UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Suicidologie intregrativă
-referat-

Student: Țoi Ana-Maria Casandra

Departament:Asistență socială

Specializare: Consiliere

Anul 3, Grupa 2

București, 2023-2024

1
Cuprins

Cadrul conceptual al sinuciderii / 3

Sinuciderea în rândul adolescenților. / 3

Mituri legate de sinucidere / 3

Abordări teoretice ale conduitei suicidare / 4

Statistici privind sinuciderea / 5

Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) / 6

Bibliografie / 7

2
Cadrul conceptual al sinuciderii.

Reprezentarea comportamentelor suicidare este extrem de variată și cuprinde o gamă largă de

manifestări, începând de la simplul gând de a pune capăt vieții, până la planificarea detaliată a
unei sinucideri și achiziționarea mijloacelor necesare pentru a o realiza. Aceste comportamente
pot include și tentative de sinucidere, precum și finalizarea efectivă a actului suicidar.

Chiar și termenul "sinucidere" în sine sugerează o conotație de violență și agresivitate, conform

definiției oferite de Enciclopedia Britannica: "Acțiunea prin care o ființă umană își provoacă
moartea."

Atunci când se analizează definițiile sinuciderii, se observă că aspectul central este hotărârea de a
muri. Cu toate acestea, este important să menționăm că experții nu au ajuns încă la un consens
asupra terminologiei potrivite pentru a descrie comportamentul suicidar.

Din perspectiva psihanalitică, sinuciderea este abordată ca o formă de autoagresiune,

reprezentând un potențial agresiv care nu se manifestă asupra unui obiect extern, ci se
concentrează asupra propriului eu și se încheie prin distrugerea acestuia (I.N.C. , 2005, pag. 13).

Prevenția sinuciderilor se bazează pe două strategii complementare, axate pe metoda și locul în

care acestea au loc: (1) restricționarea accesului la produse sau mijloace letale și (2) securizarea
zonelor cu grad înalt de risc. În ceea ce privește prima categorie, reducerea strictă a accesului la
metode extrem de letale, cum ar fi armele de foc, se dovedește eficientă în prevenirea
sinuciderilor. Această abordare este mai des întâlnită în țări occidentale dezvoltate, precum SUA,
în rândul persoanelor cu venituri mari sau în categoriile socio-profesionale care au acces facil la
arme, cum ar fi cadrele din poliție, armată sau agenții de pază. Experiențele din Canada în 1977
și Austria în 1997 au evidențiat eficacitatea introducerii unor legi de control asupra armelor de
foc în reducerea semnificativă a numărului de sinucideri prin împușcare și chiar la o scădere
generală a numărului total de sinucideri în rândul întregii populații.

Un alt factor de risc este reprezentat de procurarea ușoară a medicamentelor. O strategie eficientă
în acest sens constă în limitarea accesului la produse medicamentoase, cum ar fi analgezicele sau
barbituricele, sau în reducerea concentrației acestora în doze. Astfel, o posibilă doză letală devine
mult mai dificil de obținut și ingerat. Exemplul eficienței acestei măsuri a fost observat în Marea
Britanie în anul 1998, când cantitatea de paracetamol și aspirină comercializată fără rețetă a fost
redusă (Wahlbeck și Mäkinen, 2008).

Limitarea accesului la băuturi alcoolice reprezintă, de asemenea, o măsură necesară (OMS,

2012) care acționează după aceleași principii. Cu toate acestea, există situații în care facilitarea
3
accesului la alcool a dus la o scădere a numărului de sinucideri. Un exemplu surprinzător în acest
sens a fost observat în anii '80 în URSS și Islanda după implementarea unor legi care
reglementau consumul de alcool. În Islanda, de exemplu, după legalizarea berilor tari în 1989, s-
a înregistrat o reducere semnificativă a consumului de băuturi spirtoase și, implicit, o scădere a
ratei sinuciderilor. (Havarneanu, 2014, pag 6-7).

Sinuciderea în rândul adolescenților.

Fenomenul sinuciderii în rândul adolescenților este profund grav, trist și adesea tulburător,
deseori rămânând inexplicabil. Conform statisticilor internaționale, sinuciderea se situează pe
locul al doilea cauză de deces în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani. În unele
țări, aceasta ocupă chiar primul loc în clasamentul cauzelor de deces, în timp ce în altele se
observă o prevalență extrem de scăzută, cum ar fi în cazul Angliei. (Copăceanu, 2019, pag 91)

Perioada copilăriei și adolescenței este caracterizată de instabilitate în dezvoltarea psihică a

individului, făcând dificilă identificarea simptomelor depresive în comparație cu alte stări
specifice acestor etape de viață. M.Marian a identificat o serie de factori care pot contribui la
creșterea incidentei depresiei la copii, cum ar fi divorțul părinților, decesul unuia sau ambilor
părinți, abandonul sau distanțarea emoțională din diverse motive. Aceste motive includ dificultăți
economice și sociale, instabilitatea locului de muncă, condiții improprii de locuit și apariția unui
nou membru al familiei. De asemenea, tulburările psihopatologice ale părinților și pierderea
stimei de sine contribuie la riscul de dezvoltare a depresiei la copii.

Manifestările depresiei la copii pot varia, cuprinzând retragerea într-o lume imaginară,
exprimarea tristeții prin cuvinte, retardarea psihomotrică, accesul la plâns, anorexia, tulburările
de somn și altele. Pe de altă parte, depresia poate să se ascundă în spatele unor comportamente
nespecifice, precum hiperactivitatea, agresivitatea, eșecul școlar, delicvența juvenilă și
simptomele psihosomatice. Înțelegerea diversității modurilor în care depresia se manifestă la
copii este crucială pentru a oferi sprijin și intervenție personalizate în funcție de nevoile fiecărui
copil. (Blandu, 2013, pag 79).

În primul rând, riscul sinuciderii crește la elevii proveniți din familii dezorganizate, în care
rolurile parentale nu sunt pe deplin asumate și îndeplinite corespunzător. Grupul social poate
deveni un factor de risc, în special atunci când comportamentul suicidar este valorizat în cadrul
acestuia. Contrar unei idei preconcepute, nu s-a dovedit că elevii din medii socioeconomice
sărace prezintă un risc mai mare de suicid, fenomenul fiind prezent și în familiile cu o situație
economică mai înstărită. De asemenea, în ciuda faptului că bolile psihice pot fi factori
predispozanți semnificativi, majoritatea celor care comit suicid sunt sănătoși din punct de vedere
mental. Riscul de sinucidere este considerabil crescut la copiii proveniți din familii afectate de
deces (mai ales când minorul nu a împlinit încă 12 ani), unde comunicarea deficitară între
membrii familiei și carențele afective prelungite pot juca un rol important. Stresul acut asociat cu

4
pierderea părinților, rezultatele școlare dezamăgitoare și altele pot contribui, de asemenea, la
riscul de suicid.

Un studiu calitativ condus de S.J. Sandage a încercat să analizeze relația dintre un tată
condamnat la închisoare, eliberat ulterior și care s-a sinucis, și fiica sa care a comis același gest
la 10 ani după moartea tatălui. Analiza corespondenței dintre cei doi membri ai familiei a relevat
problemele cu care s-au confruntat, dinamica relațiilor afective și chiar referințe la moarte și
sinucidere. Concluzia studiului a indicat că în familiile afectate de privațiuni de libertate sau
tentative suicidare, există un risc semnificativ crescut ca un comportament autoagresiv să se
manifeste și la ceilalți membri ai familiei.

Comportamentul suicidar nu apare brusc; există indicatori care pot anticipa acest
comportament și, dacă sunt interpretate corect, pot preveni tragedia. Cristina Neamțu enumera
câțiva dintre acești indicatori, printre care: a) tentativele anterioare de autoagresiune; b)
amenințarea cu suicidul; c) depresia cronică; d) preocupația persistentă pentru moarte și subiecte
asociate; e) izolarea față de prieteni și familie; f) consumul de substanțe psihoactive; g)
decesul/suicidul unei persoane apropiate; h) renunțarea la obiectele personale valorizate și
înlocuirea lor cu mijloace eficiente de realizare a suicidului; i) alte tulburări comportamentale
asociate. (Blandul, 2013, pag 93-94).

După un eveniment cu intenții suicidare, se impun diverse acțiuni pentru gestionarea situației:

 Consiliere psihologică: Este esențială furnizarea de consiliere psihologică, atât

individuală, cât și în grup, având în vedere riscul de contagiune suicidară. Persoanele la
risc includ martorii sau prietenii apropiați ai celui decedat, cei care au avut contact cu
persoana înainte de actul suicidar, precum și cei cu gânduri suicidare sau cu experiențe
anterioare de pierdere.
 Schimbarea modului de prezentare în presă: Modul în care evenimentul este comunicat în
media poate influența riscul de contagiune suicidară. Este crucial ca presa să abordeze
subiectul cu empatie și responsabilitate.
 Programe de screening pentru adolescenți cu risc de suicid: Inițiative precum "Stop a
Suicide, Today!" sau "The TeenScreen" sunt esențiale pentru identificarea și sprijinirea
adolescenților cu risc de suicid.
 Linie telefonică gratuită pentru crize suicidare (hopeline): O linie telefonică specializată
poate oferi suport imediat și confidențial persoanelor aflate în criză.
 Instruirea personalului școlar: Este necesară instruirea consilierilor școlari și a
profesorilor pentru a recunoaște semnele riscului suicidar.
 Programe la nivel local și colaborări instituționale: Inițiativele locale, colaborările dintre
instituții și programele cu impact dovedit în reducerea sinuciderilor sunt esențiale.
 Aplicații mobile: Dezvoltarea și promovarea aplicațiilor mobile (de exemplu, moodtools)
care oferă sprijin și strategii pentru gestionarea gândurilor suicidare. Aceste aplicații ar
trebui să includă elemente interactive de prevenire, acces la asistență în situații de criză și
strategii conform celor mai bune practici.

5
Specialiștii din domeniul sănătății planifică să creeze aplicații online care să ajute indivizii să
gestioneze gândurile suicidare, oferind conținut psiho-educațional pentru reducerea stigmei și
monitorizarea stărilor emoționale și a factorilor declanșatori. (Copaceanu, 2019, pag95).

Mituri legate de sinucidere

Plecând de la percepția oamenilor asupra sinuciderii, au apărut interpretări care nu corespund

realității, denumite mituri:

1. Mit: Persoanele care discută despre sinucidere nu ajung niciodată să se sinucidă.

Realitate: Aceasta este o idee greșită. Datele au demonstrat că aproape toți cei care s-au
sinucis sau au încercat să o facă au emis anterior semnale de avertizare, cum ar fi
amenințări precum "o să-ți pară rău când o să mor" sau "nu văd altă cale de rezolvare".
2. Mit: Orice încercare de sinucidere indică o stare de nebunie.
Realitate: Nu toți cei care s-au sinucis erau psihotici sau sufereau de tulburări mentale.
Adesea, aceste acțiuni sunt rezultatul unor emoții intense precum supărarea, durerea și
disperarea, fără a fi neapărat legate de boli mintale.
3. Mit: Odată ce o persoană este hotărâtă să-și pună capăt vieții, nimic și nimeni nu o poate
opri. Realitate: Aceasta este o afirmație falsă, deoarece chiar și cei foarte deprimați pot
avea ambivalențe față de moarte, oscilând între dorința de a trăi și cea de a muri. Mulți
sinucigași doresc, de fapt, să înceteze suferința, nu neapărat să moară.
4. Mit: Sinucigații sunt incapabili să caute ajutor.
Realitate: Studiile au infirmat acest mit, arătând că mulți dintre cei care s-au sinucis au
căutat anterior asistență medicală, chiar cu luni înainte de acțiunea lor.
5. Mit: Vorbind deschis despre sinucidere, se poate planta ideea în mintea altora.
Realitate: Acest mit nu este adevărat; comunicând deschis cu cei cu gânduri suicidare,
poți oferi sprijinul necesar.
6. Mit: Trecerea la actul suicidar este de obicei irațională.
Realitate: Studiile arată că majoritatea celor care se sinucid sunt în contact cu realitatea
și au o gândire rațională.
Este evident că există o discrepanță între cunoștințele științifice și percepțiile comune, între
stereotipuri radicate istoric și ipoteze validate științific, conform studiilor aprofundate (I.N.C. ,
2005, pag 22-23).

Abordări teoretice ale conduitei suicidare

Există cinci abordări teoretice ale conduitei suicidare:

6
 1. Teoria intervenției în criză: Suicidarul trece printr-o perioadă de criză, iar accentul este
pus pe rezolvarea problemei și identificarea resurselor disponibile pentru a depăși situația
dificilă.
2. Teoria psihodinamică: Actul suicidar este văzut ca un impuls determinat de un conflict
interior neconștientizat. Este considerat un act de agresiune îndreptat împotriva propriului
eu, din cauza incapacității de a fi direcționată către o anumită persoană.
3. Teoria biochimică: Această abordare consideră că depresia este cauza comportamentului
suicidar, fiind asociată cu o schimbare în echilibrul biochimic al organismului și afectarea
neurotransmițătorilor de monoamină. Intervenția în acest context vizează echilibrarea
substanțelor chimice ale organismului.
4. Teoria cognitivă: Conduita suicidară apare din cauza modului dezadaptativ în care
individul percepe situațiile de viață. Se axează pe analiza modului în care gândurile și
percepțiile inadecvate pot contribui la comportamentul suicidar.
5. Teoria circumstanțială: Riscul de suicid este determinat de anumite situații precum
pensionarea, boala, singurătatea, sentimentul de inutilitate și lipsa de speranță. Această
abordare pune accentul pe influența circumstanțelor externe asupra comportamentului
suicidar (Munteanu, 2015, pag 22-23).

Statistici privind sinuciderea

“Ratele sinuciderii variază de la o ţară la alta. Cele mai ridicate sunt cele comunicate de ţările
din estul Europei la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S., 2002) : Lituania – 51,6,
Federaţia Rusă – 43,1, Belarus – 41,5, Estonia – 37,9 la 100.000 de locuitori. Cele mai mici rate
par a fi în America Latină: Columbia – 4,5, Paraguay – 4,2 la 100.000 de locuitori, dar şi în unele
ţări din Asia: Tailanda – 5,6, Filipine – 2,1, la 100.000.

În America de Nord şi alte ţări din Europa, ratele se înscriu între aceste extreme: de exemplu,
Finlanda – 28,4, Belgia – 24,0, Elveţia – 22,5, Franţa – 20,0, Germania – 14, 3, Canada – 15,0,
S.U.A. – 13,9, la 100.000 de locuitori. Din datele centralizate de O.M.S., se observă că lipsesc în
mare parte statistici referitoare la ţările africane. Cele mai vechi date privind rata sinuciderii
provin din secolul al XVIII-lea şi au fost stabilite de două din ţările nordice, respectiv de Suedia
şi Finlanda. În stabilirea datelor statistice, sunt luate în calcul mai ales dimensiunea gender şi
dimensiunea vârstă. Vârsta este un element demografic important al riscului de sinucidere. La
nivel global, ratele sinuciderii au tendinţa să crească o dată cu înaintarea în vârstă: în 1995, în
lume, acestea variază între 0,9 la 100.000 pentru grupa 5- 14 ani şi 66,9 la 100.000 pentru peste
75 ani. În general, rata pentru acest grup este de circa 3 ori mai mare decât în cazul tinerilor între
15 şi 24 de ani. Această tendinţă este valabilă, în linii mari, pentru ambele sexe, dar este mai
marcată pentru bărbaţi. Pentru femei, ratele sinuciderii prezintă scheme divergente. În unele
cazuri, rata creşte regulat o dată cu vârsta, în altele ea atinge punctul maxim la 40 de ani sau,
cum ar fi în ţările în dezvoltare şi pentru grupurile minoritare, ea atinge apogeul la tinerele
adulte” (O.M.S., 2002).

7
Sinuciderea în România

( fig. 1 , https://weradio.ro/analiza-peste-500-de-sinucideri-in-judetul-covasna-in-ultimii-10-ani-
locul-2-pe-tara-dupa-harghita/ )

Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (OMS)

Recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) pentru prezentarea unui caz de

sinucidere în mass-media includ:

Este recomandabil:

 Clarificarea contextului psihosocial: Să se ofere o perspectivă clară asupra mediului

psihosocial în care a avut loc sinuciderea.
 Prezentarea rolului afecțiunilor psihiatrice: Să se evidențieze rolul afecțiunilor psihiatrice
în determinismul sinuciderii și să se sublinieze că aceste afecțiuni sunt tratabile.
 Informații despre intervenții și instituții specializate: Să se furnizeze informații despre
intervențiile disponibile și instituțiile specializate în tratarea problemelor de sănătate
mentală.
 Exemple pozitive de soluționare a crizelor: Să se ofere exemple pozitive de soluționare a
situațiilor conflictuale și de criză pentru a promova reziliența.
 Prezentarea consecințelor somatice: Să se prezinte consecințele somatice ale tentativelor
de sinucidere, oferind informații despre leziunile cerebrale și altele, împreună cu sfaturi
despre gestionarea situațiilor dificile de viață și prevenirea sinuciderii.
 Informații echilibrate: Să se furnizeze informații echilibrate și concrete despre
comportamentul suicidar, tratament și prevenirea sinuciderii.
 Furnizarea datelor de contact: Să se ofere în mass-media datele de contact ale persoanelor
și instituțiilor care pot oferi ajutor specializat.
De evitat:

8
  Prezentarea atitudinii decedatului drept curajoasă sau dezirabilă: Evitarea prezentării
atitudinii persoanei decedate prin sinucidere drept curajoasă sau dezirabilă.
 Glorificarea și martirizarea: Evitarea glorificării sau martirizării persoanei decedate prin
sinucidere și crearea unei aure de mister în jurul acesteia.
 Prezentarea sinuciderii drept inexplicabilă, romantică sau misterioasă: Evitarea
prezentării sinuciderii drept inexplicabilă, romantică sau misterioasă.
 Prezentarea de imagini ale persoanei suicidare: Evitarea prezentării de imagini ale
persoanei care a comis sinucidere.
 Detalii despre modul de producere a sinuciderii: Evitarea prezentării în detaliu a modului
în care s-a produs sinuciderea. Aceste recomandări au ca scop prevenirea efectelor
negative și pot contribui la abordarea responsabilă a subiectului sinuciderii în mass-
media. (Alianța Română de Prevenție a Suicidului).

Bibliografie

Alianța Română de Prevenție a Suicidului. (2014). COMUNICAREA SINUCIDERILOR ÎN

MASS – MEDIA: Ghid de bune practici.
https://www.antisuicid.com/wp-content/uploads/2014/11/Comunicare_Mass-media.pdf

BLÂNDUL, V. C. (2013) SCURTE ABORDĂRI PSIHOPEDAGOGICE ALE UNOR

TULBURĂRI DE COMPORTAMENT LA COPII ŞI ADOLESCENŢI. Revista stiintifica nr 5

COPĂCEANU, M. (2019). Sinuciderea adolescenţilor în România. Reflectarea în presă,

neglijenţa profesorilor şi erorile procurorilor. Revista Transilvania, (2).

Havârneanu, G. (2014). Sinuciderea: repere pentru strategii preventive eficiente. I. Dafinoiu &
Ș. Boncu (Eds.), Psihologie socială clinică, 120-132.

9
 Institutul Național de Criminologie. (2005). Abordare psihosocială a sinuciderii ca formă
particulară a violenței. https://criminologie.org.ro/wp-content/uploads/2015/08/Abordarea-
Psihosociala-a-Sinuciderii-ca-Forma-Particulara-a-Violentei.pdf

Munteanu, I.-F. (2015). Riscul de suicid în cazul indivizilor ce provin din familii
disfuncționale: Lucrare de disertație. Universitatea din București.

Organizația Mondială a Sănătății. (2002). https://www.who.int/romania

10