JOC SECUND [DIN CEAS, DEDUS...

]
 Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o
perioadă sau într-un curent
 Prezentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema și viziunea despre lume
 Ilustrarea a două elemente de compoziție sau de limbaj (titlu, incipit, laitmotiv,
imaginar poetic, relații de opoziție și de simetrie, tropi/ figuri semantice, elemente de
prozodie etc)

În perioada interbelică, Ion Barbu ilustrează, alături de Tudor Arghezi sau Lucian
Blaga, direcţia modernistă în poezie. Numele său se leagă de ermetism şi de „poezia pură”, o
lirică esenţializată a ideilor pentru care optează în „Din ceas, dedus...”, poezia care deschide
volumul „Joc secund”, publicat în 1930, în plină perioadă interbelică.

Poetul I. Barbu e dublat de matematicianul Dan Barbilian, astfel că modul de a gândi

în spiritul abstract al matematicii s-a impus şi în planul reprezentărilor poetice. Astfel, este
explicabilă preferinţa acestui scriitor pentru „poezia pură”, opusă celei „leneşe”,

În ceea ce privește încadrarea în modernism a textului barbian, aceasta este

susținută, în primul rând prin asocierea cu ermetismul. Ermetismul barbian reprezintă o
rupere de tradiție, de tot ceea ce a însemnat creație poetică înainte de perioada interbelică,
înscriindu-se în direcțiile indicate de Eugen Lovinescu, mentorul de la „Sburătorul” și
susținătorul modernismului. Ermetismul (termen derivat de la numele zeului grec Hermes,
considerat de alchimiști patron al științelor oculte) este expresia unei tendințe de ascundere,
de încifrare a sensului poeziei, aceasta din urmă presupunând o pregătire prealabilă, o inițiere
a cititorului.
Barbu este adept al unui lirism eliberat de contingent, al unei poezii non-afective,
pure, conceptualizate, care să reprezinte o modalitate de cunoaştere şi să se adreseze unui
public elitist, capabil a descifra simbolurile. „Din ceas dedus...” este arta poetică barbiană care
expune acest crez: Barbu, susţinător al abstracţiunii, se defineşte ca fiind un poet al ideii,
pledând pentru o poezie abstractă, intelectualizată. Remarcăm astfel limbajul poetic și
preferinţa lui Barbu pentru neologisme (element de modernitate): „însumarea”, „azur”,
„ agreste”, „joc secund”, „nadir latent”.
De asemenea, încă un aspect al modernismului se observă la nivel stilistic -
ambiguitatea - capacitatea anumitor metafore de a fi interpretate în diferite direcţii (de
exemplu, „dedus”, participiul cu valoare adjectivală din secvenţa „din ceas, dedus” – poate fi
considerat „scos” din planul material, contingent, în sensul călinescian, dar şi în sensul de
„încifrat”, care necesită actul interpretării, al deducerii sensului în urma unor operaţii
suplimentare din partea cititorului.
. În plus, deși păstrează rigorile prozodice (ritm iambic, rimă încrucişată, măsură de 14-
13 silabe), poezia e încifrată la maximum. Gramatica textului poetic, neobişnuit de originală,
face extrem de dificilă căutarea raporturilor logice dintre termeni (ermetismul barbian!). E
nevoie de un cititor iniţiat pentru a-i decripta sensurile.
Astfel, în ceea ce privește analiza a două elemente de structură sau de compoziție, se
remarcă incipitul, care arată intelectualizarea expresiei şi preferinţa pentru simboluri:
“
Astfel, tema este sugerată încă de la începutul textului, care prezintă o definiţie a
poeziei, explicată de George Călinescu: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei.
Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas), […]
joc secund, ca imaginea cirezii în apă. E […] o sublimare a vieţii, prin retorsiune”.
Iar dacă lumea experienței se înalță în piramidă până la „zenit”(punctule ecel mai
înalt pe verticală), răsfrângerea acesteia alcătuiește „nadirul” ei. Din acest element neîntinat
își extrage poetul materia inspirației sale. Poezia este pentru el negația lumii, sublimarea ei în
idee, un joc desfășurat pe un plan izolat de viață, e un „joc secund”. În acest sens, să ne
reamintim că incipitul conține epitetul metaforic, situat într-o inversiune, „calmă creastă”,
figură semantică ce desemnează lumea ideilor, în sensul pe care Platon îl asocia acestui
concept:

Astfel, definirea poeziei, tema acestui text, se face prin raportare la filozofia lui
Platon, care consideră că lumea reală nu reprezintă altceva decât copia superficială a unor
prototipuri desăvârșite. Arta, inspirându-se din realitate, este o copie a copiei, o imitaţie de
gradul al doilea care se îndepărtează de ideea absolută. Ideea fundamentală este că arta
reprezintă un „joc secund, mai pur” – cea mai importantă imagine poetică relevantă
pentru temă - realitate sublimată care porneşte din viaţă, dintr-o trăire, dar nu se confundă
cu viaţa, constituindu-se ca un univers secund. Barbu, consideră că prin poezie/ artă putem
atinge din nou lumea absolută a ideilor, deoarece poezia sa este una exclusiv a intelectului (nu
una a afectului), care are puterea de a reduce universul la prototip, la formele lui originare.
Pentru a sprijini aceasta idee, să parcurgem mărturisirea lui Ion Barbu: „Versul căruia
ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât
figura spiritului nostru. Act clar de narcisism. Desigur, ca tot absolutul, o pură direcţie, un
semn al minţii”. Trebuie să reţinem de aici trei elemente: poezia este lumea purificată în
oglindă (deci reflectare a figurii spiritului nostru); act clar de narcisism (de autoiubire); semn
al minţii (act intelectual, nu sentiment)
. Astfel, opera barbiană are o puritate de cristal, ascunde sensuri profunde, care nu
se lasă descoperite decât inițiaților. Poezia lui e „un zbor invers”, întors spre profunzimea
elementelor lumii, spre esențele nevăzute ale lucrurilor.
În concluzie, Ion Barbu este descoperitorul unei noi formule în modernismul
interbelic – ermetismul. O poezie a esențelor, cu un limbaj criptic, tulburător. Sau, cum
spunea Tudor Vianu – ,,Nu există un alt poet român care să spună mai mult în mai puține
cuvinte’’.