Scoala Profesionala Focuri

Referat
Modalitati de activizare a elevilor din invatamantul
primar

A realizat: prof. inv. prim.

Vecliuc Ioan

1
 CUPRINSUL
Introducere 3
1. Bazele psihopedagogice ale metodologiei activizării
elevilor la lecție în clasele primare
1.1 Activismul la elevii învățământului primar și modalități de 5
activizare a lor la lecție
1.2 Exigențele activizării elevilor în actul predării – învățării 12

Concluzii 18
Bibliografia 19

2
 INTRODUCERE

„În istоriа оricărеi ştiinţе еxistă реrреtuu mоmеntе de îmbătrânirе, dе criză „dе
vârstă” urmate de travalii de reîntinerire a epistemei sau paradigmei sale. Educaţia –
îndeosebi educaţia preşcolară şi şcolară mică – are, din acest punct de vedere,
caracteristice unei dinamici superioare, întrucât ea ţine de viaţa copilului, de dezvoltarea
lui, de formrаrea personalităţii aсestuia. Trаnsfоrmărilе fiind rаpidе şi suplе, еducаţiа
necesită baze сonсеptuаlе şi metodice adecvate, iar finalităţile trebuiе să fie mai aproapе
de еxistеnţа nоаstră”. (3.p.3).
Pentru a le atinge e nevoie de a şti cum să activizăm elevii.
A аctivizа, conform dicţionаrului аre sens de а fаce pe cineva să lucreze mai
intens; a grăbi desfăşurareа unui рroces (1.p. 14).Conform аceleiаşi surse, spunem că un
elev e аctiv, аtunci când ia рarte la o acţiune, dând dovadă de iniţiativă şi interes.
(1.p.10). Рentru a măsura gradul de activitate, e necesаr de a formа condiţii рentru cа
elevul să аctiveze, аdică să lucreze, să munceаscă, să acţioneze, să intensifice chiar o
activitate, ceea ce e o manifestare a energiei, a forţei celui ce activează. (1. p10).
Reieşind din cele spuse ne dăm bine seama că e în putere de a activiza o clasă de
elevi doar acel învăţător, care ştie mai întâi de toate:
- să focalizeze atenţia elevilor asupra obiectivelor esenţiale ale activităţii
didactice;
- să creeze un climat stimulator pentru începerea lecţiei;
- să utilizeze tehnici specifice de cumulare a atenţiei;
- să selecţioneze şi să introducă elemente de conţinut care sporesc încrederea
elevilor:
- să aleagă şi să aplice corect metode şi tehnici tradiţionale şi moderne care
stăpânesc interesul şi sensibilizează gândirea elevilor”. (3.p.14)
Mi – am pus drept finalitate a orelor în ciclul primar nu simpla realizare a
cerinţelor curriculare, dar activizarea elevilor în procesul instructiv – educativ.
În admirabila oglindire a cercetărilor ştiinţifice tema activizării elevilor a fost şi
rămâne actuală. Mă bazez pe teoriile psihologului american Edward Thorndike,

3
psihologul sovietic P. I. Galperin, psihologul elveţian J. Piajet, Jehome S. Bruner, N. G.
Miller, etc.
De măiestria pedagogului de a preda depinde reuşita elevilor, dar şi frecvenţa. Din
păcate şi azi mai auzi la unii elevi „nu vreau la şcoală”, „nu mi-e interesant”, „m-am
săturat”.
Toate acestea mi-au fost ca un imbold pentru a cerceta tema aleasă - „Strategii de
activizare a elevilor mici în cadrul lecţiilor”
Obiectul cercetării: Procesul de activizare a elevilor la în ciclul primar.
Scopul cercetării: De elucidat posibilităţi şi metodologia de activizare a elevilor
în ciclul primar.
Ipoteza cercetării: Procesul de activizare a elevilor la ore se va realiza eficient
atunci când vor fi determinate particularităţile psihopedagogice a elevilor şi în baza lor se
va elabora metodologia de activizare a elevilor, se v-or utiliza diverse strategii didactice.
Obiectivele de cercetare:
1. De elaborat reperele conceptuale referitor la metodologia activizării elevilor la
ore în ciclul primar.
2. De stabilit particularităţile psihopedagogice la elevii mici.
3. De elucidat metodologia activizării elevilor la ore în ciclul primar.
Metodele de cercetare aplicate pe parcursul elaborării reperelor conceptuale şi a
stabilirii particularităţilor psihopedagogice au fost: expunerea, descrierea, exemplul,
demonstrarea, explicaţia, exerciţiul, operaţiile de analiză şi sinteză, generalizarea şi
abstractizarea, inducţie şi deducţie, etc.
Baza metodologică a cercetării o constituie teoriile psihologului american Edward
Thorndike, psihologul sovietic P. I. Galperin, psihologul elveţian J. Piajet, Jehome S.
Bruner, N. G. Miller, tezele filozofice, pedagogice, psihologice şi biologice, dezvoltarea
multilaterală a personalităţii etc.

4
 I.BAZELE PSIHOPEDAGOGICE ALE METODOLOGIEI ACTIVIZĂRII
ELEVILOR LA LECŢII ÎN CICLUL PRIMAR

I.1. Activismul la elevii claselor primare şi modalităţi de activizare

a elevilor la lecţie

Personalitatea se formează în procesul interacţiunii active cu lumea înconjurătoare.

Interacţiunea devine posibilă datorită activităţii. Conform sursei [4. p.101]
„Personalitatea îşi manifestă activismul în procesul interacţiunii cu lumea înconjurătoare
în însăşi activitatea sa. Izvoarele spiritului activ al personalităţii sunt trebuinţele ei.
Anume trebuinţele îl îndeamnă pe om să acţioneze într-un mod şi într-o anumită direcţie.
Trebuinţa este o stare a personalităţii care exprimă dependenţa ei de condiţiile concrete
ale existenţei. Trebuinţa se prezintă ca un izvor al activismului personalităţii. Activismul
personalităţii se manifestă în procesul satisfacerii trebuinţelor, iar trebuinţele omului se
formează în procesul educării lui. Procesul satisfacerii trebuinţelor la om este un proces
activ, cu un scop bine determinat de a însuşi o anumită formă de activitate, determinată
de dezvoltarea socială. În procesul satisfacerii lor trebuinţele se dezvoltă, se
restructurează şi se schimbă”.
„Una din caracteristicile permanente ale omului este activitatea. Ea constituie o
condiţie obligatorie de apariţie, dezvoltare şi manifestare a psihicului uman. În psihologie
activitatea e definită ca sistem dinamic de interacţiune a subiectului cu lumea, în procesul
căruia apare şi se realizează în obiect imaginea psihică şi unde se manifestă atitudinea
subiectului faţă de lumea înconjurătoare, intermediată de imaginea psihică. Activitatea
omului se deosebeşte prin conţinut, prin mijloacele de efectuare, prin scopuri. Din punct
de vedere operaţional activitatea are următoarea structură: activitate – acţiune – operaţie.
Acţiunile reprezintă elemente integrale ale activităţii, orientate spre realizarea
scopurilor intermediare supuse unui singur motiv” (7p.5).
Există acţiuni externe (confecţionarea unui glob din papye-mache) şi acţiuni
interne (analiza şi rezolvarea unei situaţii de problemă). De altfel, în activitatea omului,
dar şi a şcolarului mic, totdeauna e prezent şi momentul intern şi cel extern al acţiunilor,

5
care în psihologie mai sunt numite exteriorizare (trecerea de la planul intern (mental) de
acţiune la cel extern, realizat sub formă de acţiuni şi operaţii cu obiectele) şi antonimul
său interiorizare (proces al transformării acţiunilor exterioare, reale, cu obiecte, în acţiuni
interioare (mintale)).
Aspectul activităţii ce ţine de personalitate e constituit din scopuri şi motive, la
baza cărora stau trebuinţele omului. Activitatea umană se deosebeşte prin diversitatea ei.
În psihologie sunt evidenţiate trei tipuri principale de activitate: jocul, munca şi
învăţătura. Pentru a elucida importanţa activităţii în dezvoltarea psihică a fost elaborată
noţiunea de activitate dominantă de către A. N. Leontiev. E vorba de tipul de activitate,
care influenţează în măsura cea mai mare dezvoltarea psihică la o vârstă anumită. Astfel,
pentru şcolari activitatea dominantă e jocul, pentru adolescenţi – comunicarea cu semenii.
În activitatea dominantă apar primele elemente ale activităţii noi; tot în cadrul ei apar
neoformaţiunile psihologice, caracteristice vârstei, precum şi schimbările esenţiale ale
sferei cognitive (7p.5).
Vârsta şcolară mică are ca activitate dominantă învăţarea prin joc. În activitatea
comună apare interesul faţă de rezultatul general şi capacitatea de coordonare a
acţiunilor sale cu ale celorlalţi participanţi (7p.9).
Izvoare ale spiritului activ al personalităţii, după cum am arătat mai sus, sunt
diversele trebuinţe. În necesităţi dependenţa de condiţiile concrete ale existenţei
personalităţii se manifestă prin latura ei activă ca sistem de motive.
Motivele sunt imbolduri spre activitate, legate de satisfacerea unor anumite
trebuinţe. Dacă trebuinţele constituie esenţa, mecanismul tuturor felurilor de activităţi
umane, motivele se manifestă ca expresii concrete ale acestei esenţe (6 p.107).
Interesele sunt manifestări emoţionale ale trebuinţelor cognitive ale omului.
Satisfacerea lor contribuie la completarea lacunelor în cunoştinţe, la o orientare mai buna,
la o înţelegere şi cunoaştere a faptelor care au căpătat o importanţă. Rolul intereselor in
procesul de activitate este exclusiv de mare. Interesele obligă personalitatea să caute activ
căile şi mijloacele de satisfacere a setei de cunoaştere şi înţelegere care a apărut la ea
(personalitate). Aşa dar, interesele se manifestă ca un mecanism de stimulare permanentă
a cunoaşterii (6.p.108).

6
 Activitatea omului din cea mai fragedă copilărie este regulată prin experienţa
întregii omeniri şi prin cerinţele societăţii. Activitatea elevilor ciclului primar are câteva
trăsături psihologice distinctive şi anume:
- Conţinutul activităţii nu este determinat numai de necesitatea care a
provocat-o. Dacă necesitatea în calitate de motiv dă impuls activităţii, o stimulează, apoi
formele şi conţinutul activităţii sunt determinate de condiţiile sociale, de cerinţele ei şi de
experienţă.
- Pentru ca activitatea să aibă succes, psihicul trebuie să reflecte proprietăţile
obiective, proprii ale obiectului, şi prin ele să determine (nu prin necesităţile
organismului) procedeele de atingere a scopului pus.
- Activitatea trebuie să stimuleze şi să susţină activitatea care prin ea însăşi nu
satisface imediat necesităţile apărute. De aici se vede că activitatea este legată indisolubil
de cunoaştere şi voinţă, se sprijină pe ele, şi este indisolubilă fără procesele de cunoaştere
şi cele volitive.
In concordanţă cu particularităţile vârstei şcolare mici, activitatea este o stare a
omului de a fi activ atât interior (psihic), cât şi exterior (fizic), regulată de scopul de care
el este conştient.
În ce fel se face controlul acţiunii? În această chestiune multe încă nu sunt clare.
Sigur este un lucru: aceasta se realizează cu ajutorul organelor de simţ (vederea, auzul,
simţul muscular…). Se mai ştie cert că scopul este prezentat în creier ca o imagine, un
model dinamic al viitorului rezultat al activităţii. Anume cu acest model al viitorului
dorit (necesar) se compară rezultatele concrete ale acţiunii, anume el conduce schema
mişcărilor şi le corectează.
Modalităţile de îndeplinire, de control, de care se foloseşte elevul claselor primare
în cursul activitaţii, se numesc procedee ale activităţii. Automatizarea parţială a
îndeplinirii şi a regulării inconştiente a mişcărilor la om o numim deprindere. Formarea
unei deprinderi nu este posibilă fără încercări practice repetate. Un transfer de operaţii
poate fi privit ca o abilitate, adică aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor pentru alegerea
şi realizarea procedeelor acţiunii în corespundere cu scopul pus. Altfel spus, abilitatea =
realizarea cunoştinţelor prin acţiuni fizice. (6;7)
Să nu iutăm că în activitate se exprimă personalitatea omului şi tot odată
activitatea formează personalitatea lui. Macarenco scria: „Eu cer ca viaţa copilului să fie
7
organizată ca o experienţă care educă o anumită grupă de obişnuinţe…” Rolul
pedagogului, deci, ar fi să activizeze formarea personalităţii prin instruire, care e o
muncă, dar şi joc.
Activitatea specifică a subiectului care-şi pune scopul de a învăţa, se numeşte
instruire. Ea se realizează prin muncă, adică e o activitate socială, şi prin joc, adică forma
primară a activităţii.
Activizarea elevilor se bazează pe principiul participării conştiente şi active a
elevilor în activitatea de învăţare.
Activizarea elevului este înţeleasă ca o acţiune de instruire/autoinstruire, de
dezvoltare a personalităţii prin stimularea şi dirijarea metodică a activităţii sale.
Activizarea presupune înfăptuirea unei suite de acţiuni: trezirea şi cultivarea interesului
pentru cunoaşterea, exercitarea inteligenţei şi a celorlalte funcţii psihice prin efort
personal, exersarea capacităţii de însuşire a cunoştinţelor, formarea abilităţilor de
orientare autonomă în problemele ridicate de practică, cultivarea spiritului investigativ şi
a atitudinii epistemice prin antrenarea elevilor la organizarea, conducerea, efectuarea şi
evaluarea muncii didactice şi extraşcolare (M. Ionescu, 1980).
A activiza înseamnă, deci, a mobiliza/angaja intens toate forţele psihice de
cunoaştere şi creaţie ale elevului, pentru a obţine în procesul didactic performanţe
maxime, însoţite constant de efecte instructiv-educative optimale în toate componentele
personalităţii. Într-o altă optică, activizarea înseamnă antrenarea elevilor în toate formele
de activitate şcolară — independente şi neindependente — mărirea treptată a efortului
pentru a-1 ajuta pe elev să se înscrie în curba efortului.
De notat că activitatea este atât un rezultat al procesului de învăţământ, cât şi o
premisă a instrucţiei/ autoinstrucţiei de nivel superior.
Ca premisă a instruirii/autoinstruirii de nivel superior, activizarea implică
utilizarea unui ansamblu de mijloace psihopedagogice menite a angaja individualitatea
fiecărui elev — constant şi continuu — în procesul didactic. Ca rezultat, utilizarea
metodelor active asigură structurarea proceselor şi mecanismelor gândirii, pregtim şi o
motivaţie adecvată pentru învăţare şi acţiune.

Prezentarea selectivă a unor metode de instruire şi autoinstruire

Povestea în cerc
8
Aranjaţi în cerc, elevii vor alcătui o poveste de grup. Primul elev începe cu o propoziţie
cu formulă de început. De exemplu: A fost odată…
Celălalt elev din stânga lui continuă, respectând logica continuităţii discursului formulat
anterior. Elevul care se reţine, este eliminat din joc.
Microfonul magic
Elevii vor formula întrebări asupra textului literar cu ajutorul unui microfon. Elevul care
propune întrebarea se apropie de un coleg. Celălalt răspunde şi prin procedeul ştafetei se
apropie de alt coleg, propunând întrebarea sa. Activitatea continuă în dependenţă de
volumul textului literar şi obiectivele propuse.
Explozia stelară este o metodă de dezvoltare a creativităţii, similară brainstorming-
ului.
Elevii formulează întrebări asupra temei de conversaţie sau textului literar,
orientându-se la întrebările de pe colţurile stelei:
Cine?
De ce? Ce?

Cum?
Când?
Pauză cognitivă: Îngheţaţi-dezgheţaţi
Elevii scriu pe un bileţel o întrebare asupra textului literar şi se ridică în picioare.
La comanda moderatorului Dezgheţaţi, elevii circulă prin clasă . La comanda Îngheţaţi,
elevii se opresc, găsindu-şi perechea. Îşi schimbă bileţelele, răspunzând unul altuia la
întrebarea de pe bileţel. Evaluarea se realizează prin elevul-expert sau învăţătorul, care
vor circula la perechile stabilite şi vor asculta răspunsurile, acceptând sau corectând
răspunsurile elevilor.
Cadrane cu expresii de atitudine
Faza post-scriptum în redactarea compoziţiei.
Se propune a analiza compunerea colegilor (sau proprie) după algoritmul propus în
cadrane: Fiecare elev alege câte un enunţ din fiecare cadran, astfel formulând un discurs
atitudinal.

9
 Puncte forte Puncte slabe
Recomandări Felicitări
Matricea conceptuală se foloseşte pentru a reprezenta conţinutul unui termen
necunoscut. Structura unei astfel de matrici poate include: cuvântul, explicaţia înţelesului
acelui cuvânt, un exerciţiu de utilizare corectă a semnificaţiei noului cuvânt într-un
context şi un desen care să ilustreze sensul cuvântului nou învăţat.

Mai mulţi arbori la un loc formează o

Arbore
pădure.

Plantă cu trunchi înalt, puternic şi

lemnos, cu mai multe ramuri cu frunze,
care formează o coroană.

Problematizarea – are în vedere crearea unei situaţii problemă (situaţie conflictuală,

contradictorie, ce rezultă din punerea faţă în faţă a două realităţi incompatibile între ele)
cu scopul de a pune elevii în situaţia de a alege soluţii pentru rezolvarea ei.
Problema didactică se caracterizează prin: reprezintă pentru copiii o dificultate
cognitivă care necesită efort de gândire pentru a fi depăşită; trezeşte interesul,
mobilizează la efort, declanşează dorinţa de a cunoaşte; golul din cunoştinţele copiilor va
fi umplut prin rezolvarea ei; efortul lor va viza depăşirea zonei de necunoscut prin
descoperirea de cunoştinţe şi procedee de acţiune; soluţionarea problemei se bazează pe
cunoştinţe şi deprinderi dobândite anterior.
Brainstorming-ul - având semnificaţia de furtună în creier, efervescenţă, aflux de
idei, stare intensă de creativitate, asalt de idei, una din cele mai răspândite metode de
stimulare a creativităţii. Preşcolarii sunt provocaţi să participe activ la producerea de idei,
se dezvoltă capacitatea de rezolvare a unei probleme prin căutarea de soluţii cât mai
originale, se dezvoltă atitudinea creativă şi este favorizată exprimarea personalităţii, este
stimulată participarea tuturor elevilor la activitatea de producere a ideilor, chiar şi a celor
mai timizi, este stimulată căutarea soluţiei optime prin alegerea din mai multe variante
posibile.

10
 Instruirea programată asistată de calculator – asigură o învăţare activă, o informare
operativă asupra rezultatelor învăţării, utilizându-se în sarcini de rezolvare a problemelor
matematice, jocul matematic, jocuri didactice de educarea limbajului, jocuri de
perspicacitate, de atentie sau jocuri de reconstituire.
Studiul de caz – confruntarea directă a grupului de copii cu o situaţie reală, autentică,
luată drept exemplu pentru un set de situaţii şi evenimente problematice. Sunt frecvente
manifestările comportamentale neconforme cu regulile şi normele etice, abaterile de la
regulile grupei care constituie subiecte ce pot fi analizate, iar comportamentele negative
se pot îndrepta prin utilizarea acestei metode („Prietenul la nevoie se cunoaşte”, „Ce ţie
nu-ţi place, altuia nu-i face !”).
Metode de simulare (bazate pe acţiunea fictivă) – presupune implicarea cât mai
directă a participanţilor în situaţii şi circumstanţe simulate ce poate lua forme foarte
variate, începând cu jocurile de simulare, învăţarea prin dramatizare, învăţarea pe
simulatoare, până se ajunge la asumarea şi exersarea unor roluri reale, nesimulate.
Referatul– utilizat în diferite forme şi integrată în diverse activităţi instructiv-
educative: efectuarea de investigaţii în mediul înconjurător, proiectarea şi confecţionarea
unor modele materiale în procesul instructiv-educativ, participarea copiilor la elaborarea
unor proiecte de amplasare a unor diferite obiective, elaborarea unei lucrări bazate pe
cercetarea şi activitatea practică desfăşurată cu copiii pe o perioadă mai îndelungată şi
finalizată într-un produs util.
Ciorchinele – ca şi brainstorming-ul, stimulează realizarea unor asociaţii noi şi
permite cunoaşterea propriului mod de a înţelege o anumită temă;
Cubul – metodă folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui subiect, a unei
situaţii din mai multe perspective. Se oferă astfel posibilitatea de a se dezvolta
competenţele necesare unor abordări complexe.
Rezolvarea creativă de probleme (problem solving) – nu este numai o tehnică, ea este
totodată un mod de gândire bazat pe dimensiunea general-umană a dezvoltării de moduri
specifice de interacţiune cu realitatea cotidiană; îi este caracteristic apropierea de o
concepţie pozitivă şi utilă asupra realităţii.
Orice strategie este concomitent tehnică şi artă educaţională. Privită în acest fel, ea
devine componentă a "stilului de predare" propriu fiecărui învăţător. Deducem din toate
acestea că strategiile didactice ocupă un loc central în cadrul tehnologiei didactice,
11
alegerea şi folosirea lor depinzând în mod hotărâtor de pregătirea şi personalitatea
profesorului.

1.2. Exigenţele activizării elevilor în actul predării – învăţării

Activizarea elevilor în activitatea didactico-educativă diferă de la o etapă la alta a

dezvoltării ontogenetice, în funcţie de atitudinea elevilor faţă de îndatoririle şcolare, de
gradul conştientizării scopurilor de realizat, de natura intereselor care stau la baza
activităţii, de nivelul de dezvoltare a proceselor psihice, etc. Posibiltăţile reale de
antrenare a elevilor în procesul didactic sunt neuniform distribuite pe parcursul treptelor
de şcolarizare, ceea ce impune respectarea unor exigenţe ale activizării.
a) Pregătirea psihologică pentru învăţare. Angajarea elevilor în
instruire/autoinstruire este greu de realizat fără o bază motivaţională adecvată. Se ştie că
natura motivaţiei, forţa ei dinamizatoare determină calitatea învăţării.
Motivaţia este o tensiune interioară direcţionată spre realizarea unui scop acceptat
subiectiv; ea are funcţii de activizare, orientare, dirijare şi conducere a conduitei elevului
în sensul scopului pentru care s-a optat. Totodată, motivaţia asigură sens, coerenţă internă
conduitei, mijloceşte stabilirea şi realizarea unor scopuri conştiente.
Sensibilizarea, respectiv orientarea atenţiei, a interesului spre ceea ce urmează să
fie învăţat joacă un rol important. Ca verigă indispensabilă şi condiţie a învăţării,
sensibilizarea presupune crearea surprizei, a momentelor de disjuncţie între ineditul
situaţiei prezentate şi aşteptările elevilor, luarea în atenţie a factorilor care uşurează
formarea percepţiei.
În plan psihologic, sensibilizarea ţinteşte să pregătească actul perceptiv ca punct
de start în cunoaşterea realităţii de către elev. În mod necesar, urmează familiarizarea
elevului cu ceea ce este de învăţat prin efort propriu, oferindu-i-se materialul faptic,
propunându-i-se anumite activităţi în legătură cu acest material şi tehnici mentale de
lucru.
Climatul pedagogic are ca fundament relaţiile interindividuale: învățător-elevi şi
elev-elev, care pot fi stimulatoare sau, dimpotrivă, frenatoare. Sinceritatea, modestia,
tactul în raporturile interpersonale, cultivarea adevărului şi pasiunea pentru muncă
uşurează crearea unui climat tonifiant şi angajant.
12
 b) Surse de distorsiune şi prevenirea lor. In comunicarea pedagogică apar
perturbaţii ale căror cauze sunt diferite şi pot fi grupate astfel:
— perturbaţii generate de organizarea şi desfăşurarea defectuoasă a predării şi
învăţării;
— perturbaţii determinate de mediul ambiental;
— distorsiuni cauzate de starea de oboseală sau neatenţie a elevilor sau a
profesorului;
— perturbaţii provenite din incongruenţa psihologică etc.
Aceste fenomene alterează comunicarea pedagogică, determină greutăţi în
transmiterea-perceperea informaţiilor, chiar schimbarea sensului iniţial al mesajului
transmis.
Transmiterea şi asimilarea cunoştinţelor este posibilă datorită repertoriului comun,
congruenţei repertoriilor, care facilitează legătura între profesor şi elevi. Prin repertoriu
comun înţelegem sistemul de noţiuni şi acţiuni utilizate de binomul profesor-elevi, sau,
după cum relevă I. Radu, vocabularul comun, regulile de construire a mesajului, aparatul
logic al gândirii, care concură la structurarea mesajului.
c) Organizarea şi desfăşurarea raţională a învăţării, ceea ce presupune:
— Includerea a cât mai multor analizatori în procesul de percepere a
informaţiilor; acţiunea complexă a tuturor însuşirilor proprii obiectului studiat are
întotdeauna un efect mai sigur şi mai important, deoarece ansamblul excitaţiilor
acţionează mai puternic decât excitanţii izolaţi. Pe de altă parte, includerea succesivă şi
alternativă a diferiţilor analizatori în percepţie reduce epuizarea nervoasă,
elimină oboseala, uşurează perceperea completă şi activă a conţinutului de studiat.
— Crearea unor focare de excitabilitate optimă la nivelul scoarţei
cerebrale. Perceperea clară şi completă a conţinutului predat reclamă un efort de
atenţie din partea elevului. Din punct de vedere fiziologic, starea de atenţie se
traduce prin existenţa în scoarţa cerebrală a unor condiţii favorabile de excitabilitate, a
unor regiuni de excitabilitate optimă, ceea ce contribuie la formarea cu uşurinţă a
reflexelor condiţionate noi şi la elaborarea diferenţierilor între conţinuturi relativ
asemănătoare. Pentru crearea unor focare de excitabilitate în scoarţa cerebrală un rol
aparte îl joacă „reflexul de orientare" sau refluxul ,,ce se întîmplă" (Pavlov),

13
determinat de introducerea elementelor de noutate în conţinutul şi forma predării şi
învăţării.
— Elaborarea şi exersarea inhibiţiei de diferenţiere în perceperea, analiza,
compararea elementelor asemănătoare şi deosebite ale materialului faptic.
Inhibiţia de diferenţiere constituie mecanismul fiziologic care sprijină desfăşurarea
unor operaţii ale gândirii: analiza, sinteza, comparaţia ş.a. în cazul unei diferenţieri
insuficiente: optice, auditive, chinestezice, etc, apar erori tipice în perceperea şi
înţelegerea conţinutului ideatic transmis. De exemplu, se generalizează un aspect
neesenţial al conţinutului predat, ceea ce reprezintă o substituire a notelor esenţiale cu
cele neesenţiale, fenomen determinat, de regulă, de lipsa de varietate a exemplelor
utilizate pentru ilustrare. În acest caz, gândirea elevului tinde să urmeze indici
asemănători, decupaţi din datele percepţiei, care sunt, de fapt, mai bine stabilizaţi, dar
care conduc la elaborarea greşită a conceptelor.
— Includerea elementelor componente ale stimulilor complecşi în sisteme
integratoare.
Cercetări întreprinse de Al. Roşca demonstrează rolul cuvântului în comunicarea
pedagogică, aportul său la adâncirea tuturor proceselor cognitive, de la cel al percepţiei
până la cel al gândirii. Limbajul asigură permanent unitatea dintre imaginea iconică şi
semnificaţia acesteia.
Utilizarea unor modalităţi eficiente de activizare. Această exigenţă impune
utilizarea unui sistem de metode de instruire şi autoinstruire, îmbinarea acestora cu
diversele mijloace de învăţământ pe care practica şcolară şi cercetarea didactică le-au
validat. [27]
Nivelul real de activizare într-o situaţie concretă poate fi evaluată în funcţie de
locul unde se plasează elevul în câmpul de intersecţii posibile din această diagramă.
În lucrul cu copiii se realizează obiectivele, care determină implicarea mai intensă,
altfel spus – activizează şi grăbeşte desfăşurarea procesului instructiv – educativ:
- Recunoaşterea fiecărui copil ca personalitate distinctă, unică, irepetabilă.
- Păstrarea mecanismelor fireşti ale dezvoltării copilului, prevenirea oricăror
deformări sau, frânarea lor posibilă.
- Individualizarea actului educaţional, asigurând fiecărui copil şansa
dezvoltării în funcţie de ritmurile proprii.
14
 - Organizarea actului educaţional pe arii de stimulare.
- Realizarea jocului liber ales ca mijloc de învăţare şi dezvoltare etc.
Din punct de vedere curricular, activitatea elevilor se produce parcă „de la sine”,
dacă te sprijini pe:
 taxonomia obiectivelor educaţionale din curriculumul de bază. În cadrul
programului, obiectivele se structurează conform complexităţii şi se realizează coerent şi
armonios la nivel de cunoştinţe, atitudini, capacităţi. Accentul se plasează pe atitudini şi
capacităţi.
 Conţinuturile sunt flexibile şi integrate în ariile de stimulare. Conţinuturile
se bazează pe valori personale, naţionale, policulturale şi general umane.
 Tehnologii pedagogice productive. Dominarea formelor şi metodelor active,
centrate pe copil şi interactive de educaţie – descoperirea adevărurilor prin
experimentare, explorare. Învăţătorul îndrumă copiii, creează situaţii de problemă
bazate pe experienţa directă, stimulând gândirea prin întrebări şi sarcini productive,
stabileşte împreună cu copiii reguli de comportare, care pun accentul pe asumarea
responsabilităţilor. Copiii lucrează în perechi, grupe mici, individual şi în colectiv
(macrogrup).
 Evaluarea formativă şi deschisă. Evaluarea individuală a dezvoltării şi
performanţelor realizate de fiecare copil este cheia pentru elaborarea şi implementarea
metodologei de activizare. În acest context se aplică evaluarea continuă şi formativă
deschisă şi criterială, cumulativă şi diferenţiată.
Pentru ca metodologia de instruire – educare să fie într-adevăr activizatoare e
necesar de întrunit următoarele condiţii:
I. Să se ofere copilului:
- Posibilitatea dezvoltării individuale a personalităţii;
- Posibilitatea alegerii libere a activităţii, a jocului, a relaţiilor sociale;
- Dezvoltarea independenţei în gândire, în acţiune, în creativitate;
- Libertatea de opţiune şi de exprimare a opiniei proprii;
- Dezvoltarea încrederii în forţele proprii;
- Dezvoltarea încrederii în adult;
- Dezvoltarea respectului faţă de sine şi a autoaprecierii adecvate;

15
 - Dezvoltarea relaţiilor sociale, bazate pe responsabilitate, spontaneitate, non-
dirijare, colaborare, încredere, prietenie, cooperare, empatie şi toleranţă, acceptarea
reciprocă;
- Confort psihologic, sociabilitate, comunicabilitate;
- Formarea şi dezvoltarea capacităţilor de reflecţie şi autoevaluare;
- Facilitatea de a identifica şi a rezolva probleme;
- Însuşirea de a fi creativ, imaginativ, inventiv.
II. Să se ofere familiei:
- Conştientizarea rolului de partener egal şi echitabil în procesul educaţional,
alături de şcoala primară;
- Acceptarea ideii de responsabilitate în creşterea şi educarea propriului copil;
- Însuşirea unor noi abilităţii parentale (toleranţă, acceptarea copilului aşa
cum este, mai multă afectivitate şi sprijin în dezvoltare acordate acestuia etc…);
- Valorificarea părinţilor ca o sursă de experienţă şi informaţie.
III. Cadrele didactice:
- să participe şi să se implice;
- să fie receptivi la nou;
- să dea dovadă de empatie, comunicabilitate, reflexie, deschidere,
flexibilitate;
- să evalueze permanent copiii pentru un sprijin mai adecvat acordat
dezvoltării lor.
IV Societatea:
- să conştientizeze, accepte şi respecte drepturile copiilor
- să accepte copilul în centrul preocupărilor tuturor factorilor implicaţi;
- să se dezvolte democratic relaţiile: adult-copil; instruire-familie-comunitate
şi să educe cetăţeni activi. (3;8)
Deoarece lumea pe care o cunosc azi copiii este complexă şi contradictorie, ei
trebuie pregătiţi nu numai să înţeleagă şi să suporte schimbările permanente, ci să
stăpânească aceste schimbări. Mai mult ca atât, ei vor fi agenţii schimbării de mâine, şi
direcţia progresului depinde de soluţiile lor dinamice şi flexibile. Ne îndepărtăm tot mai
mult de la ideea educaţiei ca transmitere de fapte culturale şi aderăm la ideea educaţiei ca
atitudine creatoare şi individuală pentru fiecare copil.
16
 Aceste cerinţe apar în profilul psiho-moral propus de epoca noastră. Aceasta nu
mai rezidă în cantitatea cunoştinţelor şi deprinderilor realizate prin educaţie, ci în
competenţe psihosociale care se referă la cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi vitale cum ar
fi: luarea de decizii, rezolvarea de probleme, gândirea creativă, gândirea critică,
comunicarea afectivă, deprinderi de relaţii interpersonale, empatie, stăpânirea emoţiilor şi
a stresului (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1994).
O soluţie unică în realizarea lecţiilor nu se poate recomanda. Fiecare dintre noi va
găsi propria soluţie perseverând. Ne trebuie curajul de a încerca, de a căuta şi promova
tehnologiile moderne în care ele se dovedesc eficiente în activizarea elevilor.
* Pe parcursul lecţiilor se va putea remarca interdependenţa dintre scop, obiective,
conţinut, metode, mijloace de învăţământ, forme de organizare şi de evaluare a
cunoştinţelor elevilor.
* În toate lecţiile se pune accentul pe caracterul activ al metodelor de învăţământ
care trebuie adecvate pe deplin obiectivelor urmărite. Îmbinarea metodelor de învăţământ
se face pe un fond de întrebări – problemă care asigură o învăţare activă „prin
descoperire”.
* Jocul didactic, ca formă de învăţare, folosit cu măiestrie de învăţător,
favorizează dezvoltarea curiozităţii şi interesul elevului pentru lecţie, formează deprinderi
de folosire spontană a cunoştinţelor dobândite, stimulează relaţiile de colaborare, ajutor
reciproc, integrarea elevului în colectiv. Învăţământul va ţine permanent seama că jocul
este un prilej de divertisment şi de acumulare de noi cunoştinţe sau de reactualizare a
cunoştinţelor dobândite de elevi.
* Particularităţile gândirii şcolarului mic, specificul cunoştinţelor despre natură,
impun ca în etapa elaborării reprezentărilor şi noţiunilor să se îmbine modalităţile de
cunoaştere prin contactul direct al elevului cu obiectele şi fenomenele sau a modelelor
acestora. Activitatea experimentală are un rol important în dobândirea noilor cunoştinţe.
De asemenea, o lecţie modernă nu poate poate fi concepută fără utilizarea mijloacelor
moderne de învăţămînt. Eficienţa folosirii lor este determinată de subordonarea lor faţă
de metodele active şi integrarea lor în momentul cel mai potrivit al lecţiei.
* Activitatea elevilor în cadrul lecţiei se poate realiza la nivel frontal, individual
sau pe grupe. După încheierea activităţii la nivel individual sau în grup, obligatorie este
etapa de confruntare al rezultatului activităţii.
17
 * Pe tot parcursul lecţiei elevul este ajutat şi îndrumat de învăţător să dobândească
cunoştinţe, să-şi însuşească deprinderi, să-şi formeze atitudini şi o conduită
corespunzătoare. Învăţătorul are rolul de a-i învăţa pe copii să înveţe. El îndrumează
activitatea elevilor cu tact, cooperând mereu cu aceştia.

CONCLUZII

Utilizând jocul didactic şi alte diverse strategii didactice moderne am ajuns la concluzia
că ipoteza e veridică şi tot ce mi-am propus să realizez este posibil, adică prin intermediul
jocului didactic și a strategiilor didactice moderne:
- Se ridică nivelul activismului, adică se intensifică activismul elevilor la
lecţii;
- Se ridică nivelul cunoştinţelor, inteligenţei copiilor.
- Elevii sunt mai activi, mai energici şi mai curioşi.

18
 BIBLIOGRAFIE

1. Aebli H., Didactica pedagogică, EDP, Bucureşti, 1973

2. Ancuţa L., „Joc de creativitate”, Timişoara, 1994
3. Bolboceanu A., Vrîncean M., Ghid psihologic, Lumina, Chişinău, 1996
4. Bunin, Stârcea, „Joc didactic la lecţii şi în afara lor”, Bucureşti, 1995
4. Barbu, H. , E. Popescu, F. Şerban, Activităţi de joc şi creativ-distractive, Bucureşti,
1994, pag. 13,14)
5. Chirilenco S., Cutasevici A., ”Ghid pentru perfecţionarea modalităţii de evaluare
iniţială a copiilor”, Chişinău., 2003
6. Cosmovici, „Psihologia generală”, Bucureşti 1996
Cerghit, I.. (2002). Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri,
stiluri şi strategii. Bucureşti: Editura Aramis
7. Creţu L., „Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar”, Bucureşti, 1999
8. Cucoş C., „Pedagogie”, Iaşi, 1996
9. Cucoş C., „Psihopedagogia”, Bucureşti., 1998
Cristea, S.. (1998). Dicţionar de termeni pedagogici. Bucureşti: E.D.P..
10. Dicţionar de psihopedagogie
11. Dumitru V., „Probleme şi jocuri”, Bucureşti , 1995
Iucu, R.. (2008). Instruirea şcolară. Perspective teoretice şi aplicative. Iaşi: Editura
Polirom.
12. Granaci Lidia, „Instruirea prin joc. Teorie şi practică”, Chişinău, 1999
13. Joiţă Elena, „Didactica aplicată a învăţământului primar”, Craiova, 1994
14. Joiţă Elena, „Eficienţa instruirii”, Oradea, 1998
15. Minjeriţkaia D.V., „Despre jocul copiilor”, Chişinău, 1995
16. Mischin E.M., „De la jocuri la cunoştinţe”, Chişinău, 1990
Neacşu, I..(1999). Instruire şi învăţare. Bucureşti: EDP.
Nicola, I.. (2003). Tratat de pedagogie şcolară. Bucureşti: Editura Aramis.
Oprea, C.L.. (2006). Strategii didactice interactive. Bucureşti: E.D.P..
17. Peptan Z., „Jocul didactic – mijloc de instruire a copiilor”, Bucureşti, 1995
Păun, E.. (2002). O „lectură” a educaţiei prin grila postmodernităţii. În Păun, E.,

19
 Potolea, D. (coord.). Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative. Iaşi:
Editura Polirom.
18. Popescu R., „Realizarea obiectivelor instructiv-educative prin jocul didactic”, Revista
de pedagogie nr.10, 1990
19. Suhomlinski V.A., „Inima mi-o dărui copiilor”, Kiev, 1974
20. Vinogradova N.F., „Educaţia intelectuală a copiilor prin intermediul naturii”,
Chişinău, Lumina, 1980
Vlăsceanu, L. (coord.). Structuri, strategii şi performanţe în învăţământ. Bucureşti:
Editura Academiei.

20