Histologie

SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos este specializat în recepţionarea şi prelucrarea informaţiilor din

mediul intern şi extern. Aceste informaţii sunt integrate şi comparate cu experienţe
anterioare şi/sau cu răspunsuri reflexe, pe baza cărora se elaborează o comandă (un
răspuns) corespunzător. Se realizează în acest fel unitatea funcţională a organismului şi
funcţionarea sa ca "întreg", iar prin controlul şi reglarea reacţiilor de adaptare a
organismului la factorii externi, menţine legătura acestuia cu mediul său înconjurător.
Sistemul nervos prezintă 2 subdiviziuni: sistemul nervos central (SNC) şi
sistemul nervos periferic (SNP).
SNC - este format din encefal şi măduva spinării (împreună formează nevraxul)
SNP este alcătuit din nervii periferici (cranieni şi rahidieni) şi ganglioni nervoşi
(cranieni, rahidieni şi vegetativi).
Din punct de vedere functional sistemul nervos este subîmpărţit în alte 2
subdiviziuni -sistemul nervos vegetativ (autonom) şi sistemul nervos somatic.
Sistemul nervos vegetativ controlează funcfiile viscerale involuntare (ex.

contracţia musculaturii netede, secreţia glandulară) şi are o cale motorie şi una senzitivă.
Calea motorie cuprinde 2 neuroni care fac sinapsă într-un ganglion vegetativ.
Pericarionul primului neuron - numit neuuron motor preganglionar - se află
în SNC, iar pericarionul celui de al 2-lea neuron -- numit neuron motor
postganglionar - este localizat în ganglion.
Calea senzitivă vegetativă este formată din neuroni senzitivi care au pericarionul
localizat în ganglionii cerebrospinali şi ale căror prelungiri nervoase fac legătura cu
receptorii.
Sistemul nervos vegetativ este subîmpărţit în sistemul nervos simpatic şi sistemul
nervos parasimpatic.
În sistemul nervos simpatic, calea motorie este formată din neuroni
preganglionari scurţi, cu pericarionul situat în coamele laterale ale măduvei spinării între
segmentele T 1 - L 3 şi neuroni postganglionari lungi al căror corp celular este localizat de
obicei în lanţul ganglionar simpatic (paravertebral).
În neuronii preganglionari simpatici, acetilcolina este principalul neurotrasmiţător,
iar în neuronii postganglionari simpatici, neurotrasmitatorul poate fi adrenalina sau
noradrenalina.
În sistemul nervos parasimpatic, calea motorie este diferită în zona cranială faţă
de zona sacrată. Astfel, în zona cranială, calea motorie este formata dintr-un neuron
preganglionar cu pericarionul situat în nucleii medulari şi al trunchiului, a căror axoni
părăsesc SNC prin ramurile motorii ale perechilor de nervi cranieni III, VII, IX şi X. În
zona sacrată neuronii preganglionari parasimpatici au corpul celular localizat în substanţa
cenuşie intermediolaterală a segmentelor sacrate ale măduvei spinării, iar neuronii
postganglionari au pericarionul situat în ganglionii intramurali sau alţi ganglioni aflaţi în
vecinătatea locului lor de acţiune.
Scanned with CamScanner

Calea parasimpatică are deci neuroni preganglionari lungi şi neuroni
postganglionari scurti. Neurotransmitatorul din SNVP este alcetilcolina, atât pentru
neuronii preganglionari, cât şi pentru cei postganglionari.
Sistemul nervos somatic controleaza perceptia somatosenzitiva (tactilă, termică şi
dureroasă) şi coordoneaza functiile somatomotorii voluntare (ex. contracţia muschilor striati
scheletici).
În sistemul nervos somatic principalul neurotransmiţător este acetilcolina.
Meningele
Sistemul nervos central (encefalul şi măduva spinării) este protejat de structuri
osoase - craniul şi canalul vertebral.
Intre ţesutul nervos al nevraxului şi compartimentul osos se înterpun 3 structuri
de ţesut conjunctiv specializat - meningele, format din: dura mater - structura
externa, arahnoida - structura mijlocie şi pia mater - structura interna.
Dura mater este alcătuită din ţesut conjunctiv dens care aderă strâns la periostul
înconjurător în porţiunea craniană. În zona rahidiana între os şi dura se delimitează un
spaţiu - spatiul epidural - ocupat de tesut conjunctiv lax. Duramater este bine inervata şi
vascularizată. Vascularizaţia este asigurata de vase de sânge şi limfatice. Sinusurile
venoase prezente în structura durei mater dreneaza lichidul cefalorahidian.
Arahnoida este o foita conjunctivia avasculara, tapetata pe ambele feţe de
mezoteliu , formată dintr-un strat extern de ţesut conjunctiv lax în contact cu dura mater şi
un strat intern alcătuit dintr-un sistem de trabecule conjunctive care fac legatura cu pia
mater. Între trabeculele conjunctive se delimitează spaţiul subarahnoidian prin care trece
lichidul cefalorahidian.
Pia mater este foiţa internă , cea mai subţire a meningelui, puternic vascularizata.
Este formată din ţesutul conjunctiv lax strans atasat de tesutul nervos al encefalului şi
maduvei. Între neuroni şi pia mater se interpun prelungirile citoplasmatice ale celulelor
gliale.
La nivelul cavitaţilor din SNC (ventriculi cerebrali), pia mater prezinta falduri
tapetate de epiteliu simplu cubic secretor care formează plexurile coroide. Epiteliul
secretor produce lichidul cefalorahidian, prin ultrafiltrarea selectivă a plasmei sanguine.
Bariera hematoencefalica
Bariera hcmatoencefalica reprezintă structura ce se interpune între sângele circulant
şi tesutul nervos (neuroni) din sistemul nervos central. Componentele barierei
hematoencefalice sunt:
- endoteliul nefenestrat al capilarelor sanguine;
- membrana bazala capilara (continua)·
- prelungi rile citoplas matice ale celulelor nevroglice , atasate prin jonctiuni stranse
(de tip zonula occludens ).
Rolul barierei hematoencefalice este acela de a proteja neuronii din SNC de
actiunea nociva a unor factori chimici (ex. antibiotice, agenti chimioterapeutici), biologici
(virusuri, microbi), iar pe de alta purte ea permite aportul de oxigen şi substnnte nutritive
din capilarele sanguine, către celulele nervoase.

Sistemul nervos central
Măduva spinării
Îşi are originea embriologica în porţiunea posterioara a tubului neural primitiv şi
este cel mai vechi segment al SNC. Este localizata în canalul rahidian al coloanei
vertebrale.
Are o lungime de aproximativ 45 cm, se extinde până la spaţiul dintre vertebrele
lombare L1 şi L2. Superior se continua cu bulbul, iar inferior cu conul medular. Este
acoperita de meninge. Pe o sectiune transversală se observă:
- un sant median anterior;
- un sant median posterior;
- 2 santuri colaterale anterioare - reprezinta locul de emergenţă al rădacinilor
anterioare ale nervilor spinali;
- 2 santuri colaterale posterioare - reprezentand locul de intrare în maduva a
radacinilor posterioare ale nervilor spinali.
Pe secţiunea transversala prin măduva spinarii se disting 2 zone:
- substanaa cenusie - localizata central, cu aspectul literei H;
- substanţa alba - localizata periferic.
Substanta cenusie
Sustanta cenusie prezinta:
- 2 coarne anterioare voluminoase, scurte, mai proeminente în zonele cervicala şi
lombara, cu funcţie motorie. Conţin neuroni somatomotori . Se mai numesc şi neuroni
radiculari deoarece prelungirile lor axonice trec în substanţa albă, se mielinizeaza şi
formează apoi radacinile anterioare, motorii ale nervilor rahidieni. Sunt neuroni de talie
mare, de 40-150µ, stelati, multipolari. Funcţional aceşti neuroni se împart în: neuroni alfa
( fazici - cu conducere rapida şi tonici - cu conducere lenta) şi neuroni gama (în legatura
cu fibrele fusale din corpusculul neurotendinos).
În coamele anterioare sunt prezenţi şi neuroni de asociatie, cu axon lung ce trece
în substanţa alba, unde se bifurcă într-o ramură ascendenta şi una descendenta care revine
în substanta cenusie, realizănd legături între diferitele etaje ale maduvei. Neuronii de
asociatie cu axon scurt fac legatura între neuronii senzitivi şi motori.
- 2 coarne posterioare - mai lungi, subţiri, cu funcţie senzitiva . Aici sunt localizati
neuroni somatosenzitivi. Dendritele majoritatii neuronilor senzitivi din cornul posterior
fac sinapsa cu axonii celulelor pseudounipolare din ganglionii spinali. Axonii lor trec în
substanţa albă alcătuind cordoanele Goll şi Burdach.
- 2 coarne laterale (intermediolaterale) - vizibile numai în etajul toracic şi primele 2
segmente lombare. Ele conţin neuroni visceromotorii în jumătatea anterioară şi
viscerosenzitivi în jumătatea posterioară. Neuronii visceromotori au pericarion ovalar, şi
citoplasma cu numerosi corpusculi Nissl. Dendritele lor stabilesc conexiuni cu
colateralele axonice ale celulelor senzitive din coarnele posterioare. Axonii trec în
coamele anterioare şi se alătură celor somatomotorii din radacinile anterioare, sub
denumirea de fibre preganglionare.

Nevrogliile substanţei cenusii sunt reprezentate de nevroglia ependimara care
căptuseste canalul ependimar şi astrocitul protoplasmatic, localizată în jurul
pericarionilor de la acest nivel.
Substanaa alba
Este organizata în cordoane formate din fibre nervoase mielinizate, astfel:
- cordoanele posterioare - conţin numai fibre ascendente şi se află între şanţul median
posterior şi şanţul colateral posterior;
- cordoanele laterale - conţin tracturi ascendente şi descendente şi se localizează în
şantul colateral posterior şi cel anterior;
- cordoanele anterioare - formate din tracturi ascendente şi descendente, aflat în sanţul
colateral anterior si santul median anterior.
În alcatuirea cordoanelor intră fibre medulare - endogene - şi fibre extramedulare
-exogene.
Fibrele endogene pot fi:
- scurte – spino-spinale ;
- lungi - localizate în cordonul antero-lateral, reprezentand cai ale sensibilitătii:
- fascicule spino-cerebeloase (direct, anterior al lui Fleching şi posterior,
incrucisat al lui Gowers) pentru sensibilitatea proprioceptivă inconstienta ;
- fascicule spinotalamice - anterior şi lateral pentru sensibilitatea tactila,
termică şi dureroasă.
Fibrele exogene pot fi:
- scurte - localizate în cordonul posterior şi cu origine în ganglionul spinal
specializate pentru conducerea sensibilitatii termice şi dureroase;
- mijlocii - localizate tot în cordonul posterior, conduc sensibilitatea tactila;
- lungi - cu direcţie ascendenta - formează fasciculul Goll şi Burdach, au originea
în ganglionul spinal şi conduc sensibilitatea proprioceptiva constienta ;
- cu direcţie descenta - cu origine corticala sau subcorticala, sunt fibre
motorii
Nevrogliile substanţei albe sunt oligodendrogliile şi astrocitele fibroase .
Trunchiul cerebral
Este format din: bulb, puntea lui Varolio şi pedunculii cerebrali şi reprezintă
structura de legătură dintre maduva şi emisferele cerebrale.
Substanta alba este localizata periferic, iar fibrele descendente motorii se
încruciseaza cu cele ascendente senzitive şi fragmenteaza substansa cenuşie, aflata
central.
Substanta cenusie apare organizată sub formă de nuclei. Nucleii cu aspect
particular sunt:
- locus niger - alcătuit din neuroni multipolari cu numeroase granule de pigment;
- nucleul rosu - format din neuronii de talie medie, ce conţin lipofuscina;
Substanaa reticulată este complet formată la nivelul trunchiului cerebral. Ea este
alcătuită din neuroni grupaţi în nuclei şi fibre nervoase amielinice.

Rolul substanţei reticulate este exercitarea unui control al trasportului
impulsurilor nervoase, atât spre scoaraa cerebrala, cât şi spre măduva spinării, prin
filtrarea si adaptarea aferentelor senzitive şi a eferentelor motorii.
Cerebelul
Este alcătuit din 2 emisfere cerebeloase (neocerebelul) unite prin vermis

(paleocerebel).
Fiecare emisferă cerebeloasa este formată din:
- substanta cenuşie - scoarta cerebeloasa - localizata extern şi nucleii cerebelosi;
- substanta alba - localizata în zona centrala a emisferelor.
Citoarhitectonia scoartei cerebeloase

Scoarta cerebeloasa este formată din 3 straturi:
1. stratul molecular este localizat extern, sub pia mater. În structura acestuia intră
neuroni puţini de formă stelata, celule „în cosulet , nevroglii şi numeroase fibre nervoase
- dendrite ale neuronilor Purkinje, axoni ai celulelor granulare şi terminaţiile fibrelor
agatatoare. Neuronii stelati - sunt celule mici, multipolare, cu functie asociativa. Axonul
precum şi dendritele lor nu parasesc stratul molecular. Celulele stelate mai profunde emit
un axon care da colaterale ce fac sinapsa cu corpul celular Purkinje într-un tip particular
de sinapsa, motiv pentru care se numesc şi celule cu paner terminal sau celule "în
cosulet ".
2. stratul neuronilor Purkinje (ganglionar) este alcatuit din neuroni mari, piriformi,
caracteristici cerebelului. Axonii lor transverseaza substanta alba şi ajung la nucleii
cerebeloşi de unde trec prin pedunculul cerebelos superior pentru a ajunge în nucleul rosu
din trunchiul cerebral. Reprezintă singurul sistem eferent care pleaca de la scoarta
cerebeloasa. Dendritele neuronilor Purkinje sunt bogat arborizate către stratul molecular.
Celulele Purkinje sunt asezate pe un singur rând. Ele primesc impulsuri de la toate
straturile cortexului cerebelos şi din pundea lui Varolio prin fibrele cataratoare (cerebro-
ponto-cerebeloase).
3. stratul granular este format din neuroni mici, rotunzi, cu nucleul hipercrom, numerosi.
Sunt cele mai mici celule din organismul uman. Sunt neuroni multipolari. Dendritele
neuronilor granulari fac sinapsă cu unele fibre aferente ce vin spre cerebel prin pedunculii
cerebeloşi inferiori - numite fibre muschioase. Axonul neuronilor granulari ajunge în
stratul molecular unde se ramifica în T şi formează aşa numitele fibre paralele. Ele fac
sinapsă cu dendritele celulelor Purkinje.
Nevroglia din scoarta cerebeloasa este reprezentată de:
- microglii
- oligodendroglii
- astroglia
Nevrogliile specifice cerebelului sunt:
- nevroglia Fananas - celula de dimensiuni mici, cu corpul celular situat în stratul
celulelor Purkinje, prezinta prelungiri ramificate spre stratul molecular

- nevroglia Bergman - are corpul celular localizat în stratul granular şi prezinta
numeroase prelungiri ce traversează stratul molecular şi ajung până la pia mater
Substanta alba a cerebelului este formata din fibre mielinizate exogene si

endogene.
Fibrele exogene sunt fibre aferente: fibre muschioase şi agatatoare (descrise
anterior).
Fibrele endogene sunt reprezentate în principal de axonii neuronilor Purkinje care
formeaza singurul sistem eferent care pleaca de la scoarta cerebeloasa.
Nevrogliile din substanta alba sunt astrocitul fibros si oligodendroglia.
Nucleii cerebeloşi sunt:
- nucleul dintat şi emboliform aflati în legatura cu nucleu rosu şi cu talamusul;
- nucleul fastigiat şi nucleul globos care sunt conectaţi cu nucleii vestibulari.
Cerebelul se află în legătură cu măduva spinării, punte şi bulb prin 3 perechi de
pedunculi cerebeloşi: inferiori, mijlocii şi respectiv superiori.
Emisferele cerebrale
Fiecare emisferă cerebrală prezintă 4 ]obi: frontal, parietal, temporal şi occipital.

Cele 2 emisfere sunt legate între ele prin corpul calos. La exterior se află substanta
cenusie sau scoaraa cerebrală (cortexu l). Substanta cenusie formeaza şi nucleii cenusii
bazali (subcorticali).
Citoarhitectonia scoartei cerebrale
Scoarta cerebrala - din punct de vedere histologic, este formata din 6 straturi
(caracteristice izocortexului)
1. stratul molecular - localizat extern, este format în principal din fibre nervoase,
reprezentate de dendrite sau axoni ai celulelor din straturile granulare şi piramidale.
Conţine de asemenea celule orizontale. Acest strat are funcţie asociativa.
2. stratul granular extern - conţine în principal neuroni stelati, dar şi piramidali mici.
Are funcţie receptoare.
3. stratul piramidal extern - cu funcţie motorie, este format din neuroni piramidali
mijlocii şi mici, şi neuroni granulari.
4. stratul granular intern - este bogat în neuroni mici stelati (granulari), dar conţine şi
neuroni piramidali. Are funcţie receptoare.
5. stratul piramidal intern - este un strat cu funcţie motorie. Conţine neuroni piramidali
mari (Betz), mijlocii şi mici.
6. stratul polimorf - cu funcţie asociativa şi de receptie, este alcatuit din neuroni de mai
multe tipuri: piramidali, granulari, fusiformi şi celule Martinoti (de asociaţie).
Celulele nevroglice din scoarta cerebrala sunt reprezentate de:
- macroglia protoplasmatică şi fibrosă
- oligodendroglia
- microglia

Mieloarhitectonia scoartei cerebrale reprezinta dispoziţia fibrelor nervoase cu
mielină ce formează substanta alba a emisferelor cerebrale.
Fibrele nervoase (dendrite sau axoni) pot fi:
Fibre aferente , care includ:
• fibre tangenţiale - numite şi orizontale, deoarece sunt orientate paralel cu
suprafata scoarţei. Sunt grupate în paturi etajate, din care 4 sunt mai importante:
stria superficiala - localizata la suprafata stratului molecular;
stria Bechterev - aflata între stratul molecular şi granular intern;
stria externa Baillarger - localizata în stratul granular intern (IV);
stria interna Baillarger - localizata în stratul piramidal extern (V).
• fibre radiare - dendrite sau axoni ce corespund fibrelor de proiectie aferente si
eferente:
fibrele aferente alcatuiesc căile sensibilitătii;
fibrele eferente - sunt fibre motorii
Fibre eferente reprezentate de axonii neuronilor din straturile III, V şi VI sunt
fibre de proiecţie care ajung în etajele subdiacente ale nevraxului (calea motrice voluntara,
calea eferenta auditiva, vizuala, etc)
La acestea se adauga fibrele de asociatie - unilaterale (leaga circumvolutiuni
vecine) şi bilaterale (trec de la o emisfera la alta) şi intra în constitutia corpului calos, a
trigonului cerebral şi a comisurii albe anterioare
Celulele nevroglice din substanţa alba a emisferelor sunt reprezentate de
oligodendoglie şi astrocite fibroase.
Sistemul nervos periferic
SNP este constituit în principal din ganglioni nervosi şi nervi periferici.
Ganglionii nervosi
Sunt formatiuni ovalare care cuprind corpul celulelor nervoase (celule
ganglionare) împreuna cu celulele lor de sustinere (celule capsulare) şi fibrele nervoase
care sosesc sau pleaca de la celulele nervoase respective. Ei sunt de 2 tipuri:
1. ganglioni senzoriali (senzitivi) sau aferenti;
- ganglionii cranieni (asociaţi cu unii din nervii cranieni)
- ganglionii spinali (localizaţi traiectul radacinii posterioare a nervilor spinali)
2. ganglioni autonomi (vegetativi) sau eferenţi, cuprinzand corpul celulelor

neuronale eferente ale sistemului nervos autonom.
Ganglionii spinali
Ganglionii spinali sunt formatiuni mici, ovoide, situate pe traiectul rădăcinilor
posterioare ale nervilor rahidieni.
La exterior sunt delimitaţi de o capsulă conjunctivo-vasculara , alcătuita din tesut
conjunctiv dens, bogat în fibre colagene şi reticulinice şi celule conjunctive, în special
fibrocite, continuare a epinervului radacinii nervoase. Din capsula se desprind septuri ce
se ramifica şi realizeaza în interiorul organului o reţea fina conjunctiva (stroma) în jurul
neuronilor şi a fibrelor nervoase.

Parenchimul ganglionului spinal este format din celule nervoase (neuroni),
fibre nervoase şi nevroglii. Aceste componente sunt dispuse în două zone distincte
ale parenchimului:
- zona corticala - conţine:
1. neuroni pseudounipolari somatosenzitivi cu pericarionul de formă rotunda, cu
un diametru de 25-50µ. În citoplasma contin organite comune, corpusculi Nissl,
neurofibrile şi incluziuni pigmentare de lipofuscina ce se dezvoltă o dată cu vârsta.
Prelungirea unică a acestor neuroni se ramifica "în T", dând o ramura ce constituie
axonul, care pătrunde în SNC, şi o ramura dendritica, periferica ce ajunge la nivelul
receptorului periferic.
2. neuroni pseudounipolari viscerosenzitivi - sunt neuroni mici, cu citoplasma
întunecata. Dendrita lor vine de la organele interne, iar axonul, după ce s-a desprins de
dendrita (din prelungirea "în T" comuna), se îndreapta, pe calea radacinii posterioare,
spre nevrax.
3. neuronii multipolari visceroefectori - sunt mult mai rari, prezintă un corp
celular cu numeroase prelungiri amielinice
În jurul pericarionilor se afla celule apartinand nevrogliei satelite perineuronale,
cu corp celular turtit, citoplasma redusa cantitativ şi organite relativ slab dezvoltate.
- zona medulara (axiala) - este formata din totalitatea fibrelor nervoase care vin de la
periferie la ganglion şi a fibrelor nervoase care pornesc de la ganglion spre măduva
spinării. Zona medulara este organizata în fascicule de fibre mielinice, dar rar se pot găsi
şi fibre amielinice apartinand neuronilor visceroefectori. În jurul fibrelor nervoase se afla
celule apartinand nevrogliei Schwann.
Ganglionii vegetativi (autonomi)

Ganglionii vegetativi au formă ovalara şi sunt localizati pe traiectul nervilor
autonomi periferici (laterovertebrali sau prevertebrali), sau se afla în apropierea, ori în
peretele viscerelor.
Ganglionii intramurali (din peretele viscerelor), sunt lipsiti de capsula
conjunctiva, celulele lor fiind sustinute de stroma organelor în care se găsesc. Fiecare
pericarion dintr-un ganglion intramural este înconjurat de cateva celule nevroglice
satelite. Aceşti ganglioni aparţin de obicei sistemului nervos autonom parasimpatic.
Ganglionii nervosa ai lantului paravertebral sunt ganglioni nervosi ce apartin
sistemului nervos autonom simpatic.
Structura histologica
La exterior ganglionul vegetativ simpatic prezinta o capsula, din care pornesc
septuri conjunctivo vasculare. Capsula , împreuna cu septurile , constituie stroma.
Parenchimul este constituit din neuroni cu fibre nervoase si nevroglii .
La ganglionul vegetativ , parenchimul nu se mai distribuie într-o zona corticala şi
o zonă axiala, aşa cum se întâmpla lu ganglionul spinal. Parenchimul este practic alcatuit
dintr-o masa neuronala separata în grupări de diferite dimensiuni, prin manunchiuri de fibre
nervoase care vin sau pleaca de la ganglion.

Neuronii sunt multipolari visceromotori au forma stelata pe sectiunile
histologice , iar citoplasma este bogata , prezentand unul sau chiar doi nuclei mari
hipocromi, cu nucleoli. Rareori se pot gasi şi neuroni viscerosenzitivi mai mici, rotunzi.
Fibrele nervoase sunt de 2 feluri:
- fibre mielinice
- fibre amielinice (majoritare)
Fibrele care ajung la ganglionul vegetativ se numesc fibre preganglionare sunt
mielinice şi îsi au originea in nevrax . Fibrele care pleaca de la ganglion sunt numite
postganglionare şi sunt amielinice, daca au facut sinapsa în ganglion, şi mielinice, dacă au
tranzitat numai ganglionul, pentru a face sinapsa în alt loc.
Nevroglia este nevroglia satelita perineuronala, care nu formeaza un invelis
complet , datorita numeroaselor prelungiri care o perforeaza.
Neuronii periferici
În sistemul nervos periferic, fibrele nervoase (dendritele şi axonii) sunt grupate în
fascicule care formeaza nervii. Majoritatea nervilor periferici au un aspect alb sidefiu ,
datorita mielinei ce înconjoara fiecare fibra.
Nervii sunt delimitati la exterior de un invelis fibros, alcatuit din tesut conjunctiv
dens , denumit epinerv. Fiecare fascicul de fibre nervoase din interiorul nervului este
inc,onjurat de un perinerv , o teaca formata din celule conjunctive {fibroblasle) şi fibre
subtiri de colagen. Sub teaca perineurala se afla axoni acoperiti de celule Schwann şi de
elemente conjunctive, care constituie endonervul. Elementele conjunctive ale endonervului
constau din membranele bazale, care înconjoara tecile de celule Schwann. şi fibre de
reticulina care constituie împreuna aşa numitele teci Kay şi Retzius. Atat fibrele de
reticulina, cât şi membranele bazale ale endonervului, sunt sintetizate de celulele
Schwann.
Nervii stabilesc legături de comunicatie între centrii nervoşi şi organele de simt
sau organele efectoare (muschi, glande). Ei poseda fibre aferente şi eferente. care foc
legătura cu sistemul nervos central.
Fibrele aferente transporta informatiile obtinute din interiorul corpului sau din
mediul extern la centrii nervosi. Fibrele eferente transmit impulsurile de la sistemul nervos
central la organele efectoare aflate sub comanda acestor centri.
Nervii care poseda numai fibre senzoriale (aferente) sunt denumiti nervi
senzoriali ; cei alcatuiti numai din fibre care transmit impulsuri efectorii sunt denumiti
nervi motori. N umerosi nervi din organism au atat fibre motorii cat şi senzoriale
fiind denumiti nervi micsti ( acestia putand contine atat fibre mielinice cat si
amilienice ).

SISTEMUL LIMFOPOETIC
Sistemul limfopoetic cuprinde totalitatea organelor şi formaţiunilor la nivelul

cărora are loc formarea, dezvoltarea şi maturizarea limfocitelor, proces care poartă
numele de limfocitopoeză. Acest proces se desfăşoară în ţesutul limfatic (limfoid).
Componenta majoră a organelor hemolimfopoetice (OHLP) este tesutul limfatic;
el reprezintă substratul sistemului imunitar. Ţesutul limfatic este alcătuit din numeroase
tipuri celulare: limfocite, macrofage, plasmocite, celule reticulare şi celule prezentatoare
de antigene.
Celule ale ţesutului limfatic

Limfocitele sunt împărţite în 2 clase funcţionale: limfocitele B şi limfocitele T pe
baza învelişului celular, a modalităţii de răspuns imun pe care îl elaborează şi după locul
de formare.
Limfocitele B (Ls) reprezintă substratul imunitătii umorale. Ele exprimă pe
membrana celulară IgM şi IgD ca receptori pentru antigene specifice. Limfocitele B se
formează la nivelul măduvei hematogene (sau echivalente ale bursei Fabricius). Legarea
unui antigen (Ag) de anticorpii (Ac) de suprafaţă, detem1ină o transformare blastică a
limfocitelor B, urmată de diviziunea mitotică a acestor celule. Majoritatea celulelor
rezultate în urma diviziunii se diferenţiază în plasmocite (celule ce sintetizează anticorpi),
restul devenind limfocite B cu memorie. Celule cu memorie vor iniţia mult mai rapid un
răspuns imun la următorul contact cu acelaşi antigen. Pentru a elabora un răspuns imun
competent faţă de numeroase antigene, limfocitele B sunt asistate de limfocitele T.
Limfocitele T (LT) sunt responsabile pentru elaborarea răspunsului imun mediat
celular. Ele sunt produse în timus şi vor popula zonele T dependente din organele hemo
limfo-poetice periferice. Pe suprafaţa lor sunt prezenţi receptori pentru molecule
asemănătoare anticorpilor (dar nu pentru Ig). După contactul cu antigenul, limfocitele T
suferă de asemenea o transformare blastică urmată de proliferare. Ca urmare apar celule
efectoare şi celule T cu memorie.
În elaborarea răspunsului imun, LT sunt ajutate de macrofage. Există 3 tipuri de
LT efectoare: LT ajutăroare (helper) care susţin activitatea LB în iniţierea mecanismelor
de apărare faţă de anumite Ag (Ag T-dependente ); LT supresoare care modelează
amplitudinea răspunsului imun; LT citotoxice (killer) care recunosc şi distrug bacterii sau
celule infectate şi celule tumorale.
LT activate de prezenţa Ag, dar şi macrofagele produc şi eliberează limfokine -
molecule proteice care controlează multiplicarea şi proliferarea Ls şi LT, dar şi activitatea
macrofagică.
Macrofagele derivă din precursori medulari (monoblaşti) şi fac parte din sistemul
celular mononuclear fagocitar (denumit în trecut sistem reticulohistocitar). Macrofagele
sunt localizate în parenchimul organelor hemolimfopoetice, în ţesutul conjunctiv.
Activitatea macrofagelor intervine atât în imunitatea umorală, cât şi în cea celulară. Rolul
lor este acela de a fagocita parţial antigenele, potenţându-le astfel antigenitatea; sunt de
asemenea capabile să fagociteze complexe antigen-anticorp.

Plasmocitele se formează din LB activate de contactul cu Ag specifi . LB sufera o
transformare blastică, se formează imunoblastul care prolifereaza si se diferenţiaza in
plasmocit- celulă capabilă să producă un Ac specific şi - celulă_cu memorie. .
Plasmocitele sunt localizate în toate organele hemohmfopoetice, cu excepţia
timusului.
Celulele reticulare sunt celule dendritice, cu numeroase prelungiri citoplasmatice
care formează reţele tridimensionale în structura organelor hemolimfopoetice.
Celulele reticulare sunt clasificate în 2 categorii în funcţie de originea
embriologică şi în funcţie de localizare. Sunt descrise astfel:
- celule reticulare care formează stroma timusului, cu origine în endodermul embrionar.
Aceste celule nu sintetizează fibre de reticulina, de aceea stroma timusului este exclusiv
celulară.
- celule reticulare ce intră în alcătuirea stromei celorlalte organe hemolimfopoetice:
ganglion limfatic, splină, amigdale. Aceste celule derivă din mezoderm şi secretă
reticulină, alcătuind astfel o stromă citofibrilară pentru aceste organe.
Celule prezentatoare de antigene au rolul de a expune către limfocite zona din
Ag capabilă să inducă cel mai eficient răspuns imun.. Aceste celule sunt localizate în
ganglionii limfatici, splină (celule dendritice), în ficat (celule Kupffer), în dermul pielii
(celulele Langerhans).
Ţesutul limfatic
Tesutul limfatic este prezent în organism sub formă difuză (infiltraţii limfoide,
puncta limfoide), sub formă nodulară (foliculi limfatici) sau organizat în organe
hemolimfopoetice.
. Infiltratiile limfoide sunt reprezentate de pânze de limfocite şi alte tipuri celulare
localizate in corionul digestiv, respirator, genito-urinar şi canalele excretoare ale
glandelor.
Punctele limfoide au aceeaşi localizare ca şi infiltraţiile, dar populaţia celulară are
o organizare mai compacta.
Aceste acumulari de tesut limfatic nu sunt delimitate de o capsula si nu prezinta
limfangioarhitectonie proprie
Foliculul (nodulul) limfatic
- Foliculii limfatici sunt structure alcatuite din aglomerari de tesut limfatic de forma ovalara
cu aceeasi localizare ca si tesutul limfatic difuz , in plus ei formeaza placile Payer (grupari de
foliculi limfatici in portiunea distala a ileonului) si se regasesc ca unitati functionale ale
tuturor organelor hemolimfopoetice cu exceptia timusului.
Structura folicului limfatic cuprinde:
-stroma alcatuita dintr-o retea tridimensionala de fibre de reticulina si celule reticulare;
-parenchimul alcatuit din celule limfoide.
Din punct de vedere functional foliculii limfatici sunt clasificati in:
-Primari – parenchimul este alcatuit numai din limfocite mici care nu au venit in contact cu Ag; ei sunt
intalniti in structurile limfoide in viata intrauterine a individului, dar pot exista si in viata extrauterine,
inainte de a reactiona la actiunea antigenica fiind considerati foliculi inactivi.

- secundari - a căror populaţie celulară a venit în contact cu Ag care vor determina
diferenţierea centrului clar în zona centrală; reprezintă tipul predominant după naştere.
Sunt foliculi activi.
Din punct de vedere morfologic, în structura parenchimului foliculului secundar
se diferenţiază 2 zone distincte:
- zona periferică, apare întunecată pe preparatele microscopice şi este formată din
limfocite mici;
- centrul germinativ (clar), palid colorat şi care conţine limfoblaşti. Nucleii acestor celule
sunt hipocromi, având în structură cromatină laxă (eucromatină). Această zonă se
dezvoltă ca un răspuns la stimularea antigenică şi este prevăzută cu o proliferare rapidă,
indicând nivelul răspunsului imunologic. Centrul germinativ este un indicator
microscopic al răspunsului ţesutului limfatic la contactul cu Ag.
După felul cum sunt localizaţi, foliculii limfatici pot fi de 2 feluri:
- izolaţi - dispersaţi neuniform şi distanţaţi unul de altul, în corionul mucoasei digestive
şi respiratorii;
- agminaţi - grupaţi, alăturaţi unul de altul şi învecinndu-se prin periferia corticalelor
lor. Se găsesc în plăcile Peyer , apendice, amigdale, corticala limfoganglionilor.
Organele hemolimfopoetice
Organele hemolimfopoetice sunt clasificate în:

- organe centrale: reprezentate de timus şi măduva osoasă. În organele hemolimfopoetice
centrale, productia de LR şi respecitv LB se face independent de contractul cu Ag. Se
formează astfel precursori de LR şi LB care vor popula organele hemolimfopoetice
periferice.
- organe periferice: ganglioni limfatici, splina, amigdalele, plăcile Peyer şi toate
structurile limfoide din corionul mucoasei digestive şi respiratorii. În organele
hemolimfopoetice periferice productia de limfocite este Ag-dependentă şi asigură
formarea de celule imunocompetente angajate, care dezvoltă răspunsuri imune eficiente
faţă de Ag specifice.
Structurile limfoide timodependente (populate cu limfocite T) sunt:
- zona paracorticala din limfoganglioni,
- manşoanele limfoide periarteriale din splină,
- infiltratul limfoid difuz de la nivelul amigdalelor, plăcilor Peyer , structurilor limfoide
din corionul tubului digestiv.
Structurile limfoide burso-dependente (populate cu limfocite B) se găsesc peste
tot în organism, acolo unde există foliculi limfatici:
- Limfoganglionii - corticala superficială,
- Splina - corpusculii Malpighi,
- amigdale, plăci Peyer, apendicele ileo-cecal.

Timus
Este localizat în mediastin, anterior de vasele mari si este un organ bilobat. La nastere timusul
reprezinta cel mai mare organ limfoid (aprox 15g) si continua sa creasca pana la pubertate dupa care
incepe sa involueze fara a disparea complet.
La exterior timusul este delimitat de o capsula subtire alcatuita din tesut conjunctiv lax din care
se desprind septuri ce impart parenchimul in lobi si incomplete in lobuli
Unitatea morfologică şi funcţională a parenchimului timusulm este lobului timic
Lobulul timic este alcătuit din stromă şi parenchim.
Stroma lobulului timic este formată exclusiv din celulele epitelio-reticulare, de
origine endodermică, şi care nu produc fibre de reticulină. Stroma este un citoreticul.
Celulelor citoreticulului epitelial li se atribuie şi un rol în elaborarea hormonilor timici.
Parenchimul lobulului timic este împărţit în 2 zone

- zona corticală - apare întunecată pe preparatele microscopice în coloraţii uzuale. Este
populată cu limfocite mici (timocite), dar sunt prezente şi limfocite de talie mijlocie şi mare.
Timocitele sunt generate în zona periferică, subcapsulara , a corticalei, unde se întâlnesc cele
mai frecvente mitoze şi predomină elementele blastice. De aici, pe măsură ce se
maturează, elementele sunt împinse spre medulară
Celulele reticulare ale stromei formează o barieră între zona corticală şi ţesutul
conjunctiv al capsulei şi septurilor şi căptuşeşte capilarele corticale, participând la
formarea barierei timus-sânge. Bariera timus-sânge înconjoară timocitele în curs de
maturare şi realizează izolarea lobulului timic faţă de circulaţia sanguină, care
vehiculează substanţele antigenice. Prin aceasta, asigură formarea antigen-independentă a
timocitelor (limfocitele timice) şi este împiedicată implicarea timusului în reacţiile
imunitare.
Macrofagele, reduse ca număr, sunt răspândite în toată corticala, aglomerându-se
la limita cu medulara. Se disting cu dificultate de celulele reticulate stelate.
In corticala se mai pot găsi rare mastocite, ca şi celule reticulare interdigitate (care
contribuie la realizarea micromediului adecvat multiplicării şi diferenţierii limfocitelor
T).
- zona medulară - aflată în centrul lobulului apare clară în microscopia optică, datorită
prezenţei unui număr mare de celule reticulare stromale şi unui număr scăzut de
limfocite.
Timocitele sunt mici de forme neregulate cu citoplasma mai abundenta multe cu nucleu
picnotic.
Celulele stromale au aspect stelat cu numeroase tonofibrile citoplasmatice sau pot fi
mari, palide cu numeroase prelungiri continand granule si vacuole secretorii ce contin
hormoni timici ( timopoetina, timozina)
Populatia celulara mai cuprinde frecvente macrophage care fagociteaza elementele
involuate sau resturile rezultate din degradarea celulara.
Ocazional sunt prezente granulocite eozinofile mastocite.
In medulara sunt localizati corpusculii Hassal , structure de forma sferica (30-150
microni) alcatuite din celule reticulare cu dispozitie concentrica, suprapuse si un miez
hialin, acidofil. Numarul corpusculilor creste cu varsta iar miezul lor poate suferi procese

de calcificare. Functia acestora este necunoscuta. Sunt considerati in general ca structure
involutive ale stromei epiteliale dar se admite si o participare a lor in procesul imunitar.
Functiile timusului sunt : productia de LT, sistinerea imunitatii celulare, sinteza de
hormoni timici ( timopoetina, timozina) cu effect asupra intregului system imunitar, dar in
special pe proliferarea si diferentierea LT.
Ganglionul limfatic
Ganglionii limfatici sunt organe limfoide localizate pe traiectul vaselor limfatice,

principalele funcţii ale acestora fiind filtrarea limfei, îndepărtarea antigenelor ŞI
îmbogăţirea limfei cu anticorpi. . . w • •
La exterior ganglionul limfatic este delimitat de o capsulă conjunctiva ce trimite

septuri în interiorul organului care compartimentează incomplet parenchimul. Imediat sub
capsulă se află sinusul limfatic subscapular în care se deschid vasele aferente limfatice ce
pătrund prin faţa conexă a ganglionului.
Stroma ganglionului limfatic este citofibrilară fiind alcătuită din celule reticulare
şi fibre de reticulină ce formează o reţea tridimensională cu rol de suport pentru elementele
parenchimului. Stroma se poate evindenţia prin impregnare argentică.
Parenchimul este reprezentat de ţesutul limfoid, a cărui populaţie celulară liberă

cuprinde elemente mature şi în curs de maturare ale seriei limfocitare. Este structurat în 2
zone principale:
- zona corticală - localizată subscapular, are un aspect întunecat, compact, datorat
densităţii limfocitelor. Este formată din foliculi limfatici secundari (alcătuiţi în principal
din LB), dispuşi de obicei pe un singur rând, înconjuraţi de numeroase limfocite, celule
prezentatoare de Ag, macrofage, puţine plasmocite şi LT helper. Între foliculii limfatici
din corticală se află sinusurile limfatice perifoliculare.
- zona medulară este formată din cordoanele medulare - alcătuite din limfocite celule si
fibre reticulare stromale, plasmocite, macrofage - şi sinusurile limfatice medulare;.
localizate printre cordoanele celulare şi care sunt vase capilare limfatice. Ele converg si
formeaza vasele eferente limfatice care parasesc ganglionul prin hil.
. Între corticală si medulară se află zona paracorticală populată cu LT (zona
timodependenta), alături de care sunt prezente si alte tipuri celulare limfoide si elemente
ale stromei. Zona paracorticală este sediul venulelor postcapilare prin care LT parasesc
torentul circulator pentru a intra în parenchimul ganglionului limfatic.
Splina
Splina este cel mai voluminous organ limfoid si are o vascularizatie foarte bogata. Capsula
care delimiteaza la exterior organul este fomata din tesut conjunctiv dens si trimite septuri
conjunctivo vasculare in interiorul organului.

în capsulă, dar şi în septuri sunt prezenţi fibroblasti şi miocite care au
capacitatea de contracţie, prin aceasta putând elibera in circulaţie o cantitate apreciabila
de sânge.
Stroma splinei este citofibrilară, fiind alcătuită _din celule reticulare de origine
mezodermică şi fibre de reticulină, elemente ce sunt dispuse in reţea si conferă suport
elementelor parenchimului.
Parenchimul splenic prezintă 2 zone distincte:
- pulpa albă vizibilă pe secţiunile proaspete sub forma unor zone de culoare albă, este
alcătuită din 2 tipuri de structuri:
- tecile (manşoanele) limfatice periarteriolare reprezentate de pânze de LT localizate în
adventicea arteriolelor centrale - formează zona T-dependentă. Alături de limfocite
tinere, tecile mai conţin rare plasmocite şi macrofage, cu capacitate fagocitară mai mică
decât a celor din pulpa roşie, dispuse în ochiurile mici ale stromei din jurul arteriolelor
centrale.
- corpusculii splenici Malpighi ce înconjoară manşoanele periarteriolare şi au aspectul
unor foliculi limfatici secundari, prezentând centru germinativ şi fiind alcătuite în
principal din LB.
- pulpa roşie alcătuieşte majoritatea parenchimului splenic şi este formată din 2

componente:
- cordoanele Billroth (cordoane splenice) - sunt cordoane celulare scurte, ramificate,
anastomozate, fiind delimitate de capilare sinusoide. În structura cordoanelor Billroth
există limfocite, plasmocite, macrofage, celule dendritice şi elemente figurate ale
sângelui.
- sinusoidele splenice (sinusurile splenice) - sunt capilare sanguine cu lumenul larg,
neregulat şi perete discontinuu, ce determină apariţia unor spaţii între celulele endoteliale.
Celulele endoteliului sinusal, numite şi splenocite, au aspect endoteliform, fiind
aplatizate, fusiforme şi orientate în axul lung al capilarului. Spaţiile dintre celulele
endoteliale permit schimburi de molecule între cordoane şi sinusoide. Ele reprezintă locul
prin care macrofagele de la nivelul cordoanelor trimit prelungiri citoplasmatice în
lumenul sinusurilor, prin intermediul cărora pot capta diferite materiale (molecule, resturi
celulare) ce vor fi ulterior fagocitate. Circulaţia lentă a sângelui favorizează rolul de filtru
al splinei, sângele fiind purificat în sinusuri de elementele îmbătrânite (mai ales
eritrocite), de corpi străini.
Intre pulpa alba şi pulpa ros ie se delimitează aşa numita zona marginala formată
din sinusuri venoase si tesut limfoid. În această zonă sunt prezente numeroase macrofage
si celule dendritice (prezentatoare de antigene) care usigură concentrarea antigenelor
sanguine şi expunerea lor activităţii limfocitelor.
Structura splinei, ca şi relaţia dintre cele două pulpe, sunt dependente de distribuţia
vaselor si circulaţia sunguina. Pulpa albă este strâns legată de anumite ramuri

ale dispozitivului arterial, pe când cea roşie este legată de arborizaţia te rminală şi de sinusurile
venoase
Vascularizatia splinei
Artera splenica pătrunde prin hil, ramificându-se în 7-9 ramuri cu traiect initial
prin trabecule şi dau ramificaţii repartizate capsulei - arterele capsulare _şi trabeculelor-
arterele trabeculare; acestea părăsesc trabeculele şi dau naştere arteriolelor. In Jurul
acestor arteriole, ochiurile stromei se infiltrează cu limfocite timice; se organizează astfel tecile
limfoide periarteriale , timodependente, axate pe arteriole centrale.Acestea au un
endoteliu cuboidal sau prismatic şi se termină, după un anumit traiect , cu o formaţiune
limfoidă bursodependentă - folicul splenic sau corpuscul Malpighi - în care arteriola are
de regulă o poziţie excentrică - arteriola centrală foliculară. Arteriola centrală emite pe
tot traiectul colaterale care se capilarizează în pulpa albă, terminându -se la limita dintre
pulpa albă şi cea roşie, în zona marginală. Când arteriolele foliculare ajung la un calibru
de 30-40 microni, părăsesc foliculii şi pătrund în pulpa roşie, se ramifică în mai multe
ramuri subţiri, dispuse în buchet, numite artere penicilate. La rândul lor , fiecare din
acestea se ramifică în câteva capilare scurte, dar înainte de ramificare prezintă o îngroşare
fusiformă sau elipsoidă, formată dintr-o aglomerare de macrofage ce înconjoară
endoteliul, numită teaca Schweiger-Seide. De la art eriolele penicilate începe
microcirculaţia splinei, care urmează două căi: deschisa si inchisa .
Circulatia deschisă se realizează prin deschiderea capilarelor, provenite din
arteriolele penicilate, direct în ochiurile reticulului splenic , de unde sângele, urmând un flux
lent, trece în sinusurile venoase.
În circulatia închisă, sângele ajunge din capilare direct în sinusurile venoase. În
acest caz, sângele circulă mai repede, asigurând o mai bună oxigenare a organului.
Ariile situate între sinusurile venoase, prin care sângele urmează circulaţia
deschisă lentă, constituie cordoanele spenice Billroth. Pulpa roşie este astfel constituită
din populaţia celulară sanguină existentă în sinusurile venoase şi în cordoanele pulpare
Billroth.
Din sinusurile venoase, sângele trece prin capilare scurte, în vene trabeculare
care drenează în vene cu calibru din ce în ce mai mare, ce confluează în vena splenica
eferentă prin hil.
Vasele limfatice se găsesc numai în capsulă şi trabeculele mai groase conducând
limfa spre vase limfatice eferente
Functiile splinei includ filtrarea includ filtrarea sangelui, asigurata de populatia
celulara din zona marginala , limfopoeza si maturizarea functionala ale LB si a LT,
atragerea si distrugerea eritrocitelor imbatranite ( splina este denumite si cimitirul
hematiilor ) In conditii fiziologice cand maduva hematogena este afectata splina poate
prelua parte din functia de hematopoeza ca si ficatul si ganglionii limfatici.
Amigdalele
Sunt structure limfoide localizate in corionul mucoasei bucale si faringiene. Spre deosebire de
limfoganglioni amigdalele nu sunt localizate pe traiectul limfatic, nu au o stroma pur
citofibrilara si nu au o capsula propriu-zisa

În funcţie de localizarea lor ele sunt denumite: amigdale palatine, amigdale
faringiene, amigadale linguale şi amigdalele tubare. Împreună ele formează cercul
limfatic Waldeyer.
Din punct de vedere structural, amigdalele prezintă acelaşi plan general de

organizare: la exterior un epiteliu de acoperire (ex. stratificat pavimentos cu keratinizare
în cazul amigdalelor palatine, epiteliul pseudostratificat cilindric ciliat la nivelul
amigdalelor faringiene) ce prezintă numeroase invaginaţii în corionul subiacent, numite
cripte amigdaliene (la amigdala faringiană criptele sunt absente).
Corionul amigdalian, format din ţesut conjunctiv lax, este foarte bogat în ţesut
limfoid organizat sub formă de foliculi limfatici agminaţi.
O criptă amigdaliană împreună cu ţesutul limfatic adiacent formează un lobul
amigdalian. Limfocitele generate în foliculi trec în infiltratul perifolicular şi au tendinţa
de a migra spre suprafaţa epiteliului, traversând membrana bazală. Trecerea lor printre
celulele epiteliale duce, uneori, la o infiltrare importantă cu limfocite a epiteliului,
constituindu-se tecile sau pânzele limfoide intraepiteliale. Numărul de limfocite migrate
poate fi uneori foarte mare, încât epiteliul apare remaniat.

APARAT RESPIRATOR
Aparatul respirator este alcătuit din cei 2 plămâni şi căile aeriene. Aparatul
respirator îndeplineşte 3 funcţii principale: de conducere şi de filtrare a aerului şi asigură
schimbul de gaze respiratorii la nivelul alveolelor pulmonare.
Căile aeriene pot fi împărţite din punct de vedere funcţional în două zone: zona de
conducere (căi respiratorii superioare) - alcătuită din cavităfi nazale, nazofaringe şi
orofaringe, laringe, trahee, bronhii şi bronhiole, până la nivelul bronhiolelor terminale şi
zona respiratorie (căi respiratorii inferioare), în care au loc schimburile de gaze -
alcătuită din bronhiole respiratorii, duete alveolare, saci alveolari şi alveole.
Structura histologică a peretelui căilor respiratorii superioare (zona de conducere)
este alcătuită din 3 tunici concentrice: mucoasa, tunica fibromusculoelastică, adventice.
Mucoasa căilor aeriene superioare este tapetată cu un epiteliu pseudostratificat
cilindric ciliat cu celule caliciforme (epiteliu de tip respirator), de origine endodermică.
În structura epiteliului sunt mai multe tipuri celulare:
- celule cilindrice ciliate - sunt majoritare. La baza cililor din polul apical (aprox.
300/celulă), la nivelul corpusculilor bazali, există numeroase mitocondrii care produc
energia necesară mobilizării cililor. Aceştia au rolul de a capta particulele de praf din
aerul inspirat, iar prin mişcările lor coordonate să le îndepărteze din tractul respirator;
- celule caliciforme - apar în proporţie de 1 la 5 celule ciliate şi sunt în diverse
stadii de activitate sau de maturare. Ele sunt solidarizate cu celulele vecine prin bare
terminale şi prezintă la polul apical microvili scurti şi puţin numeroşi. Ele produc mucusul
ce acoperă întrega suprafaţă a epiteliului, formând un film protector în care se fixează
microrganisme şi particule fine de praf ce vor fi eliminate o dată cu acesta prin tuse sau
înghiţire;
- celule cu margine în perie - sunt de formă cilindrică , prezintă microvili în polul apical,
iar polul bazal este în contact cu terminaţiuni nervoase libere. Ele sunt considerate
receptori senzitivi;
- celule bazale - de talie mică, aşezate pe membrana bazală, nu ajung în lumen. Sunt
celule multipotente capabile să se transforme în celelalte tipuri celulare. Formează o
populaţie celulară de rezervă.
- celule cu granula/ii bazale - de dimensiuni reduse, au în citoplasmă granule secretorii
cu miez electronodens, asemănătoare celor din celulele secretoare de catecolamine
(celule neuro-endocrine). Aceste celule aparţin sistemului neuroendocrin difuz (Diffuse
Neuroendocrine System - DNES).
Corionul este format din ţesut conjunctiv lax bogat în fibre elatice şi conţine
glande cu secreţie mixtă sero-mucoasă.
Tunica fibromusculoelastică conţine fibre musculare netede si plăci
cartilaginoase înconjurate de un ţesut conjunctiv.
Adventicea este un ţesut conjuctiv lax, de solidarizare cu ţesuturile înconjurătoare.
Cavităţile nazale
Cavităţile nazale sunt separate între ele de septul nazal. Fiecare cavitate nazală
prezintă anterior un - vestibul, iar superior -fosa nazală.

Vestibulul comunică cu exteriorul prin orificiul narinar. Septul nazal şi pereţii
vestibulului sunt formaţi din cartilaj hialin, iar epiteliul este o continuare a epidermului.
El conţine numeroase glande sebacee, sudoripare şi peri scurţi şi groşi - vibrize. Epiteliul
devine stratificat pavimentos fără keratinizare şi apoi de tip respirator, în apropierea
foselor nazale.
Fosele Nazale, localizate posterior şi superior de vestibul, sunt tapetate de epiteliu de
tip respirator. Corionul conţine glande mucoase şi plexuri venoase. Peretele lateral al fosei
nazale este fomrat din conca nazală - ţesut osos cu relief neregulat ce determină turbulenţe şi
scăderea vitezei de circulaţie a aerului inspirat, permiţând încălzirea şi umidifierea acestuia.
Planşeul foselor nazale este tapetat de epiteliul olfactiv.
Sinusurile paranazale sunt cavităţi din osul frontal, maxilar, etmoid şi sfenoid,
acoperite de epiteliu de tip respirator, cu rare celule caliciforme. Sinusurile se deschid în
fosele nazale prin mici orificii protejate de conca nazală.
Nazofaringele este segmentul faringian localizat superior de palatul moale al

cavităţii bucale. El face legătura - anterior cu fosele nazale şi - posterior cu orofaringele.
Pereţii săi au un schelet osos şi muscular, acoperit de epiteliu respirator.
Laringele
Laringele se interpune între orofaringe şi trahee. În timpul deglutiţiei este închis
de epiglotă. Peretele laringelui are un schelet musculo-cartilaginos.
Mucoasa laringiană prezintă imediat sub epiglotă 2 falduri laterale:
- poţiunea superioară a acestor falduri formează corzile vocale false. Sunt acoperite de
epiteliu respirator, iar corionul este prevăzut cu glande de tip seros ce se deschid la
graniţa dintre corzile vocale false şi cele adevărate
- porţiunea inferioară a faldurilor mucoasei formează corzile vocale adevărate şi este
tapetată de epiteliu stratificat pavimentos fără keratinizare.
Corionul este constituit dintr-un ţesut conjunctiv lax, la suprafaţă, şi dens, în zona
profundă. Este bine vascularizat, conţine glande sero-mucoase şi formatiuni limfoide, ce
lipsesc la nivelul corzilor vocale.
Fiecare coardă vocală adevărată are două componente: ligamentul vocal, format
din fibre elastice cu orientare antero-posterioară şi muşchiul vocal, alcătuit dintr-un
mănunchi de fibre musculare striate cu dispoziţie paralelă cu a ligamentului.
Muşchiul vocal controlează tensiunea în corzi, în timp ce restul muşchilor
laringelui controlează diametrul lumenului. La trecerea aerului prin laringe, corzile
vocale vibrează, iar prin contracţia muşchilor laringieni se obţin sunete de diferite
frecvenţe (înălţimi).
Tunica fibrocartilaginoasă este situată sub mucoasă, conţinând mai multe piese
cartilaginoase, cu rolul de a ţine deschise în permanenţă căile respiratorii. Cartilajele
laringiene sunt de două feluri: cartilaje mari de tip hialin - cartilajul tiroid , cricoid şi
cartilajele pereche aritenoide (vârfurile aritenoidelor sunt alcătuite din cartilaj elastic) şi
cartilaje mici, elastice - cartilajele cuneiforme şi corniculate. Cartilajul epiglotic este un
cartilaj mare de tip elastic. Epiglota este tapetată de epiteliu de tip bucal pe faţa orientată
spre cavitatea bucală si de epiteliu de tip respirator către laringe.

Adventicea este formată din ţesut conjunctiv lax şi se găseşte la exteriorul peretelui
laringian.
Traheea
Traheea este un organ tubular de aproximativ 10 cm lungime, care face legătura
între laringe şi bronhii. Structura traheei, constituită din mucoasă sau tunica internă,
fibromusculoelastica sau tunica mijlocie, adventicea sau tunica externă, permite acesteia
să se dilate şi să se alungească în inspiraţie şi îi permite revenirea la dimensiunile iniţiale
în expiraţie.
Mucoasa este tapetată de un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat cu numeroase
celule caliciforme, aşezat pe o membrană bazală groasă. Epiteliul conţine şi celelalte tipuri
celulare descrise la "Căile respiratorii superioare". Corionul conţine glande sero
mucoase.
Fibromusculoelastica este caracterizată de prezenţa a 16-20 de cartilaje hialine
circulare, incomplete, deschise posterior, ce formează scheletul traheal. Inelele traheale
sunt tapetate de pericondru. Marginile libere ale cartilajelor traheale sunt unite prin benzi
de ţesut muscular neted . - muşchiul traheal, care prin contracţie reduce diametrul
lumenului traheei şi creşte presiunea aerului în timpul tusei.
Adventicea este un ţesut conjunctiv lax, ce solidarizează traheea de ţesuturile de
vecinătate şi se continuă cu ţesutul mediastinal.
Bronhiile
Arborele bronşic începe cu ramificarea traheei în cele două bronhii principale
(dreaptă şi stângă) ce pătrund în plămân prin hil. Ele continuă să se ramifice şi formează:
bronhiile secundare (lobare) bronhii terţiare (segmentare) bronhiole. Fiecare
bronhiolă dă naştere la 5-7 bronhiole terminale - ce reprezintă ultimele pasaje ce aparţin
componentei de conducere a arborelui bronşic. Bronhiolele terminale se ramifică în 2 sau
mai multe bronhiole respiratorii, care au în peretele lor alveole şi care reprezintă pasajele
iniţiale ale componentei respiratorii a arborelui respirator.
Din punct de vedere histologic, bronhiile au o structură asemănătoare cu cea a
traheei.
Bronhiile principale sunt caracterizate microscopic prin prezenţa unor inele de
cartilaj hialin complete în tunica medie. De asemenea, ţesutul muscular neted formează
inele complete în jurul lumenului.
Bronhiile secundare (lobare) sunt în număr de 3 pentru plămânul drept şi două
pentru plămânul stâng. În peretele lor cartilajul hialin nu mai formează inele, ci se găseşte
sub formă de plăci (fragmente) între care se atlă ţesut conjunctiv şi benzi de fibre
musculare netede.
Bronhiile terţiare (segmentare) sunt în număr de 10 pentru plămfoml drept şi 8
pentru cel stâng. Histologic prezintă un diametru mai mic decât bronhiile secundare, dar
structura generală a peretelui este similară cu a acestoru.
Bronhiolele sunt ramificaţii ce pătrund în lobulii pulmonari. Diametrul lor nu
depăşeşte 1 mm. Epiteliul de acoperire în bronhiolele mari este de tip respirator, dar se

transformă treptat în epiteliu simplu cilindric ciliat fără celule caliciforme, apoi în
epiteliu simplu cubic. În tunica mţjlocie lipsesc plicile de cartilaj hialin şi glandele,
componentele principale rămân fibrele musculare netede. Adventicea este foarte subţire.
În bronhiolele terminale epiteliul simplu cubic include, alături de celule ciliate,
celule cu margine în perie şi celulele cu granulaţii bazale şi celule specializate numite
celule Clara. Ele sunt celule alungite, capabile de secreţie seroasă. Produsul de secreţie
este un agent tensioactiv de natură lipoproteică ce previne colabarea lumenului bronhiolei
terminale în timpul expiraţiei. O bronhiolă terminală împreună cu parenchimul pulmonar
pe care îl deserveşte formează acinul pulmonar. Bronhiolele terminale se ramifică şi
formează 2 sau mai multe bronhiole respiratorii, cu care începe porţiunea respiratorie a
arborelui bronşic.
Bronhiolele respiratorii au un epiteliu simplu cubic cu cili puţini sau absenţi, iar
peretele lor este întrerupt de dilataţii sacciforme - alveolele pulmonare.
Bronhiolele respiratorii se divid în 2-11 canale alveolare, din care rezultă duetele
alveolare. Peretele lor este ocupat aproape în întregime de alveole pulmonare. Porţiunea
distală a duetelor se numeşte atriu.
Alveolele pulmonare
Alveolele pulmonare apar sub forma unor dilataţii cu diametru de aprox. 200µm.
Sunt separate una de cealaltă prin septul interalveolar. Ele se deschid fie în sacii sau
canalele alveolare, fie în bronşiola respirntorie.
Peretele alveolei pulmonare este acoperit de un epiteliu simplu pavimentos în care
se disting mai multe tipuri celulare:
- pneumocitele de tip I - sunt celule pavimentoase şi formează aprox. 97% din
populaţia celulară alveolară. Sunt ataşate unele de celelalte şi de alte tipuri celulare prin
desmozomi şi joncţiuni de tip zonula occludens. Prezintă nuclei turtiţi şi emit văluri
citoplasmatice subţiri, care acoperă cea mai mare parte a pereţilor alveolari, inclusiv
capilarele sanguine. Citoplasma celulelor, cu o grosime de 0,2µ, este puţin diferenţiată,
cu vezicule de micropinocitoză atât la polul bazal, cât şi la cel apical.
- pneumocitele de tip II - sunt celule cubice dispuse către colţurile septurilor
interalveolare. Sunt celule secretorii care au în citoplasmă granulaţii cu aspect lamelar.
Acestea prezintă un bogat conţinut în fosfolipide, numeroase hidrolaze acide (fosfataza
acidă, aril-sulfataza, -glucuronidaza). La ME se observă că aceste celule sunt situate pe
membrana bazală şi prezintă la polul apical scurte microvilozităţi. Citoplasma este bogată
în mitocondrii şi posedă un aparat Golgi evident, precum şi un abundent reticul
endoplasmic şi numeroşi ribozomi liberi.
Produsul lor de secreţie este surfactantul pulmonar, în structura căruia se găsesc
proteine şi fosfolipide (fosfatidilcolină, dipalmitoil-fosfatidilcolină, fosfoglicerol,
colesterol, proteine, mucopolizaharide). El reduce tensiunea superficială şi previne
colabarea alveolelor, mai ales în timpul expiraţiei (rol atelectatic). Alte roluri ale
surfactantului pulmonar sunt: facilitarea schimbului de gaze; asigurarea suportului
pentru mişcările amoeboide ale macrofagelor alveolare; rol bactericid.
Printre celulele epiteliului alveolar se mai găsesc şi celule cu margine în perie,
celule cu granulaţii bazale şi macrofage alveolare.
lnterstitiul alveolar care formează peretele alveolei şi septul interalveolar este
alcătuit dintr-o lamă fină de ţesut conjunctiv. Tesutul conjunctiv interstiţial este format

din - celule: fibroblaste, mastocite, macrofage, leucocite, - fibre fine de colagen şi multe
fibre elastice şi - substanţă fundamentală. În interstiţiu este prezentă o reţea extinsă de
capilare sanguine de tip continuu.
Schimburile de gaze au loc prin bariera aer-sânge ce are o grosime de aprox. O,1-
1,5 µm şi care este alcătuită din:
- surfactant
- citoplasma pneumocitelor de tip I
- membranele bazale fuzionate ale epiteliului alveolar şi capilarelor sanguine
- citoplasma celulelor endoteliale din capilarele interstiţiale.
Septurile interalveolare pot fi întrerupte de pori alveolari care fac posibilă
comunicarea între alveolele vecine şi egalizează în acest fel presiunea aerului în
parenchimul pulmonar şi previn atelectazia (colabarea) plămânului în cazul obstrucţiei
unei bronhii secundare. Aceşti pori au însă şi un rol negativ, datorită faptului că permit
difuzarea procesului infecţios de la o alveolă la alta în pneumoniile infecţioase, ca de
altfel şi diseminarea celulelor canceroase.
Pleura
Pleura este o membrană seroasă ce tapeteaza cavităţile în care se află plămânii. Ea
este alcătuită din două foiţe:
- foita internă sau viscerală care tapetează plamanul
- foita externă sau parietală care căptuşeşte cavitatea toracică
Ambele foiţe pleurale sunt acoperite de un epiteliu simplu pavimentos -
mezoteliu, aşezat pe o membrană bazală ce îl separă de ţesutul conjunctiv subţire,
subiacent. Între cele două foiţe pleurale se delimitează un spaţiu - cavitatea pleurală.
În mod normal, în cavitatea pleurală există o cantitate redusă de lichid ce permite
mişcările respiratorii fără o forţă de frecare mare. În condiţii patologice, în cavitatea
pleurală se poate acumula o cantitate mare de lichid - pleurezie - sau de aer -
pneumotorax, manifestări ce restricţionează dramatic funcţia respiratorie.

TUBUL DIGESTIV SUPRADIAFRAGMATIC
Sistemul digestiv reprezintă o interfaţă între organism şi mediul înconjurător şi

îndeplineşte numeroase funcţii:
• funcţia de barieră de protecţie împotriva intrării substanţelor nocive, a antigenelor
şi organismelor patogene
• funcţia imunologică, de apărare prin ţesutul limfatic şi populaţia celulară
specializată (limfocite, plasmocite, macrofage)
• funcţie de secreţie, atât exocrină (enzime digestive, acid clorhidric, mucus), cât şi
endocrină
• funcţie de absorbţie a pricipiilor active şi a substraturilor metabolice esenţiale în
fiziologia organismului.
Sistemul digestiv include următoarele componente:
1. cavitatea bucală (buze, limba, dinţii)
2. tubul digestiv propriu-zis (esofag, stomac, intestin)
3. glande asociate tubului digestiv (glande salivare, pancreas, ficat, vezicula biliară)
Cavitatea bucală
Cavitatea bucală reprezintă primul segment al tubului digestiv. Este delimitată
anterior de buze şi dinţi, iar posterior se continuă cu orofaringele; lateral - se află dinţii şi
obrajii, superior - palatul dur şi palatul moale, iar inferior - limba şi baza cavităţii bucale.
Structura histologică a cavităţii bucale cuprinde: mucoasa, submucoasa şi un strat
muscular sau osos.
Mucoasa care tapetează buzele, faţa internă a obrajilor, faţa inferioară a limbii şi
palatal moale se numeşte mucoasă nemasticatorie. Ea este acoperită de un epiteliu
stratificat pavimentos fără keratinizare, aşezat pe o membrană bazală sub care se află
corionul.
Corionul este un ţesut conjunctiv lax bogat vascularizat şi inervat şi care conţine
mici glande salivare mixte şi infiltraţii limfoide.
Corionul superficial este alcătuit din ţesut conjunctiv tânăr bogat în celule, unele
incomplet diferenţiate, substanţă fundamentală şi o delicată reţea de fibre conjunctiv e
Prezintă numeroase papile, se numeşte şi corion papilar.
Corionul profund este format dintr-un ţesut conjunctiv dens neordonat, bogat în
fibre colagene şi puţine fibre elastice. În unele zone ca: gingia, bolta palatină corionul
aderă la periostul osului subiacent, iar în alte zone: buze, limbă se continuă cu ţesutul
conjunctiv interfascicular al musculaturii subiacente.
Mucoasa masticatorie acoperă gingia şi palatul dur. Ea este adaptată pentru
funcţia de masticaţie şi frecare, caracterizându-se printr-un epiteliu pavimentos stratificat
gros, unde celulele din zona superficială a epiteliului se pot încărca cu keratohialină şi
suferă o falsă keratinzare; crestele epiteliale interpapilare sunt adânci şi ramificate, fapt
ce asigură o aderenţă fermă a mucoasei pe planurile profunde subjacente.
Submucoasa este un ţesut conjunctiv mai fibros decât corionul, conţine vase de
sânge, limfatice, terminaţiuni nervoase, glande salivare mici şi infiltraţii limfoide.
Stratul muscular este localizat subiacent submucoasei de la nivelul buzelor,
obrajilor, părţii inferioare a cavităţii bucale, orofaringelui şi palatului moale unde acest
strat prezintă o extensie inferioară – uvula. La nivelul gingiei şi palatului dur submucoasa
este aşezată pe un plan dur, osos.
Buzele
Sunt reprezentate de două pliuri musculo-membranoase care delimitează anterior
cavitatea bucală. Fiecare buză prezintă două feţe:
- faţa externă – acoperită de tegument prevăzut cu glande sebacee, sudoripare şi foliculi
piloşi. Dermul este bogat în fibre elastice şi terminaţiuni nervoase libere. Papilele
dermice de la acest nivel conţin o reţea bogată de capilare sanguine.
- faţa internă - este tapetată de mucoasă de tip bucal în corionul căreia sunt prezente
glande salivare mixte numite glande labiale.
Roşul buzelor este o zonă de tranziţie între cele două feţe şi este o caracteristică a
speciei umane. Epiteliul de acoperire este transparent şi este de tip stratificat pavimentos
cu keratinizare, culoarea caracteristică a acestei zone este dată de reflectarea culorii
sângelui din capilarele aflate în dermul papilar subjacent. Roşul buzelor nu prezintă
glande sudoripare şi nici foliculi piloşi.
Zona centrală a buzelor este formată din ţesut muscular striat – muşchiul
orbicular al buzelor. Fibrele musculare sunt solidarizate prin septuri de ţesut conjunctiv
bogat vascularizat şi inervat.
Limba
Limba este un organ alcătuit dintr-o masă musculară striată acoperită de o
membrană mucoasă. Submucoasa lipseşte pe aproape întrega suprafaţă a limbii.
Mucoasa linguală de pe suprafaţa dorsală a limbii poate fi considerată o mucoasă
specializată, deoarece în structura sa sunt prezenţi mugurii gustativi – segmentele
periferice ale analizatorului gustativ. Mucoasa este acoperită de epiteliu de tip bucal, iar
în 2/3 anterioare ale limbii este prevăzută cu papile linguale (gustative). Acestea sunt de
4 tipuri:
- papile filiforme – sunt cele mai numeroase, dar nu au în structura lor muguri gustativi
- papile fungiforme (în formă de ciupercă) – cu apex dilatat şi bază îngustă. Mugurii
gustativi sunt prezenţi în partea lor superioară
- papile circumvalate – sunt în număr mic (7-12), localizate anterior de V-ul lingual şi
sunt înconjurate de un şanţ în care se deschid canalele excretorii ale glandelor seroase ale
lui Ebner. Prezintă numeroşi muguri gustativi, atât pe suprafaţă, cât şi pe versanţii
laterali.
- papilele foliate – au numeroşi muguri gustativi, dar sunt foarte slab dezvoltate la adult.
Ele sunt relativ uşor de recunoscut la copii.
În corionul mucoasei linguale de la rădăcina limbii sunt prezente amigdalele
linguale.
Mucoasa linguală de pe faţa inferioară a limbii este netedă, lipsită de papile
linguale, are un corion mai lax care conţine glande salivare mici.
Musculatura limbii este constituită din muşchi striaţi, în interstiţiile cărora se pot
găsi grupuri mici de glande salivare mixte şi microganglioni nervoşi. Pe faţa dorsală,
mucoasa este aderentă de planul muscular. Pe faţa inferioară (ventrală) corionul mucoasei
se continuă cu un ţesut conjunctiv lax, cu numeroase fibre elastice. Acest ţesut conjunctiv
lax se continuă cu interstiţiile conjunctive ale fascicolelor musculare.
Fig. 51 Limba
Dinţii
La om există două tipuri de dentiţie: dentiţia temporară ce cuprinde 20 de dinţi şi
dentitia permanentă (a adultului) cu 32 de dinţi. Dinţii sunt aşezaţi pe maxilarul superior
şi inferior. Fiecare maxilar poate fi împărţit în 2 jumatăţi identice în ceea ce priveste tipul
dinţilor prezenţi. Astfel, pe fiecare jumătate de maxilar se află 8 dinţi şi anume: 2 incisivi,
1 canin, 2 premolari şi 3 molari. Acesta reprezinta formula dentară a adultului.
Din punct de vedere anatomic dintelui i se descriu:
- coroana – porţiunea vizibilă, localizată deasupra gingiei. La exterior este acoperită de
smalţ sub care se află dentina.
- rădăcina – partea invizibilă, localizată sub nivelul gingiei, inclavată în alveola dentară.
Poate fi unică (incisiv), sau pot fi 2-3 rădăcini pentru un dinte (molar). La vârful rădăcinii
se află un orificiu – foramen apical – care permite accesul în şi dinspre dinte a vaselor de
sânge, limfaticelor şi terminaţiunilor nervoase. Rădăcina este acoperită la exterior de
cement sub care se afla dentina.
- coletul dentar se află la joncţiunea dintre coroană şi rădăcină. Este locul în care smalţul
se continuă cu cementul.
- cavitatea pulpară – este zona centrală a dintelui care ocupă cea mai mare parte a
rădăcinii, dar care se extinde şi la nivelul coroanei. În acest spaţiu se află un ţesut
conjunctiv lax – pulpa dintelui care adăposteşte vase de sânge şi fibre nervoase.
Ţesuturile dure ce acoperă dintele sunt: dentina, smalţul şi cementul.
Dentina este un ţesut mineralizat cu procent de calcificare mai mare decât al
osului (70%) şi care înconjoară cavitatea pulpară atât la nivelul coroanei, cât şi la nivelul
rădăcinii dintelui. Celulele responsabile de producerea dentinei se numesc odontoblaste.
Ele sunt aşezate pe un singur rând, în jurul cavităţii pulpare. Odontoblastele au la polul
apical o prelungire lungă – proces odontoblastic sau fibrele lui Tomes, care se extind în
matricea dentinei în canaliculii dentinali. Prezenţa canaliculilor determină aspectul
microscopic striat al dentinei. Componenta organică a matricei dentinale (dentina
intercanaliculară) este reprezentată de fibre de colagen tip I şi glicozaminoglicani.
Depunerea de calciu se face în ochiurile reţelei fibrilare, cristalele de hidroxiapatită fiind
situate de-a lungul fibrelor colagene. Odată cu realizarea calcifierii, sub influenţa
fosfatazei alcaline, predentina (secretată de odontoblaste) se transformă în dentină.
Dentina este un ţesut avascular, nutriţia se face prin intermediul unui lichid numit limfa
dentară, prezentă în canaliculele dentinale.
Smalţul este cel mai dur ţesut din organism, având un grad de mineralizare de
aprox. 95%. El acoperă dentina la nivelul coroanei. Celulele care sintetizează matricea
smalţului se numesc ameloblaste. Aceste celule degenerează şi dispar înainte ca dintele
să erupă în cavitatea bucală. De aceea smalţul nu se poate reface dacă a fost distrus din
diferite cauze (ex. carii dentare). Este un ţesut acelular şi avascular şi nu conţine terminaţii
nervoase. Componenta organică a matricei nu conţine colagen. Ea este reprezentată de 2 clase
particulare de proteine, cu rol în organizarea componentei minerale. Pe suprafaţa dintelui,
smalţul se prezintă sub două forme, în funcţie de orientarea cristalelor de hidroxiapatită:
fie sub formă de prisme adamantine, fie sub formă de matrice interprismatică.
Cementul este un ţesut cu grad de mineralizare apropiat de cel al osului şi care
acoperă dentina la nivelul rădăcinii dintelui. La fel ca şi în cazul osului, celulele care
produc matricea - cementocite – sunt localizate în spaţii asemănătoare lacunelor din
ţesutul osos, iar prelungirile lor citoplasmatice numeroase sunt adăpostite de canaliculi.
Acest cement se numeşte cement celular şi este localizat la periferia rădăcinii dintelui.
Există şi zone de cement lipsite de celule, dar bogate în fibre de colagen – cement
fibrilar, localizat în zona centrală a rădăcinii. Acest ţesut poate fi sintetizat sau resorbit,
în funcţie de forţele ce se exercită asupra sa. Cementul este locul pe care se ancorează un
capăt al ligamentului alveolo-dentar (periodonţiu), celălalt fiind prins în ţesutul osos al
alveolei dentare, asigurând astfel stabilitatea dinţilor.
Fig. 52 Dinte
Faringele
Faringele este un organ tubular ce formează un pasaj comun pentru aparatul
digestiv şi aparatul respirator. Porţiunea superioară a acestui organ este localizată
deasupra nivelului palatului moale, comunică anterior cu cavităţile nazale, este tapetată
de un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat de tip respirator şi are rolul de a direcţiona
aerul spre căile respiratorii. Porţiunea inferioară a faringelui (orofaringe) face legătura
între cavitatea bucală şi esofag şi este situată sub nivelul palatului moale. Epiteliul ce
acopera această zonă este stratificat pavimentos fără keratinizare. Corionul conţine
glande mucoase , amigdalele palatine şi faringiene. Planul muscular subjacent formează
muşchii constrictori şi muşchii longitudinali ai faringelui. În timpul deglutiţiei epiglota se
închide, iar bolul alimentar este direcţionat către esofag, împiedicându-se trecerea sa
către laringe.
Esofagul
Esofagul este un organ tubular care face legătura între faringe şi stomac.
Structura histologică a peretelui esofagian respectă planul general de organizare al
peretelui tubului digestiv şi care cuprinde 4 tunici concentrice, şi anume:
- mucoasa
- submucoasa
- musculara externă
- adventice sau seroasă
Mucoasa esofagiană are un epiteliu de acoperire pavimentos stratificat fără
keratinizare. Corionul este un ţesut conjunctiv lax, vascularizat şi care conţine glande
tubulare ramificate cu secreţie mucoasă, asemănătoare celor din regiunea cardială a
stomacului, numite glande cardiale. Musculara mucoasei este alcătuită din fibre
musculare netede dispuse într-un singur plan longitudinal în 2/3 superioare, iar în 1/3
inferioară se constituie şi un al doilea plan intern, cu orientare circulară a fibrelor.
Submucoasa este un ţesut conjunctiv lax ce conţine vase de sânge de calibru mai
mare şi glande esofagiene. Acestea sunt glande tubulare ramificate cu secreţie mucoasă şi
care se deschid printr-un duct excretor dilatat (cisterna Schaffer) în lumenul esofagului.
Fibrele nervoase existente la acest nivel se organizează în plexul lui Meissner.
Musculara externă este alcătuită din fibre musculare striate în 1/3 superioară a
esofagului, fibre musculare netede în 1/3 inferioară, iar în cea mijlocie sunt prezente
ambele tipuri de fibre. Plexul nervos al lui Auerbach asigură inervaţia acestei zone.
Adventicea acoperă aproape întreaga lungime a esofagului, cu excepţia zonei
cuprinse între diafragmă şi stomac, unde se află seroasa peritoneală.
Fig. 53 Esofag
TUBUL DIGESTIV SUBDIAFRAGMATIC
Stomacul
Stomacul este un segment dilatat al tubului digestiv în care alimentele sunt
depozitate temporar şi transformate prin prezenţa secreţiilor gastrice (mucus, HCl,
enzime) în chim gastric.
Peretele gastric urmăreşte histologic acelaşi plan de organizare ca şi restul tubului
digestiv:
- mucoasa
- submucoasa
- musculara externă
- seroasă
Mucoasa gastrică are un epiteliu simplu monomorf alcătuit exclusiv din celule
secretoare de mucus. Ele sunt dispuse pe un singur rând şi acoperă întreaga suprafaţă
gastrică, extinzându-se şi în profunzimea criptelor gastrice. Celulele au formă columnară
sau prismatică înaltă. Nucleul este situat în 1/3 bazală şi are aspect rotund sau ovalar.
Citoplasma perinucleară este bazofilă, datorită organitelor localizate la acest nivel:
ribozomi liberi şi ataşaţi reticulului endoplasmic. Complexul Golgi ocupă o poziţie
supranucleară. Citoplasma apicală are aspect vacuolat, datorat granulelor de mucus for-
mate la nivelul aparatului Golgi şi eliberate apoi în porţiunea superioară a celulei. Mu-
cusul secretat de celulele epiteliului gastric are caractere biochimice diferite de cel produs
în celulele caliciforme intestinale. Astfel: dă reacţie pozitivă cu reactivul Schiff (PAS +),
ca şi cu albastru de toluidină (mucusul este reprezentat de molecule glicoproteice cu
caracter neutru, electronegativ). Reacţiile cu alţi coloranţi specifici pentru mucus sunt
negative (ex. albastru alcian). Nu precipită cu acid acetic. Celulele mucigene eliberează
conţinutul la suprafaţa epiteliului prin exocitoză şi în mod continuu. Mucusul va forma un
film protector, cu grosimea de aproximativ 1mm, împotriva acidităţii sucului gastric
rezultat din secreţia glandulară. Anumite substanţe, precum acidul acetilsalicilic
(aspirina), pot degrada învelişul mucos protector, fapt care duce la apariţia ulceraţiilor
mucoasei gastrice. Membrana plasmatică a celulelor de suprafaţă este prevăzută la polul
apical cu microvili scurţi, puţin numeroşi. Durata de viaţă a celulelor gastrice de
suprafaţă este foarte scurtă, ele eliminându-se continuu în lumenul organului. Turnover-ul
foarte rapid face ca întreaga populaţie celulară să se reînnoiască la 2-3 zile.
Epiteliul se invaginează în corionul subjacent şi formează criptele gastrice la baza
cărora se deschid glandele gastrice. Raportul lungimilor criptă/glandă este de 1/3 în
regiunea cardială şi de 3/1 în regiunea pilorică şi poate fi folosit ca indicator microscopic
în diagnosticul diferenţial al celor două zone.
Corionul gastric este un ţesut conjunctiv lax care conţine vase de sânge şi
limfatice de calibru mic, infiltraţii şi chiar foliculi limfatici şi numeroase glande.
Glandele gastrice sunt de tip tubular simple sau ramificate, au baza sinuoasă, mai
ales în zona pilorică. Populaţia celulară glandulară este polimorfă şi se poate clasifica în
două categorii:
- celule cu secreţie exocrină
- celule cu secreţie endocrină
Celulele exocrine sunt:
1. celule mucoase ale gâtului glandei (auxiliare, ale gâtului glandei, mucoide). Sunt celule de
dimensiuni mici, localizate la gâtul glandelor. Au un nucleu turtit, dispus bazal. Este
înconjurat de o citoplasmă bazofilă, ce adăposteşte un RER bine dezvoltat şi un complex
Golgi localizat supranuclear. Porţiunea apicală conţine granule secretorii mucigene, de
formă sferică, electronodense. Ele conţin un mucus acid (spre deosebire de cel neutru al
celulelor de suprafaţă), care prezintă reacţie PAS+, şi care se colorează intens cu
mucicarmin şi mucihematină, fapt ce îl diferenţiază de mucusul de suprafaţă neutru.
Membrana plasmatică apicală este prevăzută cu microvili scurţi, acoperiţi de glicocalix.
Celulele auxiliare ale gâtului glandei nu prezintă mitoze.
2. celule parietale (oxintice, delomorfe) – sunt voluminoase, localizate către gâtul
glandei. Ele sintetizează HCl şi factorul intrinsec. Forma celulelor parietale este sferică
sau piramidală, iar citoplasma este acidofilă. Nucleul este rotund, situat central sau în 1/3
bazală a celulei. Uneori pot exista 2 nuclei. Organitele celulare cel mai bine reprezentate
sunt mitocondriile. Ele sunt numeroase, au creste proeminente, dovadă a faptului că
funcţia celulară necesită energie importantă. Aparatul Golgi este bine dezvoltat, sub
formă de reţea sub- sau perinucleară.
O caracteristică a acestor celule se referă la membrana celulară. Ea este prevăzută
cu microvili şi trimite numeroase invaginări spre interiorul celulei, realizând astfel un
adevărat sistem de canaliculi intracelulari. Acest sistem nu este detectabil pe preparate
obişnuite; este vizibil cu ajutorul ME, iar analiza chimică a evidenţiat în interiorul
sistemului canalicular un pH extrem de scăzut, în condiţiile în care citoplasma celulară
rămâne neutră. Sistemul canalicular intracelular (dependent de membrana plasmatică) se
află în strânsă legătură cu organite de tip microtubuli şi vezicule localizate în citoplasma
apicală, cu care fuzionează. Împreună, ele reprezintă locul unde se sintetizează HCl,
pornind de la ionii de H+ şi Cl- secretaţi în lumenul canaliculilor (extracelular) prin
transport activ. Secreţia de HCl sterilizează conţinutul lumenului gastric. Ea este
stimulată de histamină şi gastrină.
Factorul intrinsec este o glicoproteină necesară în procesul de absorbţie al
vitaminei B12. Absenţa sa conduce la tulburări ale eritropoezei şi la apariţia anemiei
pernicioase.
3. celulele principale (zimogene, adelomorfe) – sunt localizate predominant la baza
glandei. Sunt celule mai numeroase şi au formă cuboidală sau piramidală joasă. Au
nucleul este rotund, situat bazal (pot exista 2 nuclei). Citoplasma adiacentă prezintă
bazofilie intensă, datorată organitelor de tip ribosomi, RER şi aparat Golgi. Mitocondriile
sunt de asemenea prezente. În zona apicală sunt localizate granule secretorii zimogene,
acidofile, electronoopace, care conţin pepsinogen. Aceste granule eliberează conţinutul
prin exocitoză la suprafaţa mucoasei. Pepsinogenul este precursorul inactiv al pepsinei.
Transformarea lui se datorează pH-ului acid din lumenul gastric. Sub acţiunea pepsinei
moleculele proteice sunt hidrolizate în fragmente mai scurte- peptide. Procesul are loc la
un pH acid de 2 şi va fi continuat în intestin.
La sugar, celulele principale elaborează şi labfermentul (care transformă
cazeinogenul din lapte în cazeină) şi o lipază gastrică cu activitate lipolitică redusă.
4. celule nediferenţiate – se află la gâtul glandei şi se pot diferenţia în celelalte tipuri
celulare. Formează o populaţie celulară de rezervă.
Celulele endocrine sunt prezente de obicei către baza glandelor. Ele sunt de două
tipuri, în funcţie de afinitatea tinctorială pe care o au faţă de sărurile de argint:
1. celule argentafine – secretă serotonină. Reduc sărurile de argint fără nici o tratare
prealabilă. Ele au afinitate şi pentru sărurile de crom, din care cauză se numesc şi
cromafine (enterocromafine sau cromargentafine).
2. celule argirofile – secretă mai multe tipuri de hormoni peptidici şi amine biogene
Au mai multe subtipuri, în funcţie de produsul secretat, de exemplu:
A - secretă glucagon; pot fi prezente în zona cardială şi fundică;
G - secretă gastrina; sunt localizate în regiunea pilorică;
D - secretă somatostatina.
Celulele endocrine sunt considerate componente ale sistemului neuroendocrin
difuz.
Musculara mucoasei este structurată în două planuri de musculatură netedă: un
plan intern – circular şi un plan extern – longitudinal.
Submucoasa adăposteşte plexul nervos al lui Meissner şi vase de sânge şi
limfatice de calibru mai mare decât corionul.
Musculara externă are la nivelul stomacului cea mai mare grosime din tot tubul
digestiv. Fibrele musculare netede sunt organizate în 3 planuri între care nu există însă
graniţe bine definite: planul extern are fibre orientate longitudinal, planul mijlociu cu
fibre orientate circular şi care la nivelul pilorului se grupează şi alcătuiesc sfincterul
piloric, iar în planul intern fibrele sunt dispuse oblic. Acest aranjament asigură mişcări de
amestecare a chimului gastric şi mişcări peristaltice ce propulsează conţinutul gastric mai
departe spre intestin.
Seroasa gastrică este reprezentată de foiţa viscerală a peritoneului şi acoperă
stomacul în întregime.
Fig. 54 Stomac
Intestinul subţire
Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului digestiv (> 6m) şi este
împărţit în 3 segmente anatomice: duoden, jejun şi ileon.
Din punct de vedere funcţional intestinul subţire reprezintă locul principal unde
are loc digestia alimentelor şi absorbţia principiilor alimentare. În structura intestinului
subţire există 3 specializări morfologice care servesc funcţia de absorbţie, prin creşterea
suprafeţei intestinului subţire, şi anume:
• valvulele conivente (plici circulare, valvule Kerckring) – sunt falduri ale
submucoasei dispuse circular pe 1/2 - 2/3 din circumferinţa intestinului subţire.
Ele predomină în partea distală a duodenului şi în porţiunea proximală a jejunului.
Începând cu a doua 1/2 a ileonului sunt din ce în ce mai puţine, iar în pareta
terminală a acestuia lipsesc.
• vilozităţile intestinale – sunt proiecţii digitiforme ale mucoasei intestinale către
lumenul acestuia. La exterior ele sunt acoperite de epiteliul intestinal, iar zona
centrală este alcătuită din corion. Aici se găsesc o arteriolă, o venulă, un capilar
limfatic (chilifer central), precum şi fibre musculare netede.
• glandele intestinale (criptele Lieberkühn) - sunt de tip tubular drept, au o lungime
de aprox 0,3-0,5 mm, ajungând până la musculara mucoasei. Epiteliul ce
tapetează vilozităţile intestinale coboară şi în glande. Spaţiul dintre criptele
Lieberkühn este ocupat de corionul intestinal. Acelaşi tip de glande există şi la
nivelul colonului.
• microvilozităţile – sunt specializări ale membranei apicale a enterocitelor. Fiecare
celulă are câteva mii de astfel de microvili care formează “platoul striat”.
Structura histologică a peretelui intestinal respectă cele 4 tunici concentrice:
mucoasa, submucoasa, musculara externă şi adventicea (seroasa).
Mucoasa este alcătuită din epiteliu, corion şi musculara mucoasei. Epiteliul
intestinal este simplu cilindric polimorf. El acoperă vilozităţile intestinale şi se
invaginează în corionul subiacent unde dă naştere glandelor intestinale. Glandele
intestinale sunt glande tubulare drepte şi se mai numesc şi cripte Lieberkuhn.
Epiteliul intestinal cuprinde mai multe tipuri celulare.
1. enterocite (celule absorbante cu platou striat)– sunt celule responsabile de absorbţia
principiilor alimentare. Sunt majoritare în duoden şi jejun, dar numărul lor scade
progresiv din a 2-a jumătate a ileonului, către colon. Formează majoritatea populaţiei
celulare în intestinul subţire.
Au formă columnară sau prismatică înaltă (20-26μ), un nucleu ovoidal localizat în
1/3 bazală a celulei.
Citoplasma este bazofilă şi bogată în organite celulare: mitocondriile - au
dispoziţie longitudinală înspre polul bazal celular şi asigură energia necesară procesului
de absorbţie; reticulul endoplasmic - este bine dezvoltat, sub formă de reţea perinucleară
de saci şi canaliculi. RER are de obicei poziţie subnucleară şi este mai bine reprezentat,
pe când varianta de RE neted ocupă o poziţie supranucleară; aparatul Golgi - cu
dezvoltare mai importantă în timpul absorbţiei lipidelor se află localizat supranuclear;
lizozomii - sunt prezenţi mai ales în celule bătrâne, aflate în apropierea vârfului
vilozităţilor.
Principala caracteristică morfologică a acestor celule este reprezentată de
specializarea membranei celulare apicale, respectiv microvilii (platou striat în M.O.)
dublaţi la exterior de glicocalix. Membrana laterală a enterocitelor vecine este strâns
solidarizată în zona apicală prin complexe joncţionale, şi în special prin legături tip
zonula occludens. Spre zona bazală pot exista interdigitaţii ale plasmalemelor alăturate,
care se pot desface în timpul absorbţiei active, delimitând astfel, împreună cu membrana
bazală, spaţii triunghiulare în care se acumulează chilomicronii. Membrana plasmatică
laterală a enterocitului este prevăzută cu un echipament enzimatic capabil să pompeze
Na+ (şi deci consecutiv apa prin transport pasiv) în spaţiul intercelular.
2. celule caliciforme – sunt celule dilatate, secretoare de mucus. Pot fi considerate glande
unicelulare endoepiteliale. Se află răspândite printre enterocite, numărul lor crescând progresiv
de la duoden spre ileon.
Sunt celule cu formă caracteristică de cupă sau caliciu, cu baza efilată şi polul apical
dilatat. În zona bazală este localizat nucleul, de aspect turtit şi înconjurat de citoplasmă
bazofilă. Organitele citoplasmatice sunt: ribozomi liberi şi ataşaţi pe suprafaţa RER,
aparat Golgi cu poziţie supranucleară. Ele atestă funcţia de sinteză proteică a celulei. S-a
dovedit, prin studii autoradiografice, că în complexul Golgi are loc atât sinteza
polizaharidelor, plecând de la mono- şi dizaharide, cât şi sulfatarea lor. Tot aici, acestea
se cuplează cu proteinele sintetizate în RER. Astfel, ia naştere mucusul, care conţine 2
mucoproteine şi o polizaharidă sulfatată. Datorită acestui conţinut chimic, mucusul poate
fi evidenţiat cu coloraţie PAS, pentru care dă reacţie pozitivă, dar şi cu coloranţi tiazinici
(ex. albastru de toluidină), care evidenţiază bazofilia şi metacromazia mucusului.
Mucusul secretat de celulele caliciforme este excretat la suprafaţa mucoasei intestinale şi
formează un film protector lubrifiant, ce dublează glicocalixul de deasupra microvililor.
Perioada de reînnoire a celulelor caliciforme este asemănătoare cu a enterocitelor (aproximativ 4-
5 zile).
3. celule nediferenţiate – localizate la baza criptelor Lieberkuhn, sunt celule capabile să
se transforme în celelalte tipuri celulare ale epiteliului intestinal (nu şi în celule
enteroendocrine) şi reprezintă o populaţie celulară de rezervă. Ultrastructural, ele prezintă
caracteristicile unor celule tinere: câteva mitocondrii, aparat Golgi şi reticul endoplasmic
slab dezvoltat, dar cu numeroşi polizomi. Membrana apicală are microvili scurţi şi
neregulaţi. Principala lor funcţie este diviziunea mitotică.
4. celule Paneth – sunt specifice glandelor Lieberkuhn, se află localizate la baza acestora.
Ele au formă piramidală, cu baza largă şi apexul efilat. Ultrastructural, celula Paneth
prezintă toate trăsăturile specifice unei celule specializate în sinteza proteică. În jurul
nucleului, situat bazal, se află grupate organite ca: ribozomi liberi şi ataşaţi pe suprafaţa
RE, complex Golgi, de obicei localizat supranuclear. Citoplasma perinucleară este
bazofilă. La polul apical sunt grupate numeroase granule secretorii acidofile şi oranjofile,
cu formă rotundă şi de talie mare ce conţin lizozim. Lizozimul este o enzimă cu
proprietăţi antimicrobiene, care controlează flora microbiană intestinală.
5. celule enteroendocrine de aceleaşi două tipuri ca şi în epiteliul gastric: celule
argentafine şi celule argirofile
Ele sunt răspândite în tot tractul digestiv, inclusiv în epiteliul glandelor anexe.
Astfel: în stomac sunt în număr mediu, frecvente în duoden, mai rare în jejun şi ileon, ca
şi în ductele biliare şi pancreatice, dar foarte abundente în apendicele ileocecal. Acest
grup de celule cu localizare diferită este uneori denumit sistemul endocrin difuz al
tractului digestiv (sau sistemul gastro-enteropancreatic – GEP – al autorilor americani).
Celulele care fac parte din GEP secretă o varietate foarte mare de produşi:
hormoni (secretina, gastrina, colecistokinina şi GIP -gastric inhibitory peptide - peptid
inhibitor gastric); substanţe paracrine (somatostatina) - din punct de vedere chimic,
acestea sunt peptide. Spre deosebire de hormoni, ele sunt eliberate local, în ţesutul
conjunctiv adiacent, unde acţionează asupra celulelor ţintă; alte peptide denumite
“candidaţi hormonali” sau “potenţiali hormoni” deoarece nu a fost stabilit dacă
mecanismul prin care acţionează este de tip hormonal sau de tip agent paracrin, deşi
acţiunea lor farmacologică este cunoscută (vezi celule argirofile), ex.: VIP (vasoactive
intestinal peptide = peptid cu acţiune vasoactivă intestinală); polipeptidul pancreatic;
motilina; enteroglucagonul.
Toate aceste celule ale sistemului GEP pot fi incluse într-un grup mai larg de celule
cu secreţie endocrină, sistemul APUD (Amine Precursors Uptake and Decarboxilation =
sistemul celulelor care preiau şi decarboxilează precursori aminici), care cuprinde celule
care secretă o largă varietate de substanţe (atât hormoni cât şi substanţe paracrine şi
“candidaţi” hormonali) şi care sunt răspândite în alte sisteme, cum ar fi: epiteliul
respirator, medulosuprarenala, insulele Langerhans, glanda hipofiză şi tiroida (celulele
parafoliculare).
Celulele endocrine au formă rotundă sau piramidală, sunt localizate atât în criptele
Lieberkühn, cât şi în epiteliul vilozitar, iar volumul lor este mai mic decât al celorlalte
celule intestinale. Aspectul clar al citoplasmei se datorează numărului relativ mic de
organite celulare. Trăsătura caracteristică, la nivel ultrastructural, este prezenţa
granulelor citoplasmatice din baza celulelor, localizate subnuclear (se mai numesc şi
celule granulate bazal).
În funcţie de afinitatea tinctorială faţă de sărurile de Ag a acestor granulaţii, s-au
descris 2 categorii de celule endocrine: argentafine şi argirofile.
Celulele argentafine
Au granulaţiile care se colorează negru cu argint amoniacal, fără să fie necesară
tratarea prealabilă cu agenţi reducători. Ele prezintă afinitate şi pentru sărurile de crom,
motiv pentru care se mai numesc şi cromafine (sau enterocromafine sau
cromargentafine). Produsul lor de secreţie este serotonina (5-OH triptamină). Granulele
care stochează serotonina sunt electrono-opace, au un diametru de 200μ şi forme variate.
Serotonina intervine în motilitatea diferitelor segmente ale tubului digestiv. Celulele
argentafine pot reprezenta punctul de plecare al unor tumori, denumite argentafinoame,
care au ca rezultat direct creşterea producţiei de serotonină, urmată de simptome
vasomotorii, respiratorii şi gastrointestinale. În afară de serotonină, celulele argentafine
secretă şi motilina (sau substanţa P), cu rol stimulator pentru motilitatea gastrică şi
intestinală.
Celulele argirofile
Au granulaţii care prezintă afinitate pentru argintul amoniacal, numai după ce au
fost în prealabil tratate cu agenţi reducători. Volumul lor este în general mai mic decât al
celulelor argentafine. În categoria celulelor argirofile au fost descrise mai multe tipuri
celulare, în funcţie de caracteristicile ultrastructurale (inclusiv aspectul granulaţiilor
bazale) şi de produsul de secreţie. Fiecare tip celular are ca indicativ o literă a alfabetului
(ea reprezintă, în majoritatea cazurilor, prima literă a numelui produsului de secreţie).
Tabel nr. 1 Tipuri de celule argirofile în tractul intestinal

Tipul celulei Produsul de Localizare Acţiune
secreţie
Celule tip A enteroglucagon stomac stimulează procesul de
glicogenoliză hepatică,
hiperglicemiant
Celule tip D somatostatină stomac (pilor), inhibă secreţia celorlalte
duoden tipuri de celule
enteroendocrine
Celule tip D1 VIP (vasoactive - inhibă - secreţia gastrică
intestinal peptide) -stimulează: eliberarea
insulinei secreţia intestinală,
secreţia pancreatică a
ionului bicarbonat şi
glicogenoliza
Celulele tip G gastrina stomac (pilor), stimulează secreţia acidă
duoden gastrică
Celulele tip I pancreozimină intestin stimulează excreţia
(colecistokinină) enzimelor pancreatice, şi
contracţia veziculei biliare
Celulele tip K GIP(gastric intestin inhibă secreţia gastrică acidă
inhibitory peptide)
Celule tip L enteroglucagon ileon
(sau EG) colon
Celule tip S secretina intestinul subţire stimulează secreţia pancre-
atică
Celulele tip N neurotensina intestinul subţire inhibitor al secreţiei gastrice
şi hiperglicemiant
6. Alte tipuri celulare prezente în epiteliul intestinului subţire

- celule M – sunt celule cu microfalduraţii citoplasmatice localizate în epiteliul de
deasupra plăcilor Peyer. Cu ajutorul faldurilor interceptează macromolecule din lumenul
intestinal, le transferă în vezicule de endocitoză care sunt apoi preluate de populaţia
limfocitară provenită din ţesutul limfatic subiacent, care dezvoltă un răspuns imunitar
specific.
- celule caveolare - localizate în intestin, atât la nivelul glandelor, cât şi în vilozităţi, ele
sunt prezente şi în alte segmente ale tubului digestiv: stomac, colon. Pot fi localizate şi în
alte ţesuturi cu origine endodermică (ex. bronhii). Sunt celule piriforme, cu microvili
lungi la polul apical şi invaginări (caveole) ale membranei plasmatice apicale. Au un
presupus rol de chemoreceptori.
Corionul intestinal este un ţesut conjunctiv lax, se mai numeşte şi corion citogen
deoarece este extrem de bogat în celule aparţinând sistemului imunitar: limfocite,
plasmocite, macrofage organizate sub forma de infiltraţii limfoide, noduli limfatici sau
plăci Peyer (ileon). Totalitatea acestor structuri limfatice formează ţesutul limfatic asociat
tubului digestiv (Gut Associated Lymphatic Tissue – GALT). Glandele Lieberkuhn
ocupă o bună parte din grosimea corionului.
Musculara mucoasei este organizată în două planuri distincte: intern circular şi
extern longitudinal.
Submucoasa este formată din ţesut conjunctiv cu numeroase fibre elastice.
Conţine vase de sânge, limfatice, plexul nervos al lui Meissner.
În submucoasa duodenală sunt prezente glandele Brunner. Sunt glande tubulare
ramificate cu secreţie mucoasă şi reprezintă o caracteristică microscopică a acestui
segment. Mucusul secretat este alcalin şi are rolul de a neutraliza pH-ul acid al chimului
gastric.
Fig. 55 Duoden
În submucoasa ileonului sunt prezente plăcile Peyer. Acestea reprezintă noduli

limfatici agminaţi, de formă ovalară. Sunt localizate pe peretele intestinal opus inserţiei
mezenterului. Porţiunea suprajacentă plăcilor Peyer este lipsită de vilozităţi şi uneori
chiar de glande Lieberkühn. În zona periferică a plăcilor Peyer se află localizate celulele
M, specializate în endocitoza şi transportul transcelular al antigenelor din lumenul
intestinal.
Musculara externă este alcătuită din ţesut muscular neted organizat în două
planuri: intern – circular şi extern – longitudinal. Principalele componente ale plexului
mienteric al lui Auerbach sunt localizate între aceste două planuri. Fibrele musculare
circulare dau naştere contracţiilor segmentare, iar prin contracţia fibrelor longitudinale
iau naştere mişcări peristaltice.
Seroasa este reprezentată de foiţa viscerală a peritoneului.
Fig. 56 Ileon
Intestinul gros (colonul)

Colonul este format din cec, colon ascendent, colon transvers, colon descendent,
sigmoid, rect şi canalul anal.
Spre deosebire de intestinul subţire, la nivelul colonului lipsesc valvulele
conivente şi vilozităţile intestinale. Planul general de organizare al peretelui tubului
digestiv este respectat şi la nivelul colonului, căruia i se descriu mucoasa, submucoasa,
musculara externă, seroasa (adventicea).
Mucoasa colonului prezintă falduri verticale numai la nivelul joncţiunii recto-
anale – coloanele rectale ale lui Morgani. Epiteliul de acoperire este un epiteliu cilindric
simplu care se extinde prin invaginare şi în glandele Lieberkuhn. Glandele ocupă întreaga
lungime a corionului, până la musculara mucoasei. Tipurile celulare din epiteliul de
acoperire sunt aceleaşi ca şi la intestinul subţire: enterocitele sunt reduse numeric, au
microvili puţini şi scurţi, procesele de absorbţie de la acest nivel privind numai apa şi
unele vitamine. Celulele caliciforme sunt majoritare, celulele Paneth însă lipsesc.
Corionul prezintă câteva caracteristici: conţine un ţesut limfatic bogat, şi numeroşi
fibroblaşti localizaţi periglandular şi nu conţine vase limfatice. Musculara mucoasei
prezintă aceleaşi caracteristici ca şi în restul segmentelor tubului digestiv.
Submucoasa corespunde în general cu descrierea prezentată la celelalte segmente
ale tubului digestiv. În zona inferioară a rectului există în submucoasă plexul venos
hemoroidal, care se poate extinde până în corion. Diferenţele mari de presiune
abdominală şi pelvină împreună cu disfunctionalităţi ale aparatului valvular venos de la
acest nivel conduc la dilataţia varicoasă a acestor vene (hemoroizi).
Musculara externă este caracterizată de stratul extern longitudinal care este
condensat în 3 benzi de ţesut muscular neted, aşezate la distanţe egale una de cealaltă –
teniile colonului. Parte din fibrele teniilor pătrund în stratul intern circular şi determină
apariţia unor dilataţii sacciforme ale peretelui intestinului gros numite haustre.
Seroasa acoperă intestinul gros cu excepţia zonelor în care acesta vine în contact
direct cu alte structuri (ex. faţa posterioară), unde este acoperit de adventice.
Fig. 57 Colon
Apendicele ileocecal
Apendicele ileocecal este o evaginare îngustă, digitiformă a feţei inferioare a
cecului. Din punct de vedere histologic este asemănător colonului, dar are lumen mai
îngust, celule enteroendocrine mai numeroase în epiteliul de acoperire şi glande
Lieberkuhn mai puţine şi mai scurte. Musculara externă nu prezintă tenii. Caracteristica
principală o constituie însă numărul mare de noduli limfatici agminaţi localizaţi atât în
corion, cât şi în submucoasă. Din această cauză apendicele se mai numeşte şi amigdala
abdominală.
GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: glandele salivare, pancreasul, ficatul şi
vezicula biliară.
Glandele salivare
Glandele salivare sunt de două tipuri: glande salivare minore – sub formă de
grupări de unităţi secretorii (acini), localizate în corionul sau submucoasa cavităţii bucale
(ex. glande labiale, linguale, bucale, etc) şi glande salivare majore care sunt organe cu
indentitate anatomică – parotida, glanda submaxilară şi glanda sublinguală.
Structura histologică a glandelor salivare majore este reprezentată de o stromă şi
un parenchim.
Stroma formează la exterior o capsulă. Capsula este un ţesut conjunctiv fibros
bogat vascularizat şi inervat care conferă identitate anatomică glandei. Din capsulă se
desprind septuri conjunctivo-vasculare ce împart parenchimul în lobi şi lobuli, iar în final
dau naştere unei reţele fine de fibre de reticulină ce înconjoară unităţile secretorii ale
parenchimului.
Parenchimul glandelor salivare are două componente:
- componenta secretorie – este locul în care se sintetizează produsul de secreţie şi este
reprezentat de acini. Acinii pot fi seroşi (parotida are exclusiv acini seroşi), mucoşi sau
micşti (submandibulara este o glandă mixtă predominant seroasă, iar sublinguala este o
glandă mixtă predominant mucoasă).
Celulele secretorii ale acinilor seroşi produc zimogenul – un produs fluid cu
conţinut bogat în protein-enzime.
Celulele secretorii ale acinilor mucoşi produc mucus – o secreţie vâscoasă, de
natură glicoproteică.
Acinii micşti sunt alcătuiţi dintr-o bază de celule mucoase pe care se ataşează un
grup de celule seroase cu dispoziţie semilunară – semiluna lui Gianuzzi. Secreţia ambelor
tipuri celulare se eliberează în acelaşi lumen.
Celulele mioepiteliale localizate între membrana bazală a acinilor (glandilem) şi
polul bazal al celulelor secretorii, ajută prin contracţie la eliminarea produsului de
secreţie în lumenul acinului. Ele sunt prezente în toate tipurile de acini.
- componenta excretorie – prin care produsul de secreţie ajunge de la acini în cavitatea
bucală, este subîmpărţit în două sisteme, în funcţie de localizare, astfel:
• ductele excretorii intralobulare sunt reprezentate de canalele Boll şi canalele
Pflügger. Canalele Boll (canale intercalare) sunt cele mai mici pasaje excretorii, au
lumen îngust care îl continuă pe cel al acinului. Prezintă un epiteliu simplu pavimentos
sau cubic. Canalele Pflügger (canale striate) prezintă un epiteliu cilindric. Celulele
epiteliale au numeroase falduri bazale în care se localizează şiruri paralele de mitocondrii
ce dau aspectul striat caracteristic. Membrana celulară din polul apical prezintă microvili.
Caracterele microscopice arată că este vorba despre celule ce desfăşoară activitate de
transport ionic activ (asemănătoare celulelor din tubul contort proximal).
● ductele excretorii extralobulare - se află localizate în septurile conjunctive dintre
lobii şi lobulii glandulari. Epiteliul de acoperire este simplu cilindric. Aceste canale
confluează şi formează ducte cu diametrul din ce în ce mai mare, până se formează
canalul excretor ce se deschide în cavitatea bucală (ex. canalul lui Stenon al glandei
parotide).
Saliva, produsul de secreţie al glandelor salivare, are rolul de transforma
alimentele în bol alimentar prin lubrifiere, iar prin conţinutul enzimatic (ptialina) începe
digestia carbohidraţilor. Glandele salivare excretă unele săruri şi îndeplinesc funcţia de
protecţie antimicrobiană prin lizozimul şi IgA pe care le eliberează prin salivă.
Fig. 58 Glande salivare
Pancreasul
Pancreasul este o glandă mixtă în parenchimul căreia există o componentă
exocrină (acinii pancreatici) – în care se sintetizează enzimele pancreatice - şi o
componentă endocrină (insulele lui Langerhans) – în care se sintetizează hormoni ca:
insulina, glucagonul, etc.
Pancreasul exocrin este o glandă seroasă pură foarte asemănătoare din punct de
vedere histologic cu glanda parotidă.
Stroma este alcătuită la exterior dintr-un ţesut conjuctiv subţire cu rol de capsulă,
din care pornesc septuri conjunctivo-vasculare ce divizeză incomplet parenchimul
pancreatic. Aceste septuri continuă să se ramifice şi formează în final o reţea fină de fibre
de reticulină, în jurul elementelor de parenchim.
Parenchimul pancreatic prezintă 2 componente: componenta secretorie (acini
pancreatici) şi componenta excretorie (ducte excretorii).
Acinii pancreatici sunt acini seroşi.
Celulele secretorii au formă piramidală şi respectă modul de organizare al
celulelor secretoare de proteine. Nucleul este rotund, situat în 1/3 bazală a celulei, conţine
o cantitate apreciabilă de cromatină şi 1-2 nucleoli. Citoplasma celulelor prezintă afinitate
pentru coloranţi bazici (bazofilie) în regiunea subnucleară, datorită organitelor cantonate
aici (ribozomi, RER). Mitocondriile se găsesc în număr mai mare şi pot da un aspect
striat citoplasmei din zona bazală. Aparatul Golgi este localizat supranuclear. Citoplasma
apicală este acidofilă şi conţine granule secretorii, care depozitează tranzitoriu enzimele
pancreatice, secretate în formă inactivă (proenzime). Granulele secretorii sunt structuri
delimitate de o membrană, de dimensiuni relativ mari, omogene şi intens refractile.
Alături de proenzime, aceste celule secretă un inhibitor, care practic blochează procesul
de activare enzimatică, permiţând astfel numai enterokinazei (enzimă localizată în
“marginea în perie” a epiteliului intestinal) să intervină în transformarea tripsinogenului
inactiv în tripsină activă. În cazul unei conversii premature a enzimelor pancreatice în
interiorul celulelor secretorii, acestea suferă un proces de autoliză, proces cunoscut sub
numele de pancreatită acută.
Celulele secretorii sunt responsabile de producerea enzimelor pancreatice:
tripsinogen, pepsinogen, amilază, lipază, ribonuclează, etc. Caracteristica acinilor
pancreatici sunt celulele centroacinare, localizate în lumenul acinilor pancreatici. Ele
reprezintă primele pasaje excretorii ale acestei glande. Sunt celule pavimentoase, 1-2
pentru fiecare acin şi produc o secreţie bogată în bicarbonat. Secretina produsă de
celulele enteroendocrine stimulează activitatea acestor celule.
Din componenta excretorie intralobulară a pancreasului lipsesc canalele Pflügger.
Practic, canalele Boll se continuă direct cu ductele excretorii extralobulare, în epiteliul
cărora există celule enteroendocrine. Ductele excretorii extralobulare converg şi în final
formează canalul pancreatic principal (Wirsung) ce se deschide în duoden. La nivelul
capului pancreasului se formează un alt canal excretor – canalul pancreatic accesoriu
(Santorini) – care se deschide separat în peretele duodenal.
Fig. 59 Pancreas
Sucul pancreatic este un lichid vâscos, cu reacţie alcalină, datorată cantităţii
importante de bicarbonat de sodiu pe care o conţine. Acesta are rol de a neutraliza acidi-
tatea chimului gastric, realizând astfel un mediu neutru sau chiar alcalin, ce favorizează
funcţionarea enzimelor pancreatice.
Enzimele prezente în sucul pancreatic sunt:
- proteolitice: - tripsina şi chimotripsina
- carboxipeptidaza (metabolizează peptidele)
- ribonucleaza şi dezoxiribonucleaza (acţionează pe molecula de
ribonucleproteină, dezoxiribonucleină)
- glicolitice: - amilaza hidrolizează amidonul şi alţi carbohidraţi
- lipolitice: - lipaza pancreatică (scindează moleculele de grăsimi neutre în glicerol şi acizi
graşi)
- esteraza (acţionează asupra esterilor colesterolului scindându-l în colesterol
şi acizi graşi)
Ficatul
Ficatul este cea mai mare glandă din organism. Este o glandă ale cărei celule –
hepatocitele – sunt capabile să secrete atât în modalitate exocrină, produsul de secreţie
fiind bila, cât şi în modalitate endocrină, produsul de secreţie fiind unele proteine
plasmatice şi lipoproteine ce se eliberează direct în sânge.
Structura histologică a ficatului cuprinde: stroma şi parenchimul.
Stroma hepatică alcătuieşte la exterior o capsulă subţire de ţesut conjunctiv
(capsula Glison) din care se desprind septuri fine de ţesut conjunctivo-vascular ce împart
parenchimul în lobi şi lobuli. Prin ramificări succesive septurile vor da naştere în final
unei reţele de fibre de reticulină ce înconjoară elementele parenchimului hepatic.
În ceea ce priveşte modul de organizare al parenchimului hepatic, există trei teorii:
1. Teoria lobulului hepatic
2. Teoria lobulului portal
3. Teoria acinului hepatic
Lobulul hepatic clasic

Parenchimul hepatic este, conform concepţiei histologice clasice, împărţit în
unităţi de formă hexagonală, numite lobuli hepatici. Fiecare lobul este centrat de vena
centrolobulară. La locul unde se întâlnesc 2-3 lobuli hepatici clasici, se delimitează un
spaţiu, spaţiul portal (portobiliar sau spaţiul Kiernan) unde, într-o atmosferă de ţesut
conjunctiv, se află 1 arteriolă (ram al arterei hepatice), 1 venulă (ram al venei porte) şi 1
sau mai multe ducte biliare. Cele 3 elemente alcătuiesc triada portală.
În structura unui lobul hepatic clasic sunt prezente 4 componente principale:
componenta epitelială (hepatocitele), componenta vasculară (sinusoidele hepatice),
componenta stromală (spaţiul perisinusoidal al lui Disse) şi componenta biliară.
Componenta epitelială – Hepatocitele

Hepatocitele sunt celule poligonale, aşezate în şiruri sau cordoane (cordoanele
Remak) cu dispoziţie radiară de la vena centrolobulară către periferia lobulului.
Hepatocitele sunt celule amficrine cu 2 poli funcţionali:
- un pol biliar orientat către hepatocitele vecine, prin care se secretă bila
- un pol endocrin, orientat către capilarele sinusoide.
Hepatocitele formează aprox. 80% din populaţia celulară a lobulului hepatic.
Nucleul Poate fi unic sau pot exista doi nuclei. Forma lor este rotundă sau
ovoidală, prezintă 1-2 nucleoli evidenţi, şi pot fi poliploizi.
Citoplasma apare bazofilă, la subiecţii cu stare de nutriţie bună, sau acidofilă, la
subiecţii slab hrăniţi. Citoplasma conţine organite comune, incluziuni şi pigmenţi.
Organitele:
Mitocondriile, aproximativ 2500 într-un hepatocit, fără repartiţie particulară,
prezintă în stări patologice variaţii de formă şi de mărime, însoţite de alterarea cristelor şi
vacuolizarea mitocondriei.
Reticulul endoplasmic apare situat în special lângă polii vasculari ai celulei,
predominând sub formă de saci dilataţi şi vezicule rotunjite sau ovalare.
Reticulul endoplasmic rugos, constituit dintr-o aglomerare de cisterne, prezintă
aspect asemănător cu cel de la celulele acinoase pancreatice. Bogăţia mare de reticul
endoplasmic rugos explică bazofilia accentuată a hepatocitului, observată în anumite
momente funcţionale.
Reticulul endoplasmic neted, moderat dezvoltat, formează un plex de tuburi
anastomozate răspândite difuz în citoplasma celulei, dar se observă bine în ectoplasma
celulei, dispus pe lângă membrana celulară şi în jurul nucleului, în strânsă vecinătate cu
complexul Golgi. În reticulul endoplasmic neted se constituie trigliceridele, plecând de la
acizii graşi, iar în reticulul endoplasmic rugos acestea se vor combina cu proteinele
formând complexe lipo-proteice, care apoi vor fi evacuate în spaţiul Disse.
Acest organit reprezintă şi sediul sintezei de colesterol.
REN este responsabil de procesul de conjugare, în care diferite substanţe sunt
transformate în sulfaţi sau glucuronide, în timpul procesului de inactivare sau detoxifiere,
înaintea eliminării lor din organism. REN este un sistem labil, care reacţionează prompt
la schimburile de compoziţie. Astfel, administrarea de droguri (barbiturice) la animalele
de laborator, duce într-un timp scurt la creşterea reticulului endoplasmic neted în
hepatocit. Această reacţie a condus la folosirea barbituricelor în tratamentul bolilor
cauzate de deficitul de glucuronil-trasferază. Membrana reticulului endoplasmic neted
conţine glucozo-6-fosfatază, enzimă ce transformă glucozo-6-fosfatul în glucoză.
Complexul Golgi - bine dezvoltat, în general dublu, se află în hepatocit îndeosebi
în vecinătatea canaliculilor biliari, sau uneori perinuclear. Se prezintă sub formă de
macro- sau microvezicule, de saci aplatizaţi, al căror număr şi repartiţie variază de la o
celulă la alta. La nivelul lui sunt deosebit de active fosfatazele, care hidrolizează fosfatul
de tiamină şi nucleozidiofosfatazele; de asemenea pot conţine granule de lipoproteine.
Lizozomii - cu conţinut heterogen, sunt prezenţi în hepatocit sub forma unor
elemente ovalare, dense, cu dimensiuni de 0,2-0,3, bogaţi în hidrolaze acide, localizaţi
mai ales în vecinătatea canaliculelor biliare intracordonale. Aceştia acţionează deosebit
de intens asupra acizilor nucleari (ribo- şi dezoxiribonucleazele), asupra esterilor fosforici
(fosfataza acidă), asupra proteinelor (catepsina, colagenaze), asupra glucozidelor (alfa-
glucozidază), asupra M.P.Z. (acetilglucozamidază, glucinonidază, galactonidază,
monozidază, arilsulfatază).
Incluziunile: sunt reprezentate de glicogen şi picături lipidice. Cantitatea lor
depinde de momentul funcţional al celulei. Pe preparatele histologice de rutină (colorate
H.E.) atât glicogenul, cât şi lipidele, sunt de obicei absente, prezenţa lor fiind indicată
doar de un contur dantelat al unor vacuole intracitoplasmatice.
Glicogenul se depozitează, iniţial, în hepatocitele din periferia lobulului, şi numai
după un aport nutriţional important cantitativ ajunge să fie stocat în hepatocitele centrale.
Prezenţa lui este evidenţiabilă prin coloraţii speciale de tip Carmin best. În caz de
hipoglicemie, hepatocitele centrale sunt primele care eliberează glicogenul.
Lipidele se depozitează, în anumite condiţii, în hepatocite, de obicei în celulele
localizate aproape de vena centrolobulară. Ele sunt prezente sub formă de picături sferice,
osmiofile, de diferite mărimi. Metabolismul lipidic şi turnover-ul hormonilor sexuali sunt
funcţii importante asigurate de reticulul endoplasmic neted.
Pigmenţii sunt de două tipuri: lipofuscina (pigmentul de uzură, de culoare
gălbuie) şi hemosiderina (apare în cantităţi crescute în decursul bolilor metabolice). Am-
bele tipuri de pigment sunt localizate în lizozomi.
Membrana plasmatică are o grosime de aprox. 7,5nm şi prezintă anumite
specializări. În zonele în care membrana plasmatică este adiacentă sinusoidelor hepatice,
prezintă microvili lungi şi numeroşi, ce proemină într-o zonă numită spaţiul
perisinusoidal sau spaţiul Disse, asigurând o suprafaţă mare de absorbţie şi secreţie.
Această porţiune a membranei plasmatice constituie polul vascular al celulei hepatice.
În locul în care un hepatocit vine în contact cu hepatocitul adiacent membranele
plasmatice formează mici depresiuni, care prin apoziţie dau naştere traiectelor biliare.
Aceste structuri reprezintă primele pasaje de scurgere a bilei, fiind lipsite de pereţi proprii
(peretele lor este practic membrana hepatocitului). Imediat deasupra şi sub canaliculii
biliari, membranele plasmatice adiacente prezintă atât joncţiuni de tip occludens, cât şi
desmozomi, fapt ce împiedică scurgerea bilei în spaţiul pericelular. Microvilii sunt
prezenţi şi în lumenul canaliculelor. Această porţiune a membranei plasmatice constituie
polul biliar al celulei hepatice.
Între cordoanele de hepatocite se delimitează sinusoidele hepatice.
Componenta vasculară – Sinusoidele hepatice

Sinusoidele hepatice sunt capilare cu lumen larg şi membrană bazală discontinuă.
În peretele capilar sunt prezente două tipuri celulare: (1) celulele endoteliale,
pavimentoase al căror şir este întrerupt din loc în loc de absenţa membranei bazale. Prin
aceste spaţii plasma sanguină poate trece din lumenul sinusoidal în spaţiul perisinusoidal
(Disse). Tot pe aici pătrund în lumenul capilar pseudopode ale (2) celulelor Kupffer.
Celulele Kupffer sunt macrofage ce aparţin sistemului fagocitar mononuclear. Principala
lor fucţie este fagocitarea resturilor celulare şi metabolice, fiind capabile să fagociteze
diverşi agenţi patogeni, toxine şi eritrocite îmbătrânite împiedicând în acest fel obstruarea
sinusoidelor. Celulele Kupffer se pot evidenţia cu coloraţii speciale ex.: albastru de
tripan. În capilarele sinusoide hepatice curge sânge amestecat arterial şi venos, iar sensul
de curgere este de la periferie către vena centrolobulară.
Fig. 60 Ficat
Componenta stromală – Spaţiul perisinusoidal al lui Disse

Capilarele sinusoide hepatice nu se află în contact direct cu cordoanele de
hepatocite. Între ele se interpune spaţiul perisinusoidal al lui Disse. El este alcătuit
dintr-o reţea fină de fibre de reticulină ce se pot evidenţia prin impregnare argentică. În
acestă reţea sunt prezente celulele Ito – celule stelate în a căror citoplasmă se află
incluziuni lipidice şi precursori de vitamina A (retinil acetat, retinil palmitat). Spaţiul
Disse este locul unde se acumulează limfa.
Componenta biliară – traiectele biliare şi pasajele Herring

La polul biliar al hepatocitului membrana celulară prezintă o mică invaginare
(concavitate) ce întâlneşte prin apoziţie o structură identică din membrana hepatocitului
vecin. În acest fel iau naştere nişte spatii – traiectele (canaliculele) biliare – ce reprezintă
primele pasaje de drenaj a bilei. Ele sunt lipsite de perete propriu, acesta fiind reprezentat
de membrana hepatocitului. Bila nu poate ieşi din aceste canalicule deoarece membrana
plasmatică a celor 2 hepatocite este “sigilată” prin prezenţa joncţiunilor strânse de tip
zonula occludens. Bila este drenată către periferia lobulului hepatic unde apar primele
ducte excretorii cu perete propriu – canalele Hering (colangiole). Canalele Hering
drenează bila extralobular în canalele (ductele) biliare aflate în spaţiul port. Epiteliul de
acoperire al canalelor biliare este simplu cubic. Bila este drenată apoi în canale mai largi
ce confluează în ductul hepatic. Acesta întâlneşte canalul cistic al veziculei biliare
împreună cu care formează canalul (ductul) coledoc. Canalul coledoc se deschide în
duoden prin ampula Vater, controlată de sfincterul Oddi.
Alte teorii privind organizarea parenchimului hepatic sunt:
- teoria lobulului portal – bazată pe organizarea ficatului ca glandă exocrină. Unitatea
morfologică în acest caz este un fragment de parenchim de formă triunghiulară cu
vârfurile în 3 vene centrolobulare şi având în mijloc spaţiul portal.
- teoria acinului hepatic (Rappaport) se bazează pe un model vascular şi metabolic de
organizare a parenchimului hepatic. Unitatea morfologică este considerată un fragment
de parenchim de formă romboidală cu 2 vârfuri situate în vene centrolobulare şi 2 vârfuri
în spaţii Kiernan alăturate. Acinul este subîmpărţit în 3 zone, de la centru către periferie.
Deoarece sângele curge către vena centrolobulară se subliniază faptul că hepatocitele din
centrul acinului (zona I) sunt mai bine oxigenate şi primesc mai multe nutrimente decât
cele din zona a III-a din periferia acinului. Acest model poate explica diferenţele între
modificările patologice regionale la pacienţii cu boli hepatice.
Vezicula biliară (colecist)

Vezicula biliară este un organ alungit, de forma ovoidală ataşat de faţa inferioară
a ficatului. Funcţia sa este de a stoca şi concentra bila.
Structura histologică a peretelui vezicii biliare cuprinde 3 tunici:
- mucoasa este extrem de faldurată, dar nu prezintă vilozităţi. Este acoperită cu un
epiteliu simplu cilindric ale cărui celule sunt prevăzute cu microvili şi care sunt capabile
să secrete mucus. Celule enteroendocrine pot fi prezente în epiteliul de acoperire. Către
gâtul glandei epiteliul se invaginează şi dă naştere unor structuri glandulare – sinusurile
Rokitansky-Aschoff. Corionul este citogen, aglandular (cu excepţia gâtului glandei),
alcătuit dintr-un ţesut conjunctiv, cu numeroase capilare fenestrate, dar fără vase
limfatice. Nu există musculara mucoasei.
Fig. 61 Vezicula biliară
- musculara externă este formată dintr-un strat de fibre musculare netede, fibre elastice
şi de colagen. Contracţia muscularei este stimulată de colecistokinina secretată de
celulele enteroendocrine, ca urmare a ingestiei de alimente bogate în lipide.
- adventicea ataşează bila de faţa inferioară a ficatului, iar seroasa acoperă faţa ei liberă
(peritoneală).
APARATUL EXCRETOR
Aparatul urinar este alcătuit din: rinichi, uretere, vezica urinară şi uretră.
Principalele funcţii îndeplinite de aparatul urinar sunt:
• Excreţia resturilor metabolice, în special cele provenite din metabolismul proteic
• Menţinerea homeostaziei şi a echilibrului acido-bazic prin controlul concentraţiei
ionilor, sărurilor şi a cantitătii de apă
• Secreţia endocrină a reninei – hormon ce influenţează presiunea şi volumul
sanguin, şi a eritropoetinei – factor stimulator al eritropoezei.
• hidroxilarea provitaminei D şi transformarea ei în formă activă are loc la nivelul
rinichilor
Rinichii
Rinichii sunt organe pereche, localizate retroperitoneal, pe peretele posterior al
abdomenului şi au forma caracteristică a unui bob de fasole.
Rinichiul prezintă la exterior o capsulă alcătuită din ţesut conjunctiv dens, din
care se desprind septuri conjunctive fine ce vor constitui o redusă stromă perivasculară
intrarenală acoperită de ţesut adipos şi care adăposteşte la interior parenchimul renal.
În concavitatea mediană a fiecărui rinichi se află pelvisul şi hilul renal, locul pe
unde intră şi respectiv ies vasele de sânge şi nervii acestui organ.
Fig. 62 Rinichi zona corticală
Parenchimul renal prezintă două zone distincte:

1. corticala renală, localizată sub capsulă, de culoare roşu închis. Ea este organizată
în unităţi piramidale, numite piramidele Ferrein (400-500 în fiecare rinichi), ce
reprezintă extensii ale medularei în corticala renală, orientate cu vârful către
capsulă şi baza către medulară. De o parte şi de alta a fiecărei piramide Ferrein se
găsesc zone de parenchim renal numit labirint cortical. Zona corticală aflată
imediat sub capsula renală poartă denumirea de cortex corticis. În corticala renală
se află localizaţi corpusculii renali, tubii contorţi proximali şi distali, şi capilarele
peritubulare.
2. medulara renală este zona centrală de parenchim, de culoare deschisă alb-
gălbuie, aflată sub corticală. La acest nivel parenchimul este împărţit în 10-18
unităţi piramidale – piramidele renale (Malpighi). Ele sunt orientate cu baza către
cortex şi vârful către pelvisul renal. Între piramidele Malpighi se află extensii ale
parenchimului cortical – coloanele Bertin. La vârful fiecărei piramide Malpighi se
află papila renală ce se deschide în calicele mici, acestea se deschid în calicele
mari, care la rândul lor se varsă în pelvisul renal ce se continuă cu ureterul.
Fiecare rinichi este împărţit în 8-18 lobi. Un lob renal are în centru o piramidă
Malpighi, împreună cu parenchimul cortical corespunzător. Lobul renal este delimitat de
2 artere interlobare succesive.
Lobulul renal este constituit dintr-o piramidă Ferrein, împreună cu substanţa
corticală ce o înconjoară, delimitarea lui fiind făcută de 2 artere interlobulare succesive.
Structura histologică a parenchimului renal cuprinde nefronii şi căile urinare
intrarenale.
Nefronul
Nefronul este unitatea morfologică şi funcţională a rinichiului. În fiecare rinichi
există un număr de aprox. 2 milioane de nefroni. Nefronul este format din:
• corpusculul renal Malpighi
• tubii uriniferi
Corpusculul renal este localizat în corticala renală şi prezintă doi poli: un pol
vascular, locul pe unde pătrunde arteriola aferentă şi respectiv pe unde iese arteriola
eferentă şi un pol urinar, locul de unde emerge tubul urinifer. Corpusculul renal este
alcătuit din:
• capsula Bowman
• glomerulul renal
• celule mezangiale
Fig. 63 Nefronul
Capsula Bowman este o membrană dublă alcătuită dintr-o foiţă parietală – uşor
vizibilă în M.O., tapetată de epiteliu simplu pavimentos şi care la polul urinar al
corpusculului renal se continuă cu peretele tubului contort proximal, şi o foiţă viscerală,
tapetată cu celule specializate numite podocite.
Podocitele prezintă prelungiri citoplasmatice radiare, denumite procese primare
sau pedicule ce se ramifică şi formează procesele secundare şi apoi terţiare, care se
termină prin prelungiri cu aspect de picioruşe – pedicele, ce se întrepătrund cu cele ale
celulelor vecine, constituind astfel sisteme labirintice prin care se va filtra urina primară,
numite fante de filtrare a urinii primare. Podocitele sunt celule aplatizate, cu nucleu
ovalar şi citoplasmă bogată în RE, aparat Golgi, formaţiuni vacuolare, filamente şi
microtubule.
Între cele două foiţe ale capsulei Bowman se află un spaţiu, numit spaţiul urinar
sau spaţiul Bowman în care se acumulează urina primară.
Glomerulul renal este un ghem de capilare fenestrate localizat în interiorul
corpusculului. Capilarele sunt interpuse între două vase de acelaşi fel – arteriola aferentă
şi respectiv arteriola eferentă a corpusculului renal. Ele formează o reţea de capilare
admirabile. Celulele endoteliale ale capilarelor glomerulare sunt prevăzute cu fenestraţii
acoperite de diafragme şi sunt aşezate pe o membrană bazală continuă.
Bariera filtrantă renală este practic formată din endoteliul capilarelor
glomerulate, podocitele foiţei interne a capsulei Bowman şi membranele bazale fuzionate
ale celor două structuri. Membrana bazală rezultantă are o grosime de 320-340 Å şi este
formată din trei straturi:
- unul central electronodens – lamina densa
- două straturi mai puţin dense pe fiecare parte – lamina rara externă (adiacentă
podocitelor) şi lamina rara internă (adiacentă endoteliului capilar). Această membrană
bazală apare evident îngroşată în diabet şi în alte boli renale.
Celulele mezangiale sunt celule stelate ce formează o reţea în jurul capilarelor
glomerulate. Ele îndeplinesc numeroase funcţii: susţinere, fagocitoză, secreţia unor
molecule necesare reînnoirii membranelor bazale ale capilarelor glomerulare (colagen,
condroitin sulfat, fibronectină).
Tubii uriniferi sunt reprezentaţi de tubul contort proximal, ansa Henle şi tubul
contort distal.
Tubul contort proximal (TCP) începe la polul urinar al corpusculului renal. El este
tapetat de un epiteliu simplu cilindric şi prezintă un lumen îngust, greu vizibil la MO.
Celulele acestui epiteliu au citoplasmă întunecată datorită numeroaselor organite celulare.
Mitocondriile predomină şi sunt localizate în şiruri paralele, în zona bazală a celulei.
Membrana apicală a acestor celule este prevăzută cu microvili (margine în perie), iar cea
bazală prezintă numeroase falduraţii. Caracteristicile microscopice celulare indică funcţia
de absorbţie. La acest nivel are loc reabsorbţia apei, sodiului, clorului, calciului şi a unor
proteine plasmatice cu greutate moleculară mică.
Ansa Henle este un tub în formă de U ce face legătura între tubul contort proximal
şi tubul contort distal. Ea prezintă un ram descendent cu o poţiune iniţială groasă apoi
îngustă şi un ram ascendent cu o porţiune iniţială subţire, apoi groasă. Schimbarea
diametrului ansei se datorează tranziţiei bruşte a epiteliului din simplu cubic în simplu
pavimentos, de tip endoteliform, şi invers. Ansa Henle funcţionează ca un multiplicator
în contracurent pentru menţinerea unui gradient osmotic în lichidul interstiţial al
medularei renale.
Tubul contort distal se află localizat în corticala renală, este mai scurt decât cel
proximal şi are un traiect mai puţin sinuos. Peretele său este tapetat de un epiteliu simplu
cubic. Celulele au microvili puţini şi scurţi, de aceea lumenul sau apare mai larg la
examinarea cu MO.
În apropierea polului vascular al corpusculului renal, celulele epiteliale sunt
modificate ca structură şi funcţie, membrana bazală lipseşte şi în acest mod se formează
macula densa. (vezi Aparatul juxtaglomerular).
La nivelul tubului contort distal se fac modificări ale compoziţiei urinii în ceea ce
priveşte conţinutul de apă şi concentraţia de clorură de sodiu. Hormonul antidiuretic
(ADH) stimulează reabsorbţia apei la acest nivel, iar aldosteronul creşte reabsorbţia
sodiului. Celulele tubului contort distal pot ajusta pH-ul urinar prin secreţie suplimentară
de ioni de H+ şi amoniu.
Aparatul juxtaglomerular
Aparatul juxtaglomerular este o structură complexă localizată la polul vascular al
corpusculului renal. El este alcătuit din: macula densa, lacis, şi celule juxtaglomerulare.
Macula densa este reprezentată de un grup de celule epiteliale din peretele tubului
contort distal, modificate şi cu aspect “în palisadă”. Acestă structură monitorizează
osmolaritatea fluidului din lumenul tubului contort distal şi poate fi considerată un
chemoreceptor.
Lacisul sau celulele mezangiale extraglomerulare sunt localizate în spaţiul dintre
arteriola aferentă, arteriola eferentă şi macula densa. Se presupune că sunt celule de
susţinere ale aparatului juxtaglomerular.
Celulele juxtaglomerulare sunt celule musculare netede din peretele arteriolei
aferente, modificate în sens secretor: În citoplasmă nu există miofilamentele, dar apar
granule secretorii. Ele produc renina ca răspuns la scăderea presiunii, a volumului
sanguin sau a concentraţiei de Na. Producerea reninei este primul pas în declanşarea
sistemului renină – angiotensină – aldosteron, care are ca rezultat final creşterea
volumului şi presiunii sanguine, prin stimularea reabsorbţiei de Na, Cl şi apă în tubul
contort distal.
Tot la nivelul aparatului juxtaglomerular se secretă şi eritropoetina, hormon ce
stimulează eritropoeza la nivelul măduvei hematogene.
Căi urinare intrarenale

Căile urinare intrarenale sunt reprezentate de tubii colectori, tubii drepţi (Bellini)
şi canalele papilare.
Tubii colectori sunt tapetaţi de un epiteliu simplu cubic ale cărui celule au limite
intercelulare foarte nete, uşor vizibile în MO. Tubii colectori părăsesc corticala renală,
diametrul lor creşte, intră în medulară, confluează şi formează tubii drepţi.
Celulele epiteliale ale tubilor drepţi, sub influenţa hormonului antidiuretic
(ADH), devin permeabile pentru apă care trece în interstiţiul medular, tinzând astfel să
echilibreze osmolaritatea fluidului intraluminal cu cel interstiţial. În acest caz se va
elimina o cantitate mică de urină hipertonă. În absenţa hormonului antidiuretic, tubii
drepţi rămân impermeabili pentru apă şi se va elimina o cantitate mai mare de urină
izotonă sau hipotonă.
Canalele papilare se află la vârful piramidelor Malpighi şi se deschid în calicele
mici prin porul urinar.
Căi urinare extrarenale

Căile urinare extrarenale sunt reprezentate de: calicele mici, calicele mari,
bazinet, uretere, vezică urinară şi uretră. În toate aceste pasaje urinare, exceptând uretra,
structura generală a peretelui este aceeaşi şi cuprinde mucoasă, musculară şi adventice
(sau, în unele zone, seroasă).
Mucoasa este alcătuită dintr-un uroteliu, aşezat pe o mebrană bazală şi un corion.
Uroteliul este impermeabil pentru săruri şi apă datorită specializărilor membranei apicale
a celulelor din stratul superficial, şi anume cuticula. Uroteliul se poate aplatiza (prin
reducerea numărului de straturi celulare) asigurând în acest fel distensibilitatea peretelui
organelor pe care le tapetează (fapt evident în special la vezica urinară). Corionul este
aglandular şi este fomat dintr-un ţest conjunctiv dens neordonat, sau semiordonat la
vezica urinară. Corionul este separat de uroteliu printr-o membrană bazală.
Musculara este formată din ţesut muscular neted dispus în două planuri în
peretele ureterelor: intern longitudinal şi extern circular. În peretele vezicii urinare
musculara are cea mai mare grosime şi este organizată în trei straturi (fără o separare netă
între ele) cu dispoziţie plexiformă. În apropierea deschiderii vezicii urinare în uretră
stratul muscular formează sfincterul intern neted cu contracţie involuntară.
Adventicea este un ţesut conjunctiv subţire ce delimitează la exterior aceste
organe şi asigură ancorarea lor pe structurile de vecinătate. Adventicea lipseşte în
porţiunea superioară a vezicii urinare unde organul este acoperit de seroasa peritoneală.
Fig.64 Vezica urinară
Uretra
Uretra masculină diferă de cea feminină atât ca structură, cât şi ca funcţie.
Uretra masculină este un canal comun pentru aparatul urinar şi genital, ea
servind la eliminarea urinei, dar şi a lichidului seminal. Este mai lungă decât cea feminină
şi prezintă trei zone:
- uretra prostatică este porţiunea proximală a uretrei masculine, este înconjurată de
glanda prostată si este tapetată cu un epiteliu de tranziţie sau un uroteliu. Aici se deschid
ductul prostatei şi ductul ejaculator.
- uretra membranoasă este cea mai scurtă. Este înconjurată de diafragma urogenitală ale
cărei fibre musculare striate formează sfincterul extern. Epiteliul uretrei membranoase
este stratificat cilindric.
- uretra spongioasă traversează corpul spongios penian. La nivelul glandului, lumenul
uretrei spongioase se dilată şi formează fosa naviculară. Ea se deschide către exterior
prin meatul uretral. Epiteliul de acoperire variază de la stratificat cilindric la stratificat
pavimentos.
În corionul uretrei masculine există glandele lui Littre, cu secreţie mucoasă. Ele
sunt în mod particular numeroase la nivelul uretrei spongioase.
Uretra feminină este mai scurtă decât cea masculină şi aparţine exclusiv
aparatului urinar.
Mucoasa este acoperită de un epiteliu stratificat pavimentos fără keratinizare şi
numai pe arii restrânse există epiteliu stratificat cilindric. Corionul este aglandular şi
conţine un bogat plex venos.
Musculara este reprezentată de 2 planuri musculare netede: intern - cu dispoziţie
longitudinală a fibrelor şi extern - cu fibre orientate circular. În porţiunea mijlocie uretra
este înconjurată de un muşchi striat ce formează sfincterul extern, cu contracţie voluntară,
structură provenită din diafragma urogenitală.
Adventicea se confundă cu ţesutul conjunctiv înconjurător.
APARATUL GENITAL FEMININ
Aparatul genital feminin este alcătuit din: ovare, căi genitale feminine şi organe
genitale externe.
Ovarul
Ovarul este un organ pereche, de formă ovalară, cu dimensiuni de 3/1,5/1 cm,
localizat pe faţa posterioară a ligamentului larg, de care este ataşat printr-un fald
peritoneal – mezovarul. Polul superior al ovarului este ancorat de peretele pelvic prin
ligamentul suspensor al ovarului (aici se găsesc vasele şi nervii ovarului), iar polul
inferior este ataşat de uter prin ligamentul ovarian.
Ovarul reprezintă gonada feminină şi poate fi considerat o glandă mixtă.
Principalele 2 funcţii pe care acesta le îndeplineşte sunt: secreţia exocrină –
gametogeneza (producerea gameţilor feminini – ovulele) şi secreţia endocrină –
steroidogeneza (producerea de hormoni steroidieni: estrogeni şi progesteron). Estrogenii
stimulează creşterea şi maturizarea organelor sexuale şi sunt responsabili de apariţia
caracterelor tipice feminine la pubertate, inclusiv dezvoltarea glandei mamare.
Progesteronul pregăteşte organele sexuale interne (uterul) pentru sarcină şi glanda
mamară pentru lactaţie.
Ovarul este acoperit la exterior de un epiteliu simplu cubic – epiteliu germinativ –
aşezat pe un ţesut conjunctiv dens ce formează tunica albuginee.
În structura internă a ovarului se disting două zone: corticala şi medulara
ovariană formate fiecare dintr-un parenchim şi o stromă specifice.
Fig. 65 Foliculi primari multilamelari
Corticala ovariană
În corticala ovariană stroma este formată din ţesut conjunctiv cu dispoziţie relativ
densă a fibrelor, iar parenchimul este alcătuit din foliculi ovarieni şi derivate ale
foliculilor ovarieni.
Foliculii ovarieni
Foliculii ovarieni au în structura lor 1 ovocit (situat central), celule foliculare, iar
în jurul lor tecile (învelişurile) foliculare.
După pubertate, în corticala ovariană se întâlnesc foliculi în diferite stadii de
dezvoltare.
Foliculii primordiali – sunt singurul tip de foliculi prezenţi în corticala ovariană
până la pubertate. Sunt de dimensiuni mici, în număr foarte mare (300000 -400000) şi se
localizează imediat sub tunica albuginee. Sunt formaţi dintr-un ovocit primar aflat în
profaza primei diviziuni meiotice. Ovocitul are un diametru de aprox. 30μm, nucleu
hipocrom, nucleol proeminent, citoplasmă abundentă şi este înconjurat de un singur rând
de celule foliculare pavimentoase. La pubertate, sub influenţa FSH, foliculii primordiali
încep să se dezvolte şi parcurg celelalte stadii de dezvoltare.
Foliculii primari – au un ovocit cu diametrul de 50-80 m, iar celulele foliculare
devin cubice. În funcţie de numărul rândurilor de celule foliculare din jurul ovocitului
sunt descrişi foliculi primari unilamelari (cu 1 rând de celule foliculare) şi foliculi
primari mutilamelari (cu 2 sau mai multe rânduri de celule foliculare).
Între ovocit şi primul rând de celule foliculare începe să se dezvolte zona
pellucida. Zona pellucida este o structură omogenă, intens acidofilă, PAS pozitivă ce
conţine glicozaminoglicani şi glicoproteine cu rol în susţinerea trofică a ovocitului. În
această zonă membranele plasmatice ale ovocitului şi celulelor foliculare se întrepătrund.
Când epiteliul folicular devine stratificat, primul rând de celule foliculare din jurul
ovocitului se aşează perpendicular pe acesta şi formează corona radiata.
În stroma corticală se produce o densificare în jurul foliculului primar, din care
vor lua naştere tecile foliculare. Acesta se vor diferenţia în:
- teaca internă – bine vascularizată şi care conţine celule cuboidale cu capacitate
secretorie. Sub influenţa LH ele produc androgeni ca precursori ai hormonilor estrogeni
(foliculina). Tot aceste celule formează glanda interstiţială a ovarului.
- teaca externă – predominant fibrilară, conţine fibre de colagen şi celule musculare
netede. Între tecile foliculare şi celulele granuloase se diferenţiază membrana foliculului
– membrana Slaviansky.
Fig. 66 Folicul secundar
Foliculii secundari – au dimensiuni mai mari, ovocitul prezintă un diametru de

aprox. 100 m, iar celulele granuloase încep să secrete lichid folicular, bogat în acid
hialuronic şi proteoglicani. Lichidul folicular se acumulează printre celulele granuloase,
la început în mici cavităţi - corpii Call Exner – ce reprezintă caracteristica microscopică
a foliculilor secundari. Pe măsură ce cresc, aceştia se unesc şi formează în final o cavitate
unică, de dimensiuni mari – antrumul.
Foliculul matur (de Graaf) – cu un diametru total de aprox 10-20 mm, ocupă
întrega grosime a corticalei. Celulele foliculare sunt împărţite acum în două categorii. Un
grup de celule ce înconjoară antrumul - celulele granuloase - cu grosime relativ constantă
şi care în apropierea ovocitului – ce ocupă o poziţie excentrică în folicul – formează al 2-
lea grup de celule de formă conică – cumulus oophorus, care păstrează legătura cu
ovocitul. Celulele din cumulus oophorus care înconjoară ovocitul şi care rămân ataşate de
acesta şi la ovulaţie, sunt celule cilindrice, cu dispoziţie radiară şi formează corona
radiata. Ele prezintă în porţiunea bazală microvili ce comunică prin joncţiuni de tip
“gap” cu ovocitul.
În celulele tecii interne încep să se acumuleze picături lipidice şi să se dezvolte
reticulul endoplasmatic neted, indicativ microscopic al activităţii lor – secreţia de
hormoni steroidieni.
Ovocitul îşi definitivează prima diviziune meiotică înainte de ovulaţie, sub
influenţă hormonală (LH). Rezultă astfel ovocitul secundar şi primul globul polar. După
ovulaţie celulele granuloase şi ale tecii interne suferă un proces de luteinizare şi încep să
producă progesteron.
În decursul unui ciclu ovarian complet, un singur folicul ovarian atinge stadiul de
folicul matur şi eliberează ovocitul secundar printr-un proces numit ovulaţie.
Derivatele foliculului ovarian sunt: corpul galben, corpul alb şi foliculii atrezici.
Corpul galben (progestativ, corpus luteum) este o glandă endocrină tranzitorie a
cărui principală funcţie este secreţia de progesteron. După ovulaţie, peretele folicular
alcătuit numai din celulele granuloase şi din tecile foliculare formează numeroase falduri
şi dă naştere corpului galben. În prima etapă, datorită unei minime sângerări, din
capilarele tecii interne se formează se formează un cheag de sânge central, ce
caracterizează apariţia corpului hemoragic. Cheagul de sânge se resoarbe, iar cavitatea
foliculară este invadată de ţesut conjunctiv din stroma corticalei foliculare. Celulele
restante vor umple spaţiul rămas gol al fostului antrum folicular. Celulele suferă
modificări ultrastructurale, manifestate prin acumulare de picături lipidice şi de pigment
lipocrom care dau culoarea galbenă caracteristică, iar în paralel se dezvoltă în celule
reticulul endoplasmatic neted. Aceste modificări arată că celulele încep să producă
hormoni steroidieni.
Fig. 67 Corticala ovariană cu corp galben
În structura corpului galben se disting două tipuri celulare: celule luteinice

granuloase, localizate central, voluminoase (30 ), care produc progesteron, şi celule
luteinice tecale, provenite din teaca internă a foliculului, cu diametru mai mic (aprox. 15
), localizate în periferie, care secretă estrogeni. Producţia de estrogeni şi progesteron
pregăteşte peretele uterin pentru procesul de implantare a zigotului. Dacă fertilizarea
ovulului s-a produs, corpul galben continuă să funcţioneze până în luna a 3-a de sarcină,
când placenta poate asigura necesarul de hormoni pentru menţinerea sarcinii. Corpul
galben se numeşte în acest caz, corp galben de sarcină.
Dacă fertilizarea ovulului nu a avut loc, corpul galben rămâne activ pentru o
perioadă de numai 14 zile şi se numeşte în acest caz, corp galben de menstruaţie. În
absenţa gonadotropinei corionice, activitatea corpului galben descreşte, iar el începe să
degenereze din ziua 10-12 a ciclului ovarian.
Corpul alb (corpus albicans) – reprezintă o cicatrice alb-sidefie formată din ţesut
conjunctiv fibros, apărută pe locul în care a involuat şi a degenerat un corp galben.
Această cicatrice dispare după câteva luni din corticala ovariană – când corpul albicans
provine dintr-un corp galben de menstruaţie –, sau poate rămâne permanent în corticala
ovariană – când acesta provine dintr-un corp galben de gestaţie.
Foliculii atrezici
Majoritatea foliculilor ovarieni degenerează şi dispar prin procesul de atrezie
foliculară (atrezie = oprire în evoluţie). Se presupune că atrezia este un mecanism prin
care numai o mică parte din foliculii ovarieni sunt stimulaţi să îşi continue dezvoltarea,
prin moartea programată a celorlalţi. Atrezia foliculară poate să apară în orice stadiu de
dezvoltare a foliculilor ovarieni. Dacă atrezia apare în foliculi aflaţi în stadii incipiente de
dezvoltare, mai întâi dispare ovocitul, apoi degenerează celulele foliculare. La foliculii
mari, în stadii de dezvoltare mai avansate, degenerarea celulelor foliculare apare înaintea
degenerării ovocitului.
În unii foliculi atrezici, celulele tecii interne cresc în volum şi pot produce în
continuare hormoni steroidieni, mai ales androgeni, care pot induce caractere fenotipice
masculine.
Medulara ovariană
Este formată din ţesut conjunctiv lax, în care sunt localizate vase de sânge de
calibru relativ mare, cu traiect sinuos (artere helicine), vase limfatice şi fibre nervoase.
La nivelul hilului ovarian, în parenchimul medularei, poate persista o reţea de ducte
scurte şi neregulate, reminiscenţe ale unor structuri fetale – rete ovarii. La om, sunt
prezente şi celulele ovariene ale hilului, care sunt asociate cu terminaţiunile nervoase şi
vasele de sânge de la acest nivel. Ele secretă hormoni de tip androgen şi sunt uşor
evidenţiate în timpul gestaţiei şi la debutul menopauzei. Tumorile cu punct de plecare în
aceste celule pot induce apariţia caracterelor fenotipice masculine.
Căi genitale feminine
Căile genitale feminine sunt:

- trompele uterine
- uterul
- vaginul
Căile genitale feminine sunt organe cavitare: în structura histologică a peretelui lor se
descriu 3 tunici: mucoasa, musculara, seroasa (adventicea).
Trompa uterină (oviduct)

Trompa uterină este un organ pereche, tubular, cu un capăt dilatat ce acoperă
ovarul de partea respectivă şi care se deschide în cavitatea peritoneală, şi un capăt al cărui
lumen se continuă cu cavitatea uterină.
Din punct de vedere anatomic, trompei uterine i se descriu 4 segmente:
- zona infundibulară (distală) – localizată în vecinătatea ovarului; mucoasa
prezintă în această zonă numeroase extensii digitiforme numite fimbrii uterine
- zona ampulară – dilatată, prezintă numeroase falduri ale tunicii mucoase; aici
are loc de obicei procesul de fertilizare
- zona istmului – îngustă, aflată în apropierea uterului, prezintă puţine falduri la
nivelul mucoasei
- zona intramurală (interstiţială) – localizată în grosimea peretelui uterin.
Faldurile mucoasei lipsesc aproape în totalitate, iar musculara este alcătuită
din elemente ale miometrului.
Fig. 68 Trompa uterină
Mucoasa trompei uterine prezintă numeroase falduri ramificate care conferă

aspectul caracteristic microscopic pe secţiune transversală.
Epiteliul de acoperire este simplu cilindric. El este alcătuit din două tipuri
celulare: (a) celule cilindrice cu cili în polul apical – mişcarea coordonată a cililor ajută la
transportul ovulului către cavitatea uterină şi (b) celule secretorii, de talie joasă, rolul lor
este producţia de mucus. Acesta înlesneşte transportul ovulului către cavitatea uterină şi
împiedică accesul microbian spre cavitatea peritoneală.
Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv lax, bogat vascularizat şi aglandular.
Musculara este formată din celule musculare netede dispuse în două planuri:
intern circular şi extern longitudinal.
Seroasa ce acoperă la exterior trompa uterină este alcătuită din foiţa viscerală a
peritoneului.
Uterul
Organ unic, cu perete gros şi lumen îngust, are formă caracteristică de pară. Din
punct de vedere anatomic el prezintă două segmente: corpul uterin şi cervixul. Cele trei
tunici ale peretelui sunt: endometrul, miometrul şi perimetrul.
Endometrul (mucoasa uterină)
Este format din:
Epiteliul de acoperire – simplu cilindric, în structura căruia sunt prezente celule
ciliate (cilii sunt puţini şi scurţi), şi celule secretorii care produc mucus.
Corionul este un ţesut conjunctiv bine vascularizat şi bogat în celule (corion
citogen). Celulele sunt reprezentate de: fibroblaşti, histiocite, leucocite (limfocite şi
eozinofile) şi celule mezenchimale nediferenţiate, ramificate ce formează un adevărat
sinciţiu – numite celule deciduale. În corion sunt localizate glandele endometriale.
Acestea sunt glande tubulare simple sau ramificate, cu fund bifid, lungimea lor ocupă
întrega grosime a corionului. În uterul adult aspectul histologic al acestora variază cu
fazele funcţionale ale ciclului endometrial (au aspect de glande tubulare drepte în faza
proliferativă si aspect sinuos, “în tirbuşon”, în faza secretorie).
Endometrul are două surse de vascularizaţie şi este împărţit din punct de vedere
funcţional în 2 zone:
- zona superficială (funcţională, temporară) – este supusă acţiunii hormonilor ovarieni şi
suferă procese ciclice de îngroşare, tranformare şi descuamare. În faza secretorie, în
pătura superficială glandele endometriale se dilată, celulele devin secretorii, iar peretele
glandular capătă aspect sinuos. Fibroblastele din interstiţiu apar ovoidale şi secretă în
corion un lichid seros care dă un aspect buretos păturii profunde din zona superficială, de
unde şi denumirea de zona spongioasă. În corionul subepitelial până în zona spongioasă
fibroblastele voluminoase se organizează într-o reţea compactă care conferă aspectul
caracteristic microscopic şi denumirea acestei zone - zona compactă.
- zona bazală (profundă) – este mai subţire, nu suferă transformări în timpul ciclului
menstrual. Aici se află fundul glandelor endometriale. Celulele epiteliului glandular au
capacitate mare de diviziune şi prin aceasta pot reface ţesutul descuamat în timpul
menstruaţiei, din zona superficială.
Modificările apărute în endometru sunt în strânsă corelaţie cu ciclul ovarian. În
ciclul endometrial se descriu două faze principale:
- faza proliferativă (foliculinică) – corespunde cu perioada cuprinsă între ziua 1 şi 14 a
ciclului ovarian. Ea începe cu menstruaţia (zilele 1-5), o fază descuamativă în care stratul
funcţional al endometrului suferă iniţial procese de necroză şi apoi este eliminat. Din ziua
a 5-a până în ziua a 14-a a ciclului endometrial, sub influenţa unor titruri crescute de
hormoni estrogeni, are loc regenerarea endometrului. Glandele endometriale cresc în
lungime şi capătă aspectul de glande tubulare drepte.
- faza secretorie (luteinică) – corespunde cu perioada cuprinsă între zilele 14-28 ale
ciclului ovarian. Progesteronul secretat la nivelul corpului galben determină creşterea în
continuare a glandelor endometriale, dilatarea lumenului acestora, apariţia edemului în
corion şi, în general îngroşarea endometrului. În această fază glandele endometriale
capătă aspect caracteristic “în tirbuşon”, datorită peretelui cu traiect sinuos. Dacă
fertilizarea ovulului nu a avut loc, ciclul reîncepe.
Fig. 69 Endometru
La nivelul uterului vascularizaţia este asigurată de arterele uterine ce se ramifică

şi formează arterele arcuate localizate în grosimea miometrului. Din arterele arcuate iau
naştere două seturi de vase: a) arterele rectilinii (drepte) ce irigă stratul bazal şi b)
arterele helicine care irigă stratul funcţional. Această dublă vascularizaţie arterială este
importantă în fiziologia uterină: arterele helicine dispar o dată cu eliminarea stratului
funcţional, pe când arterele rectilinii sunt prezente permanent în stratul bazal.
Miometrul
Miometrul este cea mai groasă tunică a peretelui uterin. Este format din celule
musculare netede dispuse în trei planuri, fără o delimitare netă între ele. Se descriu astfel
un strat intern cu fibre orientate oblic, un strat mijlociu cu aranjament plexiform al
fibrelor musculare – aici sunt localizate arterele arcuate – şi stratul extern cu fibre
orientate longitudinal. Vasele de sânge de la acest nivel sunt lipsite de adventice.
În timpul sarcinii miometrul suferă procese de creştere extensivă, atât prin
hipertofie, cât şi prin hiperplazie. Contracţia puternică a miometrului în timpul naşterii,
stimulată de oxitocină, este responsabilă de expulzia fătului.
Perimetrul
Fundul uterului este acoperit de seroasă, iar corpul uterului prezintă la exterior o
adventice formată dintesut conjunctiv lax.
Colul uterin – prezintă din punct de vedere anatomic 2 zone:

- zona proximală – localizată în continuarea istmului, comunică prin orificiul intern cu
cavitatea uterină;
- zona intravaginală - care se deschide prin orificiul extern în vagin.
Lumenul colului uterin se numeşte canal endocervical.
Peretele colului este format în principal din ţesut conjunctiv dens fibros şi puţine
fibre musculare metede. Canalul endocervical este tapetat cu epiteliu simplu cilindric, sub
care se află un corion ce conţine glande mari, ramificate.
Apariţia chisturilor în mucoasa uterină se datorează blocării canalelor excretoare
ale acestor glande (chisturi Naboth). Arterele helicine lipsesc.
Compoziţia chimică a mucusului secretat de aceste glande diferă în timpul
ciclului menstrual: este foarte abundent în perioada de mijloc a ciclului, dar cu
vâscozitate redusă pentru a permite migrarea spermatozoizilor.
Faţa externă a zonei intravaginale este acoperită de un epiteliu stratificat
pavimentos stratificat fără keratinizare. Trecerea de la acest tip de epiteliu la cel simplu
cilindric al endocolului se face abrupt, la nivelul orificiului extern cervical. Este locul în
care apar cu predilecţie eroziunile colului – insule de epiteliu simplu cilindric în
porţiunea vaginală. Evoluţia îndelungată a fenomenelor inflamatorii netratate în această
zonă, reprezintă factor predispozant pentru apariţia cancerului de col.
Celulele epiteliale ale colului suferă un proces de descuamare constantă.
Examenul citologic Papanicolau al acestor celule poate detecta timpuriu apariţia
cancerului de col.
Vaginul
Vaginul este un ogran tubular cu perete fibro-muscular ce se extinde de la colul

uterin până la vestibul – zonă delimitată de labiile mici.
Peretele vaginal ese alcătuit din 3 tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Mucoasa vaginală prezintă numeroase falduri transversale. Ea este tapetată de un
epiteliu stratificat pavimentos fără keratinizare aşezat pe o membrană bazală sub care se
află corionul vaginal.
Epiteliul de acoperire suferă modificări ciclice în timpul ciclului menstrual. În
perioada foliculară, sub acţiunea estrogenilor, celule epiteliale acumulează glicogen.
Bacterii din lumenul vaginal metabolizează glicogen din celulele exfoliate şi determină
acumularea de acid lactic, responsabil de pH-ul caracteristic scăzut din lumenul vaginal,
factor cu rol antibacterian local.
Corionul este format din ţesutul conjunctiv dens bogat în: fibre de colagen şi
elastice, leucocite în special limgocite şi conţine numeroase vase de sânge.
Corionul este aglandular. Secreţia prezentă în lumen provine din glandele
mucoasei cervicale şi din fluidul extravazat din patul capilar din corion.
Fig. 70 Vagin
Tunica musculară este formată din 2 straturi de ţesut muscular neted – unul
intern cu fibre orientate circular şi altul extern cu orientare longitudinală a fibrelor, mai
bine reprezentat decât cel intern şi care se continuă cu un strat muscular corespunzător la
nivelul uterului. În jurul orificiului extern al vaginului se află muşchiul bulbospongios
care conţine fibre musculare striate.
Adventicea este stratul extern format din ţesutul conjunctiv dens în vecinătatea
muscularei şi cu organizare mai laxă în exterior. Adventicea conţine fibre elastice ce
asigură rezistenţa şi elasticitatea peretelui vaginal, precum şi numeroase vase de sânge,
limfatice şi terminaţiuni nervoase.
Glandele mamare
Glandele mamare sunt glande tubuloalveolare derivate din glande sudoripare

modificate, specializate în secreţia lactată. O glandă mamară conţine 15-20 lobi. Fiecare
lob se deschide printr-un duct lactifer pe suprafaţa mamelonului. Mamelonul este
înconjurat de o zonă tegumentară hiperpigmentată – areola mamară.
În structura glandei mamare se descriu 2 componente: stroma şi parenchimul.
Stroma glandei mamare este reprezentată de septuri de ţesut conjunctiv lax care
împart parenchimul în lobi şi lobuli.
Parenchimul glandei mamare în repaus fiziologic este reprezentat de sistemul de
ducte excretorii. În lobulii glandulari se află ducte „în deget de mănusă” – ducte
intralobulare - tapetate de epiteliu simplu cubic aşezat pe o membrană bazală, înconjurată
de celule mioepiteliale. Ductele intralobulare ale unui lobul converg într-un singur duct
interlobular care se deschide într-un canal (duct) lactifer.
În timpul sarcinii şi lactaţiei, sub influenţe hormonale, epiteliul ductelor
intralobulare proliferează şi se diferenţiază în celule secretorii ce sintetizează laptele
matern. Apar astfel alveole secretorii în lobulii glandulari. În ultima parte a sarcinii, în
septurile interlobulare creşte numărul de plasmocite. Rolul lor este secreţia de Ig A, care
trec în laptele matern şi conferă imunitate pasivă nou-născutului.
Compoziţia chimică a laptelui matern cuprinde lipide 4%, proteine 1,5%,
(cazeină, lactalbumine şi Ig A), lactoza 7%, şi 87,5% apă.
Eliberarea granulelor secretorii ce conţin proteine se face prin merocrinie, iar a
celor ce conţin lipide – prin secreţie apocrină.
După menopauză, datorită scăderii titrului estrogenilor, apare atrofia glandei
mamare, atât a componentei parenchimului, cât şi a celei stromale.
Placenta
Placenta este un organ tranzitoriu a cărei apariţie şi dezvoltare este condiţionată

de fertilizarea ovulului şi implantarea embrionului.
Celulele stromale ale endometrului devin mai voluminoase prin acumularea de
glicogen şi lipide. Aceste modificări definesc reacţia deciduală care conduce la formarea
placentei materne sau decidua basalis.
Pe de altă parte diviziunile celulare multiple ale ovulului fertilizat conduc la
apariţia morulei. Celulele morulei se diferenţiază în:
- strat intern - din care se va dezvolta chiar embrionul şi
- strat extern – trofoblastul – cu rol în hrănirea embrionului, din care se va forma
placenta fetală.
Fig. 71 Placenta
Placenta fetală
Celulele trofoblastului se divid rapid şi se diferenţiază 2 straturi:
- sinciţiotrofoblastul – stratul extern cu mare putere de invazie a peretelui uterin, alcătuit
dintr-o masă citoplasmatică multinucleată;
- citotrofoblastul(stratul Langhans) – stratul intern cu aspect palid, format din celule
individuale.
Sinciţiotrofoblastul invadează endometrul în care apar spaţii numite lacune. În
aceste lacune pătrund prelungiri (cordoane) epiteliale ale trofoblastului – vilozitaţi
primare. Lacunele sunt pline cu sânge matern. La baza vilozităţilor primare pătrunde
mezenchimul embrionar – apar astfel vilozităţi secundare (coriale). Dezvoltarea
mugurilor vasculari în miezul conjunctiv al vilozităţilor le transformă pe acestea în
vilozităţi terţiare. Din mugurii vasculari se dezvoltă vase de sânge care vor stabili legături
cu vasele ombilicale. După luna a V-a de sarcină citotrofoblastul începe să dispară, iar
celulele sale scad numeric, stratul devine discontinuu, fiind foarte redus la termen. După
luna a V-a de sarcină, vilozităţile coriale sunt practice tapetate numai de
sinciţiotrofoblast.
Placenta maternă
Placenta maternă ia naştere prin modificări ale endometrului, apărute după
implantare – decidua bazalis.
Celule deciduale sunt celulele secretorii de proteine. Între ele se află matricea
extracelulară care formează septurile intercotiledonale, care separă lacunele sanguine în
care plutesc vilozităţile coriale.
Între sângele matern şi cel fetal există o barieră – bariera placentară – formată
din:
- epiteliul trofoblastic
- membrana bazală a epiteliului
- ţesutul mezenchimal din axul vilozităţilor coriale
- peretele capilarelor vilozitare.
Bariera placentară funcţionează ca membrană selectivă, prin care substanţele
nutritive: oxigenul, unii hormoni şi anticorpi pot trece de la mama la făt, dar care previne
trecerea substanţelor nocive: droguri, substanţe chimice, toxice, antigene.
Placenta asigură secreţia hormonilor necesari susţinerii sarcinii (gonadotropina
corionică, tireotropina corionică şi corticotropina corionică, estrogeni, progesteron,
prolactina, etc) şi realizează funcţii metabolice, de excreţie şi de filtru.
Organele genitale externe
Organele genitale externe feminine sunt grupate într-un tot unitar numit vulvă,
acoperită de un epiteliu stratificat pavimentos cu keratinizare. Aceasta include:
▪ muntele lui Venus - format din ţesut adipos, localizat deasupra simfizei
pubiene;
▪ labiile mari – 2 falduri tegumentare longitudinale, ce delimitează lateral
spaţiul urogenital;
▪ labiile mici – 2 falduri tegumentare ce mărginesc vestibulul;
▪ vestibulul – zona în care se află orificiile de deschidere ale vaginului şi
uretrei;
▪ clitorisul – este o structură erectilă, echivalentă cu zona dorsală peniană.
Organele genitale externe sunt puternic inervate cu corpusculi încapsulaţi
Meissner, Pacini şi terminaţiuni nervoase libere.
APARATUL GENITAL MASCULIN
Aparatul genital masculin este constituit din testiculi, căi genitale masculine,
glande anexe şi organ copulator (penis).
Testiculul
Este un organ pereche, localizat în scrot şi reprezintă gonada masculină. Poate fi
considerat o glandă mixtă a cărei secreţie exocrină este reprezentată de gameţii masculini
– spermatozoizii -, iar secreţia endocrină este reprezentată de testosteron – produs în
celulele Leydig.
Testiculul este alcătuit din stromă şi parenchim.
Stroma testicului formează la exterior o capsulă de ţesut conjunctiv fibros –
tunica albuginee. Ea este dublată la interior, pe faţa anterioară de o extensie a
peritoneului, tunica vaginală. Pe faţa posterioară tunica albuginee prezintă o îngroşare ce
formează mediastinul testicular care adăposteşte vase de sânge, limfatice şi căi genitale
(rete testis). Din tunica albuginee se desprind septuri conjunctive ce împart parenchimul
în lobi testiculari (aprox. 250 pentru fiecare testicul). Septurile conjunctive se ramifică în
interiorul organului până vor forma o reţea fină de celule şi fibre conjunctive (în special
de reticulină) ce asigură susţinerea elementelor parenchimului.
Parenchimul testicular are două componente principale:
- tubii seminiferi, înconjuraţi de o atmosferă de ţesut conjunctiv bine vascularizat, în care
sunt localizate
- celulele Leydig cu secreţie endocrină.
Tubii seminiferi
În interiorul fiecărui lobul testicular se află 1-4 tubi seminiferi, înconjuraţi de
ţesut conjunctivo-vascular.
Tubii seminiferi încep cu un capăt orb, “în deget de mănuşă”, au traiect sinuos şi
în apropierea mediastinului testicular devin rectilinii.
Histologic, fiecare tub seminifer este format dintr-un epiteliu stratificat polimorf –
epiteliu seminal -, aşezat pe o membrană bazală ce îl separă de tunica proprie, ce
reprezintă echivalentul corionului la acest nivel.
În structura epiteliului seminal sunt prezente două categorii de celule:
- celule aparţinând liniei seminale
- celule de susţinere – Sertoli
Celulele seminale sunt aşezate de la membrana bazală a epiteliului către lumen şi
sunt reprezentate de:
- spermatogonii – sunt aşezate pe membrana bazală şi reprezintă singurul tip celular
prezent în tubii seminiferi până la pubertate. Sunt celule mici, cu nucleu cu cromatină
pulverulentă. Sunt celule diploide pentru cromozomi (46,2n) şi diploide pentru ADN.
- spermatocite primare – sunt cele mai mari şi cele mai numeroase celule din linia
seminală şi sunt aşezate pe 2-3 rânduri. Nucleul lor este mare, rotund cu cromatină
filamentoasă. Sunt celule diploide pentru cromozomi şi tetraploide pentru ADN (4N). Ele
vor intra în prima diviziune meiotică.
- spermatocite secundare – sunt localizate mai aproape de lumenul tubului seminifer.
Sunt de dimensiuni mici (aprox. ½ din diametrul spermatocitelor primare). Sunt foarte
greu vizibile în MO, inconstante, deoarece imediat ce se formează intră în a 2-a diviziune
meiotică. Au număr haploid de cromozomi (23,n) şi diploid de ADN.
- spermatidele - sunt celule mici, cu diametru de aprox. 9 μm, cu nucleu mic,
tahicromatic, localizate aproape de lumenul tubului seminifer. Sunt haploide ca număr de
cromozomi (23, n) şi ADN (N). Ele suferă numai modificări morfologice pentru a forma
spermatozoizi.
- spermatozoizii – sunt celule uşor de recunoscut după flagelul lung ce pluteşte liber în
lumenul tubilor seminiferi. Capul spermatozoizilor conţine nucleul, acoperit în 2/3
anterioare de acrozom. Coada spermatozoizilor, lungă de aprox. 50-55 μm, este acoperită
de membrana plasmatică şi este formată din piesă intermediară, piesa principală şi piesa
terminală. Piesa intermediară sau gâtul spermatozoidului adăposterşte centriolul
proximal, piesa de legătură şi baza flagelului. Piesa intermediară are structură
caracteristică de flagel, cu 2 microtubuli centrali şi 9 perechi exterioare de microtubuli,
înconjuraţi de un înveliş mitocondrial. Piesa principală prezintă în plus faţă de piesa
intermediară o teacă externă fibroasă. Piesa terminală nu prezintă teaca externă fibroasă,
iar cele 9 dublete de microtubuli se disociază în porţiunea distală şi formează 18
microtubuli solitari.
Celulele de susţinere Sertoli
Sunt celule columnare aşezate cu polul bazal pe membrana bazală a tubului
seminifer, iar cu polul apical ajung în lumen. Prezintă numeroase falduri citoplasmatice
cu concavitatea orientată către lumen (aspect “în candelabru”), în care se localizează
celulele epiteliului seminal. Celulele Sertoli au nucleu ovoidal, hipocrom, cu nucleol
proeminent. Citoplasma conţine reticul endoplasmatic neted şi rugos, aparat Golgi şi
numeroase mitocondrii. Membrana plasmatică este ataşată de cea a celulelor vecine prin
joncţiuni strânse de tip zonula occludens. Acestea formează o centură de protecţie
împrejurul lumenului tubului seminifer – bariera testicul – sânge, care împarte epiteliul
seminifer în 2 compartimente:
- compartimentul bazal – aflat între membrana bazală şi centura de joncţiuni
strânse. Aici sunt localizate spermatogoniile. Este un spaţiu accesibil celulelor şi
moleculelor circulante.
- compartimentul adluminal – localizat între centura joncţională şi lumenul tubului
seminifer. Acest compartiment adăposteşte toate celelalte tipuri celulare ale epiteliului
seminal (spermatocite primare şi secundare, spermatide şi spermatozoiozi), care rămân
inaccesibile moleculelor şi celulelor sanguine, fiind astfel protejate de un atac autoimun.
Celulele seminale din acest compartiment se dezvoltă după instalarea puberăţii, mult timp
după ce sistemul imun s-a maturizat şi pot fi recunoscute ca structuri non-self, împotriva
cărora se poate declanşa un răspuns imun, dacă ar veni în contact cu celule
imunocompetente sanguine. Hrănirea acestor celule se face prin intermediul celulelor
Sertoli.
Funcţiile celulelor Sertoli sunt:
- asigurarea suportului fizic pentru celulele liniei seminale
- asigurarea suportului nutriţional pentru celulele din compartimentul adluminal
- protejarea celulelor epiteliului seminal împotriva declanşării unui răspuns autoimun,
prin bariera formată de joncţiunile strânse cu care este prevăzută membrana lor
plasmatică.
- fagocitarea resturilor celulare şi de metabolism celular
- secreţia unei proteine de legare a testosteronului (ABP) care se combină cu acesta şi sub
formă de complex este eliberată în lumenul tubului seminifer. Ele mai produc inhibina cu
rol inhibitor asupra secreţiei de FSH la nivel hipofizar. Celulele Sertoli produc fluidul
necesar transportului spermatozoizilor în căile genitale intratesticulare.
Celulele Leydig
Tubii seminiferi sunt înconjuraţi de un ţesut conjunctiv lax, bogat în capilare
fenestrate, capilare limfatice, terminaţiuni nervoase şi în care sunt prezente şi celule
musculare netede. În jurul capilarelor fenestrate sunt localizate celule Leydig, fie solitare
sau în grupuri.
Celulele Leydig sunt celule capabile de secreţie endocrină, produsul lor de
secreţie este testosteronul, iar totalitatea lor formează glanda interstiţială a testiculului.
Nucleul celulei este situat central, iar citoplasma hipocromă, vacuolară conţine
reticul endoplasmatic neted şi incluziuni lipidice – caracteristici microscopice ale
celulelor producătoare de hormoni steroizi.
Fig. 72 Testicul
Căi genitale masculine

Căile genitale masculine au rolul de a depozita temporar şi de a asigura
maturizarea şi transportul spermatozoizilor. Căile genitale se împart în două categorii:
- căi genitale intratesticulare
- cai genitale extratesticulare
Căile genitale intratesticulare sunt reprezentate de tubii drepţi şi rete testis.

Tubii drepţi continuă tubii seminiferi către mediastinul testicular şi fac legătura
cu rete testis. Epiteliul lor este simplu cubic, susţinut de un corion din ţesut conjunctiv
dens.
Rete testis este formată din numeroşi tubuli înguşti ce se ramifică şi se
anastomozează, formând o reţea în interiorul mediastinului testicular. Epiteliul de
acoperire este simplu cubic.
Căile genitale extratesticulare sunt: conurile eferente, epididim, duct deferent,

duct ejaculator şi uretră.
Conurile eferente sunt în număr de 10-20 de canalicule care împreună formează
capul epididimului şi converg pentru a forma un singur canal, epididimul. Epiteliul de
acoperire este simplu cu zone în care alternează celule cubice şi celule cilindrice ciliate.
Celulele cubice absorb cea mai mare parte a fluidului secretat în tubii seminiferi, iar
celulele cilindrice ciliate direcţionează spermatozoiozii către epididim. Tunica medie,
subţire, este formată din celule musculare netede.
Epididimul este un duct lung de aprox. 5-6 m, cu un traiect sinuos şi reprezintă
locul în care spermatozoizii sunt stocaţi şi are loc capacitarea lor. Capacitarea este un
proces ce implică o serie de modificări biochimice ale spermatozoizilor prin care aceştia
ating capacitatea maximă de fertilizare. Capacitarea este definitivă în trompele uterine şi
în cavitatea uterină, unde spermatozoiozii pot trăi câteva zile.
Fig.73 Epididim
Peretele epididimului este format din mucoasă, musculară şi adventice.

Mucoasa are un epiteliu de acoperire simplu cilindric sau pseudostratificat şi este
aşezat pe o membrană bazală ce îl separă de un corion îngust. Celulele cilindrice sunt
prevăzute la polul apical cu cili imobili (stereocili) care facilitează absorbţia şi
fagocitarea corpilor reziduali apăruţi în decursul spermatogenezei. Celulele au şi caracter
secretor producând o moleculă cu acţiune inhibitorie pe capacitarea spermatozoizilor.
În grosimea peretelui epididimului este prezentă şi o tunică musculară formată
din celule musculare netede, care prin contracţie ajută la transportul spermatozoizilor prin
epididim. Tunica musculară devine mai bine organizată către capătul distal al canalului
epididimar.
Adventicea este un ţesut conjunctiv bogat în fibre de colagen, vase de sânge, nervi
şi microganglioni vegetativi.
Ductul deferent începe la nivelul scrotului unde continuă epididimul şi urcă prin
cordonul spermatic din canalul inghinal către cavitatea abdominală unde se uneşte cu
canalul excretor al veziculelor seminale. Ductul deferent are un lumen îngust, stelat, iar
peretele este format din mucoasă, musculară şi adventice.
Mucoasa este tapetată de un epiteliu pseudostratificat cilindric cu mai puţini
stereocili decât epididimul. În segmentul intraabdominal cilii lipsesc în totalitate.
Corionul este un ţesut conjunctiv lax, cu numeroase fibre elastice.
Tunica musculară este foarte bine dezvoltată şi este organizată în 3 planuri: intern
şi extern cu dispoziţie longitudinală, mijlociu – circular. Prin contracţie determină mişcări
peristaltice puternice, în timpul ejaculării.
În apropierea capătului distal, ductul deferent se lărgeşte şi formează ampula
ductului deferent.
Adventicea este un ţesut conjunctiv lax ce delimitează canalul deferent la exterior.
Ductul (canalul) ejaculator este format prin unirea ductului deferent cu canalul
excretor al veziculei seminale. Este un duct scurt, tapetat de epiteliu simplu
pseudostratificat. Corionul conţine numeroase vene anastomozate care se continuă cu
ţesutul erectil al corpului spongios. Musulara, puţin dezvoltată, se pierde treptat în ţesutul
muscular din stroma prostatei. Canalul ejaculator pătrunde în glanda prostată şi se
continuă cu uretra prostatică.
Uretra masculină este un canal comun pentru aparatul genital şi urinar. Are 3
segmente: uretra prostatică (traversează glanda prostată), uretra membranoasă
(segmentul pelvin) şi uretra peniană (segmentul penian). Structura sa este descrisă în
capitolul “Aparat urinar”.
Glande anexe ale aparatului genital masculin

Glandele anexe ale aparatului genital masculin sunt: prostata, veziculele seminale
şi glandele bulbo-uretrale.
Prostata este o glandă agminată tubulo-alveolară ce înconjoară prima porţiune a
uretrei masculine. Ea este alcătuită din stromă şi parenchim.
Stroma formează la exterior o capsulă de ţesut conjunctiv fibros. Caracteristica
microscopică a capsulei prostatice este prezenţa fibrelor musculare netede în structura sa.
Din capsulă pornesc septuri conjunctivo-vasculare ce împart incomplet parenchimul în
lobi şi lobuli.
Parenchimul este alcătuit din 3 grupuri glandulare concentrice, numite glande
prostatice mucoase, glande prostatice submucoase şi respectiv glande prostatice
principale, ale căror ducte excretorii se deschid separat în uretră.
Adenomerele sunt reprezentate de alveole tapetate de un epiteliu
pseudostratificat, de tip secretor.
Caracteristica microscopică a alveolelor prostatice este prezenţa în interiorul lor a
simpexioanelor Robin (corpora amylacea). Acestea sunt formaţiuni sferice, de natură
glicoproteică, ce cresc în dimensiuni şi numeric o dată cu vârsta şi suferă procese de
calcificare. Funcţia lor este necunoscută.
Produsul de secreţie, fluidul prostatic, este un lichid opalescent, cu pH de 6,5,
bogat în acid citric lipide, fosfatază acidă, enzime proteolitice, lecitină şi zinc.
Fig. 74 Prostata
Veziculele seminale sunt alcătuite fiecare din 2 formaţiuni tubulare lungi de

aprox. 10 cm, ce se dezvoltă ca evaginări ale peretelui ductului deferent. Peretele lor este
alcătuit din mucoasă, musculară şi adventice.
Mucoasa prezintă numeroase falduri cu ramificaţii primare, secundare şi terţiare
ce reprezintă principala caracteristică microscopică a acestui organ. Epiteliul este simplu
cilindric sau pseudostratificat, iar celulele au capacitate secretorie. Produsul de secreţie
are culoare gălbuie, este de consistenţă vâscoasă şi este bogat în fructoză. Lichidul
ejaculator uman este format în proporţie de aprox. 70% din secreţia veziculelor seminale.
Musculara este formată din celule musculare netede aşezate pe două planuri
intern – circular şi extern – longitudinal, care se contractă în timpul ejaculării.
Adventicea este alcătuită dintr-un ţesut conjunctiv lax.
Glandele bulbouretrale sunt glande tubuloalveolare localizate în apropierea
uretrei membranoase şi a celei spongioase. Ele sunt delimitate la exterior de o capsulă
fină de ţesut conjunctiv, prevăzută cu celule musculare netede.
Parenchimul este format din alveole delimitate de epiteliu simplu cubic. Produsul
de secreţie are rol lubrifiant şi este eliminat prin ductele excretorii în uretra
membranoasă.
Organul copulator (Penisul)

Organul copulator este alcătuit din ţesut erectil organizat în 3 formaţiuni
cilindrice: 2 corpi cavernoşi şi un corp spongios.
Ţesutul erectil este format din travee de ţesut conjunctiv fibros ce conţin celule
musculare netede, ramificate, anastomozate, care delimitează spaţii (lacune) tapetate de
endoteliu vascular, în care se acumulează cantităţi mari de sânge (în special în timpul
erecţiei). Aceste lacune sunt echivalente ale plexurilor venoase.
Cei 2 corpi cavernoşi sunt localizaţi posterior şi sunt străbătuţi de câte o arteră
profundă. La exterior sunt acoperiţi de ţesut conjunctiv dens, fibros – tunica albuginee.
Ţesutul erectil are aici lacune mai mari şi travee mai subţiri.
Corpul spongios al uretrei este localizat ventral şi este de dimensiuni mai mici.
Porţiunea distală dilatată a corpului spongios formează glandul penian. Corpul spongios
este străbătut de uretra spongioasă care se deschide la exterior prin meatul uretral.
Cei trei cilindrii sunt delimitaţi la exterior de fascia peniană alcătuită din ţesut
conjunctiv fibros, dublată la exterior de tegument. Pliul tegumentar distal ce acoperă
glandul se numeşte prepuţ.
SISTEMUL ENDOCRIN
Sistemul endocrin reprezintă, împreună cu sistemul nervos central (SNC),

principalul mecanism prin care se realizează integralitatea organismului în mod cibernetic,
precum şi integrarea acestuia în mediul înconjurător. Ambele sisteme participă la
menţinerea echilibrului fiziologic - homeostazia.
Sistemul endocrin cuprinde: glandele endocrine (hipofiza, tiroida, paratiroidele,
suprarenalele, epifiza), insulele de ţesut endocrin localizate în parenchimul unor glande
exocrine (ex. insulele Langerhans din pancreasul exocrin) şi celule capabile de secreţie
endocrină localizate în epiteliul sau interstiţiul unor organe (ex. celulele entero-endocrine
din tubul digestiv, glanda interstiţială a testiculului şi ovarului).
Glandele endocrine sunt caracterizate de absenţa ductelor excretorii, produşii lor de
secreţie – hormonii – fiind eliberaţi direct în sânge.
Numeroase capilare fenestrate asigură vascularizaţia acestor glande.
Hipofiza
Hipofiza este situată într-o depresiune de pe faţa superioară a osului sfenoid - şaua
turcească, fiind protejată de jur împrejur de o proeminenţă osoasă a acestei suprafeţe. La
marginile acestei depresiuni osoase, dura mater craniană se dedublează şi formează o
capsulă fibroasă, care tapetează această glandă.
Hipofiza are formă ovoidală, cu diametrul transvers de 1-1,5 cm, cel sagital de 1
cm, o greutate de cca. 1 g şi este mai dezvoltată la femeie decât la bărbat, mărindu-se şi
mai mult în cursul sarcinii.
Hipofiza este alcătuită din adenohipofiză (lobul anterior) şi neurohipofiză (lobul
posterior), cele 2 diviziuni având origine embriologică, structură şi funcţii diferite. Prin
legăturile sale cu SNC, hipofiza ocupă un loc central în constelaţia endocrină. Astfel,
adenohipofiza, prin intermediul hipotalamusului, controlează şi reglează activitatea multor
glande endocrine, legătura hipotalamo-hipofizară fiind asigurată în acest caz de către
sistemul port-hipofizar, care conduce factorii chimici reglatori (excitatori şi inhibitori)
eliberaţi de către nucleii hipotalamusului mijlociu spre adenohipofiză.
Adenohipofiza
Adenohipofiza îşi are originea în ectodermul ce tapetează cavitatea orală primitivă.
Prezintă următoarele subdiviziuni:
• pars distalis (pars anterior) - cea mai voluminoasă
• pars tuberalis (partea tuberală) - o extensie superioară din pars distalis care
înconjoară parţial zona infundibulară a neurohipofizei
• pars intermedia (zona intermediară) – zonă îngustă, rudimentară la om, localizată
între adenohipofiză şi neurohipofiza
Parenchimul glandular este format din celule dispuse în cordoane scurte,
ramificate, anastomozate, între care se află capilare cu lumen larg şi endoteliu fenestrat.
Fig. 39 Hipofiza
Celulele glandulare se împart în 2 categorii, în funcţie de afinităţile tinctoriale,

astfel:
- celule cromofobe – cu afinităţi tinctoriale reduse, apar palide pe preparatele
microscopice, formează aprox. 50% din populaţia celulară. În această categorie sunt
incluse celule nediferenţiate, celule cromofile parţial degranulate şi celule de susţinere
stelate, cu funcţie fagocitară.
- celule cromatofile, care au afinitate pentru coloranţi şi care se subîmpart în 2 clase:
1. celule acidofile, care au afinitate pentru coloranţi acizi (eozină, orange G). Celulele
acidofile includ 2 tipuri funcţionale:
- celulele somatotrope care secretă STH (hormonul de creştere). Ele au o
formă sferică şi sunt localizate preponderent la periferie. Ultrastructural, acestea prezintă
un RER bine dezvoltat, aparat Golgi, mitocondrii şi câţiva ribozomi liberi, precum şi
granulaţii secretorii cu un diametru cuprins între 300 şi 400 nm, cu sau fără membrană, în
diferite stadii de dezvoltare.
Hormonul de creştere (STH sau GH) acţionează la nivelul organelor ţintă prin
intermediul unei glicoproteine numite somatomedine (tip A, B şi C). Aceasta influenţează
metabolismul protidic, lipidic şi glucidic, cu precădere asupra cartilajului epifizo-diafizar,
căruia îi stimulează creşterea.
Eliberarea STH-ului este stimulată de somatotrop hormone releasing factor (STH-
R) şi este inhibată de somatostatină (growth inhibiting factor sau GIF), ambii factori fiind
secretaţi de către hipotalamus. Hipersecreţia de STH în copilărie şi adolescenţă duce la
apariţia unei staturi excesiv de înalte, sindrom cunoscut sub numele de gigantism hipofizar.
Dacă hipersecreţia de STH (consecutivă unei tumori hipersecretante hipofizare) continuă
după încetarea creşterii normale, apare o creştere accentuată a mandibulei şi a altor oase
faciale, precum şi a oaselor extremităţilor corporale în general; acest sindrom este cunoscut
sub denumirea de acromegalie.
- celule mamotrope care produc prolactina. Sunt celule fusiforme, de
dimensiuni mici. Ele conţin în citoplasmă granule secretorii, cu un diametru de aproximativ
200nm. În timpul sarcinii şi lactaţiei, aceste granule îşi dublează sau triplează dimensiunile.
Lizozomii, reduşi cantitativ, cresc considerabil în perioada de ablactare (oprirea secreţiei
lactate). Hiperplazia celulelor mamotrofe hipofizare survine în sarcină, ca răspuns la
nivelul crescut de estrogeni. Celulele mamotrofe vor continua să secrete prolactina,
hormonul lactogenic (LTH), atâta timp cât durează alăptarea la sân a copilului. Secreţia de
PRL este stimulată sau inhibată prin mecanism de feed-back la nivel hipotalamic. Astfel,
prolactina are propriul său hormon eliberator (PRH), dar şi TRH-ul (hormonul eliberator
al TSH-ului) are o acţiune egală şi în cadrul eliberării prolactinei. Hormonul care inhibă
eliberarea prolactinei (PIH) este de natură peptidică.
2. celulele bazofile – se colorează cu coloranţi bazici (hematoxilina). Din punct de vedere
funcţional în aceată grupă sunt incluse 4 tipuri celulare:
- celule corticotrope – sintetizează ACTH (hormonul adrenocorticotrop).
Au formă sferică şi conţin în citoplasmă granule de secreţie cu densităţi variabile la fluxul
de electroni. ACTH-ul stimulează secreţia glandei corticosuprarenale. Secreţia de ACTH
este inhibată prin feed-back negativ, care acţionează atât asupra adenohipofizei, cât şi la
nivel hipotalamic.
- celule tireotrope – produc TSH (hormonul tireostimulator). Celulele au
formă unghiulară, şi conţin în citoplasmă granule de secreţie PAS-pozitive (conţin
glicoproteine) cu dimensiuni mici, până la 150 nm.
TSH-ul (hormon tireostimulator) prezintă o acţiune trofică asupra celulelor
foliculare tiroidiene, stimulându-le creşterea în volum precum şi creşterea numărului de
astfel de celule din pereţii fiecărui folicul (induce hiperplazia foliculară). Activitatea
secretorie a acestor celule tireotrofe este reglată prin feed-back negativ de către nivelul de
hormon tiroidian din circulaţia sangvină, care va acţiona primar la nivel hipofizar.
- celule gonadotrope care secretă 2 tipuri de hormoni şi anume:
FSH (hormonul foliculostimulator) şi LH (hormonul luteinizant). Echivalentul LH la
bărbat este ICTH (hormonul stimulator al celulelor interstiţiale). Celulele sunt fuziforme,
au nucleu excentric şi un conţinut heterogen de granule de secreţie. Granulele au diametrul
de 200-400 nm şi sunt dense la fluxul de electroni. Hormoni gonadotrofi (FSH şi LH) sunt
implicaţi în dezvoltarea şi maturarea celulelor germinale şi stimularea secreţiei de hormoni
sexuali.
În pars tuberalis (lobul tuberal) a adenohipofizei predomină celulele gonadotrofe.
Pars intermedia (zona intermediară) conţine celule bazofile melanotrope ce secretă
MSH (hormonul melanostimulator), dar şi chisturile Rathke cu aspect microscopic
asemănător foliculilor, plini cu coloid. Acestea au semnificaţia unor reminiscenţe
embriologice provenind din punga lui Rathke.
Neurohipofiza
Neurohipofiza derivă dintr-o invaginare a ectodermului neural al hipotalamusului
şi aparţine - prin origine embriologică – sistemului nervos central. Legăturile
hipotalamusului cu neurohipofiza se realizează prin conexiuni nervoase, reprezentate de
axonii neuronilor din hipotalamusul anterior (nucleii supraoptici şi paraventriculari).
Structural neurohipofiza prezintă următoarele diviziuni:
1. infundibulul alcătuit din tija infundibulară – aceasta adăposteşte axonii neuronilor
secretori ai hipotalamusului care ajung până la pars nervosa şi eminenţa mediană care
alcătuieşte podeaua hipotalamusului
2. pars nervosa – porţiunea cea mai voluminoasă în care se află arborizaţiile terminale
ale axonilor neuronilor secretori, împreună cu numeroase vase capilare.
La exterior, lobul posterior este delimitat de o capsulă conjunctivo-vasculară, din
care se desprind septuri bogat vascularizate. Microscopic, parenchimul tuturor zonelor
neurohipofizei este asemănător. Componentele acestuia sunt:
- axoni nemielinizaţi ai neuronilor secretori Pericarionii acestor neuroni sunt localizaţi în
nucleii supraoptic şi paraventricular ai hipotalamusului. Fasciculul axonal care face
legătura între hipotalamus şi hipofiză se numeşte tractul hipotalamo-hipofizar.
Arborizaţiile axonale localizate în pars nervosa sunt dilatate şi conţin vezicule secretorii în
care sunt depozitaţi hormoni: ocitocina – secretată predominant în nucleul paraventricular,
stimulează ejecţia laptelui din glanda mamară şi contracţia miometrului – şi vasopresina –
produsă în special în nucleul supraoptic, care stimulează reabsorbţia apei la nivelul tubilor
colectori renali şi contracţia muşchilor netezi vasculari. În veziculele secretorii sunt
prezente şi alte tipuri de molecule: neurofizina – proteină ligand pentru hormonii
neurohipofizari şi ATP.
- pituicite – celule gliale cu numeroase prelungiri citoplasmatice, care formează un schelet
de susţinere
- capilare fenestrate – anastomozate ce formează un plex vascular în care sunt eliberaţi
hormonii neurohipofizari ce intră astfel în circulaţia generală.
Epifiza (glanda pineală)
Epifiza este o glandă de formă conică localizată în apropiere de peretele posterior

al ventriculului III şi care este ataşată printr-o tijă de planşeul diencefalului. Derivă din
neuroectoderm, deşi la adult păstrează puţine caracteristici morfologice asemănătoare cu
ţesutul nervos.
La exterior este tapetată de pia-mater din care se desprind septuri fine conjunctive
ce pătrund în parenchimul glandular împreună cu elemente vasculare şi nervoase. Septurile
conjunctivo-vasculare împart glanda în lobuli.
În parenchimul glandular sunt prezente 2 tipuri de celule:
- pinealocite – celule parenchimatoase cu nucleul hipocrom şi nucleolul
proeminent, citoplasmă bazofilă şi numeroase prelungiri citoplasmatice care se termină
dilatat în apropierea vaselor de sânge. Citoplasma acestor celule conţine incluziuni lipidice,
pigmentare (lipofuscină) şi de glicogen.
Pinealocitele sintetizează melatonină un derivat activ al serotoninei, un hormon al
cărui nivel plasmatic variază în funcţie de ritmul circadian.
Alţi produsi de secreţie ai epifizei au un evident efect antigonadal care întârzie
maturizarea sexuală înainte de pubertate.
- celule gliale asemănătoare astrocitelor se mai numesc şi celule interstiţiale. Ele sunt mai
puţin numeroase, au nucleu mic, hipercrom şi posedă numeroase prelungiri citoplasmatice
ce se întind în jurul vaselor de sânge şi în jurul pinealocitelor.
În parenchimul epifizei sunt prezente depozite calcificate bazofile numite „nisip
cerebral” sau corpora arenacea. Ele sunt prezente încă din perioada copilăriei, dar numărul
lor creşte o dată cu vârsta.
Epifiza apare ca fiind mai mare în copilărie, începând apoi să involueze imediat
după pubertate, dar activitatea sa persistă totuşi în decursul întregii vieţi. Epifiza este o
glandă antagonică hipofizei; epifizectomia experimentală determină apariţia precoce a
pubertăţii.
Melatonina, sintetizată numai la nivel epifizar, este antagonică hormonului
melanocitostimulator hipofizar şi are efecte asupra ciclului oestral. La mamifere, sinteza
de melatonină scade în perioadele de expunere prelungită la lumină.
Tiroida
Tiroida este o glandă endocrină alcătuită din 2 lobi uniţi printr-un istm, localizată
anterior de laringe. Tiroida are origine endodermică, dezvoltându-se din peretele anterior
al laringelui primitiv.
La exterior este delimitată de o capsulă bine vascularizată, care la rândul său este
înconjurată de o teacă conjunctivă externă care face parte din lama pretraheală a fasciei
cervicale. De la nivelul capsulei se desprind septuri conjunctivo-vasculo-nervoase care
septează incomplet lobii tiroidieni, subdivizându-i în lobuli. Aceste septuri conjunctivo-
vasculo-nervoase formează stroma perilobulară conjunctivă în structura căreia sunt
prezente celule conjunctive (fibroblaste, mastocite), celule migrate din mediul intern
(histiocite, elemente limfoide), fibre colagene şi numeroase capilare.
Lobulii tiroidieni sunt organizaţi în unităţi structurale de formă sferoidală, numiţi
foliculi tiroidieni, unităţile funcţionale secretorii ale parenchimului glandei tiroide (glandă
tiroidă este o glandă foliculară).
Foliculul tiroidian
Foliculul tiroidian este o unitate de formă rotundă sau ovalară alcătuit din epiteliu
simplu secretor aşezat pe o membrană bazală. La interior există o cavitate plină cu un lichid
– coloidul tiroidian.
Fig. 40 Tiroida
Epiteliul folicular este format din celule foliculare (principale) organizate sub
forma unui epiteliu simplu cubic – în normofuncţie, dar poate avea şi aspect cilindric – în
hiperfuncţie tiroidiană sau poate apare sub formă de epiteliu turtit în hipofuncţie tiroidiană.
Rolul lui este sinteza, stocarea şi secreţia hormonilor tiroidieni. Citoplasma celulelor
secretorii este bazofilă şi conţine toate organitele implicate în sinteza proteinelor: RER,
complex Golgi şi ribozomi liberi sau polizomi, mitocondrii, numeroşi lizozomi localizaţi
în special spre polul apical.
Aceste celule mai conţin picături lipidice, precum şi granule PAS pozitive, care
reprezintă coloidul reabsorbit, cât şi vezicule secretorii situate tot apical, care îşi descarcă
prin exocitoză conţinutul în lumenul folicular.
Echipamentul enzimatic este bine reprezentat şi variat. Celulele foliculare prezintă
o intensă activitate a enzimelor proteolitice şi oxidative, a fosfatazei acide şi a
hialuronidazei, enzime care participă la fluidificarea coloidului şi la hidroliza
tireoglobulinei. Ele produc o peroxidază care va oxida iodul utilizat la iodarea grupărilor
“tyrozyl” ale tireoglobulinei neiodate.
Hormonii tiroidieni triiodotironina (T 3 ) şi tetraiodotironina (T 4 sau tiroxina) au
efect stimulator asupra metabolismului glucidic, lipidic şi proteic şi controlează activitatea
pompelor ionice de la nivelul membranelor celulare.
Coloidul este un material amorf, omogen, PAS+ în care se stochează o formă
intermediară inactivă a hormonilor tiroidieni – tiroglobulina. El apare acidofil sau bazofil,
variaţiile tinctorialităţii sale fiind în funcţie de variaţiile locale în concentraţia proteinelor.
Spaţiul interfolicular este ocupat de ţesut conjunctiv lax (interstiţiu) în cantitate
redusă în care sunt localizate numeroase capilare fenestrate.
În jurul acestor capilare sau printre celulele foliculare sunt prezente celulele
parafoliculare sau celulele C - vizibile cu MET. Acestea sunt celule mari, de formă
rotundă sau uşor alungită, cu citoplasmă palidă şi nucleu sferic situat central. În citoplasma
acestor celule se găsesc granule secretorii, cu diametrul între 100-200 nm şi numeroase
mitocondrii. Ele secretă calcitonină, hormon antagonist al parathormonului. Calcitonina
scade nivelul plasmatic al calciului prin inhibarea reabsorbţiei osoase şi stimularea
calcificării osteoidului.
Sinteza hormonilor tiroidieni. Aceasta se desfăşoară în mai multe etape:
1. Sinteza şi stocarea tireoglobulinei în coloidul foliculului tiroidian;
2. Hidroliza coloidului sub acţiunea enzimelor proteolitice şi resorbţia lui de către
celulele foliculare;
3. Hidroliza picăturilor de coloid endocitate de către celulele foliculare (sub
influenţa enzimelor lizozomale - fosfataza acidă) şi transportul hormonilor specifici.
Secreţia de tireoglobulină, iodarea sa extracelulară şi degradarea sa intracelulară
pentru producerea hormonului tiroidian, sunt procese concurenţiale, care se petrec în
celulele foliculare.
1. Prima etapă are mai multe faze:
a. sinteza precursorilor tireoglobulinei pornind de la aminoacizii preluaţi din
sânge, la nivelul reticulului endoplasmatic, după mecanismul sintezei oricărei proteine;
b. combinarea proteinelor sintetizate cu polizaharide de tipul manozei, galactozei
sau fructozei, la nivelul aparatului Golgi, urmează exocitarea tireoglobulinei în lumenul
foliculului;
c. captarea iodului din sânge printr-un mecanism de transport activ situat la nivelul
polului bazal (polul vascular) al celulei, sub acţiunea unei pompe ionice - ATP-aza, care
acţionează prin intermediul unei lecitine; iodul captat este oxidat sub acţiunea peroxidazei
din celulele foliculare;
d. iodarea radicalilor tirozil, cu formarea iniţială a unui compus monoiodat
(monoiodo-tirozina), apoi a unuia diiodat (diiodo-tirozina); prin combinaţii între aceşti doi
compuşi vor rezulta triiodo-tirozina şi tetraiodo-tirozina, care se vor stoca în coloidul
folicular, legaţi fiind de tireoglobulină; sub influenţa TSH-ului, celulele foliculare preiau
tireoglobulina iodată printr-un proces de endocitoză şi o vor supune unui proces de digestie
lizozomală; influenţa trofică a TSH-ului determină creşterea în volum a celulelor
foliculare, precum şi creşterea numărului de celule foliculare (prin hiperplazie), precum şi
creşterea endocitozei.
2. A doua etapă constă în fluidificarea coloidului sub acţiunea enzimelor
proteolitice. Coloidul astfel fluidificat este resorbit la nivelul polului luminal al celulelor
foliculare prin pinocitoză.
3. În a treia etapă se vor hidroliza picăturile de coloid sub acţiunea enzimelor
lizozomale, cu eliberarea hormonilor specifici (tiroxina şi triiodotironina). În acelaşi
timp se eliberează şi iodul, care va fi utilizat într-un nou ciclu secretor. Hormonii specifici
sunt transportaţi printr-un proces de micropinocitoză inversă care are loc la nivelul polului
bazal (vascular) al celulei, în mediul intern (la nivelul capilarelor fenestrate din stroma
perifoliculară). O mică parte din hormonii eliberaţi vor circula liberi prin sânge, cea mai
mare parte fiind însă legaţi de proteine plasmatice cum ar fi TBG (tiroxine-binding-
globuline) şi albumine serice.
Paratiroidele
Paratiroidele sunt glande endocrine ovoidale, de dimensiuni mici (câţiva mm),
grupate în 2 perechi, paratiroidele superioare şi inferioare, localizate în ţesutul conjunctiv
adiacent feţei posterioare a tiroidei. Paratiroidele derivă din a 3-a şi a 4-a pungă faringiană,
având origine endodermică.
Fiecare dintre cele 4 glande paratiroide posedă o capsulă proprie care o separă de
tiroidă. Capsula conjunctivă este subţire şi trimite septuri în interiorul glandei care împart
incomplet paratiroidele în lobuli.
Parenchimul este format din cordoane celulare (glandă cordonală) separate de
numeroase capilare fenestrate.
În structura cordoanelor celulare există 2 tipuri de celule:
- celule principale – sunt cele mai numeroase şi sunt singurele prezente în parenchimul
glandei până în jurul vârstei de 10 ani; celulele principale au dimensiuni mici (6-8µ), formă
poligonală, nucleu central, citoplasmă slab acidofilă în care sunt prezente vezicule
secretorii ce pot fi evidenţiate folosind coloraţii speciale. Ele stochează produsul de
secreţie.
Fig. 41 Tiroida si paratiroida
Funcţia principală a acestor celule este secreţia de PTH (parathormon).

Parathormonul stimulează reabsorbţia calciului din oase, inhibă excreţia renală de calciu,
dar creşte excreţia de fosfat. Secreţia PTH este reglată numai de nivelul calciului sanguin.
- celulele oxifile (acidofile): sunt reduse numeric, mai voluminoase decât cele mai
principale, au citoplasmă intens acidofilă, datorită numărului mare de mitocondrii.
Numărul lor creşte odată cu înaintarea în vârstă. Funcţia lor este neclară, unii autori le
consideră celule principale uzate, degranulate.
Glandele suprarenale
Suprarenalele sunt glande endocrine localizate la polul superior al rinichilor şi sunt
alcătuite din 2 zone distincte: corticosuprarenala şi medulosuprarenala. Ele diferă ca
origine embriologică, structurală şi funcţională.
Corticosuprarenala
Îşi are originea în mezodermul celomic intermediar.
La exterior prezintă o capsulă conjunctivă subţire care trimite septuri conjunctive
în interiorul glandei prin intremediul cărora pătrund şi vasele de sânge, limfatice şi nervi
în parenchimul glandular.
Fig 42 Corticosuprarenala
Parenchimul glandular este format din cordoane celulare (glanda cordonală) între
care se află capilare fenestrate.
Celulele secretorii au caracterele specifice ale celulelor ce produc hormoni steroizi:
formă poligonală, nucleul hipocrom situat central, citoplasmă acidofilă cu numeroase
incluziuni lipidice, reticul endoplasmatic neted bine dezvoltat şi numeroase mitocondrii.
În funcţie de citoarhitectonia acestor celule se descriu 3 zone distincte ale
corticosuprarenalei:
- zona glomerulată – externă, subscapulară, ocupă aproximativ 15% din grosimea glandei.
Celulele sunt dispuse sub formă de arcuri, dând fals aspect glomerulat, printre care se află
capilare fenestrate. Citoplasma acestor celule este uşor acidofilă şi conţine puţine picături
lipidice. Plasmalema polului celular vecin cu capilarele prezintă numeroase falduri şi
microvilozităţi. În zona glomerulată se produc hormoni mineralocorticoizi, reprezentantul
principal al acestei clase fiind aldosteronul.
Aldosteronul stimulează reabsorbţia sodiului şi apei la nivelul tubului contort distal.
Secreţia de aldosteron este stimulată de angiotensină şi de nivelele crescute ale ACTH-
ului adenohipofizar.
- zona fasciculată este cea mai voluminoasă zonă a suprarenalei, ocupând aproape 50%
din grosimea glandei. Celulele secretorii sunt dispuse în şiruri paralele cu axul vertical al
glandei şi sunt separate de capilare fenestrate. Celulele au citoplasmă palidă, vacuolară
datorită incluziunilor lipidice abundente. În citoplasmă este prezent şi reticulul
endoplasmic neted - specific celulelor care secretă hormoni steroizi. Celulele mai conţin
cantităţi considerabile de acid ascorbic (vitamina C), numeroase mitocondrii mari, de
formă sferică, cu creste mitocondriale tubulare.
În zona fasciculată se secretă glucocorticoizi, reprezentaţi de hidrocortizon
(cortizol), hormon ce controlează metabolismul lipidic, stimulând în special glicogeneza
hepatică. Glucocorticoizii influenţează negativ imunitatea prin scăderea numărului de
limfocite şi eozinofile circulante.
- zona reticulată ocupă aria cea mai restrânsă, profundă a glandei. Celulele secretorii sunt
dispuse în cordoane scurte, ramificate, anastomozate printre care se găsesc capilare
fenestrate. Celulele au talia mică şi nuclei hiprecromi. Produsul de secreţie principal este
dehidroepiandrosteronul, un hormon androgen cu acţiune slabă. În zona reticulată se
produce şi hidrocortizon.
Medulosuprarenala
Originea embriologică a acestei glande sunt crestele neurale ectodermice, din
acelaşi grup de celule care vor da celulele ganglionilor simpatici din plexul celiac.
Parenchimul medulosuprarenalei apare format din celule voluminoase, dispuse în
cordoane anastomozate. Celulele au citoplasma abundentă şi nucleu hipocrom şi conţin
granulaţii secretorii numeroase, RER, mitocondrii şi aparatul Golgi bine dezvoltat.
Granulaţiile sunt mici, refringente, cu afinitate pentru sărurile de crom (celule cromafine).
Ele pot fi cu miez dens la fluxul de electroni şi caracterizează celulele care produc
noradrenalină (norepinefrină) sau pot avea aspectul omogen, mai puţin dens şi în acest
caz aparţin celulelor care secretă adrenalină (epinefrină).
Secreţia celulelor cromafine este stimulată de terminaţiunile nervoase
preganglionare simpatice (stimulate de sterss). Datorită originii embriologice şi fiziologiei
lor celulele cromafine pot fi considerate neuroni modificaţi.
Catecolaminele stimulează glicogenoliza, cresc tensiunea arterială, produc
dilatarea coronarelor şi a vaselor muşchilor scheletici şi cresc frecvenţa cardiacă.
În parenchimul medulosuprarenalei este prezent şi un al 2-lea tip celular: celulele
ganglionare parasimpatice, dar acestea sunt rare.
Pancreasul endocrin (Insulele Langerhans)

Pancreasul endocrin este reprezentat de fragmente de parenchim – insulele
Langerhans – localizate predominant în zona cozii pancreasului.
Insulele Langerhans sunt de origine endodermală şi au forme şi mărimi diferite;
apar palid colorate pe preparatele microscopice. La exterior, insulele de celule endocrine
sunt delimitate de o teacă fină de ţesut conjunctiv lax cu rol de “capsulă”. De la acest nivel
se desprind fibre de reticulină care realizează suportul stromal al cordoanelor celulare şi al
capilarelor adiacente.
Ele sunt alcătuite din cordoane celulare scurte, ramificate şi anastomozate între care
se află capilare sanguine fenestrate.
Fig. 43 Pancreas
În structura cordoanelor intră următoarele tipuri de celule, ce se evidenţiază cu

coloraţii speciale (ex. Mallory-Azan):
- celulele  - reprezintă aprovimativ 15-20% din totalul celulelor insulelor şi sunt localizate
către perferie. Celulele  (A) produc glucagon, hormon antagonist al insulinei,
hiperglicemiant. Glucagonul ridică nivelul glicemiei prin transformarea glicogenului
hepatic. Exercită efecte asupra metabolismului protidic şi lipidic. Eliberarea de glucagon
este inhibată de creşterea glicemiei;
- celulele  - formează aproximativ 70% din populaţia celulară; sunt localizate de obicei
în centrul insulelor. Ele secretă insulină, hormon hipoglicemiant. Insulina este produsă la
nivelul RER sub formă de proinsulină, iar la nivelul complexului Golgi se formează
veziculele secretorii (granule), care părăsesc complexul Golgian conţinând hormonul
propriu-zis (insulina). Secreţia de insulină apare ca răspuns la nivelul ridicat al glicemiei
apărute ca urmare a ingestiei de zaharuri. Ea are rolul de a fixa glucoza în celule, de a
scădea glicemia, efect realizat prin stimularea conversiei glucozei în glicogen la nivelul
hepatocitelor şi celulelor musculare, şi prin sinteza de lipide în ţesutul adipos;
- celulele  (D) - reprezintă aproximativ 5-10%; ele produc somatostatină care inhibă
eliberarea insulinei, glucagonului şi a STH. Somatostatina este un neurohormon şi un
neurotransmiţător.
- celulele F (PP) secretă polipeptidul pancreatic care inhibă secreţia pancreatică exocrină
de enzime şi bicarbonat. Acest hormon produce de asemenea relaxarea peretelui veziculei
biliare şi scade secreţia de bilă.
Insulele endocrine conţin şi fibre nervoase amielinice care se termină pe celulele A
şi B. Unele dintre acestea sunt colinergice şi conţin vezicule sinaptice mici şi clare, altele
sunt adrenergice şi conţin vezicule sinaptice neregulate. Activitatea secretorie a celulelor
A şi B poate fi modulată prin stimulare simpatică. Secreţia de insulină, de exemplu, scade
ca răspuns al stimulilor simpatici şi creşte la stimuli parasimpatici.
TEGUMENT ŞI ANEXE
Pielea alcătuieşte învelişul exterior al întregului corp şi este cel mai mare organ,
reprezentând 15-20% din masa totală a organismului. Principalele funcţii pe care pielea le
îndeplineşte sunt:
1. funcţia de protecţie împotriva agenţilor fizici, chimici şi biologici din mediul
înconjurător
2. funcţia de menţinere a homeostaziei prin eliminarea excesului de apă şi
menţinerea temperaturii corporale
3. funcţie de organ de simţ prin intermediul numeroaselor terminaţiuni nervoase
libere şi încapsulate pe care le adăposteşte
4. funcţia de secreţie, fiind implicată în sinteza vitaminei D
5. funcţia excretorie prin intermediul glandelor sudoripare.
Pielea împreună cu anexele sale formează sistemul tegumentar. Anexele pielii
sunt:
• glandele sudoripare
• glandele sebacee
• foliculii piloşi şi firele de păr
• unghiile
Structura pielii
În structura pielii sunt prezente 3 straturi:
• epidermul, stratul cel mai superficial, reprezentat de un epiteliu pavimentos
stratificat cu keratinizare
• dermul, stratul subiacent, reprezentat de ţesut conjunctiv
• hipodermul, numit şi ţesut conjunctiv subcutanat, este echivalentul anatomic al
fasciei superficiale şi conţine cantităţi variate de ţesut adipos delimitat în paniculi
adipoşi de travee de ţesut conjuctiv.
1. Epidermul
În alcătuirea epiteliului stratificat pavimentos cu keratinizare care formează
epidermul sunt prezente 4 tipuri celulare: keratinocitele, melanocitele, celulele
Langerhans şi celulele Merkel. Structura epidermului este cel mai bine evidenţiată în
zonele cu tegument gros de la nivelul palmelor şi plantelor. Pe preparatele histologice
provenind din aceste regiuni se poate observa că epidermul este format din mai multe
straturi suprapuse. Această organizare este rezultatul proceselor fiziologice prin care trec
keratinocitele: mitoză (formarea de celule noi), diferenţiere (keratinizare), moarte
celulară (pierderea nucleului şi a organitelor), exfoliere (îndepărtarea celulelor de pe
suprafaţa epidermului).
Straturile epidermului, de la bază către suprafaţă, sunt:
• stratul bazal, format dintr-un singur rând de celule cubice, adiacent membranei
bazale. Aici au loc numeroase mitoze.
• stratul spinos, alcătuit din câteva rânduri de celule poliedrice, ataşate unele de
celelalte prin “spini” intercelulari (desmozomi în ME)
Împreună stratul bazal şi cel lucios formează stratul lui Malpighi în care celulele
au un metabolism oxibiotic.
• stratul granulos conţine unul sau mai multe rânduri de celule ovalare, aplatizate,
uşor de recunoscut prin prezenţa unor granulaţii bazofile de keratohialină
(precursor de keratină) din citoplasmă
• stratul lucios, este format din celule fără nucleu şi fără organite, pline cu eleidină,
substanţă ce conferă acestui strat un aspect transparent, eozinofil, caracteristic
• stratul cornos, este alcătuit din celule lipsite de nucleu, organite şi joncţiuni
intercelulare, extrem de aplatizate, cu membrană celulară groasă, cornoasă.
Aceste celule sunt pline cu keratină, o scleroproteină cu rol major în protecţia
împotriva deshidratării.
Celulele moarte se exfoliază de pe suprafaţa pielii, dar sunt înlocuite printr-un
proces continuu de mitoze şi diferenţiere ce au loc în straturile profunde ale epidermului.
Melanocitele sunt celule ce provin din crestele neurale (ectoderm) şi reprezintă

aproximativ 10% din populaţia celulară a epidermului. Sunt celule dendritice, localizate
în stratul bazal, dar nu sunt ataşate prin desmozomi ce keratinocitele vecine. Funcţia
principală a acestor celule este sinteza de melanină. Sinteza are loc în organite specifice
numite melanozomi. Melanina, alături de caroten, este pigmentul responsabil de culoarea
caracteristică a pielii, ochilor şi a părului. Pigmentul este transferat keratinocitelor
învecinate printr-un proces numit secreţie citocrină. Evidenţierea melanocitelor în
microscopia optică se face cu coloraţii speciale pe bază de dihidroxifenilalanină (DOPA).
Celulele Langerhans sunt celule de origine mezodermică. Au aspect stelat şi apar

în stratul bazal şi în stratul spinos al epidermului. Nu prezintă desmozomi. În coloraţii
uzuale nu se disting de celelalte celule epidermice. Evidenţierea lor se face cu coloraţii
speciale, prin impregnare cu clorură de aur. Au un nucleu caracteristic indentat, iar
citoplasma prezintă organite specifice în formă de baghetă numite granule Bierbeck, al
căror rol în fiziologia celulei nu a fost stabilit. Principala funcţie a celulelor Langerhans
este legată de răspunsul imun, fiind celule care prezintă antigenul limfocitelor T. De
aceea sunt incluse în sistemul fagocitar mononuclear, alături de alte tipuri celulare care
îndeplinesc funcţii asemănătoare.
Celulele Merkel sunt celule epidermice modificate, prezente în stratul bazal al

epidermului ce acoperă zone cu sensibilitate tactilă foarte fină, cum ar fi vârful degetelor.
Histologic sunt caracterizate prin două trăsături: prezenţa în citoplasmă a unor granulaţii
secretorii mici, dense şi de contactul pe care celulele îl stabilesc cu terminaţiile nervoase
libere. Complexul fibră nervoasă-celula epidermică poartă denumirea de corpuscul
Merkel, acesta reprezentînd un mecanoreceptor foarte sensibil. Prezenţa granulelor
secretorii arată că aceste celule pot îndeplini şi un rol în secreţia neuroendocrină, aspectul
microscopic al granulaţiilor citoplasmatice fiind foarte asemănător cu cel al granulaţiilor
ce secretă catecolamine.
2. Dermul
Dermul este un ţesut conjunctiv de origine mezodermică, subiacent epidermului şi
separat de acesta printr-o membrană bazală. În structura sa sunt incluse anexele pielii:
foliculi piloşi, glande sudoripare şi glande sebacee. Dermul este subdivizat într-un strat
superficial: dermul papilar şi un strat profund: dermul reticular.
Dermul papilar este un ţesut conjunctiv lax, bogat în fibre elastice şi care conţine
o bogată reţea de capilare cu rol în hrănirea epidermului supraiacent. Tot aici este
prezentă o reţea extinsă de terminaţiuni nervoase libere, unele dintre acestea ajungând
până la nivelul epidermului. În acest strat sunt prezente numeroase proiecţii digitiforme
orientate către epiderm, papilele dermice, care se întrepătrund cu invaginaţii ale
epidermului către derm, numite creste epidermice împreună având rolul de a mări
suprafaţa de contact între cele două structuri şi de a stabiliza structura de ansamblu. Tot
în acest scop, la nivelul papilelor dermice sunt prezente fibre subţiri de colagen, numite
fibrile de ancoraj, care fac legătura între dermul papilar şi lamina bazală epidermică,
asigurînd joncţiunea dermo-epidermică. La vârful papilelor dermice sunt frecvent
întâlnite terminaţiuni nervoase încapsulate de tipul corpusculilor Meissner.
Dermul reticular este reprezentat de un ţesut conjunctiv dens semiordonat.

Reţeaua vasculară bogată de la acest nivel este prevăzută cu numeroase anastomoze
(şunturi) arteriovenoase cu rol în reglarea presiunii sanguine, dar şi a temperaturii
corporale. În dermul profund există de asemenea o reţea nervoasă bine dezvoltată,
alcătuită din terminaţiuni nervoase libere, receptori încapsulaţi (ex. corpusculi Vater-
Pacini), dar şi din fibre vegetative cu rol în contracţia muşchiului neted vascular.
3. Hipodermul
Hipodermul este un strat alcătuit din ţesut adipos, organizat în cuiburi sau
paniculi adipoşi, prin septuri (travee) de ţesut conjunctiv, bogat în fibre de colagen.
Grosimea hipodermului diferă în funcţie de statusul nutriţional, nivelul de activitate şi de
sexul individului. Hipodermul este o strucură ce asigură legătura dintre piele şi structurile
anatomice profunde. Este un ţesut cu activitate metabolică intensă.
Fig.75 Piele
4. Glandele sudoripare
Există două tipuri de glande sudoripare: ecrine şi apocrine. Ambele se dezvoltă
prin invaginări ale epidermului, dar diferă ca mărime, localizare şi prin natura produsului
de secreţie.
Glandele sudoripare ecrine sau merocrine sunt cele mai numeroase (aprox.
3.000.000). Densitatea cea mai mare o au la nivelul palmelor şi plantelor, dar sunt
prezente pe întrega suprafaţă a corpului, cu foarte puţine excepţii (ex. roşul buzelor). Sunt
glande tubular-glomerulate ce se deschid la suprafaţa tegumentului printr-un orificiu
numit por sudoripar. Porţiunea secretorie este localizată în dermul profund sau în
hipoderm şi are aspect conturnat. Aici sunt prezente două tipuri celulare: celule
întunecate responsabile de secreţia de mucus, şi celule clare cu numeroase incluziuni de
glicogen în citoplasmă şi cu membrană bazală puternic faldurată, fapt ce sugerează
implicarea lor în transportul ionic şi al apei. Celulele mioepiteliale ajută la eliminarea
produsului de secreţie. Porţiunea excretorie este formată dintr-un duct lung, sinuos, care
face legătura între porţiunea secretorie şi suprafaţa tegumentului. El este tapetat de un
epiteliu simplu cubic în porţiunea profundă şi de epiteliu cubic stratificat în apropierea
epidermului. Produsul de secreţie este apos şi conţine metaboliţi proteici: uree, amoniac,
acid uric, dar şi clorură de sodium, produşi care subliniază rolul excretor al pielii.
În plus, prin evaporarea apei de pe suprafaţa tegumentului are loc scăderea
temperaturii corporale, prin răcirea sângelui care circulă prin plexurile papilare (rol în
termoreglare).
Fig. 76 Glanda sudoripară
Glandele sudoripare apocrine sunt localizate pe arii restrânse: axile, regiunea

genito-anală, areolele mamare. Ele intră în funcţie numai după instalarea pubertăţii şi de
aceea sunt considerate caractere sexuale secundare. Ca structură histologică sunt tot
glande tubular-glomerulate, dar de dimensiuni mai mari decât cele ecrine. Modalitatea
lor de secreţie este tot merocrină, însă denumirea a fost păstrată pentru a le diferenţia de
cele ecrine. Porţiunea secretorie de la nivelul dermului are un lumen larg care este
tapetat de celule epiteliale cubice sau cilindrice joase, cu citoplasmă eozinofilă. Celule
mioepiteliale sunt prezente la acest nivel. Porţiunea excretorie este reprezentată de un
duct tapetat de celule cubice şi care se deschide în interiorul unui folicul pilos. Produsul
de secreţie este vâscos, fără miros. Prin degradarea bacteriană a produsului de secreţie se
dezvoltă un miros caracteristic, distinctiv.
5. Glandele sebacee
Glandele sebacee sunt glande exocrine alveolare ce se dezvoltă din teaca externă
a rădăcinii firului de păr. Sunt localizate cu predilecţie la nivelul frunţii, zona
centrofacială şi pe scalp. Ele încep să funcţioneze la pubertate, iar secreţia lor este
stimulată de hormonii androgeni. Porţiunea secretorie este dilatată şi este alcătuită din
celule cu conţinut lipidic (trigliceride, ceară, colesterol şi esteri ai acestuia). Datorită
acumulării acestor produşi, organizarea internă celulară este distrusă, iar în final celula
împreună cu conţinutul său este eliminată printr-un mecanism de secreţie holocrină.
Porţiunea excretorie este reprezentată de un duct scurt sau canal pilosebaceu care se
deschide în foliculul pilos. Produsul de secreţie este numit sebum şi este alcătuit atât din
conţinutul lipidic al celulelor secretorii, cât şi din reminiscenţe celulare. Rolul sebumului
este acela de a forma un film protector şi lubrifiant pentru firele de păr şi pentru
tegument.
Fig. 77 Aparat pilosebaceu
6. Firele de păr
Firele de păr sunt structuri keratinizate localizate pe aproape întrega suprafaţă
corporală cu unele excepţii, cum ar fi: palmele, plantele, buzele. Ele prezintă două zone
distincte rădăcina firului de păr, inclavată în derm, şi o porţiune vizibilă tija firului de
păr. Rădăcina firului de păr prezintă o bază dilatată, bulbul, prevăzut cu o invaginaţie,
papila foliculului pilos. Papila este formată din ţesut conjunctiv lax şi conţine numeroase
capilare sanguine şi terminaţiuni nervoase. Un grup de celule epiteliale tapetează vârful
papilei şi formează matricea foliculului pilos care reprezintă centrul germinativ al
foliculului. Aici sunt prezente şi melanocite. Structura microscopică a rădăcinii firului de
păr este o structură concentrică alcătuită din mai multe straturi care de la interior către
exterior sunt:
• teaca epitelială internă este formată din cuticulă , teaca Huxley şi teaca Henle.
Ea înconjoară tija propriu-zisă a firului de păr şi se extinde de la nivelul bulbului
pilos până la nivelul orificiului de deschidere al glandei sebacee.
• teaca epitelială externă este practic o continuare a epidermului. Deasupra glandei
sebacee sunt vizibile toate straturile epidermice, iar sub canalul pilosebaceu se
disting numai stratul bazal, granulos şi spinos.
• teaca externă conjunctivă este formată dintr-o condensare de ţesut conjunctiv ce
înconjoară întregul folicul pilos. Ea este separată de teaca epitelială externă printr-
o membrană bazală groasă.
Tija firului de păr este formată la rândul său din trei structuri concentrice şi
anume:
• medulara firului de păr localizată central, ea conţine celule slab keratinizate
• corticala firului de păr în care sunt prezente celule keratinizate
• cuticula alcătuită din celule intens keratinizate care protejează la exterior firul de
păr.
Structurile asociate firului de păr, cu aceeaşi origine embriologică sunt: glanda
sebacee şi muşchiul erector al firului de păr. Împreună aceste structuri formează aparatul
pilosebaceu.
7. Unghia
Unghiile sunt structuri keratinizate ce acoperă faţa dorsală a falangelor distale ale
degetelor de la mâini şi picioare. Placa unghială are o porţiune vizibilă, corpul unghiei,
şi o parte inclavată în derm, rădăcina unghiei. În jurul rădacinii unghiei se află o porţiune
îngroşată de celule epidermice cu activitate mitotică intensă, matricea unghială. Corpul
unghiei este aşezat pe o zonă numită patul unghial şi formată din straturi profunde
epidermice. În porţiunea proximală corpul unghiei este acoperit de un repliu epidermic
eponichium (cuticulă), iar sub marginea liberă a unghiei se află un strat cornos mai
îngroşat, hiponichium. Zona albă, opacă, în formă de semilună din porţiunea proximală a
unghiei se numeşte lunula.

Histologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Histologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos este specializat în recepţionarea şi prelucrarea informaţiilor din

Sistemul nervos vegetativ controlează funcfiile viscerale involuntare (ex.

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Este alcătuit din 2 emisfere cerebeloase (neocerebelul) unite prin vermis

Citoarhitectonia scoartei cerebeloase

Scanned with CamScanner

Substanta alba a cerebelului este formata din fibre mielinizate exogene si

Fiecare emisferă cerebrală prezintă 4 ]obi: frontal, parietal, temporal şi occipital.

Citoarhitectonia scoartei cerebrale

Scanned with CamScanner

Sistemul nervos periferic

SNP este constituit în principal din ganglioni nervosi şi nervi periferici.

2. ganglioni autonomi (vegetativi) sau eferenţi, cuprinzand corpul celulelor

Scanned with CamScanner

Ganglionii vegetativi (autonomi)

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Sistemul limfopoetic cuprinde totalitatea organelor şi formaţiunilor la nivelul

Celule ale ţesutului limfatic

Scanned with CamScanner

-parenchimul alcatuit din celule limfoide.

Din punct de vedere functional foliculii limfatici sunt clasificati in:

inainte de a reactiona la actiunea antigenica fiind considerati foliculi inactivi.

Scanned with CamScanner

Organele hemolimfopoetice sunt clasificate în:

Scanned with CamScanner

Parenchimul lobulului timic este împărţit în 2 zone

Scanned with CamScanner

Ganglionii limfatici sunt organe limfoide localizate pe traiectul vaselor limfatice,

La exterior ganglionul limfatic este delimitat de o capsulă conjunctiva ce trimite

Parenchimul este reprezentat de ţesutul limfoid, a cărui populaţie celulară liberă

Scanned with CamScanner

- pulpa roşie alcătuieşte majoritatea parenchimului splenic şi este formată din 2

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Din punct de vedere structural, amigdalele prezintă acelaşi plan general de

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Nazofaringele este segmentul faringian localizat superior de palatul moale al

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Scanned with CamScanner

Sistemul digestiv reprezintă o interfaţă între organism şi mediul înconjurător şi

Tabel nr. 1 Tipuri de celule argirofile în tractul intestinal

6. Alte tipuri celulare prezente în epiteliul intestinului subţire

În submucoasa ileonului sunt prezente plăcile Peyer. Acestea reprezintă noduli

Intestinul gros (colonul)

Fig. 58 Glande salivare

Lobulul hepatic clasic

Componenta epitelială – Hepatocitele

Componenta vasculară – Sinusoidele hepatice

Componenta stromală – Spaţiul perisinusoidal al lui Disse

Componenta biliară – traiectele biliare şi pasajele Herring

Vezicula biliară (colecist)

Fig. 61 Vezicula biliară

Fig. 62 Rinichi zona corticală

Parenchimul renal prezintă două zone distincte:

Căi urinare intrarenale

Căi urinare extrarenale