Un proces de învățământ de calitate nu poate fi realizat fără un sistem adecvat de evaluare.

Învățământul este un domeniu central și de maximă importanță socială,arie în care activitatea de

evaluare se manifestă cu precădere și al cărei demers este profund justificat.

Evaluarea este o examinare sistematică a valorii sau a caracteristicilor umui proces,a unui plan
de acțiune (program) sau a unui obiect. Evaluarea este partea unui proces decizional. Ea include
emiterea unui aviz asupra valorii, prin colectarea sistematică și analizarea informațiilor despre ea
în raport cu anumite criterii.

Evaluarea pare a fi simplă doar la prima vedere. Cercetată mai îndeaproape,aceasta relevă un șir
de probleme la care nu este ușor de răspuns și la care s-au dat soluții divergente ori chiar
contradictorii.

Evaluarea randamentului școlar constituie una dintre laturile esențiale ale procesului de
învățământ,iar problematica notării elevilor,pe cât pare de simplă, pe atât este de complexă,chiar
contradictorie,și generează fenomene psihopedagogice diverse.Măsurarea rezultatelor învățării
presupune ca instrumentele de evaluare să întrunească anumite calități pentru a fi relevante, atât
pentru învățător cât și pentru elevi,și trebuie să se încadreze în niște bareme concrete.

Prin evaluare în învățământ se înțelege actul didactic integrat acestui proces, care asigură
evidențierea achizițiilor școlare,valoarea,nivelul și eficiența performanțelor în vederea
perfecționării activității de predare-învățare.

Astăzi vorbim de o reformă a evaluării rezultatelor școlare. Ea este apreciată nu ca scop în sine,ci
ca un element relevant,dar dependent în complicatul proces educațional. Evaluarea face dovada
calității actului de predare, oglindit în calitatea învățării, iar elevului și familiei acestuia le dă
măsura nivelului învățării. Învățătorul și elevul sânt cei doi factori pe care momentul evaluării îi
surprinde în poziții diametral opuse: primul se vrea cât mai drept,dar și exigent,autoritar,iar mica
ființă dorește să demonstreze “ce a învățat și ce știe”. Dacă învățătorul va demonstra că își
înțelege elevul și dacă îl va ajuta să aibă o imagine pozitivă despre sine, să fie încrezător în
capacitatea sa de a depăși momentele nefavorabile,atunci va crește calitatea activității întregii
clase, iar evaluarea obiectivă și generoasă, în același timp, îl va apropia mult de școală,
motivându-l pentru învățătură.

1
 Tipuri de evaluare

a)După b)După
momentul proveniența
evaluării evaluatorului

c)După
d)După ritmul
obiectivul evaluării
evaluării

a) După momentul evaluării deosebim următoarele tipuri:

 Evaluarea inițială: se face la începutul unei etape de instruire (an școlar, ciclu de
învățămînt) sau la clase nou formate și care au obiectiv diagnosticarea calității și cantității
cunoștințelor elevilor, identificarea lacunelor cu scopul organizării adecvate a predării
sau grupelor elevilor;
 Evaluarea contimuă (curentă) : se face în timpul demersului de învățare și are ca
obictiv cunoașterea sistematică și continuă a rezultatelor zilinice și a progresului elevilor.
Ea oferă posibilitatea intervenției imediate a învățătorului;
 Evaluarea periodică : se face la sfârșitul unui capitolși are ca obiectiv verificarea
gradului de structurare a unui sistem mare de informații;
 Evaluarea finală : se face la sfârșitul unei perioade de formare (an școlar,ciclu de
învățământ) și are ca obiectiv verificarea cantitativă și calitativă a însușirii întregii materii
studiate.
b) După proveniența evaluatorului deosebim următoarele tipuri:
 Evaluarea internă este efectuată de către cei care au organizat învățarea;
 Autoevaluarea este efectuată de către cel care s-a angajat în învățare și vizează
rezultatul propriei învățări;
 Evaluarea externă este efectuată de către persoane din afara clasei sau școlii.
c) După ritmul evaluării deosebim următoarele tipuri:
o Evaluarea punctuală se efectuează într-un anumit moment, înainte sau după
situația de învățare;
o Evaluarea continuă se efectuează pe tot parcursul demersului de învățare.
d) După obiectivul evaluării deosebim următoarele tipuri:
 Evaluarea predictivă (inițială) se efectuează la începutul unui program de
învățare pentru identificarea calității și cantității cunoștințelor elevilor, a
lacunelor și erorilor în vederea organizării optime a învățării. Scopul ei nu îl
reprezintă notarea;
 Evaluarea formativă (diagnosticul) se efectuează după fiecare situație de
învățare și pentru toți elevii cu scopul asigurării unui feed-back despre gradul
de stăpânire a cunoștințelor vizate dobândite prin învățare, vizează
identificarea lacunelor și erorilor, formarea și corectarea, nu selecționarea,
2
 clasarea sau notarea. Se fundamentează că este mai ușor să corectezi mici
erori decât suma de erori acumulate la finele unei lungi perioade de instruire.
În cazul eșecurilor temporale, secvența respectivă este reânvățată și erorile
sunt corectate înaintea instalării lor definitive.Esențialul este să nu se treacă la
etapa următoare cu lacune de învățare din etapa anterioară.

Tabelul 1.4. Analiza comparativă a evaluării cumulative și formative

Evaluare cumulativă Evaluare formativă

Se realizează prin verificări parțiale, Se realizează prin verificări sistematice pe
încheiate cu apreciere de bilanț parcursul întregului program de instruire, pe
asupra rezultatelor; secvențe mici;
Operează prin verificări prin sondaj Permite verificarea tuturor elevilor și a
în rândul elevilor și la nivelul întregului conținut esențial al instruirii;
conținutului învățării;
Urmărește în principal evaluarea Contribuie în mod efectiv la ameliorarea,
rezultatelor și are efecte reduse pe îmbunătățirea procesului instructiv-educativ,
planul ameliorării procesului reducând considerabil timpul dintre
instructiv-educativ; evaluarea rezultatelor și perfecționarea
activității;
Aprecierea rezultatelor se realizează Aprecierea performanțelor se face prin
prin raportare la scopurile generale raportare la obiectivele operaționale
ale disciplinei; concrete;
Exercită în principal funcția de Îndeplinește și ea funcția de constatare, dar
constatare a rezultatelor și de și o importantă funcție de predicție și
clasificare a elevilor; motivațională;
Generează la elevi atitudini de Determină relații de cooperare între
neliniște și stres; profesori și elevi, stimulând concomitent la
elevi capacitatea de evaluare și autoevaluare;
Utilizează o parte importanta din Reduce timpul folosit pentru verificare în
timpul alocat instruirii. favoarea activității de predare-invățare.

3
Luând în considerare trăsăturile caracteristice ale acestor tipuri de evaluare rezultă că fiecare
are o contribuție specifică în cunoașterea nivelului de pregătire al elevilor și, într-o măsură mai
mare s-au mai mică, asigură premisele necesare pentru reglarea continuă a procesului instructiv-
educativ, fapt ce le recomandă deopotrivă pentru practica educațională.

Metode de evaluare

Metodele utilizate în activitatea de evaluare sunt diverse, în ultima perioadă făcându-se

distincție între metodele tradiționale, denumite astfel datorită faptului că au fost consacrate în
timp și sunt utilizate cel mai frecvent și metodele complementare care s-au impus în practica
școlară mai ales în ultimii ani.

1. Metode tradiționale de evaluare

În categoria metodele tradiționale sunt incluse:

 probele orale;
 probele scrise;
 probele practice.

Probele orale (chestionarea/examinarea orală) reprezintă metoda de evaluare cel mai frecvent
folosită în activitatea instructiv-educativă. Se realizează printr-o conversație între profesori și
elevi, prin care se urmărește a se obține informații cu privire la volumul (cantitatea) și calitatea
instrucției. Conversația poate fi individuală, frontală sau combinată.

Se recomandă a fi utilizate mai ales în cazul disciplinelor care au ca obiectiv formarea unor
capacități și abilități dificil de surprins prin intermediul altor metode de evaluare (de exemplu,
capacitatea de comunicare verbală). Desfășurându-se sub forma unei comunicări directe, probele
orale de evaluare prezintă o serie de avantaje:

 permit o verificare directă pe fondul unei comunicări depline (verbală și nonverbală,

semantică și ectosemantică) și pe această cale se pot evalua unele aspecte ale
comportamentului afectiv-atitudinal;
 oferă posibilitatea unei evaluări flexibile, adaptată particularităților individuale, prin
stabilirea tipului de întrebări și a gradului de dificultate a acestora în funcție de calitatea
răspunsurilor oferite de elevi;
 permit cunoașterea posibilităților de exprimare ale elevilor și siguranța cu care operează
cu noțiunile asimilate, priceperea cu care elaborează un răspuns la o întrebare anume;
abilitatea de a argumenta o idee, de a respecta logica și dinamica unei expuneri,
originalitatea manifestată în abordarea unei probleme;
 în cadrul unor răspunsuri incomplete, insuficient argumentate se poate interveni cu
întrebări suplimentare prin care se solicită precizări, completări, ajutându-i astfel pe elevi
să exprime mai bine cunoștințele însușite;
 favorizează intensificarea interacțiunii profesor-elev;
 realizează un feed-back, prompt, rapid, permit corectarea răspunsurilor, restructurarea
activității de predare-învățare în etapa imediat următoare;
 favorizează dezvoltarea capacității de exprimare a elevilor.

Evidențiind avantajele pe care le prezintă probele orale, nu putem trece cu vederea că ele au și o
serie de limite, dintre care reținem:
4
  obiectivitatea evaluării prin probe orale poate fi diminuată din cauza intervenției unei
multitudini de variabile: grad diferit de dificultate a întrebărilor, starea de moment a
evaluatorului (atitudine de calm sau nerăbdare, irascibilitate, de bunăvoință sau
indiferență, încurajatoare sau inhibitoare), starea psihică a elevilor (tensiunea afectivă);
 caracterul uneori perturbător al întrebărilor ajutătoare care-i obligă pe elevi să se abată de
la forma de răspuns proiectat;
 posibilitățile limitate de verificare a unui număr mai mare de elevi;
 consum mare de timp, având în vedere că elevii sunt evaluați individual, prin sondaj,
nivel scăzut de validare și fidelitate.

Eficiența probelor orale poate fi diminuată și din cauza unor deficiențe ce apar în folosirea lor
de către profesori: examinare sumară, promovarea mai ales a chestionării frontale sau dimpotrivă
transformarea ascultării orale într-un simplu dialog cu cei numiți să răspundă și ignorarea clasei,
stângace în utilizarea întrebărilor (mai ales a celor ajutătoare) etc.

Pentru a crește valoarea și eficiența probelor orale se impune respectarea câtorva cerințe
metodologice:

îmbinarea examinării frontale cu chestionarea individuală;

stabilirea prealabilă a conținutului care urmează a fi evaluat și a elevilor ce urmează să fie
chestionați, astfel încât să se obțină informații concludente asupra gradului de însușire a
cunoștințelor predate și a nivelului de pregătire a clasei;
întrebările să fie formulate în așa manieră încât să-i oblige pe elevi să prelucreze
materialul, să selecteze informația folosită pentru formularea răspunsului și să o prezinte
într-o formă personală;
acordarea unei ponderi sporite întrebărilor care-i determină pe elevi să efectueze compara
ții, clasificări, să evidențieze relații cauzale, să argumenteze, să explice și să exemplifice,
să facă generalizări;
antrenarea elevilor în corectarea sau completarea răspunsurilor date de elevii chestionați;
folosirea judicioasă a formelor de “întărire pozitivă”, stimularea elevilor la răspuns prin
cuvinte de încurajare, prin crearea unei ambianțe care să înlăture tensiunea emoțională
prezentă mai ales la începutul examinării orale;
utilizarea ritmică a probelor orale, creșterea frecvenței evaluării fiecărui elev, mai ales a
celor care au dificultăți de învățare, prevenindu-se astfel situațiile când elevii învață
numai când apreciază că vor fi evaluați sau se sustrag prin diverse modalități controlului.

Examinarea prin probe orale este o modalitate importantă de evaluare. Decizia de a utiliza
această metodă trebuie să aibă la bază rațiuni care țin de:

 obiectivele urmărite prin evaluare în situația concretă;

 natura și specificul disciplinei;
 natura rezultatelor școlare pe care profesorul își propune să le evalueze;
 tipul de informație pe care examinatorul dorește să o obțină prin răspunsurile elevilor;
 tipul de evaluare promovat;
 numărul elevilor ce urmează a fi evaluați;
 timpul și resursele materiale.

Probele scrise ocupă un rol de prim rang în verificarea nivelului de pregătire al elevilor.
Îmbracă forma lucrărilor de control curent, a lucrărilor de control date la încheierea unei unități
de învățare, unui semestru și la examene.

5
Lucrările scrise de control curent (extemporale) se administrează la lecția curentă, durează 10-
15 minute și cuprind un număr redus de întrebări. Urmăresc triplu scop: verificarea modului în
care elevii și-au însușit lecția de zi, acoperirea necesarului de note, formarea la elevi a
obișnuinței de a învăța sistematic.

Lucrările de control la sfârșitul unei unități de învățare se aplică în cadrul evaluării formative.
Verifică în ce măsură obiectivele unității (obiectivele de referință) au fost îndeplinite și elevii și-
au însușit conținuturile esențiale. Oferă informații privind calitatea demersului didactic și
efectele sale exprimate în nivelul de pregătire al elevilor.

Lucrările scrise semestriale (teze). Se pregătesc, de regulă, prin lecții de recapitulare și

sistematizare și evaluează un volum mai mare de cunoștințe. Se recomandă ca în cazul tezelor să
se formuleze subiecte de sinteză care să permită să se verifice posibilitățile elevilor de a prelucra,
organiza, sistematiza materia asimilată în alte structuri decât cele folosite în predare și să
abordeze anumite cunoștințe din perspective noi, originale, dacă este posibil.

Evaluarea prin probe scrise prezintă o serie de avantaje care contribuie la eficientizarea
procesului de instruire și creșterea gradului de obiectivitate în apreciere:

 permite evaluarea unui număr mare de elevi într-un timp relativ scurt, reducând astfel
timpul alocat verificării în favoarea predării și învățării;
 face posibilă evaluarea tuturor elevilor cu privire la asimilarea aceluiași conținut, ceea ce
permite compararea rezultatelor;
 asigură condiții pentru o apreciere cu grad ridicat de obiectivitate, pe baza unor criterii
anterior stabilite (se poate asigura și anonimatul lucrărilor);
 oferă elevilor posibilitatea de a elabora răspunsul în mod independent, în ritm propriu,
demonstrând astfel cunoștințele și capacitățile de care dispun;
 diminuează stările tensionale care pot influența negativ performanțele elevilor mai timizi
sau cu alte probleme emoționale.

Comparativ cu probele orale, evaluarea prin probele scrise prezintă și unele dezavantaje:

1. imposibilitatea corectării unor greșeli, clarificării, completării imediate a cunoștințelor,

elevii luând cunoștință de lacunele lucrărilor cu relativă întârziere;
2. imposibilitatea de a orienta elevii, fie și printr-o întrebare suplimentară, către un răspuns
corect;
3. când conținutul nu acoperă decât o parte din materie, există posibilitatea ca întâmplarea
să aibă un rol semnificativ cu implicații importante asupra calității probei.

Reținem că probele scrise datorită numeroaselor avantaje pe care le prezintă câștigă tot mai
mult teren în practica evaluării. Folosite în combinații optime cu probele de verificare orală și
practică pot conduce la creșterea eficienței actului evaluativ.

Probele practice se folosesc pentru a evalua capacitatea elevilor de a aplica anumite

cunoștințe teoretice în rezolvarea unor probleme practice, gradul de stăpânire a unor priceperi și
deprinderi. Se aplică în special atunci când se urmărește evaluarea conținutului experimental și
practic al instruirii, dar oferă și informații cu privire la însușirea conținutului conceptual. Re-
prezintă și o modalitate importantă de dezvoltare a unor competențe generale și specifice,
aplicative. Aprecierea în cadrul acestor probe are un grad ridicat de obiectivitate și este ușurată
de faptul că se finalizează într-o serie de produse ce pot fi analizate prin raportare la criterii
obiective precise.

6
Pentru ca evaluarea prin probe practice să fie eficientă se impune respectarea unor cerinte:

1) stabilirea probelor practice relevante în raport cu obiectivele de evaluat;

2) precizarea clară a sarcinilor;
3) asigurarea echipamentelor și aparaturii necesare;
4) stabilirea criteriilor, normelor de evaluare și cunoașterea lor de elevi;
5) folosirea tehnicii rangurilor s.a.

Metode complementare de evaluare

Metodele complementare de evaluare se înscriu în categoria acelor strategii de evaluare care

urmăresc să ofere elevilor posibilități sporite de a demonstra nu numai că au asimilat un
ansamblu de cunoștințe, dar și că dispun de priceperi, deprinderi, abilități de a opera cu
respectivele cunoștințe. Au un potențial formativ ridicat și permit o mai bună individualizare a
actului educațional.

În categoria metodelor complementare de evaluare sunt incluse:

1. Observarea sistematică și comportamentul elevilor;

2. Investigația;
3. Proiectul;
4. Portofoliu;
5. Autoevaluarea.

Observarea sistematică a activității și comportamentului elevilor. În activitatea pe care o

desfășoară zilnic la clasă, profesorul obține prin intermediul acestei metode informații relevante
asupra performanțelor elevilor din perspectiva:
1) capacității lor de acțiune și reacționare;
2) a competențelor și abilităților de care dispun. Permite cunoașterea unor performanțe mai greu
cuantificabile, dar foarte importante pentru aprecierea randamentului școlar, conduita morală.

Investigația. Este o metodă complementară de evaluare prin care se obțin informații cu privire la
capacitatea elevului de a aplica în mod original, creativ, în situații noi și variate, cunoștințele
asimilate. Se poate realiza pe parcursul unei ore sau unei succesiuni de ore de curs, individual
sau pe echipe.

Proiectul. Este o metodă complexă de evaluare, mult mai amplă decât investigația, recomandată
mai ales în cadrul evaluării sumative; se poate realiza individual sau în grup. Implică abordarea
completă a unei teme, la nivelul particularităților de vârstî. De obicei cuprinde o parte teoretică și
o parte practică, experimentală. În cazul în care, datorită specificului disciplinei, partea
experimentală este redusă sau nu se poate realiza, îmbracă forma referatului.

Portofoliul este o metodă și un instrument de evaluare complex, integrator, flexibil prin care
profesorul urmărește progresul realizat de elev la o disciplină în plan cognitiv, atitudinal,
comportamental de-a lungul unui semestru sau an școlar.

Autoevaluarea este o metodă prin care se urmărește construirea imaginii de sine a elevului, care
astfel nu se mai reduce la judecățile de evaluare emise de către profesor.

7
 Încheiere
„Evaluarea trebuie concepută nu numai ca un control al cunoștințelor sau ca mijloc de
măsurare obiectivă, ci ca o cale de perfecționare, ce presupune o strategie globală a formării”.

Așa cum evaluarea înseamnă „acumularea sistematică de fapte, pentru a oferi informații despre
realizările unui program în funcție de efort, eficacitate și eficiență, în fiecare stadiu al derulării
lui” (după Trippoli, Fellin, Epstein), trebuie să înțelegem acest proces și ca o tehnică managerială
care furnizează administratorilor feedback informative.

Aprecierea individuală a nivelului de dezvoltare și a progreselor în învățare ale fiecărui copil

constituie un element important pentru elaborarea și implementarea unor programe în
conformitate cu potențialul de dezvoltare al acestuia.

De aceea metodele de evaluare trebuie să țină cont de particularitățile și ritmurile de dezvoltare

ale copiilor, pentru a contura o imagine mai completă a atitudinilor și realizărilor decât cea
oferită de un test.

Evaluarea elevului semnifică pentru profesorul școlar evaluarea propriei activități. Altfel spus,
decizia de a face o evaluare este, de fapt, căutarea răspunsului la întrebarea: Sânt eu un bun
profesionist?

Desigur și pentru elevi evaluarea este foarte importantă ,pentru a își evalua cunoștințele și a se
dezvolta atât mintal cât și fizic.

Bibliografie
1) www. prodidactica.md
2) ru.scribd.com
3) dgicahul.md
4) Ionescu,M.,Radu,I.,(coord.)Didactica modern, Editura Dacia,Cuj,2001
5) www.qreferat.com
6) www.slideshare.net