Predică în Sfânta și Marea Joi a Sfintelor Pătimiri

În accepțiunea creștinilor răsăriteni, ziua de Joi a săptămânii Sfintelor Pătimiri, este

ziua închinată evenimentului „Cinei din urmă” a Domnului, prilej cu care Hristos instituie
Euharistia. În tradiția Bisercii Răsăritene acest eveniment este celebrat în Liturghia Sfântului
Vasile cel Mare unită cu Vecernia, după o zi întreagă de ajunare. Tipiconal, odată cu această
liturghie se deschide Triduum-ul pascal în care se concentrează liturgic cele mai importante
evenimete ale mântuirii neamului omenesc. Perioada cuprinsă dintre cele două liturghii a celei
de joi, până la Liturghia Pascală slujită în Sâmbăta Mare, constituie perioadă de ajunare dând
prilejul omului trupesc să devină om euharistic, hrana creștinului rămânând doar Euharistia.

Sfânta și Marea zi de Joi continuă cu o un rit unic, numit si „Denia celor 12

Evanghelii”, fiind de fapt o utrenie, care conform indicațiilor tipiconale ar trebui să aibă loc în
zorii zilei de Vineri, dar prin tradiție este devansată seara pentru a facilita participarea laicilor.
În cadrul celor 12 lecturi se istorisește integral Teodrama de pe Golgota până la momentul
punerii Trupului lui Hristos în mormânt.

Deși ziua de joi este început și anticipare, totuși amintirea centrală acestei zile este
„Cina cea de Taină” – care a fost de fapt o masă ritualică (Seder-ul ) pascală iudaică, în centrul
căreia Iisus preface și oferă pâinea și vinul ca Trup și Sânge al Său, pe care noi creștinii o
reactualizăm prin Liturghie/Euharistie, noua zebah toda, devenită „Legământ nou” anamnetic
și comemorativ, prin care Domnul devine El în același timp jertfă (miel) și preot.

Pentru a înțelege actul central al Marii Joi, este necesar să apelăm la cele mai vechi
relatări extrabiblice pe care le găsim consemnate în Mișna și Tosefta, cele două tradiții iudaice
consemnate în scris din perioada secolului I, cu ajutorul cărora exegeții au reușit să reconstituie,
în mod plauzibil, forma de bază a mesei de Paște din vremea lui Iisus.

Ospățul iudaic de Paște era organizat în jurul a patru pahare cu vin, care erau esențiale
pentru celebrarea lui. Alături de aceste pahare cina consta din cel puțin patru feluri obligatorii:
mai multe azime, o farfurie cu ierburi amare, o farfurie cu sos, cunoscut drept haroseth și mielul
de paște fript.

Primul potir (ebr.) quidduș, începea cu amestecarea cu puțină apă, urmată de

binecuvântarea asupra vinului care suna așa: „Binecuvântat esti Tu, Doamne, Dumnezeul
nostru, Dumnezeul universului, care creezi rodul viței” După care capul familiei, cel care și
binecuvânta, lua câteva ierburi amare pe care le înmuia în sosul haroseth și le mânca.
 Al doilea potir (ebr.) haggadah sunt legate de rememorarea/anamneza, cât și
proclamația capului familiei a izbăvirii petrecute în exod, conform Ieșire 12, 14 și Deuteronom,
cap. 26. Ca răspuns, toți care luau parte la masă „trebuiau să aducă mulțumire” pentru ce făcuse
Dumnezeu pentru ei. În acest moment, ei cântau Psalmii 113-114, care îl laudă pe Dumnezeu
pentru bunătatea Lui îi mulțumesc pentru că l-a izbăvit pe Israel din Egipt. Acești doi psalmi
erau cunoscuți de Psalmii Hallel „psalmii de laudă”, care se cântau pe parcursul întregului
ospăț.

Al treilea potir (ebr.) beraka, cunoscut și sub numele de „potirul binecuvântării”. El

anunța începutul cinei propriu-zise, când erau mâncate azimele și mielul de paște. Deși este
greu de reconstituit exact tot ce se petrecea în acest moment, fiindcă obiceiurile variau de la un
loc la altul, la început se rostea o binecuvântare asupra azimei, înainte de începere mesei.
Binecuvântarea iudaică obișnuită suna cam așa: „Binecuvântat ești Tu, Doamne Dumnezeule,
care scoți pâine din pământ!” Apoi masa începea cu servirea unui aperitiv – o bucățică de pâine
înmuiată în strachina cu sos. Aceasta ar putea fi „bucata” pe care Iuda a înmuiat-o în „blid”
înainte de a pleca de la Cină pentru al îl trăda pe Iisus (Ioan 13, 26-27). Apoi se mânca felul
principal: azimă și carnea mielului de paște.

Al patrulea potir (ebr.) hallel, cunoscut cu numele de „potirul laudei”. Acesta era băut
după ce se cânta Psalmul 118. După cum vedem, când relatările sunt așezate în contextul
Scripturii și al tradiției iudaice, ele vin dintr-odată la viață și cu noi înțelesuri și legături
uimitoare. În acest caz, cuvintele Psalmilor Hallel sunt aproape ca un „scenariu” pentru
slujitorul lui Dumnezeu care avea să aducă „jertfă de mulțumire”. În timpul acestor imnuri,
Iisus își putea vedea cu ușurință propria soartă ca Mesia, conturată în cuvintele slujitorului
pătimitor al lui Dumnezeu descris în psalmi.

Citind cele relatate mai sus în tradiția iudaică ne punem întrebarea: câte pahare au fost
la Cina din urmă? Răspunsul îl putem afla în relatarea evanghelistului Luca, cap. 22, 14-20,
unde se amintesc de doua potire: unul asupra căruia Iisus rostește rugăciunea de mulțumire și
celălalt pe care îl declară „Legământul cel nou în Sângele Său”. Dar care din cele patru potire
de Paște sunt acestea? Luca relatează despre potirul pe care Iisus la identificat cu Sângele Său,
că era „potirul de după cină” (Luca 22, 19). Potrivit tradiției iudaice ale Paștelui acesta nu putea
fi decât al treilea potir, „potirul binecuvântării” beraka, ce se bea dup ospăț. Acest lucru este
confirmat si de Pavel în epistola către comunitatea din Corint, scrisă în jurul anului 50, unde
apostolul se referă la potirul cu Sângele Euharistic al lui Iisus folosind expresia rabinică pentru
cel de-al treilea potir: „Potirul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtășirea
cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem oare nu este împărtășirea cu Trupul lui
Hristos?” (I Corinteni 2, 16).

Dacă Iisus a identificat ce de-al treilea potir cu Sângele Său, atunci cel menționat de
Luca este după toate probabilitățile, cel de-al doilea „potirul proclamării” – haggada.

În sprijinul acestei sugestii este important de observat că, după rostirea binecuvântării,
Iisus explică, înțelesul azimei, așa cum făcea un cap de familie evreu după ce se bea al doilea
potir. Numai că, în loc să se refere la vechiul exod din Egipt și la „trupul” mielului de Paște,
Iisus identifică pâinea cu propriul Său „Trup” – cu Sine Însuși (Luca 22, 19). Cu alte cuvinte,
Cina se pe urmă a fost un ospăț iudaic de Paște, însă nu unul obișnuit. A fost nou Paște al lui
Mesia.

Din relatarea Evangheliei putem trage concluzia că, Cina din urmă nu se termină în
„foișorul de sus” așa cum era normal, ci se termină pe „tronul” Crucii, în ultimele clipe ale
agoniei Fiului lui Dumnezeu. Atunci când Iisus a băut de fapt rodul „rodul viței”. Și Matei și
Marcu ne spun că cineva din preajmă „a luat un burete, l-a umplut cu oțet și, punându-l într-o
trestie, i-a dat să bea”.

Pe scurt, prin Cina de pe urmă, Iisus a transformat Crucea într-un Paște, iar prin
Cruce, El a transformat Cina de pe urmă în actul jertfei. Hristos devine preot, ofrandă,
liturghie. Liturghie care se întinde peste veacuri în puterea Duhului și de a Cărui jertfă ne
bucurăm permanent prin participarea la Euharistie.

Preot Iustin Gârleanu

Biserica Sfântul Nicolae

Parohia Ortodoxă Sânpetru II

Bibliografie:

Diacon Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei I – Canonul apostolic al primelor secole, ed. Deisis,
Sibiu, 2008

Brant Pietre, Misterul Cinei de pe urmă, ed. Humanitas, București, 2016

PS Damaschin Dorneanul, Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri, ed.

Crimca, Suceava, 2022

Diac. Ioan Ică, jr. Introducere, în Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Păresimilor, Azimelor,
Răstignirii și Învierii, ed. Deisis, Sibiu, 2010