, proemină la nivelul acestora și realizează comunicarea
dintre sinusuri și spaciul subarahnoidian. Rolul vilozităților este acela de a drena lichidul
cefalorahidian în sinusurile venoase ale durei mater.
Pia mater acoperă suprafața externă a encefalului și îi oferă un aspect lucios. Fața internă
se mulează pe membrana limitantă externă a encefalului, iar cea externă este scăldată de lichidul
cefalorahidian din spațiul subarahnoidian. În acest spațiu există trabecule fine ce leagă pia mater
de arahnoidă.
Pia mater este bogat vascularizată, în grosimea ei se află numeroase vase de sânge ce
pătrund în țesutul cerebral. Pia mater îmbracă aceste vase formând tecile perivasculare pline cu
LCR (lichid cefalorahidian). De asemenea ea trimite prelungiri la nivelul întregului sistem
ventricular, unde formează pânzele coroidiene și plexurile coroide cu rol în secreția și drenarea
LCR.
Între arahnoida și pia mater există membrana bazală a arahnoidei, iar între arahnoida și
dura mater această membrană este absentă, contactul dintre cele două fiind direct. Între
complexul dura mater- arahnoida și membrana bazala este descris un alt complex celular
7
denumit “interface layer” sau neuroteliu subdural. Acest strat este format din fibre de colagen,
fibre elastice și numeroase celule turtite, alungite și bogat ramificate. Straturile de celule
apropiate de membrana bazală prezintă joncțiuni intercelulare strânse. Astfel neuroteliul vascular
reprezintă o barieră între sângele din capilarele durei mater și lichidul cefalorahdian.
Spațiul subarahnoidian are dimensiuni diferite în funcție de regiune. El este îngust la

nivelul girusurilor, larg la nivelul șanțurilor, iar în unele locuri formează rezervoare de LCR,
denumite cisterne.
Lichidul cefalorahidian (LCR) este limpede, incolor, “ca apa de stâncă”. El este produs la
nivelul plexurilor coroide și ocupă sistemul ventricular și spațiul subarahnoidian al sistemului
nervos central. LCR provine din plasma sanguină, motiv pentru care au aceiași constituenți, dar
în concentrații diferite. Aproximativ 60-70% este produs la nivelul plexurilor ventriculilor
laterali.
Lichidul cefalorahidian circula de la nivelul ventriculilor laterali spre ventriculul IV,

trecând succesiv prin: orificul lui Monroe, ventriculul III, apeductul mezencefalic, ventricul IV.
De aici se varsă în cisterna magna a spațiului subarahnoidian prin apertura mediană și aperturile
laterale. Pentru a nu se acumula în exces, pe măsură ce este secretat, lichidul cefalorahidian este
resorbit. În acest mod cantitatea de la nivelul spațiului suarahnoidian și de la nivelul sistemului
ventricular rămâne constantă.
Lichidul cefalorahidian are rol de suspensie și protecție mecanică împotriva șocurilor

externe, traumatismelor și fluctuațiilor de presiune din cavitatea craniană. Funcția biologică a
LCR se realizează prin schimburile întreținute cu teutul nervos, lichidul având rol trofic
important la făț, când bariera hematoenecefalică nu este complet formată. De asemenea LCR este
transportor pentru neurohormoni și neurotransmițători, dar are și rol excretor, participând la
eliminarea unor produși de catabolism și medicamente.
Meningele are un rol extrem de important, astfel încât orice proces patologic desfășurat la
nivelul său, perturbă în proporții variabile activitatea sistemului nervos.
Bibliografie:
8
1. Benarroch, E. E., Cutsforth-Gregory, J. K., & Flemming, K. D. (2017). Mayo Clinic Medical
Neurosciences: Organized by Neurologic System and Level. Oxford University Press.
2. Chircor, L. (2014). Embriologie umană.
3. DeMonte, F., McDermott, M. W., & Al-Mefty, O. (2011). Al-Mefty’s Meningiomas: Chapter
3 (2nd ed.). Thieme.
4. Kiernan, J., & Rajakumar, R. (2013). Barr’s The Human Nervous System: An Anatomical
Viewpoint. Lippincott Williams & Wilkins.
5. MOTOC, A. (2018). ANATOMIA OMULUI : EMBRIOLOGIE: Vol. I. Editura „Victor
Babeș”.
6. Nieuwenhuys, R., Voogd, J., & Van Huijzen, C. (2007). The Human Central Nervous
System: A Synopsis and Atlas. Springer Science & Business Media.
7. Pamir, M. N., Black, P. M., & Fahlbusch, R. (2010). Meningiomas: A Comprehensive Text:
Chapter 2 [E-Book]. Elsevier Health Sciences.
8. Petrovan, I., & Zamfir, M. (1999). Emisferele Cerebrale - Sisteme informationale:
Meningele si Lichidul cefalorahidian. Editura Intact.
9. PRUNDEANU, Conf. Univ. Dr. Med. (2018). ANATOMIA OMULUI: SISTEMUL NERVOS
CENTRAL: Vol. Volumul VII. Editura „Victor Babeș”.
10. Sanes, D. H., Reh, T. A., & Harris, W. A. (2005). Development of the Nervous System.
Elsevier.
11. Surdu, L. (2017). Ghid de embriologie în 100 de paşi.
2.2 Tumorigeneză. Definiția meningioamelor, incidența, frecvența, mortalitatea,

morbiditatea, etiopatogenie.
Meningioamele reprezintă un grup vast și heterogen de tumori. Sunt cel mai frecvent
întâlnite tumori primare ale sistemului nervos central. Se pot dezvolta atât la nivel cranian, cât și
la nivelul măduvei spinării (10%).
Meningioamele se dezvoltă din celulele meningoepiteliale de la nivelul granulațiilor

arhnoidiene și sunt atașate de suprafața internă a durei mater. De cele mai multe ori sunt tumori
benigne, cu creștere lentă, încapsulate și bine delimitate de țesutul nervos adiacent. Sunt de
obicei unice, meningioamele multiple apar în 5-15% dintre cazuri.
9
Reprezintă aproximativ 30% - 37% din tumorile primare intracraniene diagnosticate la
adulți, cu o incidență anuală de 8.83 la 100.000, constituind cel mai mare subgrup al tumorilor
intracraniene. Incidența lor crește direct proporțional cu vârsta, marea lor parte apărând după 65
de ani, și foarte rar sub 18 ani (1-2% din tumorile intracraniene la copii).
Incidența meningioamelor este de aproximativ 5 cazuri la 100.000 de persoane pe an,

pentru cei cu vârsta cuprinsă între 65 și 69 de ani, și crește la aproximativ 30 cazuri la 100.000
de persoane pe an pentru cei cu vârsta de 85 de ani și pește.
Anumite sindroame genetice, cum ar fi neurofibromatoză tip 2 (NF2) și neoplazia

endocrină multiplă de tip 1 (MEN 1), prezintă un risc mai mare de a dezvolta meningioame,
precum și alte tipuri de tumori cerebrale.
Neurofibromatoza de tip 2 (NF2) este o tulburare genetică care crește riscul dezvoltării
unor tipuri diferite de tumori, inclusiv meningioame. Persoanele cu NF2 au predispoziție de a
dezvolta meningioame cu localizări multiple și variate, atât la nivelul encefalului cât și la nivelul
măduvei spinării. Meningioamele asociate cu NF2 au tendința de a fi mai agresive și apar la o
vârstă mai fragedă decât cele sporadice (adică fără o predispoziție genetică subiacentă).
NF2 este cauzată de mutații ale genei omonime (NF2), care furnizează instrucțiuni pentru
producerea unei proteine numite Merlin. Merlin acționează ca un supresor tumoral, ajutând la
prevenirea formării tumorilor prin reglarea creșterii și diviziunii celulare. Atunci când gena NF2
suferă mutații, producția sau funcția proteinei Merlin este perturbată, permițând celulelor să
crească și să se dividă necontrolat și ducând la formarea tumorilor, inclusiv a meningioamelor.
Legătura dintre NF2 și meningioame subliniază importanța testării genetice și a

consilierii pentru persoanele cu antecedente familiale de NF2, sau alte afecțiuni genetice care
cresc riscul dezvoltării tumorilor. Detectarea și gestionarea precoce a meningioamelor asociate
cu NF2 pot îmbunătăți rezultatele și calitatea vieții pentru persoanele afectate.
MEN 2 este o tulburare genetică rară caracterizată prin dezvoltarea tumorilor în diferite
organe endocrine, inclusiv glanda tiroidă și glandele adrenale. Este cauzată de mutații în gena
RET (rearranged during transfection). Există trei subtipuri de MEN 2: MEN 2A, MEN 2B și
cancer familial tiroidian medular (FMTC). MEN 2A și MEN 2B sunt mai frecvent asociate cu
meningioame.
10
Legătura dintre meningioame și MEN 2, în special MEN 2A, nu este la fel de bine
stabilită precum asocierea cu alte tumori, cum ar fi carcinomul tiroidian medular și
feocromocitomul. Cu toate acestea, au fost raportate cazuri de meningioame la persoane cu MEN
2A. Aceste meningioame tind să fie multiple și au caracteristici patologice distincte în
comparație cu meningioamele sporadice.
Este important de menționat că riscul general de dezvoltare a meningioamelor la

persoanele cu MEN 2 este încă relativ scăzut în comparație cu riscul altor tumori asociate.
Consilierea genetică și monitorizarea medicală regulată sunt esențiale pentru persoanele cu MEN
2 pentru a detecta și gestiona eventualele tumori, inclusiv meningioamele, într-un stadiu
incipient.
Unele studii au sugerat că modificările epigenetice, care implică modificări ale ADN-ului
și afectează exprimarea genelor, pot juca un rol în dezvoltarea meningiomelor. De exemplu, s-au
identificat modificări ale modelului de metilare a ADN-ului și modificări ale histonelor în
meningioame, care pot afecta exprimarea genelor implicate în creșterea și diviziunea celulară.
Un alt factor potențial care poate contribui la dezvoltarea meningiomelor este inflamația
cronică. Răspunsurile inflamatorii implică activarea celulelor imune și eliberarea de citokine și
alte molecule de semnalizare, care pot promova proliferarea și supraviețuirea celulară. Studiile
au sugerat că inflamația cronică la nivelul creierului sau meningelui poate contribui la
dezvoltarea meningioamelor, deși mecanismele exacte nu sunt bine înțelese.
Este important de reținut că atât frecvența, cât și incidența meningioamelor variază în

funcție de populație și regiunea geografică, dar sunt influențate și de alți factori precum factorii
genetici, stilul de viață și expunerea la diferiți factori de mediu.
Deși cauza exactă de apariție a meningiomului nu este cunoscută, există câțiva factori de
risc care au fost identificați. Factorii de risc asociați cu apariția meningiomului sunt:
Expunerea la radiații ionizante (RI) este în prezent singurul factor de risc identificat
pentru apariția meningiomului. S-a raportat o creștere de 6-10 ori mai mare a incidenței
meningioamelor la populația expusă la RI, față de restul populației. Meningioamele sunt cele mai
frecvente neoplasme cerebrale cauzate de RI.
11
Formarea meningioamelor este observată în cazul expunerilor atât la doze ridicate, cât și
joase de RI. O doză de numai 1-2 Gy administrată la nivelul capului în copilărie poate duce la o
creștere de 9,5 ori în incidența meningioamelor, în timp ce dozele de peste 2,6 Gy sunt asociate
cu un risc relativ de 18,82 pentru meningioamele de grad.
Pacienții tratați cu o doză mică (<10 Gy), doză moderată (10-20 Gy) și doză mare (>20
Gy) de radiații au avut perioade de latență de 35,2 ani, respectiv 26,1 ani și 19,5 ani, ceea ce
arată o relație inversă între cantitatea de doză și perioada de latență. Supraviețuitorii
bombardamentelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki au o incidență crescută a
meningioamelor, riscul fiind mai mare pentru cei aflați mai aproape de epicentrul exploziei.
(Expert consult).
De asemnea adulții tratați pentru tinea capitis în copilărie cu iradiere la nivelul scalpului
au prezentat un risc semnificativ mai mare de a dezvolta meningioame. Pacienții cu
meningioame induse de radiații prezintă frecvent tumori multiple și au o probabilitate mai mare
de a dezvolta meningioame atipice sau anaplastice, precum și o rată mai mare de recidivă a
acestora. (al mefi ?)
Riscul de apariție al meningiomului a fost corelat și cu indicele de masă corporală (IMC)

și cu procentul de grăsime corporală. Riscul relativ sumar (RR) al meningiomelor în raport cu
IMC-ul a fost de 1,48 pentru obezitate și 1,18 pentru supraponderalitate. Într-o analiză de tip
doză-răspuns, pentru fiecare increment de 5 kg/m2 al IMC-ului, RR-ul sumar a fost de 1,19
pentru meningioame.
Mecanismele propuse pentru asocierea dintre obezitate și creșterea riscului de meningiom

include prezența inflamației cronice și semnalizarea mediată de adipokine, precum și
semnalizarea celulară mediată de insulină și factorul de creștere asemănător insulinei (IGF). IGF-
1 este cunoscut pentru capacitatea de a suprima apoptoza și a stimula creșterea tumorii. Nivele
mai ridicate de IGF-1 sunt observate atât în obezitate, cât și în meningioame, sugerând un rol în
dezvoltarea acestor tumori.
Creșterea riscului de meningiom nu a fost observată în mod consistent pentru ocupațiile

din sectoarele chimice, metalice, agricole, de construcții, electrice/electronice sau de transport.
Cu toate acestea, s-a constatat că există o creștere cu aproximativ 30%, în cazul riscului de
12
apariție pentru diverse tumori cerebrale la fermieri, dar nu s-a găsit o asociere între expunerea la
pesticide și riscul de meningiom, chiar și atunci când analiza a fost restrânsă la subiecții cei mai
expuși.
Femeile care au utilizat ierbicide la locul de muncă au avut un risc semnificativ mai mare
de a dezvolta meningioame, cu tendințe semnificative de creștere a riscului odată cu creșterea
anilor de expunere, probabil datorită efectului cumulativ.
Nu s-a constatat nicio asociere între dietă și meningioame. Afecțiunile alergice (astmul și
eczemele) se pare că au efect protector împotriva dezvoltării meningioamelor. IgE, un biomarker
al alergiei atopice, care acționează superior oricăror imunoglobuline în țintirea antigenelor
tumorale exprimate, se sugerează că are un rol pozitiv în supravegherea imună naturală. Pacienții
cu meningioame au niveluri serice mai scăzute de IgE decât subiecții de control. Mai mult, un
sistem imunitar hiper-reactiv s-a dovedit a fi mai capabil să recunoască și să ucidă celulele
canceroase. Macofagele, eozinofilele și celulele măstocitele armate cu IgE ar putea fi astfel mai
eficiente în imunitatea antitumorală.
Deoarece meningioamele au o incidență crescută la femei și aproximativ 100% dintre

meningioame au receptorii de somatostatină 2 (SSTR2), 88% au receptori de progesteron,
aproximativ 40% au receptori de estrogen și 40% prezintă receptori de androgen, s-a crezut că
hormonii joacă un rol mic în creșterea tumorilor.
Cu toate acestea, datele anterioare care au evaluat relația dintre riscul de meningiom și
contraceptivele orale, terapia de substituție hormonală și factorii reproducători au fost
inconsistente și inconcludente, însă mai multe studii caz-control și de cohortă au arătat un risc
crescut asociat cu terapia de substituție hormonală.
De asemenea s-a observat tendința de creștere în dimensiuni a meningioamelor în timpul

sarcinii și fazei luteale a ciclului menstrual. Alte studii au arătat de asemenea că este posibilă
asocierea între menopauză, multiparitate și dezvoltarea acestor tumori. Terapia hormonală care
inhibă receptorii de estrogen și progesteron nu a avut beneficii clinice.
Traumatismul cranian a fost sugerat ca un posibil factor de risc pentru meningiom, deși
mecanismele exacte din spatele acestei relații nu sunt pe deplin înțelese. Unele studii au constatat
o asociere între antecedentele de traumatism cranian și un risc crescut de apariție a
13
meningiomului, în special la bărbați. Un studiu mare de tip caz-control realizat de Preston-
Martin et al. în 1998 a constatat că riscul de a fi suferit vreodată o leziune la cap a fost cel mai
mare pentru pacienții bărbați cu meningiom, cu un raport de șanse de 1,5. Un alt studiu de tip
caz-control realizat de Preston-Martin et al. în 1980 a constatat că o istorie de traumatism cranian
a fost asociată cu un risc crescut de apariție a meningiomului la femei, cu un raport de șanse de
2,0. Cu toate acestea nu există în acest moment o corelație clară, bine explicată, între
traumatismul craian și apariția meningioamelor. (pune referința Meningiom expert consult)
Meningioamele au o frecvență mai mare în cazul femeilor (raportul femei:bărbați fiind de

2-3:1), dar bărbații prezintă în general tumori de grad mai înalt. În cazul copiilor sunt mai
afectate persoanele de sex masculin (raport femei:bărbați de 1:1,3). Meningioamele spinale
reprezintă 10% din total, și au o rată de incidență, chiar și mai mare, în rândul femeilor de
aproximativ 9%.
Totuși, frecvența meningioamelor poate fi dificil de estimat, deoarece multe

meningioame sunt asimptomatice și pot trece neobservate. Cu toate acestea, unele studii au
sugerat că prevalența meningioamelor în populația generală este de aproximativ 2-3%, ceea ce
înseamnă că aproximativ 2-3 persoane din fiecare 100 au risc de a dezvolta meningiom.
Meningioamele pot cauza o morbiditate semnificativă, adică boală și dizabilitate, dacă

cresc și comprimă țesutul cerebral învecinat. Morbiditatea asociată cu meningioamele poate varia
larg în funcție de factori precum dimensiunea și localizarea tumorii, vârsta și starea generală de
sănătate a pacientului, dar și rata de creștere a tumorii.
Morbiditatea meningioamelor poate fi influențată și de abordarea terapeutică. De

exemplu, intervenția chirurgicală pentru îndepărtarea unui meningiom poate fi eficientă în multe
cazuri, dar poate prezenta riscuri precum sângerare, infecție sau deteriorarea țesutului cerebral
învecinat. Radioterapia poate fi, de asemenea, eficientă în tratamentul meningioamelor, dar poate
provoca efecte secundare precum oboseală, greață și iritație a pielii.
Este important să se observe că, deși meningioamele sunt, în general, non-canceroase

(benigne), pot cauza însă o morbiditate semnificativă și necesită monitorizare și management
atent pentru a asigura cel mai bun rezultat posibil pentru pacient.
14
Morbiditatea meningioamelor poate fi, de asemenea, afectată de prezența altor afecțiuni
medicale sau factori de risc. De exemplu, pacienții care suferă de diabet, hipertensiune arterială
sau alte afecțiuni cronice de sănătate pot fi mai susceptibili la complicații ale meningioamelor,
cum ar fi infecții sau accidente vasculare cerebrale.
În unele cazuri, morbiditatea meningioamelor poate fi redusă prin detectarea și

tratamentul precoce. Scanările regulate ale creierului pot fi recomandate pentru pacienții care
prezintă un risc mai mare de a dezvolta meningioame din cauza unor factori precum istoricul
familial al afecțiunii sau terapia anterioară cu radiații.
Locația și dimensiunea meningiomului pot influența în semnificativ morbiditatea

acestuia. Meningioamele care sunt localizate în zone critice ale creierului, cum ar fi trunchiul
cerebral sau cerebelul, sau cele cu dimensiuni mari, pot cauza simptome mai grave și au o rată
mai mare de morbiditate.
Intervenția chirurgicală este adesea tratamentul principal pentru meningioame, dar poate
veni și cu riscuri și posibile complicații, cum ar fi sângerarea, infecția și leziunile țesutului
cerebral înconjurător. Pacienții care sunt supuși unei intervenții chirurgicale pot experimenta
schimbări temporare sau permanente ale funcției cognitive, vorbirii sau mobilității, în funcție de
locația tumorii și de extinderea intervenției chirurgicale.
Radioterapia poate fi, de asemenea, utilizată pentru tratarea meningioamelor, dar poate
cauza efecte secundare precum oboseală, iritație a pielii și căderea părului. În cazuri rare,
radioterapia poate crește riscul de a dezvolta un cancer secundar. Unii pacienți cu meningioame
pot experimenta dureri cronice, convulsii sau alte simptome neurologice care pot afecta calitatea
vieții lor. Aceste simptome pot necesita management continuu cu medicamente sau alte terapii.
În plus față de tratamentele medicale, schimbările de stil de viață pot juca, de asemenea,
un rol în reducerea morbidității meningioamelor. De exemplu, menținerea unei greutăți
sănătoase, exercițiile regulate și evitarea consumului excesiv de tutun și alcool pot ajuta la
reducerea riscului de complicații ale meningioamelor și îmbunătățirea rezultatelor generale.
În comparație cu alte tipuri de tumori cerebrale, meningioamele au în general o rată mai

mică de mortalitate, fiind de obicei benigne. Rata de supraviețuire la 5 ani pentru meningioame
15
este estimată la aproximativ 80-90%, ceea ce înseamnă că majoritatea pacienților diagnosticați
cu un meningiom vor supraviețui cel puțin 5 ani din momentul diagnosticului.
Cu toate acestea, mortalitatea meningioamelor poate fi influențată de o varietate de

factori, inclusiv dimensiunea și localizarea tumorii, vârsta și starea generală de sănătate a
pacientului și metoda de tratament aleasă. În general, pacienții mai tineri cu tumori mai mici și
fără probleme de sănătate semnificative pot avea o prognoză mai bună decât pacienții mai în
vârstă cu tumori mai mari și afecțiuni medicale subiacente.
În unele cazuri, meningioamele pot progresa și să devină mai agresive sau maligne.
Meningioamele maligne sunt rare, dar pot fi mai dificil de tratat și au o rată de mortalitate mai
mare decât meningioamele benigne. În unele cazuri, meningioamele maligne pot necesita opțiuni
de tratament mai agresive, cum ar fi chimioterapia sau terapiile țintite, în plus față de chirurgia și
radioterapia folosite de obicei.
Meningioamele pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de gradul lor, care se referă la
cât de anormale apar celulele tumorale la microscop și cât de rapid este probabil să crească și să
se răspândească. Meningioamele de gradul I sunt cel mai comun și cel mai puțin agresiv tip, cu
un risc scăzut de recurență după îndepărtarea chirurgicală. Meningioamele de gradul II și III sunt
mai puțin comune și mai agresive, cu un risc mai mare de recurență și potențial de răspândire în
alte părți ale corpului. Gradul tumorii influențează direct atât morbiditatea, cât și mortalitatea.
În ansamblu, morbiditatea meningioamelor poate fi semnificativă, și este important ca

pacienții să lucreze îndeaproape cu echipa medicală pentru a dezvolta un plan de tratament
cuprinzător care ia în considerare istoricul lor medical unic, factorii de risc și starea lor generală
de sănătate.
Pacienții cu meningioame pot beneficia, de asemenea, de schimbări de stil de viață

precum tehnici de reducere a stresului, exerciții regulate și o dietă sănătoasă. Aceste schimbări
pot ajuta la îmbunătățirea stării generale de sănătate și de bine, și pot reduce, de asemenea, riscul
de complicații din cauza tumorii. Cu o gestionare atentă și o îngrijire medicală adecvată, mulți
pacienți cu meningioame pot obține rezultate bune și pot menține o bună calitate a vieții.
Bibliografie:
16
1. Claus EB, Bondy ML, Schildkraut JM, Wiemels JL, Wrensch M, Black PM. Epidemiology
of intracranial meningioma. Neurosurgery 2005;
2. Claus EB, Black PM, Bondy ML, et al. Exogenous hormone use and meningioma risk: what
do we tell our patients? Cancer 2007
4. Fisher JL, Schwartzbaum JA, Wrensch MM, Wiemels JL. Epidemiology of brain tumors.
Neurol Clin 2007
5. Lee JW, Kang KW, Park SH, et al. Long-term outcomes of meningiomas with initial atypical
or malignant features: the validation of the current WHO classification and proposal of a
prognostic algorithm. Neuro Oncol. 2016;
6. McCarthy BJ, Davis FG, Freels S, et al. Factors associated with survival in patients with
meningioma. J Neurosurg 1998
7. Nakamura MM, Roser FF, Michel JJ, Jacobs CC, Samii MM. The natural history of
incidental meningiomas. Neurosurgery online. 2003
9. Rogers L, Barani I, Chamberlain M, et al. Meningiomas: knowledge base, treatment
outcomes, and uncertainties. A RANO review. J Neurosurg. 2015
10. Simon MV, Newton HB. Adult brain tumors. Continuum (Minneap Minn). 2013.
11. NCCN Clinical Practice Guidelines in Oncology. Central Nervous System Cancers. Version
2.2021. National Comprehensive Cancer Network.
https://www.nccn.org/professionals/physician_gls/pdf/cns.pdf. Accessed March 11, 2023.
2.3. Considerații asupra manifestărilor clinice ale meningioamelor

Meningioamele produc numeroase simptome neurologice prin mai multe mecanisme
precum: iritarea cortexului subiacent, compresiunea creierului sau a nervilor, hiperostoza oaselor
supraiacente, invazia țesuturilor moi și compromiterea vasculară.
Deoarece meningioamele sunt tumori cu creștere foarte lentă, țesutul cerebral se poate
adapta la schimbări și pacienții pot prezenta simptome subtile mult timp înainte ca diagnosticul
17
să fie stabilit. Mecanismele de compensare eșuează în stadiile avansate ale creșterii
meningioamelor.
Meningioamele cu dimensiuni mai mici de 2,0 cm în diametru sunt în general

descoperite în studii post-mortem la persoane de vârstă mijlocie și în vârstă, fără a cauza
manifestări. Până la o treime dintre toate meningioamele sunt asimptomatice în momentul
diagnosticării.
Unele simptome comune ale meningioamelor includ dureri de cap, convulsii, slăbiciune
sau parestezii, modificări ale vederii sau auzului și dificultăți de echilibru sau coordonare.
În unele cazuri, meningioamele pot provoca, modificări cognitive sau de personalitate,

de exemplu: dificultăți de memorie și concentrare, modificări ale dispoziției sau
comportamentului.
Manifestările clinice pot varia în funcție de locația și mărimea tumorii, funcția zonei în
care s-a dezvoltat meningiomul, dar și în funcție de vârstă și starea generală de sănătate a
pacientului. Unii pacienți pot experimenta doar unul sau două simptome, în timp ce alții pot
experimenta o combinație de mai multe. Intensitatea semnelor și simptomelor este de asemenea
variabilă.
Cele mai comune semne și simptome asociate meningioamelor sunt:
 Cefaleea este unul dintre cele mai comune simptome ale meningioamelor. Se prezintă ca o
durere de cap persistență, ce se agravează în timp. Poate avea caracter de durere surdă sau
ascuțită și poate fi însoțită de greață și vărsături.
 Covulsii cu intensitatea variabilă, de la ușoare perioade de confuzie sau privire fixă, până la
cele severe, respectiv convulsiile propriu-zise.
 Tulburările de vedere sunt determinate de meningioamele dezvoltate aproape de nervii optici
sau de chiasma optică. Acestea pot provoca tulburări cum ar fi încețoșarea vederii sau vedere
dublă (diplopie).
 Meningioamele care afectează lobul frontal al creierului pot cauza schimbări de personalitate,
cum ar fi creșterea agresivității, apatie, impulsivitate sau lipsă de inhibiție. De asemenea pot
cauza schimbări de dispoziție, cum ar fi depresia, anxietatea sau iritabilitatea.
18
 Cele dezvoltate la nivelul lobului temporal pot cauza schimbări în gândire, cum ar fi
dificultăți în rezolvarea problemelor, tulburări de atenție sau concentrare, pierderea memoriei
sau dificultăți în formarea de noi amintiri
 Deficite motorii sunt cauzate de afectarea cortexului motor și se pot manifesta ca slăbiciune
sau paralizie pe o parte a corpului (hemipareză), sau ca dificultăți de coordonare a mișcărilor
(apraxie).
 Meningioamele care afectează centrele de limbaj ale creierului pot cauza dificultăți de
vorbire, cum ar fi dificultatea de a găsi cuvintele potrivite sau vorbirea neclară. De asemenea
alte manifestări pot fi reprezentate de dificultăți de scriere (agrafie), sau de dificultăți în citire
(alexie)
 Cele dezvoltate la nivelul cortexului senzorial pot cauza pierderea sensibilității pe o parte a
corpului, sau pot cauza dificultăți în recunoașterea obiectelor familiare, cunoscută sub
numele de agnosie.
 Meningioamele dezvoltate în apropierea nervul olfactiv pot cauza schimbări în percepția
mirosului sau chiar pierderea acestuia, în timp ce meningioamele care afectează nervul
auditiv pot cauza pierderea auzului sau tinitus. Amețeala și vertijul sunt date de afectarea
sistemului vestibular sau a cerebelului.
 Afectarea nervilor senzoriali se poate manifesta prin furnicături, amorțeală sau tulburări de
sensibiliate.
 Meningioamele dezvoltate la nivelul măduvei spinării pot cauza disfuncții vezicale și
intestinale, cum ar fi incontinența urinară sau constipația. De asemenea pot cauza anomalii de
mers, slăbiciunea sau instabilitatea în timpul mersului.
 Un alt simptom poate fii paralizia nervilor cranieni care controlează mișcarea ochilor,
expresia facială și înghițirea. Nervii cranieni afectați depind de locația tumorii.
 Creșterea presiunii intracraniene poate explica simptomele precum durerea de cap, greață,
vărsăturile și unele tulburări ale vederii. Unele meningioame pot bloca fluxul de lichid
cefalorahidian (LCR) și pot cauza astfel hidrocefalie.
 Meningioamele din apropierea glandei pituitare pot cauza tulburări hormonale, deficit de
hormon de creștere sau deficit de hormoni tiroidieni.
 Senzația de oboseală constantă este de asemenea un simptom frecvent întâlnit în tabloul
clinic al meningioamelor.
19
Este important de remarcat faptul că simptomele meningioamelor pot apărea treptat și pot
fi inițial subtile, motiv pentru care sunt adesea ignorate de pacient. Până la o treime din totalul
meningioamelor sunt descoperite accidental, prin metode imagistice, în cursul investigațiilor
efectuate pentru simptome ale altor patologii.
Bibliografie:
2. Bradač, G. B., & Ferszt, R. (1990). Cranial Meningiomas: Diagnosis, Biology, Therapy.
Springer.
7. Barrows HS, Harter DH (1962) Tentorial meningiomas. J Neurol Neurosurg Psychiatry
8. Castellano F, Ruggiero G (1953) Meningiomas of the posterior fossa. Acta Radiol
9. Guidetti B, Ciappetta P, Domenicucci M (1988) Tentorial meningiomas: surgical experience
with 61 cases and long-term results. J Neurosurg
10. Mayberg MR, Symon L (1986) Meningiomas of the clivus and apical petrous bone. Report of
35 cases. 1 Neurosurg
11. McCarty CS, Taylor WF (1979) Intracranial meningiomas: Experiences at the Mayo Clinic.
Neurol Med Chir (Tokyo)
12. Sekhar LN, Jannetta PJ (1984) Cerebello-pontine angle meningiomas. Microsurgical excision
and follow up results. J Neurosurg
13. Sekhar LN, Jannetta PJ, Maroon JC (1984) Tentorial meningiomas. Surgical management
and results. Neurosurgery
20
2.4 Aspecte morfologice ale meningioamelor
2.4.1 Caracteristici macroscopice, localizare, forme anatomoclinice.
Macroscopic meningioamele se prezintă ca mase solitare, bine delimitate, cu suprafață în
general netedă. În majoritatea cazurilor au forma rotundă sau lobulată. Meningioamele falcine
sau tentoriale pot avea o formă bilobată, de halteră. O excepție importantă o reprezintă
meningioamele “en plaque “. În acest caz tumora se prezintă ca o masă plană, “ca un covor”, ce
poate interdigitiza cu cortexul cerebral subiacent. Ultimele apar mai frecvent pe suprafața
posterioară a aripii sfenoidului, peretele lateral al sinusului cavernos, regiunea frontobazală și
suprafața posterioară a osului petros.
La secționare, suprafața tăiată a meningioamelor este translucidă și prezintă, de obicei, o

variație de culoare de la galben la alb, dar uneori poate fi roșie-marmorată, în special în tumori
cu vascularizare crescută sau hemoragie. Variația se datorează acumulării de lipide în unele
celule tumorale, cantității de colagen, gradului de vascularizare și prezenței modificărilor
hemoragice.
Un tip de tumoare, uneori clasificat ca hemangiopericitom (tumora meningeală malignă

rară), prezintă o suprafață brun-roșiatică datorată mai multor microhemoragii de vârste variate,
dar acest aspect este neobișnuit în cazul altor tipuri de meningioame.
Meningioamele pot necroza, suferi degenerare grasă sau pot forma cavități. Consistența
lor variază de la moi și gelatinoase, la ferme și calcificate. La secționare, mineralizarea datorată
dezvoltării corpilor psammoma conferă o consistență granuloasă. La unele tumori, calcificarea
progresează odată cu înaintarea în vârstă. Tumorile foarte calcificate pot fi la fel de dure ca
piatra.
Tumorile cu conținut ridicat de lipide (modificare xantomatoasă) prezintă dungi galbene,

iar în mod excepțional se pot detecta oase sau cartilaje. Chistele, fie în interiorul, fie în jurul
tumorii, sunt raportate în doar 1,6 până la 10% din meningioame și pot fi vizibile macroscopic.
Toate aceste caracteristici sunt responsabile de neomogenitatea tumorii observată la

autopsie, precum și în imagistica CT și RMN. În special, regiunile cu densitate scăzută observate
la CT pot reprezenta cavități, necroză, hemoragie veche sau degenerare grasă
21
Unele efecte peritumorale pot fi de asemenea observate la examinarea macroscopică.
Cele mai multe meningioame comprimă și protruzionează în creierul subiacent fără o invazie
reală. Invazia reală implică penetrarea membranei pielo-arahnoidiene. Această compresie poate
duce la îngroșarea regională a membranelor pia-arahnoidiene, eșecul microcirculației recurente,
apariția edemului și, în cele din urmă, atrofia cortexului.
Distrugerea corticală este un efect peritumoral important, deoarece țesutul cortical și

fibrele subcorticale au tendința de a împiedica răspândirea edemului în substanța albă. Chiar și la
pacienții care nu au fost operați înainte de autopsie, se poate constata necroza peritumorală
extinsă. Aceste zone de consistență moale sunt în mod obișnuit proaspete și sunt legate de eșecul
microcirculației cu câteva zile sau săptămâni înaintea decesului.
Infiltrația durei și a osului, ce conduce la hiperostoză este tipică și frecventă în

meningioame. În contrast, distrugerea osoasă este rară și se găsește mai frecvent în meningioame
cu caracter malign.
Cu excepția cazurilor agresive, meningioamele pot fi ușor separate de creierul sau

măduva spinării subiacente. Atașarea meningioamelor la dură este, în mod tipic, prin intermediul
unei baze largi. Meningioamele atipice și anaplastice, fiind mai mari decât cele benigne, au
adesea o interfață tumoră-creier mai extinsă și neregulată. Astfel de tumori pot fi dificil de
îndepărtat, în special dacă există implicare a spațiului perivascular (Virchow-Robin) sau invazie
corticală. Tumorile recurente sunt, de asemenea, mai puțin bine delimitate și au o probabilitate
mai mare de a fi aderente la creier.
Uneori, meningiomul poate infiltra parenchimul cerebral, iar acest lucru este frecvent un
semn de malignitate, deși un grad ușor de infiltrare scăzut este compatibil cu o tumoare benignă,
cu creștere lentă.
Distribuția anatomică a meningiomelor este paralelă cu localizarea vilozităților

arahnoidiene, meningioamele pot fi găsite în toate părțile craniului, cel mai frecvent în zona
parasagitală, urmată de falx, sinusul cavernos, tuberculul sellae (5-10%), lamina cribroasă,
orificiul occipital și zona torculară.
Meningioamele spinale sunt situate cel mai des în coloană vertebrală toracică.
Hiperostoza focală a osului în apropierea tumorii este destul de obișnuită pentru meningioame și
22
în mod aproape invariabil semnifică invazia meningioamelor în os. Acest lucru poate duce la
umflarea locală a oaselor implicate și la apariția durerii localizate.
Localizarea intracraniană a meningioamelor este responsabilă de semiologia neurologică,

și de asemenea stă la baza clasificărilor anatomo-clinice. În funcție de aceste criterii
meningioamele se împart în:
 meningioame ale convexităţii emisferice

 meningioame ale bazei craniului
 meningioame parasagitale, meningioame ale coasei creierului, cu dezvoltare uni sau
bilaterală
 meningioame ale tentoriului
 meningioame ale fosei cerebrale posterioare
 meningioame ale fosei cerebrale anterioare
 meningioame ale fișei cerebrale mijlocii (ex. La nivelul apripii sfenoidului, meningiomul
de sinus cavernos, etc)
 meningioame intraventriculare (la nivelul ventriculilor laterali, ventriculului III sau IV)
 meningioame ectopice (extranevraxiale)
Meningioamele falciene sunt relativ rare, constituind aproximativ 5% din toate

meningioamele intracraniene, cu o frecvență mare la femei (aproximativ 90% din pacienți).
Acestea sunt în general atașate de porțiunea anterioară și medie a falxului, crescând bilateral la
aproximativ o treime din pacienți.
Meningioamele convexității, parasagitale și falciene sunt adesea foarte mari la momentul

diagnosticului. Tumorile cu un diametru mai mare de 7 cm apar uneori, determinând atrofie
semnificativă a creierului înconjurător. Crizele epileptice și/sau un sindrom psiho-afectiv
progresiv lent sunt cele mai frecvente simptome de debut.
Tumorile dezvoltate pe convexitate și cele localizate în zona parasagitală sunt cele mai
frecvente meningioame intracraniene. Împreună, acestea reprezintă aproximativ 40% din toate
meningioamele, iar aproximativ 50% dintre ele apar la femei.
23
Acestea sunt atașate de dura mater de la nivelul convexității și apar mai frecvent în
regiunea parietală și frontală. Tumorile în zonele temporale și cele occipitale sunt relativ rare.
Meningioamele parasagitale sunt localizate în punctul în care dura mater a convexității

continuă în dura mater care formează peretele lateral al sinusului sagital superior. În general,
acestea se găsesc de-a lungul celei de-a treia părți medii a sinusului: meningioamele situate în
partea anterioară sunt mai puțin frecvente, iar cele situate în partea posterioară sunt relativ rare.
Sinusul în sine este adesea infiltrat de tumoră.
Cu ajutorul tomografiei computerizate (CT) sau imagisticii prin rezonanță magnetică

(RMN), diagnosticul acestor meningioame și evaluarea gradului de comprimare a parenchimului
cerebral nu prezintă dificultăți majore. Uneori, crescând cu axa lor lungă paralelă cu bolta
craniană, tumorile apar ca mase aproximativ rotunjite, bine delimitate, prezentând în mod
obișnuit o suprafață largă de contact cu meningele de pe convexitate și/sau falxul.
Meningioamele frontobazale sunt relativ rare în comparație cu alte grupuri și reprezintă

aproximativ 10% din toate meningioamele intracraniene. Acestea sunt de obicei localizate pe
linia mediană cu diferite grade de extensie laterală. În funcție de punctul aparent primar de
atașare la dura mater, se disting următoarele subgrupuri: meningioamele pe crista galli, șanțul
olfactiv, planum sphenoidale, tuberculum sellae, dorsum sellae, diaphragma sellae și acoperișul
orbitei.
Meningioamele de la nivelul șanțului olfactiv, cristei galli și de pe acoperișul orbital sunt

adesea de dimenisiuni mari la stabilirea diagnosticului și un psihosindrom progresiv lent, cu sau
fără tulburări ale mirosului, este cel mai frecvent semn ce ridică suspiciuni.
Meningioamele de tuberculum sellae și planum sphenoidale pot determina compresie a

chiasmei optice, ceea ce duce la efectuarea mai devreme a studiilor diagnostice, când tumorile
sunt relativ mici. Acestea pot extinde lateral în canalul optic și comprimă nervul optic. Creșterea
în zona supraselară și uneori în zona retroselară poate determina comprimarea celui de-al treilea
ventricul său blocarea foramenului lui Monro și hidrocefalie secundară.
Meningioamele rare care apar din dorsum sellae pot crește într-un mod similar, dar
extensia în zona retroselară este mai frecventă. Cele care apar din diaphragma sellae sunt, de
24
asemenea, rare și pot fi dificil de distins de adenomul hipofizar. Acestea în mod particular nu
determină hiperostoza.
Tomografia computerizată (CT) și RMN-ul relevă tumori rotunjite sau lobulate, bine
delimitate, ușor hiperdense, cu o marcare semnificativă și, de obicei, cu un contrast omogen.
Tumorile pot eroda baza craniului și se pot extinde în sinusurile paranazale. Cu toate acestea,
hiperostoza este mai frecventă în tumori frontobazale și aripa sfenoidiană decât în
meningioamele din alte zone.
Meningioamele aripilor sfenoidale și ale fosei craniene medii reprezintă a treia cea mai
frecventă locație pentru meningioamele intracraniene, reprezentând aproximativ 25%. Tumorile
din această regiune sunt de obicei subdivizate în cinci categorii în funcție de locurile de atașare
indicate în diagramă: aripa sfenoidală medială, aripa sfenoidală laterală, sinusul cavernos, gaura
lui Meckel și temporobazal. Majoritatea acestor meningioame (80%) apar din aripile sfenoidale
fie lateral, fie medial. Extensia prin aripa sfenoidală în orbită este frecventă.
Spațiul sinusului cavernos este următoarea locație frecventă de origine. În acest grup se
pot distinge meningioamele sinusului cavernos limitate la porțiunea anterioară a spațiului și cele
limitate la gaura lui Meckel. Primul grup reprezintă 11% din meningioamele fosei craniene
mijlocii și prezintă cu implicarea izolată a unuia sau mai multor nervi într-un stadiu relativ
timpuriu. Meningioamele găurii lui Meckel sunt relativ rare (5%). Modelul de creștere este
similar leziunilor sinusului cavernos, dar se extind mai frecvent spre fosa posterioară.
Meningioamele tentoriale sunt neobișnuite, ele reprezintă 2%-3%, și au tendința de a fi

mari la momentul diagnosticului. Acest lucru, împreună cu abordarea operatorie relativ dificilă,
explică frecvența mare a recidivei tumorale și mortalitatea operatorie ridicată.
Aproximativ 10% din toate meningioamele intracraniene apar în fosa craniană

posterioară și peste 70% dintre acestea sunt întâlnite la femei . De asemenea această localizare
este mai frecventă la copii. Cele mai frecventă localizare de la nivelul fosei posterioare este
reprezentate de clivus (11%) și aproximativ 10% din meningioamele din fosa craniană
posterioară sunt tumori ale convexității cerebeloase, având originea în dura de deasupra
emisferelor cerebeloase.
Bibliografie:
25
5 (2nd ed.). Thieme
Springer.
7. Barrows HS, Harter DH (1962) Tentorial meningiomas. J Neurol Neurosurg Psychiatry
8. Castellano F, Ruggiero G (1953) Meningiomas of the posterior fossa. Acta Radiol
9. Guidetti B, Ciappetta P, Domenicucci M (1988) Tentorial meningiomas: surgical experience
with 61 cases and long-term results. J Neurosurg
10. Mayberg MR, Symon L (1986) Meningiomas of the clivus and apical petrous bone. Report of
35 cases. 1 Neurosurg
11. McCarty CS, Taylor WF (1979) Intracranial meningiomas: Experiences at the Mayo Clinic.
Neurol Med Chir (Tokyo)
12. Sekhar LN, Jannetta PJ (1984) Cerebello-pontine angle meningiomas. Microsurgical excision
and follow up results. J Neurosurg
13. Sekhar LN, Jannetta PJ, Maroon JC (1984) Tentorial meningiomas. Surgical management
and results. Neurosurgery
14. Meningioame.(n.d.).http://www.neurochirurgie4.ro.http://www.neurochirurgie4.ro/
index.php/tumori-cerebrale/meningioame
2.4.2. Elemente de diagnostic histopatologic in meningioame
Meningioamele prezintă cea mai mare varietate de modele histologice dintre toate
tumorile cerebrale primare, ceea ce uneori ridică provocări în diagnosticare.
Clasificarea OMS (Organizației Mondiale a Sănătății) a meningioamelor.
26
Gradul I: Meningioame benigne
 Meningiom meningoepitelial
 Meningiom fibros (fibroblastic)
 Meningiom de tranziție (mixt)
 Meningiom psamomatos
 Meningiom angiomatos
 Meningiom microcistic
 Meningiom secretor
 Meningiom bogat în limfocite și plasmocite
 Meningiom metaplastic
Gradul II: Meningioame atipice
 Meningiom cordoid
 Meningiom cu celule clare
 Meningiom atipic
Gradul III: Meningioame anaplastice (maligne)
 Meningiom papilar
 Meningiom rabdoid
 Meningiom anaplastic (malign)
Deși toate meningioamele se dezvoltă din celulele meningoepiteliale, ele prezintă o
varietate largă de aspecte histologice. În general, majoritatea subtipurilor de meningioame sunt
de grad I și au un parcurs clinic facorabil. Tumorile de grad II (atipice) și grad III (maligne) au
mai multe șanse să se manifeste într-un mod agresiv si au un risc de recidiva mai mare. Cu toate
acestea, metastazele sunt rare. Din punct de vedere histologic, gradele II și gradele III reprezintă
grupuri de meningioame intermediare și de grad înalt.
Chiar dacă varietatea histologica este mare, multe dintre criterii nu au semnificație
prognostică. Găsirea sporadică a mitozelor și a nucleilor pleomorfi nu indică un comportament
clinic agresiv. Parametrii histologici utilizați pentru diagnosticarea meningioamelor atipice sunt
aplicați independent de subtipul tumorii, cu toate că unele modele sunt, prin definiție, de grad II
27
sau III. Cu toate că majoritatea meningioamelor prezintă caracteristici ale cel puțin uneia dintre
categoriile descrise, modelele mixte sunt comune.
Meningiomul meningotelial prezintă un model de creștere sincițială și este compus din

celule poligonale cu citoplasmă eozinofilă bogată și margini celulare neclare . Creșterea în strat a
celulelor este întreruptă de trabecule de țesut conjunctiv vascularizat, care împart tumora în
lobuli. Nucleii sunt rotunzi până la ovali, cu cromatină palidă și nucleoli solitari, mici, în numar
variabil. O caracteristică citologică utilă pentru diagnostic este prezența pseudoincluziunilor
nucleare sau a vacuolelor nucleare clare. Aceste vacuole sunt mai frecvent observate în acest
subtip, conțin glicogen și apar prin invaginații ale citoplasmei în nucleu. Dimensiunea adesea
generoasă a unor lobuli nu ar trebui confundată cu "diseminarea" sau pierderea modelului
arhitectural observată adesea în meningiomul atipic. În probele de biopsie mici, hiperplazia
meningotelială reactivă care însoțește alte procese poate simula un meningiom.
Meningioamele fibroase sunt relativ rare, în special în forma pură. Acest tip de
meningiom este adesea parțial reprezentat în meningioamele de tranziție. Varianta fibroasă
constă în celule alungite, în formă de fus, care formează aranjamente paralele sau fusiforme în
asociere cu o matrice variabil bogată în colagen si reticulina. Termenul "fibros" este folosit și în
mod liber atunci când elongarea celulară este pronunțată, în ciuda lipsei relative de colagen.
Nucleii sunt adesea puțin hipercromi și mai alungiti decât cei ai meningioamelor de tranziție.
Pseudoincluziunile nucleare, răsucirile și corpii psamomatoși sunt mai puțin frecvente, dar se pot
observa calcificări ale fasciculelor de colagen sau ale vaselor de sânge. Aspectul celulelor
alungite ale meningiomului fibros poate simula un schwannom, ceea ce ar trebui să determine o
abordare precaută în diagnosticul intraoperator definitiv.
Prezentând o combinație de caracteristici comune, meningioamele de tranziție reprezintă

meningioamele prototipice. Din punct de vedere arhitectural, majoritatea se situează între
leziunile meningoteliale și cele fibroase. În multe tumori, epicentrele lobulelor par sincitiale, în
timp ce celulele mai alungite și mai fibroase la periferia lor. Răsucirile strânse sunt o
caracteristică frecventă, precum și corpii psamomatoși dispersați.
Meningiomul psamomatos este o denumire aplicată meningioamelor care conțin o

cantitate ridicată de corpi psamomatoși. Termenul "psamomatos" nu se limitează la tumori de un
anumit subtip histologic, dar majoritatea tumorilor sunt de tranziție. Corpii psamomatoși, atunci
28
când sunt abundenti, pot deveni confluenți, formând mase calcificate neregulate și fiind
ocazional asociați cu osul. In cazuri rare, tumorile sunt aproape înlocuite de corpii psamomatoși,
celulele meningoteliale fiind greu de găsit. Astfel de tumori preferă meningele spinale sau șanțul
olfactiv și afectează în mod obișnuit femeile. Tumorile psamomatoase sunt biologic benigne
(gradul I conform OMS).
Din punct de vedere histologic, meningiomul microchistic este caracterizat de celule cu

procese subțiri și alungite care înconjoară microchisturi intercelulare ce conțin lichid mucoid
palid și eozinofilic. În general, acestea sunt hipocelulare sau cu celularitate moderată și se
caracterizează printr-o hialinizare vasculară semnificativă. Celulele neoplazice prezintă adesea
grade variabile de transformare xantomatoasă și ocazional picături hialine strălucitoare,
eozinofile intense, pozitive la acid periodic Schiff (PAS). Datorită vascularizării sale, celulelor
spumoase și nucleilor pleomorfi mari răspândiți, acest tip de meningiom poate imita și
hemangioblastomul. Distincția se bazează pe localizarea tumorii și imunohistochimie: antigenul
de membrană epitelială (EMA) și receptorul de progesteron sunt pozitive, în timp ce enolaza
specifică neuronului (NSE), inhibina și aquaporina sunt negative. Acest tip de tumoră are o
probabilitate mai mare decât alte leziuni de grad I de a se extinde larg pe suprafața creierului și
de a fi asociată cu edem.
Caracteristica distinctivă a meningiomului secretor este prezența diferențierii epiteliale

focale sub forma incluziuni intracelulare care conțin secreții discrete, strălucitoare, intens
eozinofile, pozitive la acid periodic Schiff (PAS) și cunoscute sub denumirea de
"pseudopsammoma bodies". Aceștia trebuie diferențiati de corpii psammoma mai mari, laminari,
bazofili și bogați în calciu. Pseudopsammoma sunt adesea multiple într-o singură celulă, de
culoare roșie în loc de albastru, solide în loc de laminare. De asemena sunt imunoreactive pentru
CEA (antigen carcinoembrionar) și sunt înconjurate de celule pozitive pentru pancitokeratină.
Meningioamele angiomatoase se caracterizează prin prezența predominantă a vaselor de

sânge în comparație cu celulele meningoepiteliale. Vasele de sânge abundente sunt de
dimensiuni mici până la medii, cu pereți vasculari hialinizați, simulând uneori aspectul unei
malformații vasculare. Se poate observa atipie nucleară degenerativă în această variantă.
Meningioamele metaplazice sunt meningoteliale, fibroase sau de tranziție, cu modificări

metaplazice care pot fi cartilaginoase, osoase, xantomatoase, mixoide sau lipomatoase.
29
Varianta tumorală bogată în limfoplasmocite este rară și este în mod obișnuit un
meningiom meningotelial, fibros sau de tranziție însoțit de un infiltrat inflamator cronic variabil.
Infiltratul limfoplasmocitar extins, care uneori include formarea de foliculi limfoizi, poate
acoperi componentele meningoteliale ale tumorii, necesitând imunohistochimie pentru a exclude
un proces limfoproliferativ. Aceast tip poate fi asociat cu hiperglobulinemie și anemie refractară
la fier.
La examinarea microscopică, meningioamele atipice se diferențiază de cele benigne prin

prezența unei activități mitotice crescute (patru sau mai multe mitoze în câmpul microscopic) sau
trei sau mai multe dintre următoarele modificări: creșterea celularității, formarea de celule mici,
nucleoli proeminenți, creștere în formă de plăci și zone de necroză spontană. Trebuie menționat
că embolizarea preoperatorie poate cauza necroză în meningioamele benigne și poate duce la
diagnosticul eronat al caracteristicilor de grad superior. Invazia cerebrală este în general
observată ca grupuri neregulate de celule tumorale care infiltrează creierul.
In cazul meningiomului cu celule clare este necesară distincția față de alte subtipuri
datorită evoluției clinice mai nefavorabile. Această tumoră este mai frecvent întâlnită în unghiul
cerebelopontin sau în coada de cal. Imunohistochimia este similară cu cea a altor meningioame.
Meningioamele cu celule clare conțin plăci de celule poligonale cu citoplasmă clară și nuclei
rotunzi. Caracteristic citoplasma se colorează pozitiv cu acid periodic Schiff datorită prezenței de
glicogen și nu se observă corpuri psamomatoase. Vasele de sânge hialinizate pot fi prominente în
meningioamele cu celule clare.
Meningioamele coroide sunt caracterizate de cordoane de celule eozinofile, epiteliale sau

în formă de fus. Un număr variabil de limfocite și celule plasmatice caracterizează aceste tumori.
Asemenea meningioamelor rabdoide, caracteristicile coroide pot deveni mai evidente pe măsură
ce un meningiom devine mai agresiv sau recidivează.
Meningiomul anaplastic poate fi recunoscut prin celulele sale mai numeroase, citologia
malignă și activitatea mitotică crescută, în mod obișnuit mai mult de 20 de figuri mitotice în
campul microscopic. Necroza este frecventă în formele atipice și maligne ale meningioamelor.
Din fericire, incidența acestora este relativ scăzută.
30
Meningioamul rabdoid este o variantă extrem de rară, caracterizată de grupuri sau straturi
de celule rabdoide cu nuclee excentrice, adesea cu cromatină deschisă și nucleoli proeminenți.
Incluziunile rabdoide constau în agregate eosinofile de filamente intermediare deseori în formă
de vârtej. Cu aspect fibrilar sau ceraceu în colorația cu hematoxilină și eozină, schimbarea
rabdoidă poate fi prezentă focal sau generalizată.
Meningiomul papilar este o variantă agresivă, definită de prezența unui model

perivascular sau pseudopapilar de creștere a celulelor tumorale, fie în întregime, fie mai frecvent
în combinație cu alte componente histologice comune ale meningioamelor. Aceste tumori
invadează frecvent creierul și osul și pot prezenta metastaze extracraniene. Asemenea
meningioamelor cu celule clare, aceste tumori au tendința de a apărea mai frecvent la pacienții
tineri.
Deși meningioamele pot avea o prezentare histologică diversă, multe prezintă

caracteristici citologice similare. Aderența intracelulară face dificilă distribuirea celulelor pe un
frotiu, și este evidențiată prin prezența unor prelungiri largi între corpurile celulare.
Meningioamele cu grad scăzut au nuclee rotunde până la ovale, cu cromatină palidă și nucleoli
mici. Pot fi prezente pseudoincluziuni nucleare și corpi psamoma. Odată cu creșterea atipiei, se
observă proeminența nucleolară și hipercromatismul, precum și prezenta activitații mitotice mai
intense.
Bibliografie:
5 (2nd ed.). Thieme
3. Burger PC, Scheithauer BW. Meningiomas. In: Burger PC, Scheithauer BW, editors. AFIP
Atlas of Tumor Pathology: Tumors of the Central Nervous System. Washington, DC:
American Registry of Pathology; 2007
4. Mahmood A, Caccamo DV, Tomecek FJ, Malik GM. A typical and malignant meningiomas:
a clinicopathological review. Neurosurgery
31
5. Nakamura M, Roser F, Bundschuh O, Vorkapic P, Samii M. Intraventricular meningiomas: a
review of 16 cases with reference to the literature. Surg Neurol 2003;
6. Carlotti Jr CG, Neder L, Colli BO, et al. Clear cell meningioma of the fourth ventricle. Am J
Surg Pathol 2003
7. Louis DN, Scheithauer BW, Budka H. Meningiomas. In: Kleihues P, Cavanee WK, editors.
Pathology and Genetics of Tumours of the Nervous System. Lyon, France: International
Agency for Research on Cancer; 2000.
8. Perry A, Louis DN, Scheithauer BW, Budka H, von Deimling A. Meningiomas. In: Louis
DN, Ohgaki H, Wiestler OD, Cavanee WK, editors. WHO Classification of Tumours of the
Central Nervous System World Health Organization Classification of Tumours. 4th ed.
Lyon: International Agency for Research on Cancer; 2007. p. 164-72
9. Maier H, Ofner D, Hittmair A, Kitz K, Budka H. Classic, atypical, and anaplastic
meningioma: three histopathological subtypes of clinical relevance. J Neurosurg. 1992
2.4.3. Diagnosticul diferential morfopatologic al meningioamelor
Deoarece meningioamele pot prezenta o gamă largă de aspecte histologice, este înțeles că
diagnosticul lor diferențial prezintă un spectru larg de leziuni, atât neoplazice, cât și non-
neoplazice. Diagnosticul diferențial este un pas important în alegerea conduitei terapeutice
corecte.
Hemangiopericitomul este tumora malignă, care poate apărea în forme de grad scăzut și
ridicat, se caracterizează prin celule ovoide sau alungite într-un model grupat sau turbulent, vase
în formă de "corn de cerb", un stroma frecvent bogat în reticulină și adesea activitate mitotică
intensă. Meningioamele uneori prezintă vase în formă de "corn de cerb", dar persistă prezența în
anumite grade de spirale și formare a incluziunilor nucleare citoplasmatice.
Hemangiopericitomul rar dobândește caracteristici citologice bizare, de obicei în cazul
recurențelor repetate.
Atât histochimia, cât și imunohistochimia ajută la diagnosticul diferențial. Colorația cu

reticulină este utilă deoarece reticulina intercelulară este frecventă în hemangiopericitom, dar în
general lipsește în meningioame. Reactivitatea pentru EMA, atunci când este prezentă, este
limitată la zone cu textură slab definită. Cu toate acestea în meningioamele cu grad înalt de atipie
sau anaplazie, reactivitatea poate fi redusa sau chiar absenta.
32
Tumora fibroasă solitară aparută în sistemul nervos central (SNC), poate semăna cu
meningiomul fibros, dar prezintă benzi de colagen eosinofilic și absența spiralelor și a corpilor
psamoma. Reactivitatea difuză la CD34, bcl2 și CD99 este un indiciu util pentru diagnostic.
Schwanomul este o tumoră comună în SNC si poate imita meningiomul fibros. Din punct
de vedere histologic, in cazul meningioamelor lipsește juxtapunerea unui model compact
fascicular cu zone spongioase. Palisadarea celulară sub forma de corpuri Verocay lipsește adesea
în schwannomul nervului VIII, dar atunci când este prezentă, este diagnostică. Nucleii lungi ai
celulelor Schwann neoplazice pot fi de obicei diferențiați de nucleii mai scurți și în formă de fus
ai meningiomului fibros. Frotiul este ideal pentru rezolvarea acestei probleme comune de
diagnostic diferențial. Țesutul din schwanom rezistă în mare măsură dispersiei ca celule
individuale, chiar și atunci când este comprimat sau întins cu forța.
Deși 20% din meningioame pot fi reactive pentru proteina S-100, acestea în general nu
prezintă reactivitatea difuză observată în schwanom. Schwanomul, dimpotrivă, nu prezintă
colorație membranoasă pentru EMA; reactivitatea, în cazul în care există, este adesea izolată și
citoplasmică.
Hemangioblastoamele apar rar supratentorial, dar pot fi confundate cu meningioamele

metaplastice xantomatoase. Elementele comune sunt reprezentate de celule vacuolate,
pleomorfism nuclear variabil și vascularizația proeminentă. Spre deosebire de meningiom, care
prezintă într-o anumită măsură colorație membranoasă pentru EMA, hemangioblastoamele sunt
în general bogate în reticulină datorită abundenței de capilare și reactivitate uniformă pentru
proteina S-100, enolaza neuronală specifică și, în special, pentru inhibină și aquaporină.
Astrocitomul pilocitic reprezintă o formă distinctivă de astrocitom și prezintă un spectru

morfologic larg, poate fi confundată cu meningioamele, în special în cazul exemplelor
microchistice sau atunci când apare în unghiul cerebelopontin. Imunohistochimia pentru GFAP
rezolvă cu ușurință această problemă, fiind puternic pozitivă în gliomă.
Carcinomul metastatic are o configurație caracteristică, globulară, tipică pentru

carcinomul metastatic dural, dar poate fi ușor confundată cu meningiomul. Carcinomul rămâne
de luat în considerare doar în diagnosticul diferențial al meningioamelor cu anaplazie avansată.
Parametrii histologici precum pleomorfismul nuclear și hipercromazia sunt de utilitate limitată în
33
diagnosticul diferențial. Chiar și meningioamele benigne pot conține celule cu nuclee atipice, dar
în astfel de tumori lipseste sau există doar activitate mitotică rară. Preparatele citologice sunt
utile deoarece majoritatea meningioamelor, chiar și cele maligne, prezintă unele caracteristici
meningoteliale, inclusiv incluziuni nucleare-citoplasmatice, aspectul celulelor etc. Acestea
exclud rapid posibilitatea unei malignități. Colorația imunohistochimică pentru EMA nu este
utilă în diferentierea meningiomului de metastaza, dar reactivitatea este de obicei mai intensă în
cazul carcinoamelor.
Fibrosarcoamele meningiene prezintă în general o arhitectură distinctivă în "șah"

(herringbone pattern), cu reticulină pericelulară și lipsa de imunoreactivitate EMA. Cu toate
acestea, așa-numitele "meningioame sarcomatoase", de fapt meningioame anaplastice cu
predominanță de metaplazie mezenchimală, pot să nu prezinte niciun indiciu de componentă
meningotelială residuală sau de imunofenotip specific. În astfel de cazuri, un diagnostic de
sarcom poate fi inevitabil.
Bibliografie:
5 (2nd ed.). Thieme
Lyon: International Agency for Research on Cancer; 2007
5. Perry A, Scheithauer BW, Nascimento AG. The immunophenotypic spectrum of meningeal
hemangiopericytoma: a comparison with fibrous meningioma and solitary fibrous tumor of
meninges. Am J Surg Pathol 1997;
34
6. Cristi E, Perrone G, Battista C, Benedetti-Panici P, Rabitti C. A rare case of solitary fibrous
tumour of the pre-sacral space: morphological and immunohistochemical features. In Vivo
2005;
7. Jung SM, Kuo TT. Immunoreactivity of CD10 and inhibin alpha in differentiating
hemangioblastoma of central nervous system from metastatic clear cell renal cell carcinoma.
Mod Pathol 2005;
8. Weinbreck N, Marie B, Bressenot A, et al. Immunohistochemical markers to distinguish
between hemangioblastoma and metastatic clear-cell renal cell carcinoma in the brain: utility
of aquaporin1 combined with cytokeratin AE1/AE3 immunostaining. Am J Surg Pathol
2008;May 15.
2.4.4. Rolul imunohistochimiei în diagnosticul și prognosticul meningioamelor
Rolul imunohistochimiei în diagnosticul majorității meningioamelor a fost pentru mult
timp unul secundar, servind în principal ca un mijloc de excludere a altor tumori care pot avea
aspect asemănator.
Nu există un singur marker imunohistochimic care să fie infailibil în confirmarea

diagnosticului. Cel mai util marker diagnostic în cazul meningiomului este imunoreactivitatea
membranoasă pentru EMA (Antigenul de membrană epitelială).
În cazul subtipurilor de bază ale meningiomului, reacția poate fi mai accentuată în

leziunile meningoepiteliale și de tranziție decât în tumorile fibroase. Cu toate acestea, colorarea
citoplasmatică variabilă, precum și o anumită accentuare a membranei, pot fi observate și în
tumorile de celule Schwann, constituind o entitate importantă în diagnosticul diferențial.
De asemenea aproximativ 20% dintre meningioame prezintă reactivitate pentru proteina

S-100, fiind mai frecventă în varianta fibroasă. Meningioamele coroide prezintă doar o colorare
EMA”in sah”. În concordanță cu originea arahnoidiană, leziunile sunt imunoreactive pentru
proteinele de joncțiune intercelulară cu conexină 26 și 43.
Imunoreactivitatea difuză pentru vimentină, o caracteristică nediagnostică, având în

vedere diagnosticul diferențial extins, este observată în toate formele de meningiom.
Reactivitatea citokeratinelor este în mod tipic observată în meningioamele secretoare,

colorarea fiind limitată la celulele care înconjoară corpii pseudopsamomatosi. Atât aceste celule,
35
cât și corpii pseudopsamomatosi sunt pozitive pentru CEA. Interesant este faptul că aceleași
celule sunt în mod obișnuit negative pentru vimentină. Multe alte meningioame sunt, de
asemenea, imunoreactive pentru citokeratine. Colorarea depinde de keratina specifică căutată și
de subtipul tumorii.
Deși meningioamele sunt în general negative pentru GFAP (proteina glială fibrilară
acidă), există excepții raportate, în special leziuni cu aspect de rabdoid bogate în filamente, în
care celulele răspândite pot prezenta o colorare citoplasmatică.
Imunoreactivitatea pentru receptorii de progesteron este regula în meningioamele de grad

I și II ale Organizației Mondiale a Sănătății, devenind mai puțin prominentă odată cu creșterea
gradului. Puțin mai mult de jumătate dintre meningioame exprimă receptori de progesteron, în
timp ce statutul receptorilor de estrogen este de obicei negativ. S-a argumentat că prezența
receptorilor hormonali, în special a progesteronului, poate explica parțial incidența mai mare a
meningioamelor la femei.
Mai recent, claudin-1, un nou imunomarker, a fost arătat că este util în distingerea
meningioamelor deformele asemanatoare din punct de vedere histologic. Deși specificitatea
acestui marker pare să fie ridicată, sensibilitatea este scăzută, ceea ce sugerează că utilitatea sa
este mai mare atunci când este utilizat într-un panel de imunomarkeri.
Imunohistochimia joacă un rol important nu doar în diagnostic, ci și în prognosticul

meningioamelor.
Expresia PD-L1 (programmed death-1) a fost studiată în meningioame, în special în

cazurile în care se poate lua în considerare imunoterapia. Unele meningioame pot exprima PD-
L1, sugerând un posibil rol al imunoterapiei în anumite cazuri.
Ki-67 este un marker al proliferării celulare și este utilizat pentru evaluarea potențialului
de creștere al tumorilor. Meningioamele pot prezenta niveluri variabile de marcare Ki-67, de la
scăzut la ridicat. Un index Ki-67 mare este asociat cu o agresivitate crescută a tumorii și un risc
crescut de recurență.
Beta-catenina este o proteină implicată în adeziunea celulară și in căile de semnalizare.

Mutații în gena CTNNB1, care codează beta-catenina, au fost identificate într-un subgrup de
36
meningioame. Colorarea imunohistochimică pentru beta-catenină poate fi realizată pentru a
detecta acumularea nucleară a proteinei, indicând prezența mutațiilor CTNNB1.
Proteina neurofilament (NFP) este un marker al diferențierii neuronale și, de obicei, este
negativă în meningioame. Cu toate acestea, în cazuri rare, meningioamele pot prezenta colorare
focală pozitivă pentru NFP, sugerând posibila diferențiere neuronală sau amestecul de elemente
neuronale.
CD34 este un marker pentru celulele endoteliale și este frecvent utilizat pentru evaluarea
angiogenezei în tumori. Meningioamele de obicei prezintă o colorare puternic pozitivă pentru
CD34 în vasele de sânge din interiorul tumorii, facilitând identificarea și diferențierea acestora
de alte tumori cerebrale.
Receptorul factorului de creștere epidermală (EGFR) este un receptor de la suprafață

implicat în creșterea și proliferarea celulară. Unele meningioame pot prezenta supraexpresie sau
amplificarea EGFR, ceea ce poate avea implicații prognostice și potențiale implicații terapeutice
cu terapii țintite.
Proteina kinazei B fosforilate (pAKT) este implicată în tumorigeneză și supraviețuirea

celulară. Meningioamele au demonstrat că prezintă niveluri variabile de expresie pAKT, iar o
expresie ridicată a acesteia a fost asociată cu progresia tumorii și rezultate adverse.
Telomeraza umană cu transcripție inversă (hTERT) este implicată în menținerea lungimii

telomerelor și imortalitatea celulară. Meningioamele pot prezenta colorare pozitivă pentru
hTERT, în special în cazurile cu comportament agresiv și tumori de grad înalt.
E-caderina este o moleculă de adeziune celulară care joacă un rol crucial în menținerea
arhitecturii țesutului. Pierderea expresiei de E-caderină a fost observată într-un subgrup de
meningioame, în special în tumori de grad mai înalt, și este asociată cu creșterea invazivității.
p53 este o proteină supresoare a tumorii implicată în reglarea ciclului celular și reparația
ADN-ului. Au fost raportate modificări ale genei p53 (TP53) în unele meningioame.
Imunohistochimia pentru p53 poate fi utilizată pentru a evalua expresia acesteia, care poate fi
asociată cu progresia și agresivitatea tumorii.
37
Merlin este produsul proteic al genei neurofibromatozei de tip 2 (NF2), iar pierderea
funcției sale este implicată în dezvoltarea meningioamelor. Se poate efectua colorarea
imunohistochimică pentru Merlin pentru a evalua expresia sa în meningioame, ceea ce poate
ajuta la diagnostic și clasificare în cazul tumorilor legate de NF2.
Integrinele sunt receptori de la suprafața celulelor care mediează interacțiunile celulelor

cu matricea extracelulară. S-a constatat că meningioamele exprimă anumite integrine, cum ar fi
integrina alfa v beta 3, care pot avea implicații în creșterea tumorii și angiogeneză.
Markerii imunohistochimici utilizați în evaluarea meningiomelor pot varia în funcție de

interesele specifice de cercetare, practicile de diagnostic sau de caracteristicile individuale și
clasificarea meningiomului examinat.
Bibliografie:
5 (2nd ed.). Thieme
3. Louis, D. N., Ohgaki, H., Wiestler, O. D., Cavenee, W. K., & Burger, P. C. (Eds.). (2016).
WHO classification of tumours of the central nervous system (Revised 4th Edition).
International Agency for Research on Cancer.
4. Perry, A., Brat, D. J., & Wesseling, P. (Eds.). (2016). Practical surgical neuropathology: A
diagnostic approach (2nd Edition). Churchill Livingstone.
5. Weber, R. G. (2018). Molecular genetics of meningiomas: from basic research to targeted
therapies. Neurosurgical Focus, 44(5), E2.
6. Sahm, F., Schrimpf, D., Stichel, D., Jones, D. T., & Pfister, S. M. (2019). Meningiomas. In
G. N. Fuller (Ed.), Molecular neuropathology: A diagnostic approach (pp. 463-482).
Springer.
7. Rushing, E. J., Sandberg, G. D., Judkins, A. R., et al. (2005). "Immunohistochemical
expression of nestin in the differential diagnosis of schwannian and meningothelial
proliferations." Journal of Neuropathology & Experimental Neurology.
38
Lyon: International Agency for Research on Cancer; 2007
10. Perry A, Scheithauer BW, Nascimento AG. The immunophenotypic spectrum of meningeal
hemangiopericytoma: a comparison with fibrous meningioma and solitary fibrous tumor of
meninges. Am J Surg Pathol 1997;
2.5. Principii generale de tratament în meningioame
Scopul strategiei de management în meningioame este de a menține pacientul complet
funcțional și de a oferi ameliorare pe termen lung sau de a preveni problemele asociate cu
creșterea tumorii intracraniene.
Alegerea tratamentului la pacienții care se prezintă pentru prima dată cu un meningiom

simptomatic sau la cei cu compresie cerebrală este în mare parte simplă. Scopul este bine definit
și posibilele beneficii depășesc în mod obișnuit riscurile. Cu toate acestea, luarea deciziilor nu
este atât de ușoară în cazul pacienților asimptomatici sau cu simptome minime, la care riscurile
tratamentului trebuie cântărite în raport cu riscul de leziuni iatrogene.
Mortalitatea și morbiditatea tratamentului chirurgical au scăzut semnificativ și continuu

în ultimul secol, în principal ca rezultat al aplicării microchirurgiei, coagulării bipolare și altor
noi tehnologii. Apariția și popularizarea altor modalități alternative de tratament, cum ar fi
radioterapia și radiochirurgia, au adus, de asemenea, contribuții semnificative.
Cinci factori influențează decizia de tratament în meningioame: beneficiile operației,

riscurile operației, biologia tumorii, efectul de masă/simptomatologia și preferința pacientului.
Intervenția chirurgicală ar trebui luată în considerare pentru pacienții al căror ritm de

creștere al tumorii este mai mare de 1 cm3/an în urma examinărilor repetate, iar vârsta și starea
de sănătate a pacientului trebuie luate în considerare.
39
Tratamentul conservator ar trebui recomandat pacienților peste 60 de ani și pacienților
sub 60 de ani cu tumori cu risc ridicat pentru intervenție chirurgicală, cum ar fi tumori la baza
craniului. Intervenția chirurgicală ar trebui recomandată pacienților sub 60 de ani care au tumori
cu risc scăzut pentru intervenție chirurgicală, cum ar fi tumori pe convexitatea cerebrală. Acești
pacienți au o incidență mai mare a creșterii tumorii, necesită urmărire mai lungă și o morbiditate
chirurgicală mai mică decât pacienții cu alte tipuri de meningioame. Intervenția chirurgicală ar
trebui, de asemenea, recomandată pentru tumori care devin simptomatice, cresc în dimensiune
sau au o formă mare sau neregulată. Edemul cerebral și efectele de masă sunt, de asemenea,
indicații pentru rezecție.
Cu tehnologia actuală, radiocirurgia a devenit o modalitate eficientă, fiabilă și sigură de

tratament pentru meningioame. Principali factori limitativi pentru radiocirurgie sunt mărimea
tumorii și leziunile radiației asupra structurilor neurale aflate în imediata apropiere. Eficiența
radiocirurgiei cu gammaknife (stereotactică) este semnificativ mai scăzută pentru leziunile mai
mari de 3 cm în diametru, ceea ce limitează aplicabilitatea. În practica curentă, radiocirurgia are
patru indicații: opțiunea de tratament principală pentru meningioame mici; ca parte a unui
tratament combinat cu intervenția chirurgicală în localizările cu risc chirurgical mare, pentru a
preveni sau opri creșterea meningioamelor reziduale și, în cele din urmă, tratamentul
meningioamelor recurente.
Radioterapia externă este utilizată de peste patru decenii în tratamentul meningioamelor.

Rolul principal al radioterapiei este controlul creșterii tumorii în cazul meningioamelor
inaccesibile chirurgical și în cazul celor reziduale sau recurente după intervenția chirurgicală.
Până în prezent, chimioterapia a avut doar un rol foarte limitat în tratamentul

meningioamelor. Datele provenite din mici studii clinice și serii de cazuri sugerează că
majoritatea agenților chimioterapeutici au o activitate minimă împotriva meningioamelor.
Evaluarea chimioterapiei a fost, de asemenea, complicată de lipsa datelor privind evoluția
naturală a meningiomelor netratate. Multe studii privind chimioterapia raportează perioade
variabile de stabilizare a tumorii, dar este dificil de determinat dacă acest lucru reprezintă o
îmbunătățire, deoarece meningioamele benigne cresc încet și pot părea stabile radiografic pentru
perioade îndelungate.
40
Terapia genetică reprezintă o strategie nouă și atrăgătoare pentru tratarea meningiomului.
Indicațiile de utilizare includ: meningioame recurente, meningioame în localizări dificil de tratat,
meningioame multiple, meningioame la pacienți cu risc ridicat, cazuri metastatice și
meningioame atipice sau maligne care nu au răspuns la modalitățile convenționale de tratament.
Terapia genetică este definită ca un tratament experimental care implică introducerea de

material genetic (ADN sau ARN) în celulele unei persoane în scopuri terapeutice. Când sunt
clasificate în mod larg, aplicațiile actuale ale terapiei genetice pentru tratarea tumorilor cerebrale
se încadrează în trei categorii:
- Terapia genetică convențională: Utilizarea vectorilor pentru livrarea genelor terapeutice.

- Viroterapia: Utilizarea virusurilor pentru a ucide direct sau indirect celulele tumorale (de
exemplu, prin citoliză directă sau livrare de gene de apoptoză).
- Imunoterapia: Utilizarea terapiei genetice pentru a stimula abilitatea naturală a organismului
de a ataca cancerul. În plus, terapia genetică pentru a modula răspunsurile sistemice, cum ar
fi inhibiția angiogenezei sau pentru a obține chemoprotectie, este utilizată pentru alte
neoplasme.
Aceste abordări terapeutice au potențialul de a aduce îmbunătățiri semnificative în
tratamentul meningiomelor și oferă noi posibilități de a combate această afecțiune.
Bibliografie:
7 (2nd ed.). Thieme
Chapter 18 [E-Book]. Elsevier Health Sciences
3. Yano S, Kuratsu J-i, ; Kumamoto Brain Tumor Research Group. Indications for surgery in
patients with asymptomatic meningiomas based on an extensive experience. J Neurosurg
2006
4. Herscovici Z, Rappaport Z, Sulkes J, Danaila L, Rubin G. Natural history of conservatively
treated meningiomas. Neurology 2004
41
2.6. Evolutia meningioamelor.
Determinarea dacă un meningiom este canceros sau non-canceros este crucială. Un
meningiom canceros are potențialul de a invada creierul înconjurător și structurile asociate, ceea
ce face dificilă îndepărtarea completă. În schimb, meningioamele non-canceroase vor determina
compresie pe structurile vecine, în loc să invadeze creierul și pot fi îndepărtate mai ușor. Dacă o
tumoare non-canceroasă cauzează simptome problematice, de obicei este îndepartată chirurgical.
Pentru a înțelege mai bine natura tumorii, meningioamele sunt clasificate în funcție de
caracteristicile lor celulare în una dintre cele trei grade ale clasificării Organizației Mondiale a
Sănătății (OMS). Caracteristici precum ritmul de creștere și aspectul celulelor sub microscop
ghidează clasificarea și oferă indicii despre posibilitatea recurenței după intervenția chirurgicală.
Tumorile de gradul I sunt cele mai comune. De fapt, se crede că peste 80% dintre
meningioame sunt de gradul I. Aceste tipuri de tumori sunt benigne, cresc încet și au cea mai
mică probabilitate de recurență după intervenția chirurgicală.
Tumorile de gradul II au un ritm de creștere mai rapid și pot invada structurile

înconjurătoare. Tratamentul lor poate fi mai dificil, cu o probabilitate mai mare de recurență. În
cele din urmă, tumorile de gradul III sunt leziuni canceroase agresive, care cresc și se răspândesc
rapid. Tratamentul lor este complex și specific.
Evoluția naturală a unui meningiom poate varia în funcție de mai mulți factori, inclusiv
localizarea, dimensiunea, gradul și caracteristicile individuale ale pacientului.
Majoritatea meningioamelor cresc lent în timp, uneori luând ani sau chiar decenii pentru
a ajunge la o dimensiune semnificativă. Ele pot avea dimensiuni variabile în funcție de gradul și
momentul diagnosticării lor. Majoritatea au o mărime de aproximativ 3 cm atunci când sunt
descoperite. Ritmul lor de creștere este de aproximativ 2-4 mm pe an. Cu toate acestea, rata de
creștere poate varia de la o persoană la alta, iar unele tumori pot avea o creștere mai rapidă. Este
important de menționat că mărimea nu este întotdeauna factorul determinant pentru intervenția
chirurgicală.
În stadiile incipiente, meningioamele pot să nu cauzeze simptome evidente. Uneori sunt

descoperite întâmplător în timpul scanărilor de imagistică cerebrală efectuate din alte motive.
Atunci când apar simptome, acestea pot varia în funcție de localizarea și dimensiunea tumorii.
42
Simptomele comune includ dureri de cap, convulsii, tulburări de vedere, slăbiciune sau
furnicături în membre și modificări ale personalității sau funcției cognitive. Aceste simptome
devin evidente sau se agravează odata cu creșterea în dimensiuni a tumorii.
Anumiți factori pot influența creșterea și recurența meningioamelor. Acești factori includ
vârsta mai tânără la momentul diagnosticului, sexul masculin, dimensiunea mai mare a tumorii,
gradul mai ridicat, anumite alterări genetice (de exemplu, mutația NF2) și antecedentele de
recurență a meningiomului.
Prognosticul pentru meningioame este în general favorabil, în special pentru tumori de

gradul I. Majoritatea pacienților cu meningioame de gradul I au o supraviețuire pe termen lung
după un tratament adecvat. Cu toate acestea, prognosticul poate fi mai rezervat pentru tumori de
grad mai înalt sau tumori cu comportament agresiv.
Metastazarea extracraniană este observată în 0,1% până la 1% din meningioame, iar cel
mai frecvent mod de metastazare este hematogen și limfatic. Cele mai comune locuri de
metastazare sunt plămânii, pleura, ficatul, alte organe abdominale, ganglionii limfatici, vertebrele
și oasele. Răspândirea prin LCR este foarte rar observată și apare cel mai frecvent în
meningioamele intraventriculare. Factorii determinanți ai metastazelor nu sunt cunoscuți.
Schimbările genetice care sunt frecvent întâlnite în meningioamele maligne nu sunt întâlnite în
meningioamele metastatice benigne. Prognosticul meningioamelor metastatice este nefavorabil.
Bibliografie:
7 (2nd ed.). Thieme
43
Springer.
44

Nita Andreea - Lucrare Delicenta - CARACTERISTICI HISTOPATOLOGICE SI CONSIDERATII DE DIAGNOSTIC DIFERENTIAL ALE MENINGIOAMELOR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nita Andreea - Lucrare Delicenta - CARACTERISTICI HISTOPATOLOGICE SI CONSIDERATII DE DIAGNOSTIC DIFERENTIAL ALE MENINGIOAMELOR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

CAPITOLUL 1. SCOPUL SI IMPORTANTA LUCRARII......................................................................2

CAPITOLUL 2. STADIUL ACTUAL AL CUNOASTERII IN DOMENIUL MENINGIOAMELOR 2

2.1 NOȚIUNI DE ANATOMIE, EMBRIOLOGIE, HISTOLOGIE ȘI FIZIOLOGIE A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL..2

2.3. CONSIDERAȚII ASUPRA MANIFESTĂRILOR CLINICE ALE MENINGIOAMELOR.......................................17

Capitolul 2. Stadiul actual al cunoasterii in domeniul meningioamelor

2.1 Noțiuni de anatomie, embriologie, histologie și fiziologie a sistemului nervos

Sistemul nervos central începe să se dezvolte de la începutul săptămânii a treia de viață

Prin îngroșarea ectodermului supraiacent notocordului și mezodermului precordal se

La sfârșitul săptămânii a treia marginile plăcii neurale devin proeminente și formează

Meningele are de asemenea o dezvolatre timpurie. De la finalul primei, sau de la

Arahnoida spinală este o membrană subțire, semitransparentă, avasculară, cu structura

Asemănător durei, arahnoida se extinde în jurul nervilor spinali. În raport cu măduva

Arahnoida și pia mater spinală delimitează spațiul suarahnoidian spinal. Deoarece

Vascularizația meningelui spinal este asigurată de arterele radiculare provenite din

La nivel cranian există diferențe în modul de comportare al meningelui. Dura mater

Leptomeningele cranian prezintă și el particularități la fel de vaste.Arahnoida craniană, la

Fața internă a arahnoidei este tapetată de un strat de celule endoteliale situate pe o

Vilozitățile arahnoidiene sunt prelungiri de diferite dimensiuni, îndreptate spre dura

Spațiul subarahnoidian are dimensiuni diferite în funcție de regiune. El este îngust la

Lichidul cefalorahidian circula de la nivelul ventriculilor laterali spre ventriculul IV,

Lichidul cefalorahidian are rol de suspensie și protecție mecanică împotriva șocurilor

2.2 Tumorigeneză. Definiția meningioamelor, incidența, frecvența, mortalitatea,

Meningioamele se dezvoltă din celulele meningoepiteliale de la nivelul granulațiilor

Incidența meningioamelor este de aproximativ 5 cazuri la 100.000 de persoane pe an,

Anumite sindroame genetice, cum ar fi neurofibromatoză tip 2 (NF2) și neoplazia

Legătura dintre NF2 și meningioame subliniază importanța testării genetice și a

Este important de menționat că riscul general de dezvoltare a meningioamelor la

Este important de reținut că atât frecvența, cât și incidența meningioamelor variază în

Riscul de apariție al meningiomului a fost corelat și cu indicele de masă corporală (IMC)

Mecanismele propuse pentru asocierea dintre obezitate și creșterea riscului de meningiom

Creșterea riscului de meningiom nu a fost observată în mod consistent pentru ocupațiile

Deoarece meningioamele au o incidență crescută la femei și aproximativ 100% dintre

De asemenea s-a observat tendința de creștere în dimensiuni a meningioamelor în timpul

Meningioamele au o frecvență mai mare în cazul femeilor (raportul femei:bărbați fiind de

Totuși, frecvența meningioamelor poate fi dificil de estimat, deoarece multe

Meningioamele pot cauza o morbiditate semnificativă, adică boală și dizabilitate, dacă

Morbiditatea meningioamelor poate fi influențată și de abordarea terapeutică. De

Este important să se observe că, deși meningioamele sunt, în general, non-canceroase

În unele cazuri, morbiditatea meningioamelor poate fi redusă prin detectarea și

Locația și dimensiunea meningiomului pot influența în semnificativ morbiditatea

În comparație cu alte tipuri de tumori cerebrale, meningioamele au în general o rată mai

Cu toate acestea, mortalitatea meningioamelor poate fi influențată de o varietate de

În ansamblu, morbiditatea meningioamelor poate fi semnificativă, și este important ca

Pacienții cu meningioame pot beneficia, de asemenea, de schimbări de stil de viață

2.3. Considerații asupra manifestărilor clinice ale meningioamelor

Meningioamele cu dimensiuni mai mici de 2,0 cm în diametru sunt în general

În unele cazuri, meningioamele pot provoca, modificări cognitive sau de personalitate,

Cele mai comune semne și simptome asociate meningioamelor sunt:

La secționare, suprafața tăiată a meningioamelor este translucidă și prezintă, de obicei, o

Un tip de tumoare, uneori clasificat ca hemangiopericitom (tumora meningeală malignă

Tumorile cu conținut ridicat de lipide (modificare xantomatoasă) prezintă dungi galbene,

Toate aceste caracteristici sunt responsabile de neomogenitatea tumorii observată la

Distrugerea corticală este un efect peritumoral important, deoarece țesutul cortical și

Infiltrația durei și a osului, ce conduce la hiperostoză este tipică și frecventă în

Cu excepția cazurilor agresive, meningioamele pot fi ușor separate de creierul sau

Distribuția anatomică a meningiomelor este paralelă cu localizarea vilozităților

Localizarea intracraniană a meningioamelor este responsabilă de semiologia neurologică,

 meningioame ale convexităţii emisferice

Meningioamele falciene sunt relativ rare, constituind aproximativ 5% din toate

Meningioamele convexității, parasagitale și falciene sunt adesea foarte mari la momentul

Meningioamele parasagitale sunt localizate în punctul în care dura mater a convexității

Cu ajutorul tomografiei computerizate (CT) sau imagisticii prin rezonanță magnetică