Consumul de tutun în Țara Românească

(sf. Sec. XVIII – înc. Sec. XIX)

Emilian Popescu

Studiile arheologice sugerează utilizarea tutunului pentru prima dată în jurul secolului I î.
Hr., când mayasii din America Centrală foloseau frunzele plantei pentru fumat în ceremonii
sacre și religioase. Mai târziu, a început să se răspândească în tot continentul american, în sus
până în Valea Mississipi, cu comunitatea Maya migrând din sudul Americii între 470 și 630 d.
Hr. Treptat, a fost apoi adoptat de triburile vecine și indigene.

Primele interacțiuni ale europenilor cu tabacul datează din 15 octombrie 1492, când, în
timpul primei sale expediții, lui Cristofor Columb i s-au oferit câteva frunze uscate 1.

În Europa, tabacul a început să fie cultivat inițial ca plantă decorativă iar până în secolul
al XVII-lea a fost considerat plantă medicinală. Planta era privită ca un panaceu și era folosită în
creme, săruri, soluții distilate sau luată sub formă de tutun, ca medicament împotriva celor mai
diverse boli și afecțiuni. În 1558, Jean Nicot de Villeman, ambasadorul Franței în Portugalia i-a
trimis Caterinei de Medicis 1500 frunze de tutun tocate pentru tratarea migrenei 2. Trecerea către
fumatul de tutun ca activitate de agrement s-a răspândit prin Anglia în ultimul sfert al secolului al
XVI-lea, unde au fost produse și primele pipe europene3.

Fumatul de tutun este una dintre puținele activități sociale care a fost adoptată simultan
de mai multe clase sociale, trecând de barierele impuse de societatea medievală europeană. În
cârciumă, „un loc privilegiat pentru transmiterea culturii populare... care era de obicei în
contradicție cu cultura oficială”, marinarii au introdus ceea ce a fost inițial cunoscut sub numele
de „băutul de tutun” în clasa muncitoare postfeudală în curs de dezvoltare, unde era consumat

1
Alexandra Hartnett, The Politics of the Pipe: Clay Pipes and Tabacco Consumption in Galway, Ireland, în
„International Journal of Historical Archeology” Vol. 8, No. 2, June, 2004, p. 134.
2
Ana-Maria Gruia, Regional traits of smoking in the autonomous Principality of Transilvanya, în „Annales
Universitatis Apulensis. Series Historica”, 16/II, 2002, pp. 217-2018
3
Ibidem.
alături împreună cu băuturi alcoolice, pornind de la o tradiție care va dura până la sfârșitul
mileniului4.

În continuare ne vom axa pe consumul de tutun din Țara Românească în special în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secoliului al XIX-lea. Teritoriul de la nord de
Dunăre și desfășurat de ambele părți ale arcului carpatic a fost pe parcursul Evului Mediu, locul
de întâlnire al Orientului cu Occidentul. Nu de alta, de-a lungul veacurilor, poporul român a
manifestat o permanentă receptivitate pentru inovațiile de gândire și de limbaj ale marilor culturi
medievale. Acest lucru s-a întâmplat bineînțeles și cu fumatul, practici și obiceiuri adoptate
inițial de boierime de la otomani.

În primul rând, în Europa, se pare că au existat două tradiții distincte în răspândirea

pipelor pentru fumat, dat fiind existența a două tipuri principale de astfel de instrumente și
anume pipele occidentale, confectionate dintr-o singură bucată, dintr-un singur bulgăre de lut și
cele estice, sau turcești, țevi cu tulpină, din două sau trei bucăți cu bol, tijă și uneori muștiuc
separat5. Descoperirea pe teritoriul românesc a astfel de pipe, relatările călătorilor străini și
informațiile din diverse documente economice demonstrează faptul că într-adevăr, fumatul a fost
introdus în Țara Românească de către otomani, cu clasele sociale imitând obiceiurile și practicile
sociale otomane.

Anton-Maria Del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului Constantin Brâncoveanu,

atestă fumatul de pipă și luarea de tabac la curte la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul
secolului al XVIII-lea6. Fumatul a fost o practică privilegiată de domnitor încă de la finalul
secolului al XVII-lea. Luigi Ferdinando Marsigli povestea despre vizita la curtea lui Constantin
Brâncoveanu din 1688 astfel: „După ce s-a sfârșit ospățul, domnul s-a retras cu mine într-o altă
odaie, unde stând turcește pe perne am vorbit de lucruri felurite timp de două ceasuri, cu cafea și
tutun.7"

Fumatul a devenit rapid o practică socială, adoptată ca și astăzi pentru a se putea integra
intr-un anumit grup social, diferența de clasă fiind făcută de tipul de tutun și „tacâmurile”

4
Alexandra Hartnett, op. cit., p. 135.
5
Ana-Maria Gruia, op. cit., p. 218.
6
Ibidem, p. 223.
7
Maria Holban (Ed.), Călători străini despre Țările Române, Vol. VIII, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1983, p. 56.
folosite. La finalul secolului al XVIII-lea devenise un tabiet practicat de aproape oricine. Rutina
zilnica a boierului era una simplă din care nu lipsea mai niciodată ciubucul: „Se trezea dis-de-
dimineață, fuma ciubuc și bea cafea pe divan, apoi pleca la biserică, la Curte și la Divan. Întors
acasă, mânca și dormea – la fel cum făcea și domnitorul în palatul său – după care, la ora 5 se
trezea și iarăși bea cafea și fuma...8”. Fumatul devenise atât de răspândit încât, Francois
Recardon, secretarul de limba franceză al domnitorului Gheorghe Caragea, spunea despre țigani
că bărbații își satisfăceau patima pentru lulea, iar iarna, strânși în jurul focului, atât femeile cât și
copiii inhalau fumul de tutun9. Se fuma aproape ciubuc după ciubuc, existând chiar și un slujitor
special care se ocupa de această placere, ciubucciul, care-i ducea boierului un ciubuc aprins de
fiecare dată când cerea unul10. Din portul masculin, după cum descria Felice Caronni, nu lipsea
punga pentru tutun împreună cu cele trebuitoare fumatului.

Tabacul era consumat și de femei, de exemplu, un emigrant francez scria că pe podul de

la Mogoșoaia treceau care la Viena în care boierii și doamnele lor fumau ciubucuri. Viciul se
extinsese atât de repede încât J. J. Ehrler spunea despre români că le plăcea atât de mult fumatul
tutunului încât se trezeau de mai multe ori din somn pentru a-și satisface pofta 11.

Principalii negustori care se ocupau cu comercializarea tabacului în Țara Românească

erau grecii și armenii, formând o economie bine pusă la punct pe piața internă. În vremea lui Al.
Ipsilanti, în 1767, tutunăritul era de 4 lei și 48 de aspri pentru un pogon de plantație și separat 80
de aspri ca plocon pentru strângătorul de dare, în acest an s-au strâns din tutunărit 7950 de lei 12.
Între 1784 și 1787, tutunăritul consta în 4 taleri vechi și 80 de bani ploconul 13 iar în 1803, taxa pe
tutun era aceeași14.

8
Lelioara Zamani, Ceremonii și loisir la București în timpul domniilor fanariote, în „Materiale de istorie și
Muzeografie, vol. XXX, București, 2016, p. 213.
9
Violeta-Anca Epure, Alimentaţia locuitorilor din Principatele Alimentaţia locuitorilor din Principatele Române în
viziunea consulilor şi voiajorilor francezi din Române în viziunea consulilor şi voiajorilor francezi din perioada
prepaşoptistă, în „Cercetări istorice (serie nouă), vol XXXV, Iași, 2016, p.156; Apud, Călători străini despre Ţările
Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. I (1801-1821) (volum îngrijit de G. Filitti, B. Marinescu, Ş.
Rădulescu Zoner, M. Stroia), Bucureşti, 2004, p.671.
10
Ștefan Lemny, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, București, 1990, p. 63.
11
Ibidem, pp. 63-64.
12

13
Vasile Alexandrescu-Urechia, Istoria Românilor, Vol. I, Lito-Tipografia Carol Gobl, București, 1891, p.114, p.
412; Ibidem, vol. III, Tipografia „Gutenberg” Joseph Gobl, 1892, p. 82.
14
Ibidem, vol. XI, Tipografia și fonderia de litere Thoma Basilescu, București, 1900 p. 165.
 Documentele economice ne oferă și informații despre tipurile de tutun comercializat pe
piața Țării Românești. Pentru secolul XVIII și începutul secolului XIX, sunt menționate cateva
tipuri. tutunul turcesc bahcea, tutunul basma, tutunul Ghiusuflu, tutunul ce vine de la Ianina,
tutunul Tumbechi și tutunul dizin și tutunul de țară. Analizând prețurile tutunului putem deduce
și o preferință a anumitor tipuri. De exemplu, analizând catalogul vămilor din anul 1811 putem
deduce că tutunul Tumbechi era de o calitate mult superioară față de celelalte tipuri. Vama
pentru o ocă din acest tip era de 18 bani, pe când pentru cel bahcea și cel venit de la Ianina 9
bani, în timp ce pentru tutunul de țară și cel basma doar 6 bani15.

Preluat de la turci de către clasele superioare încă din secolul al XVII-lea, fumatul a
devenit rapid un viciu, fiind practicat de aproape oricine din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea.

Atât sursele narative ale călătorilor străini care au vizitat țara cât și sursele documentare
care fac referire la prețuri, vămi și taxe indică clar că tutunul a reprezentat o formă de
consumerism social pentru Țara Românească în special pentru a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, când este tot mai des menționat în surse.

Am văzut cum călătorii străini au menționat mai mereu practicile turcești adoptate de
români, care alături de tutun aceștia beau și cafea. Prețurile neschimbate pentru tutunărit indică
stabilitatea acestui produs pe piața Țării Românești, așadar exista un consum bine pus la punct
din punct de vedere economic. Nici nu se putea altfel având în vedere că practica era îndrăgită
chiar și la curtea domnească.

Existența unui număr destul de mare de tipuri de tutun pe piața internă și diferențele de
prețuri ale acestora întăresc afirmația că pentru această perioadă în Țara Românească, tutunul a
reprezentat una din principalele forme de consumerism social.

15
Ibidem p. 631.
BIBLIOGRAFIE:

Lucrări generale și speciale:

1. EPURE, Violeta-Anca, Alimentaţia locuitorilor din Principatele Alimentaţia locuitorilor din

Principatele Române în viziunea consulilor şi voiajorilor francezi din Române în viziunea consulilor şi
voiajorilor francezi din perioada prepaşoptistă, în „Cercetări istorice (serie nouă), vol XXXV, Iași,
2016.
2. GRUIA, Ana-Maria, Regional traits of smoking in the autonomous Principality of Transilvanya, în
„Annales Universitatis Apulensis. Series Historica”, 16/II, 2002.
3. HARTNETT, Alexandra, The Politics of the Pipe: Clay Pipes and Tabacco Consumption in Galway,
Ireland, în „International Journal of Historical Archeology” Vol. 8, No. 2, June, 2004.
4. LEMNY, Ștefan, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane,
București, 1990.
5. ZAMANI, Lelioara, Ceremonii și loisir la București în timpul domniilor fanariote, în „Materiale de
istorie și Muzeografie, vol. XXX, București, 2016.

Surse narative și documentare:

1. ALEXANDRESCU-URECHIA, Vasile, Istoria Românilor, Vol. I, Lito-Tipografia Carol

Gobl, București, 1891; vol. III; vol. III, Tipografia „Gutenberg” Joseph Gobl, 1892; vol. XI,
Tipografia și fonderia de litere Thoma Basilescu, București, 1900.
2. HOLBAN, Maria (Ed.), Călători străini despre Țările Române, Vol. VIII, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1983.