Minoritatea rromă din România

Sumar

1. Proveniența rromilor și migrația lor pe teritoriul României

2. Istoria romilor din România în perioada interbelică
3. Minoritatea rromă din perioada comunistă
4. Bibliografie
1. Proveniența rromilor și migrația lor pe teritoriul României

Sub raport terminologic, cuvântul țigan nu există în limba rromani acesta fiind o formă
peiorativă, un termen neștiințific pentru desemnarea unui apartenent al etniei rome. Cuvântul
țigan provine din greacă (athinganos) având înțelesul de păgân, neatins sau impur. Apare prina
dată într-o scriere a unui călugăr care făcea referire la un grup de eretici, nomazi, cititori în stele
și vrăjitori. În Țările române, încă de la prima atestare din 1385, semnalată tot în documentele
unei mănăstiri, Vodița, termenul „ațigan”, care a devenit mai târziu „țigan”, desemna o stare
socială, aceea de rob, nicidecum etnia. Așadar cuvântul țigan capătă două sensuri: cel de eretic și
cel de persoană cu un statut aflat în afara sistemului ierarhic al societății. Mai târziu, cuvântul
„țigan” a păstrat, în mentalul colectiv românesc și în limba românã, un sens profund peiorativ:
„Nici þiganul nu-i ca omul, nici răchita nu-i ca pomul”, „S-a înecat ca țiganul la mal”, „A ajuns
țiganul împărat și pe tată-său l-a spânzurat”, „țiganul e țigan și-n ziua de Paște”, „Nu te țigăni!”.
Termenul de rrom pe de altă parte este un cuvând vechi din limba rromani și înseamnă „om de-al
nostru, din etnia noastră”
Sursele documetare relevă apariția lor în acest teritoriu începând cu al doilea mileniu de
după Cristos. În Țara Românească sunt menționați într-un act de danie în 1385, în Moldova sunt
menționați în 1414 (dania lui Alexandru cel Bun), iar în Transilvania în 1422 (privilegiul regelui
Sigismund). Există două ipoteze principale cu privire la originea rromilor. Prima susține originea
egipteană, lansată de englezi și preluată necritic de mulți cercetãtori (vezi denumirile: engleză =
gypsies, spaniolă = gitanos), dovedită de lingviști, antropologi, istorici, sociologi etc. ca fiind
falsă și originea indianã, care, în prezent, cumulează cele mai convingătoare argumente, fără a
pune punct unor noi cercetări și ipoteze. Încă din timpuri străvechi s-a crezut, în mod greșit, că
rromii ar fi venit din Egipt sau din alte locuri, fapt pentru care în Țările europene li s-au spus
ațigani ori țigani - ca în Balcani, Țara Românească și Moldova, egipteni, faraoni - ca în
Transilvania și Ungaria, tsiganes - în Franța, gipsy și travellers în Anglia, sau gitanos în Spania.
În prezent, cercetătorii consideră că migrația protorromilor s-a produs în valuri. Un val
migrator s-a format în anul 1026, după a șaptesprezecea invadare a nord-vestului Indiei de către
căpetenia musulmană Mahmud Gaznavitul (din Gazna), iar cauzele au fost deopotrivă militare,
religioase, politice și economice. Alt val important a avut aceleași cauze și s-a format după
înfrângerea prin viclenie a mărinimosului rege indian Pritviraj Chauhan de către mahomedanul
Mohammed Ghori, în anul 1192 d.H., la Tarâin (Terâin). Componența structurii sociale era
similară cu cea din India (brahmani, militari, oameni liberi, sclavi). Traseele au prevăzut
traversarea teritoriilor Afganistanului, Persiei, Armeniei, Bizanțului, Bulgariei, Serbiei,
României, Ungariei, Austriei, Prusiei, Franței etc.
Cercetătorul englez Donald Kenrick consideră că plecarea rromilor din India s-a produs în
secolul III d.Hr., când șahul Ardashir (224-241 d.Hr.) cucerește și transformă nordul Indiei într-o
colonie a Persiei (Iranul de astăzi). În aceste condiții, strămutarea vechilor rromi s-a produs
treptat și într-un mod pașnic, bogăția Imperiului Persan atrăgând tot felul de lume acolo. Printre
noii sosiți se aflau și numeroși muzicanți, cunoscuți pentru talentul lor. Există trei versiuni ale
acestei fapte, fiecare pornind de la insuficiența muzicanților din Imperiul Persan, de unde și
necesitatea aducerii lor din India. În prima variantă, șahul persan, Bahram Gur, dorind pentru
supușii săi mai multă odihnă, serbări, băutură și distracție - pentru aceasta nefiind destui
muzicanți în timpul său - i-a scris regelui Indiei, Shankalat, care i-a trimis mii de muzicanți Zott
iar Bahram Gur i-a trimis, mai departe, în orașele imperiului său. O altă istorie persană relatează
despre o legendă similară. Se arată că același Bahram Gur “ întorcându-se de la vânătoare, într-o
seară, a trecut pe lângă un grup de oameni care stăteau pe iarbă și beau, privind apusul de soare.
Le-a reproșat că nu au muzică, pentru că muzica încântă spiritul. Ei i-au răspuns: “ O, tu, rege,
am căutat un muzicant pentru 100 de drahme, dar nu am găsit nici unul.” Atunci Bahram a spus:
“ Vom găsi unul!”; și a poruncit unui scrib să-i scrie lui Shankalat Indianul și să-i ceară să-i
trimită patru mii din cei mai buni muzicanți și cântâreți la curtea sa. După ce Shankalat a făcut
acest lucru, Bahram i-a răspândit pe muzicanți în tot regatul, poruncind oamenilor să-i angajeze și
să se distreze, ascultându-le muzica, și să le plătească ce li se cuvine. Și, din descendenții lor, au
apărut întunecații Luri, care sunt maeștrii în cântul la flaut și liră”. O a treia istorisire despre
muzicanții indieni o avem de la persanul Firdusi, care, la anul 1011, scria: “Guvernatorii locali ai
șahului i-au raportat acestuia că săracii se plâng că cei bogați beau vin și ascultă muzică și se uită
de sus la săraci, care beau fără muzică. Șahul a trimis o scrisoare lui Shengil, în care spunea:
“Alege zece mii de Luri, bărbați și femei, maeștri în cântul la liră, și trimite-i aici”. Când
muzicanții Luri au ajuns, șahul i-a primit, le-a dat la fiecare câte un bou și un măgar, pentru că
vroia să-i determine să cultive pământul. Le-a dat o mie de sarcini de porumb, pentru ca să-și
cultive pământul cu ajutorul boilor și măgarilor, să folosească porumbul ca sămânță și să aibă
recolte bogate și să cânte pentru săraci fără plată. Lurii au plecat, au mâncat boii și porumbul.
Apoi s-au întors la sfârșitul anului, cu obrajii supți. Șahul le-a zis: “Nu ar fi trebuit să irosiți
porumbul de sămânță. Acum nu mai aveți decât măgarii. Încărcați-vă lucrurile în spatele lor,
pregătiți-vă instrumentele și puneți-le corzi de mătase ”. Acești Luri rătăcesc și acum prin lume,
căutând să câștige un ban, dormind alături de câini și lupi, mereu pe drum, furând zi și noapte.
În ceea ce privește pătrunderea rromilor pe teritoriul României există două teorii
principale. Prima este cea enunțată de Mihail Kogălniceanu care susține că romii au pătruns în
teritoriu prin nord-estul Moldovei ca robi tătărești. A doua teorie este de natură sociologică și
susține că romii au ajuns în România ca oameni liberi prin sudul Dunării, venind prin Bulgaria și
Serbia în primul val și prin Moldova și sudul Dunării în cel de-al doilea val migratoriu ca sclavi
tătărești.

2. Istoria romilor din România în perioada interbelică

La finalul Primului Război Mondial încheiat cu victoria Antantei, prăbușirea marilor

imperii multinaționale a favorizat formarea statelor naționale în cadrul cărora au apărut o serie de
minorități etnice. Rromii s-au încadrat în spiritul acelei perioade, fiind solidari cu actul Unirii. La
27 aprilie 1919, o Adunare a reprezentanților țiganilor din România, întrunită la Târnăveni, saluta
decizia Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 de unire a Transilvaniei
cu România. Rromii își exprimau angajamentul față de noua patrie și speranța egalității în
drepturi cu ceilalți cetățeni ai României. După realizarea Marii Uniri și după formarea statului
România, numărul populației de rromi a crescut datorită numărului mare de rromi care trăia în
Transilvania, unde nu fuseseră robi, și din Basarabia, dar la recensământul general din anul 1930
s-au declarat țigani 262.501 persoane, adică 1,5% din populația țării 221.726 rromi (84,5% din
total) locuiau în sate, iar 40 775 (15,5%) în orașe. O simplă comparație între cifrele anterioare -
care numai pentru Țara Românească și Moldova dădeau această cifră - și rezultatele
recensământului din 1930 denotă că rezultatele lui nu redau exact numărul rromilor care trăiau în
România. Ion Chelcea, în anul 1944, considera că numărul rromilor ar fi fost de 525.000.
Procentul stabilit în 1930 era inferior celui de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ori într-un interval
de timp atât de scurt nu putem vorbi de asimilare, ci mai degrabă de o problemă pe care din
păcate o întâlnim și astăzi, asumarea identității. Identitatea rromilor s-a structurat pe baza unei
istorii de excludere socială și rasism, cosecințele fiind vizibile și astãzi în mentalul colectiv
majoritar, dar și minoritar.
Perioada interbelică se remarcă prin începutul mișcării rrome de emancipare și prin
apariția unor învățați rromi cărora nu le-a fost rușine să recunoască faptul că sunt rromi. Au fost
înființate organizații socio-profesionale proprii, cea mai importantă fiind Asociația Generală a
țiganilor din România, înființată în martie 1933, la București, de Calinic I. Popp-Șerboianu. Se
aveau în vedere: alfabetizarea, publicarea de cărți privind istoria rromilor, înființarea unei
universități populare rrome, a unui “muzeu național” rrom, înființarea de ateliere unde să lucreze
rromi, colonizarea tuturor rromilor nomazi, înființarea de “sfaturi județene” și a unui “sfat suprem
al bătrânilor” pentru rezolvarea unor litigii între rromi.
În perioada interbelică populația rromă a cunoscut schimbări majore. Reforma agrară a
Partidului Național Liberal a transformat în proprietari agricoli o mare parte din rromii din
mediul rural. Aceștia au fost foarte importanți în efortul de muncă a câmpului, ei fiind din
vechime și meseriași buni în repararea utilajului agricol, fierărie și alte meșteșuguri necesare în
cadrul unei comunități rurale. Rromii reprezentau însă o categorie socială săracă, și o forță de
muncă ieftină. În cadrul fenomenului de migrație de la sat la oraș, romii sunt marginalizați social
și economic în centrele urbanistice, de aceea ei rămân nomazi. Se stabilesc doar sezonier în
anumite locuri unde își practică meșteșugul, după care pleacă mai departe. În aceste condiții
organizațiile rromilor cereau ca acestor semeni statul să le pună la dispoziție locuri de casă și
pământ.
Perioada interbelică se remarcă prin direcția modernizării pe care o cunoaște populația
rromă din regat. Apare o elită rromă formată din intelectuali, artiști, publiciști, comercianți,
lăutari, care nu-și trădează originea și care încep mișcarea de emancipare a poporului rrom. După
modelul celorlalte populații din regat, rromii înființează organizații cu caracter social,
profesional, cultural și chiar politic. Lăutarii pun bazele unor societăți cu caracter profesional, în
mai multe localități ale țării. Apar organizații menite să ridice nivelul economic și cultural al
rromilor ca ”Junimea Muzicală” la București sau ”Înfrățirea Neorustică” din Făgăraș. Apar apoi
organizații cu caracter reprezentativ precum Asociația Generală a Țiganilor din România în 1933.
Se avea în vedere: alfabetizarea, publicarea de cărți privind istoria rromilor, înființarea unei
universități a rromilor, a unui muzeu „țigănesc”, înființarea de ateliere potrivit „firii neamului
nostru”, organizarea în bresle a rromilor care practică un anumit meșteșug, înființarea de „sfaturi
județene” și a unui „sfat al bătrânilor”, pentru rezolvarea litigiilor dintre rromi în general
îmbunătățirea imaginii etniei rrome în societatea românească.
Apare în anul 1933 o altă organizație importantă - Uniunea Generalã a Rromilor din
România. Uniunea a obținut statut juridic și s-a dovedit cea mai importantă organizație a
rromilor, singura care activa la nivel național. Organizația avea 40 de filiale în toată țara și
784.793 de membri. Activitatea acesteia urmărea ridicarea nivelului rromilor, o mai bună
integrare a acestora în societate, înlăturarea imaginii negative a acestora, care ducea deseori la
acte de discriminare, marginalizare sau dispreț. Apar și o serie de intelectuali rromi care
militează pentru emancipare și creare a unei culturi literare proprii. Printre aceștia se numără:
Aurel Manolescu-Dolj, ziarist, Marin Simion, poet, N. St. Ionescu, avocat, C.Ș. Nicolăescu-
Plopșor, profesor. Cei care, în perioada interbelică, și-au asumat rolul de lideri ai poporului rrom,
au militat pentru formarea conștiinței identității etnice a rromilor. Procesul nu a fost specific doar
rromilor din România, fiind întâlnit în toată Europa. Semnificativ este că, în anul 1933, la
București se organiza prima reuniune internațională a rromilor, în cadrul căreia s-a pus în discuție
consolidarea identității etnice mondiale a rromilor.
La începutul secolului XX apare și în România ideologia rasistă bazată pe teoria
determinismului biologic. Statul modern, în loc să acorde protecție celor slabi, ar face mai bine să
își îndrepte atenția spre încurajarea elementelor biologice valoroase. Pe fundalul ascensiunii
Germaniei naziste după anul 1933 cu doctrina purității rasiale în societatea românească s-a ajuns
la o tendință care susținea necesitatea păstrării purității rasiale a poporului român. În perioada
interbelică, se dezvoltă și în România un naționalism specific, la început însă străin de atitudini
antirrome exprimate public. Exemplul îl constituie și activitatea organizației, care se afla la
extrema dreaptă a vieții politice românești – Legiunea Arhanghelul Mihail (Garda de Fier mai
târziu), care se rezuma inițial la antisemitism, apoi punând problema adoptării unei politici rasiste
față de rromi. Cu toate acestea, activitatea guvernului Goga-Cuza, perioada guvernării autoritare
a lui Carol al II-lea (1938-1940) nu i-au vizat pe rromi. De fapt, până la regimul condus de Ion
Antonescu, preocupările unor reprezentanți ai biopoliticii nu au fost transpuse în practică. Rromii
sunt priviți ca fiind inferiori prin modul lor de viață nomad, încep să fie desconsiderați ca o
plagă, o boală care s-a abătut asupra Europei. Aceștia sunt văzuți ca un pericol care ar putea
polua genele românilor, schimbând însușirile noastre etnice și afectând astfel integritatea rasei
românești. Pericolul era dublat de faptul că rromii reprezentau totodată și cel mai numeros grup
etnic minoritar. Schimbările politice survenite în România, în anul 1940, anularea regimului
democratic consacrat de Constituția din 1923, în urma preluării puterii politice de către legionari,
apoi de către generalul Antonescu, aveau să determine adoptarea „soluției finale” – exterminarea
rromilor.
Apariția “problemei” rromilor este, pe de-o parte, consecința evoluției naționalismului
românesc, iar pe de altă parte a modificării regimului politic din România, prin guvernarea
generalului Ion Antonescu. Politica de “românizare”, care a dus la deportarea rromilor în
Transnistria în vara și la începutul toamnei lui 1942 a constituit, așa cum a declarat mareșalul Ion
Antonescu la procesul său din 1946, propria hotărâre. Deportarea s-a făcut în baza unui
recensământ din data de 25 mai 1942 61, care a clasificat rromii propuși pentru deportare în două
mari categorii: 1) rromi “nomazi” (căldărari, lingurari) și 2) rromi “stabili” care nu aveau
mijloace de existență sau ocupații precise ori care făcuseră pușcărie. Dintre rromii “stabili”, au
fost astfel recenzați pentru deportare 4.496 bărbați, 4.710 femei și 10.011 copii, 601 vehicole și
1151 animale. Evacuarea rromilor nomazi a fost făcută potrivit ordinului nr. 1051, din data de 24
mai 1942, al Ministerului Afacerilor Interne, ce urma ordinului 70/942 al Președinției Consiliului
de Miniștri. Între 1 iunie - 18 iulie 1942, au fost evacuate în Basarabia 81 de sălașe cu 5842
membri (61% din totalul care trebuia evacuat), din Basarabia fiind evacuate în Transnistria 54 de
sălașe cu 5027 membri (53% din totalul care trebuia evacuat în Transnistria). Au fost deportați în
jur de 40.000 de rromi, și anume, toți nomazii, precum și o parte dintre rromii stabili. Chiar și
soldații rromi, care în viața civilă erau nomazi, au fost scoși din armată și trimiși în Transnistria.
Aceștia au fost așezați în hotarul sau în vatra unor sate situate pe malul Bugului și ținând de
județele Golta, Oceakov, Balta și Berezovka. Unii rromi au fost cazați în bordeie de pământ, iar
alții în case. Nu le-au fost asigurate condiții minime de cazare și de încălzire pe timpul iernii, într-
o casă cu trei camere fiind îngrămădiți 20-25 de oameni. Încetul cu încetul, gardurile,
acoperișurile din lemn, tot ceea ce putea arde a fost folosit pentru încălzire pe timpul iernii, astfel
că în primăvară satele erau de nerecunoscut. Bolile au lovit crunt oamenii, făcând victime
numeroase, atât în rândul rromilor deportați, cât și printre jandarmii care trebuiau să-i păzească.
Măsura deportării a vizat elementele considerate “problemă”, a celor considerați în limbajul
oficial al epocii drept “periculoși” și “indezirabili”. O mutare a populației de asemenea
dimensiune nu putea avea loc fără multiple greutăți și greșeli din partea legiunilor de jandarmi în
primul rând. Au fost deportați și rromi stabili, buni meseriași, care nu avuseserș vreodatș
probleme cu poliția. Există numeroase cereri din partea lor și din partea satelor de care aparțineau
pentru a fi scoși de pe listele celor care urmau a fi deportați, sau, în cazul în care deportarea
avusese deja loc, pentru a fi aduși înapoi. Mulți soldați rromi reîntorși de pe front și-au găsit
părinții, soțiile și copiii deportați în Transnistria și au cerut reîntoarcerea lor de acolo. Datorită
unor condiții de trai extreme, în Transnistria a murit de foame, frig, boli și mizerie o mare parte
din rromii deportați, estimativ, jumătate sau chiar mai mult dintre ei găsindu-și moartea acolo.

3. Minoritatea rromă din perioada comunistă

Pentru a avea cât mai mulți adepți Partidul Comunist a acceptat în cadrul structurii sale și
rromi, însă aceștia nu puteau accede ierarhic decât până la un anumit punct. În preajma alegerilor
din 1946 organizate de Blocul Partidelor Democrate, o alianță politică condusă de comuniști,
aceștia se adresau foarte amiabil rromilor încercând să-i atragă de partea acestei formațiuni
politice „Frați romi și surori romițe”.
Ulterior, documentele PCR nu mai pomenesc de rromi, trecându-i la alte minorități. Ba
împotriva rromilor au fost și represalii pentru a se confisca aurul, pe care o parte dintre aceștia îl
dețineau de veacuri sau pentru a-i forța să renunțe la modul de viață specific, uneori nomad, în
vederea încadrării lor marginale în sistemul economiei socialiste. Politica comunistă față de
minorități i-a afectat și pe rromi în următoarele două privințe: 1. sedentarizarea forțată a
neamurilor nomade, în perioada 1958-1965, când „toți au fost fixați în așezări și case
neacordându-li-se însă și dreptul de a reprezenta o minoritate etnică, liberă să-și promoveze
propriile tradiții culturale 2. politica educațională familiile rrome fiind obligate să-și trimită copiii
la școală. Acestă politică a oferit copiilor rromi șanse asemănătoare celorlalți copii, dar dacă
pentru unii a însemnat acces la școli profesionale și tehnice, licee, facultăți, pentru alții,
oportuniști, a însemnat negarea apartenenței etnice pentru obținerea unor poziții destinate, în mod
discriminatoriu, majoritarilor. S-au găsit registre matricole, în unele școli, în care, în dreptul
elevilor rromi, era înscrisă etnia – țigan. Mulți elevi, datorită activităților sezoniere în care erau
prinși părinții, la mari distanțe de casă, abandonau școala pentru a-i urma și ajuta pe părinți,
abandon nerecunoscut de autorități.
După reîntoarcerea rromilor din Transnistria în satele lor, odată cu retragerea armatei
germane și a armatei române, Asociația U.G.R.R. și-a reluat activitatea sub conducerea lui
Gheorghe Niculescu, iar în anul 1948, odată cu toate celelalte partide politice, această organizație
a fost desființată de autoritățile comuniste, existența rromilor ca grup etnic distinct fiind pe mai
departe ignorată. Problema rromă devine acută la începutul anilor ’60 pe măsură ce Partidul
Comunist caută să consolideze unitatea națională și să omogenizeze societatea românească.
Emanuelle Pons consideră că se avea în vedere "crearea unei națiuni omogene din punct de
vedere etnic", prin asimilarea diverselor minorități etnice din România. Tensiunile naționaliste
trebuiau să dispară odată cu instaurarea socialismului, care ar fi suprimat orice formă de
opresiune, inclusiv cea naționalistă, și ar fi antrenat dispariția treptată a minorităților naționale și
a națiunii. Privite așa lucrurile, rromii erau considerați elemente alogene, care trebuie românizate,
identitatea rromă fiind asimilată unei culturi a sărăciei și subdezvoltării. Problema rromă era
percepută în termeni de progres social. Transformările de orice natură suferite de societatea
românească, modernizarea orașelor prin punerea în aplicare a unor vaste planuri de sistematizare
a modificat substanțial habitatul rrom, destrămând comunitățile tradiționale, veritabile cartiere
rrome la marginea orașelor. În locul lor s-au construit blocuri, unde relațiile de familie și de neam
nu au mai rezistat. Comerțul cu mărunțișuri le este interzis iar activitățile tradiționale rrome
legate de comerț devin ilegale. În pofida acestui fapt, meseriile specifice, greu controlabile,
reușesc să se mențină. Comunitățile tradiționale nu s-au putut adapta suficient de rapid și nu au
beneficiat de un ajutor special din partea statului, ceea ce a dus la o marginalizare din partea

populației majoritare și la o automarginalizare, ele închizându-se în fața schimbărilor. ᗠcoala

devine obligatorie, la nivelul anului 1966, aproape toți rromii având o educație corespunzătoare
nivelului primar, dar sărăcia frânează șolarizarea copiilor, iar, adesea, familiile nu le pot cumpăra
rechizite și tot ce era nevoie pentru a-și putea trimite copii la școală, care, de cele mai mult ori,
erau tratați diferențiat de profesori, cu toate că, teoretic, în școli nu exista discriminare. Politica
pro-natalistă a lui Ceaușescu și sistemul de ajutoare sociale a ajutat efectiv familiile sărace rrome,
dar dificultățile financiare și morale aveau să împingă multe familii să-și abandoneze copiii în
instituțiile statului.
Familia rromă de astăzi se confruntă cu o îmbinare a vechilor obiceiuri, care vin din
trecutul ei istoric și cu elemente de modernitate din lumea în care trăim. Progresul societății nu a
determinat ruperea totală de trecut, comunitățile de rromi dovedind o rezistență mai mare ca și
majoritatea populației din România la influențele externe. Diversitatea neamurilor de rromi și a
obiceiurilor caracteristice fiecăruia a constituit un element care a asigurat păstrarea identității
rrome indiferent de timp și sistem politic. Păstrând tradiția medievală, chiar și astăzi există în
unele comunități rezolvarea internă a conflictelor în cadrul unui rromano divano sau, dacă este
necesar, se convoacă kris rromani (judecata țigănească). Kris-ul este un tribunal în toată regula,
alcătuit de reprezentanți din diferite “viți” și este monopolizat de către bărbați. El constă dintr-un
sfat al bătrânilor, plus unul sau mai mulți judecători – cu toții bărbați. Judecătorii pot fi chemați și
de la distanțe mai mari, prestigiul lor fiind deosebit. În timpul șederii în comunitatea respectivă,
judecătorii nu au voie să ia legătura cu vreuna dintre părțile aflate în litigiu, iar după pronunțarea
verdictului, părțile putând solicita aducerea altor judecători. Femeile vorbesc foarte rar în cadrul
kris-ului, dar pot să o facă dacă sunt implicate direct în conflict. Jurământul are valoare
probatoare supremă, de pildă, dacă cineva jură strâmb rușinea este imensă, iar pedeapsa
exemplară, mergând de la amenzi până la excluderea din comunitate. Procedura kris-ului poate fi
dificilă și adesea tergiversată.
Democratizarea instituțională, realizată în România cu începere din 1990, a permis
manifestarea în plan cultural, politic, educațional și nu numai a minorității rrome, care, cu
excepția perioadei interbelice, nu se putuse organiza politic sau cultural datorită sistemelor
politice de guvernământ. Sunt mai mult de 12 ani de la Revoluție și în toată această perioadă s-a
scris mai mult, s-a încercat mai mult și sa făcut mai mult decât în tot restul istoriei României
pentru etnia rromă, pentru dezvoltarea ei viguroasă și promovarea intereselor rromilor pe toate
planurile. Principalele realizări se înscriu însă în domeniul educațional, Ministerul Educației și
Cercetării (MEC) prin Direcția Minorități Naționale derulând numeroase programe destinate
rromilor - proiecte de alfabetizare și recuperare școlară, introducerea studiului limbii rromani și a
istoriei rromilor în școli - uneori organizate în parteneriat cu O.N.G.-uri.
4. Bibliografie

 ACHIM, Viorel, Țiganii din România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

 Coord.: Doru Dumitrescu, Carol Căpiță, Mihai Manea, Istoria minorităților naționale din
România, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2008.
 Ioan Scurtu, Ioan Dordea, Minoritatile Nationale Din Romania, Bucuresti, Arhivele
Nationale Ale Romaniei, 1996.