Imaginea razboiului in romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Camil Petrescu se numara printre creatorii romanului romanesc modern, alaturi de Liviu
Rebreanu, George Calinescu si Hortensia Papadat Bengescu. Scriitorul este de asemenea considerat
initiatorul romanului subiectiv si introduce in spatiul literar romanesc ideea de autenticitate.

Opera „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” reprezinta jurnalul vietii lui Stefan
Gheorghidiu, tanarul de exceptie a carui existenta este conturata prinlumea abstracta a gandurilor si
teoriilor. Titlul romanului sugereaza viziunea personajului asupra vietii, in care unicele experiente
fundamentale sunt dragostea si razboiul, romanul fiind separat in doua parti ce urmaresc trairile lui
Gherghidiu pe parcursul acestora. Cartea intai corespunde memoriei afective declansata de discutia
ofiterilor de la popota si cuprinde descrierea monografica a unei iubiri, pe cand cartea a doua poarta
rolul de „rama” a povestirii, si reda imaginea razboiul in dubla ipostaza, din perspectiva exterioara a
politicienilor, a oamenilor a caror rutina cotidiana nu a fost afectata si cea a soldatilor care se confrunta
cu ororiile frontului.

Prin vocea personajlui narator, scriitorul Camil Petrescu imprima o nuanta umana, realista a
razboiului prin evidentierea discrepantei dintre situatia reala si cea idealista, dar si prin inserarea a
numeroase situatii conventionale razboiului. Romanul reflecta mai curand aspectele neglijate si
neglijabile ale razboiului: frigul, durerile, intamplarile comice si absurde, ce conteaza mai mult pentru
romancier, fiind autentice.

La inceput, pentru Gheorghidiu razboiul inseamna glorie si curaj, dar viziunea sa idealista este
spulberata si cliseele despre erosim incep sa dispara. Frontul inseamna haos, masuri absurde, dezordine.
Ordinele ofiterilor superiori sunt contradictorii, legaturile dintre unitati sunt aleatorii. Din cauza
informatiilor eronate, artileria romana isi fixeaza tunurile asupra propriilor batalioane. Iar la
confruntarile cu inamicul se adauga frigul si ploaia. Toate acestea contribuie la schimbarea perspectivei
personajului, care constientizeaza ca razboiul este de fapt o lupta a instinctelor, care singure ghideaza
soldatii in unica instanta in care timpul launtric si cel real se suprapun.

Situatia de pe front nu este favorabila, si chiar naratorul personaj este ingrijorat de acest aspect:
”Mă întreb cum vom trece apa adâncă și vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat
viziunea miilor de morți, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer”.

Pentru Ștefan Gheorghidiu, aceste evenimente și, mai ales, dezastrul luptei de la Sibiu, sunt un
prilej de autocunoaștere, de meditare profundă, astfel că, la un moment dat, stăpânit de demoralizare,
acesta se întreabă: „Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn? ”, contemplandu-si aptitudinile, iar apoi
analizand pana si natura neamului sau dar si pe cea a inamicului:”Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce
suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta? Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă care poate suporta
ceea ce noi nu putem suporta?”. Viata combatantilor tine de hazard, iar cand eroismul e inlocuit cu
spaima de moarte, personajul se simte pierdut si chiar afirma ca : “Nu mai e nimic omenesc in noi”, fiind
demoralizat de faptul ca doar instinctul de supravietuire conduce soldatii de pe front.

La inceput, Gheorghidiu era in general dezinteresat de camarazii sai, fiind obisnuit sa

interactioneze cu oameni intelectuali. Insa, drama colectiva a razboiului reuseste sa-i insufle lui
Gheorghidiu sentimentul de camaraderie, chiar daca era inconjurat de oameni simpli.

Experientele dramatice de pe front modifica atitudinea personajului-narator fata de celelalte

aspecte ale existentei sale : “Atat de mare e departarea de cele intamplate ieri, ca acestea sunt mai
aproape de copilaria mea, decat de mine cel de azi De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de
atunci, mi-aduc aminte cu adevarat, ca de o intamplare din copilarie”. Tragedia de pe front il detaseaza
de relatia sa cu Ela, Gheorghidiu realizand ca suferintele sale din dragoste sunt neinsemnata in
comparatie cu cele din timpul razboiului. Obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, “o
priveste acum cu indiferenta cu care privesti un tablou” si hotaraste sa o paraseasca, alsandu-i tot
trecutul sau.

In conluzie, razboiul reprezinta o experienta fundamentala din viata lui Gheorghidiu, in urma
careia starea sa sufleteasca se schimba radical si care il inspira sa puna sfarsit vechiului sau trai plin de
zbuciumari infime.