,,În România mă simt ca acasă!

Interviu cu Philippe Caroit

Filmul Regina Maria a României a avut premiera în 2019, ocupînd locul 2 în box office-ul
românesc. Povestea lui, construită în jurul Tratativelor de Pace de la Paris, prezintă
eforturile reginei de a îmbunătăți poziția României în fața Aliaților, care la dată respectivă
reîmpărțeau harta Europei. Imaginea României fusese puternic șubrezită de armistițiul
semnat cu Austro-Ungaria și cu Imperiul German în mai 1918, iar primul ministru Brătianu
părea că duce o lupta fără sorți de izbîndă la masă tratativelor. Ideea de a o trimite pe regină
la Paris pentru a se întîlni cu cei trei mari lideri, Georges Clemenceau, Lloyd George și
Woodrow Wilson a fost un așa-numit game changer și i-a aparținut Contelui de Saint-
Aulaire, ambasadorul Franței la București între anii 1916 și 1920. Amintirile sale legate de
timpul petrecut în Regatul României pot fi citite în cartea Însemnările unui diplomat de
altădată, apărută la editura Humanitas în anul 2016 (ediția a două).

În filmul Regina Maria a României, rolul Contelui de Saint-Aulaire a fost interpretat de către
actorul francez Philippe Caroit. Cu o carieră ce se întinde pe mai mult de patru decenii,
Philippe Caroit a jucat în peste 100 de producții franceze și străine. Artist polivalent prin
excelență, el a depășit granițele actoriei, pătrunzînd pe tărîmul picturii și semnînd peste 60
de tablouri. Lucrările sale sînt influențate de expresionismul german, fauvism și Nabis. Pe
lîngă acestea și cuvîntul scris i-a fost aproape, el scriind și adaptînd de-a lungul anilor mai
multe scenarii pentru teatru și televiziune. Anul 2020 a marcat lansarea primului său roman,
Blestemul melcului.

În luna aprilie a acestui an, l-am vizitat pe domnul Caroit în atelierul său din Paris pentru a
depăna amintiri legate de România și pentru a afla proiectele sale viitoare.

În filmul Regina Maria l-ați interpretat pe contele de Saint-Aulaire, ambasadorul

Franței în România. Ce v-a făcut să alegeți să jucați acest rol și cum v-ați pregătit
pentru el?

Eu am mai filmat în România pentru cîteva producții franceze în trecut. De fiecare dată cînd
am fost acolo m-am simțit foarte bine, îmi plac oamenii de acolo și iubesc Bucureștiul. Cînd
mi s-a oferit acest rol, trebuie să recunosc, nu știam povestea reginei Maria și importanța ei
după Primul Război Mondial. După ce am citit scenariul, mi s-a părut foarte interesant,
fascinant, ce poate face determinarea unei persoane pentru propria țară, mai ales dacă aceasta
este regina. Apoi l-am descoperit pe acest Conte de Saint-Aulaire, de care nu mai auzisem
înainte și am simțit o legătură cu acest om care o admira profund pe regină și iubea mult
România. M-ați întrebat cum m-am pregătit pentru rol, am citit cartea, memoriile sale
(Însemnările unui diplomat de altădată, 1953), el a mai fost ambasador și în Spania sau
Marea Britanie, dar inima sa a aparținut României. El a fost cel care a convins-o pe regină să
meargă la Paris, spunîndu-i că dacă nu va face ceva, România va rămîne mică, dar dacă va
merge acolo, poate situația țării se va îmbunătăți. Intervenția reginei a fost esențială pentru a
schimba cursul istoriei. A pornit în călătoria lungă spre Paris, care era una periculoasă la
momentul respectiv, chiar dacă, la început, nici chiar regele, soțul ei, nu prea a fost de acord.
Dar ea era o femeie puternică și decisă să facă tot ce îi stă în putință pentru țara ei. Contele de
Saint-Aulaire a fost, dacă vreți, un fel de catalizator, care a inițiat reacția în lanț. Ceea ce a
urmat a fost totalmente meritul reginei. Deci ideea de a filma o producție în România, despre
una dintre marile personalități ale României, regina Maria și interpretîndu-l pe acest francez
mi-au dat numai motive bune pentru a accepta acest rol.

Ați filmat în locații cu o puternică încărcătură istorică și culturală, cum ar fi Palatul

Cotroceni sau Ateneul Român, alături de o distribuție internațională. Cum ați trăit
această experiență și ce amintiri/impresii luați cu dvs după acest proiect?

Eu sînt obișnuit cu acest lucru pentru că vorbesc patru limbi străine, am filmat în engleză,
germană, spaniolă, italiană, deci am făcut multe filme internaționale. Spre exemplu, acum
mult timp, la începutul anilor 90 am făcut filmul ,El Sieglo de Luces (în română: Secolul
Luminilor), regizat de Humberto Solas, care era de origine cubaneză. Eram trei persoane în
rolurile principale, protagonista era cubaneză și juca în spaniolă. Actorul principal era din
URSS și juca în rusă, iar eu jucam în franceză, dar înțelegînd spaniolă. Acesta este un lucru
interesant pentru minte, pentru că tu știi ce spune celălalt, deoarece ai citit scenariul și trebuie
să te concentrezi mai mult pe interpretarea partenerului tău, atunci cînd joci în altă limbș. Nu
este întotdeauna ușor. Spre exemplu, eu nu vorbesc românește, știu doar cîteva cuvinte pe care
le-am învățat în timpul petrecut acolo datorită filmărilor. Pot spune ,,mulțumesc“, ,,Bună
ziua“, ,,Bună dimineață“. Atunci cînd actorii români jucau nu puteam înțelege ce spun, dar
știam ce spun. A doua parte a întrebării a fost despre a filma la Cotroceni, la Ateneu, două
locuri foarte frumoase. Acesta este unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult la meseria
mea. Că am ocazia să cunosc oameni din țările în care filmez și că ajung în locuri în care
pentru un simplu turist este mai greu să ajungă, spre exemplu înăuntru la Cotroceni.
Dintotdeauna mi-a plăcut să călătoresc, chiar de înainte de a deveni actor, iar a călători pentru
filmări este o mare oportunitate. Iubesc acest lucru!

Ce alte proiecte ați mai filmat în România?

Am mai lucrat la alte cîteva proiecte, majoritatea în București, dar și unul în Carpați, la Poiana
Brașov. A fost foarte frumos acolo! Filmul se numea La voie de Laura (în românește Drumul
Laurei), iar acțiunea se petrecea în Pirineii francezi, dar noi am filmat acolo în zona Poianei
Brașov, în munți, în sălbăticie și apoi ne-am întors în Franța pentru niște cadre de exterior.
Unul dintre producătorii noștri se căsătorise cu o româncă și iubea mult țara dumneavoastră,
de aceea a vrut ca să filmăm acolo. Un alt film pe care l-am făcut, de această dată în
București, a fost Les 7 vies de Dr. Laux (în românește Cele șapte vieți ale doctorului Laux),
care era unul polițist. Eu am avut numai experiențe frumoase în România, am lucrat cu mare
plăcere acolo și mi-ar plăcea mult să mă reîntorc pentru alte filme.

În trecut, Bucureștiul a fost denumit și ,,Micul Paris“, datorită oamenilor, arhitecturii.

Dumneavoastră, ca francez, ați mai putut simți parfumul parizian, cînd v-ați plimbat pe
străzile Bucureștiului?

Da, cu siguranță. În centrul Bucureștiului sînt multe străzi încărcate cu istorie, clădiri de la
sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX, care seamănă mult cu cele din Paris. Apoi
sînt și oamenii. Și francezii, și românii sînt popoare latine, iar acest lucru se vede. Dincolo de
limba vorbită, este căldură oamenilor. Eu, chiar dacă nu cunosc decît cîteva cuvinte în limba
română, pot spune că mă simt că acasă în România.

Ați fost de mai multe ori la București. Ce i-ați recomanda unui turist francez care
vizitează pentru prima dată capitala României să vădă și de ce?

I-aș spune să meargă să vadă centrul istoric și mai ales să nu rateze nici o biserica ortodoxă
sau catolică. Mie mi-a plăcut mult să intru în toate cele care mi-au ieșit în cale, biserici foarte
frumoase. Îmi place atmosfera din biserică, mirosul de tamaie, modul în care oamenii
participa la slujbă, icoanele sînt foarte frumoase. Apoi, tot în centru, este un parc prin care m-
am plimbat și care mi-a plăcut mult, cred că se numește Cișmigiu. Un alt loc care ar trebui
vizitat este imensa casă construită de Ceaușescu (Palatul Parlamentului). Eu, la început, nu am
vrut să merg acolo, dar apoi mi-am zis că trebuie să o văd pentru că este ceva unic în lume.
Am fost impresionat de mărimile camerelor, covoarelor, nu am mai văzut niciodată ceva
asemănător! Mi-a plăcut mult și priveliștea foarte frumoasă asupra bulevardului, cînd am ieșit
pe balcon la sfîrșitul turului. Cred i-aș spune unui turist francez că toate aceste locuri merită
văzute într-o primă vizită!

Dvs sînteți și scenarist, iar acum mai mulți ani ați scris scenariul pentru un episod al
unui serial de televiziune Cancoon. Episodul a fost intitulat Misterul Carpaților. Ați
putea să ne spuneți cîteva cuvinte despre ce era vorba în el și cum ați ales acest titlu?

Acest serial numit Cancoon era adresat atît adulților, cît și copiilor. Jucam în el alături de
Caroline Tresca, fosta mea soție și mama fiicei mele Blanche. Era un serial de aventuri și
comedie. Noi am filmat în Tunisia, în Mexic și în Canada. Într-o zi a venit producătorul la
mine și mi-a spus că următoarea țară unde vom filma este România și i-am spus că am o idee
pentru scenariu, pornind de la mitul lui Dracula și Vlad Țepeș. Povestea episodului era
următoarea: un om bogat începuse să construiască un mare parc de distracții, cu tematică
inspirată de istoria României și lucrările vor fi perturbate de un fel de fantomă a lui Dracula,
care apărea și îi speria pe muncitori. În cele din urmă, se descoperă că fantoma era de fapt un
localnic care nu era de acord cu construirea parcului, din cauza faptului că mediul era afectat.
Din păcate, nu am mai ajuns să filmăm episodul pentru că serialul a fost oprit de postul de
televiziune, chiar dacă a avut succes,la fe ca în cazul Crime Perfecte. Scenariul era bun, mi-a
trecut prin minte să îl transform într-unul pentru film, dar m-am luat cu alte proiecte și l-am
lăsat pe acesta deoparte.

Sînteți un artist polivalent, dvs exprimîndu-vă atît prin jocul scenic, cît și prin pictură
sau scris. Cariera dvs se întinde pe mai mult de 4 decenii, însumînd peste 100 de roluri
în film, teatru și televiziune, la care se adaugă peste 60 de tablouri, scenarii scrise sau
adaptate și, cel mai recent, primul roman. Care este secretul acestei energii creative
impresionante?

Eu sînt un om activ, stă în natura mea, nu pot sta fără să fac ceva. Cînd am început actoria, am
fost foarte mirat că foarte mulți colegi, între două filme sau două piese de teatru, nu făceau
nimic și am realizat că acest timp mort din viața lor era foarte periculos pentru ei, pentru
activitatea lor profesională și pentru mintea lor. De exemplu, un pianist trebuie să exerseze
cîteva ore în fiecare zi, altfel nu mai putea cînta bine. Pentru mine a nu face nimic este foarte
toxic. Este foarte important să îmi „antrenez“ creativitatea, să folosesc această energie. Așa
am început acum mulți ani să pictez, la îndemnul lui Caroline, fosta mea soție, care este
pictoriță. Locuiam împreună și o vedeam pictînd, iar ea mi-a spus să încerc și eu. Așa am
început. Am realizat apoi că este un echilibru foarte bun pentru mine, pentru că un alt aspect
al profesiei de artist este acela că foarte des apare frustrarea. Dacă pictezi sau dacă scrii,
atunci rezultatul este 100% al tău. Va avea succes sau nu, dar el rămîne complet al tău. Este
important și să încerci mereu lucruri noi și să ieși din zona de comfort. Spre exemplu, în urmă
cu cîțiva ani, am primit o propunere pentru un film în germană, iar eu nu jucasem niciodată
înainte în această limba, chiar dacă o învățasem în școală, împreună cu engleza. Am acceptat
totuși rolul principal din Die Staatsaffäre (în română Afacere de stat) cu Veronica Feres, chiar
dacă asta a însemnat să lucrez la hotel în fiecare seară după filmări cîte 2 ore cu un professor
pentru a-mi îmbunătăți germana.

Cei care au citit despre dvs, știu că inițial ați studiat medicina timp de 6 ani, pînă cînd v-
ați hotărît să îi întoarceți spatele și să vă dedicați complet teatrului. Cum v-a ajutat
experiența din timpul studiului medicinei în carieră dvs artistică?

Aș dori să precizez două lucruri. În primul rînd, legătura dintre medicină și teatru. Unii
oameni nu văd legătura dintre cele două, dar aceasta este ființă umană. Cehov, pentru mine
unul dintre cei mai mari autori de teatru, a fost doctor. Al doilea lucru este că, atunci cînd
construiești ceva, fundația este foarte importantă. Cînd un tînăr decide să devină actor, are
success imediat și ajunge în vîrf, el poate dobîndi o idee greșită despre ceea ce este realitatea,
munca pe care trebuie să o depună pentru a obține ceva sau valoarea banului. În cazul meu, în
timpul studiului, a trebuit să depun efort pentru a învața pentru examene și să lucrez nopțile în
spital pentru a-mi plăti chiria pentru camera în care locuiam. Provenind dintr-o familie cu
șapte copii, mereu a trebuit să fac ceva pentru ca să merit banii primiți. Viață de actor e ca un
montagne-russe, acum ești sus, acum ești jos, uneori este ușor și uneori este mai greu. În
această meserie este și multă ipocrizie, cînd ai succes oamenii sînt lîngă ține și te aclamă, cînd
ai vreun eșec, nimănui nu-i mai pasă de tine și rămîi singur. De aceea, trebuie să fii puternic și
să ai picioarele bine înfipte în pămînt. De aceea eu nu regret cu nimic cei 5, 6 ani pe care i-am
petrecut studiind medicina sau lucrînd în spital, dimpotrivă. Și încă mai sînt interesat de
fiziologie, anatomie, citesc noutățile din ziare legate de noi descoperiri științifice. Sînt fascinat
de viață și de cum vine un copil pe lume, am trăit-o cu Blanche și recent cu Lucien, este
incredibil cum din două celule se dezvoltă o nouă ființă.

Tablourile dvs sînt influențate de Expresionismul German, Fauvism și Nabis. Pictate în

culori vii, ele reprezintă chipuri de oameni, animale, obiecte. Cum a început această
pasiune?
Cum am spus, totul a început de la Caroline, fosta mea soție, care este multitalentată și o
pictoriță foarte bună. Eu o vedeam cum pictează acasă și într-o zi ea m-a provocat să încerc și
eu. În timpul cînd am studiat medicina, avînd prieteni foarte buni la arhitectură, am fost
invitat la Beaux Arts în Paris la un curs de desen care avea loc lunea seară. Putea veni oricine
și prietenii mei m-au invitat pe mine. Am realizat că sînt un desenator foarte prost, chiar nu
mă descurcam deloc. Din acest motiv am și crezut că nu pot picta, deși îmi plăcea să combin
culorile. Dar am încercat totuși să pictez și mi-a plăcut foarte mult! Eu nu am nici un fel de
presiune cînd fac acest lucru, am învățat totul de unul singur, sînt autodidact și pictez pentru
mine, pentru echilibrul meu. Uneori nu pictez luni întregi și uneori pictez zilnic pentru două,
trei luni, totul depinde și de programul meu. Este important și unde sînt, eu lucrez în ulei, deci
mirosul este foarte puternic. Cînd pictez, eu sînt foarte liber, pot picta oameni, fructe, animale
sau pot începe ceva și apoi schimba. De exemplu am ideea să pictez o față, care apoi devine
un bărbat sau o femeie bătrînă, apoi întorc tabloul, schimb forma feței și ajunge să fie un
pește. Totul vine pas cu pas și este foarte interactiv. Încep să pun culorile pe pînză, o culoare o
cheamă pe următoarea și așa mai departe. Cînd mă uit la tablourile mele pot ști ce stare de
spirit am avut cînd le-am pictat. De-a lungul anilor am făcut mai multe expozițîi și m-am
bucurat cînd vizitatorii mi-au spus că le plac și sînt atinși de tablourile mele, dar adevărul este
că eu pictez pentru mine, în primul rînd. Numele tablourilor le pun cînd ele sînt gata, este
interesant că majoritatea oamenilor pe care îi pictez par asiatici sau arabi, sînt foarte exotici.
Nu știu de unde vine asta, probabil că din subconștientul meu.

În urmă cu trei ani ați publicat primul dvs roman, La Malédiction de l’escargot (în
românește Blestemul melcului). Personajul principal, Hugo Talmont, este un actor care
ajunge într-o situație deosebită. Cum se reflectă titlul asupra personajului și a ceea ce
trăiește el? De ce ați ales ca personajul principal să fie actor și ce aspecte ale acestei
profesii ați dorit să scoateți în evidență?

Eu am tot scris și adaptat scenarii pentru film sau piese de teatru, fiind actor mi s-a părut
foarte ușor să fac asta. Întotdeauna am iubit să citesc romane, însă m-am gîndit că a scrie unul
este ceva la un alt nivel, ceva prea înalt pentru mine. Într-o zi, Anne Carriere, editoarea, a
văzut o piesă pe care am adaptat-o Tu te souviendras de moi (în românește Îți vei aminti de
mine) și, din întîmplare, după cîte zile ne-am întîlnit la un festival. Ea mi-a spus că a văzut
piesa, că i-a plăcut foarte mult și m-a întrebat de ce nu scriu un roman. La început am refuzat,
dar ea m-a îndemnat să încerc. Eu am vrut în principal două lucruri. Primul a fost să vorbesc
despre ceea ce cunosc mai bine, așa că am ales ca personajul principal să fie actor, pentru a
vorbi despre realitatea muncii mele, a profesiei mele, pentru că oamenii cred că atunci cînd
ești actor pentru tine este festivalul de la Cannes în fiecare zi. Viața adevărată a unui actor,
chiar și a celor mai mari, este una obișnuită. Ei pot fi mai bogați decît alți oameni, dar și ei au
probleme, chiar dacă oamenii din exterior cred că ei au o viață fantastică. Eroul meu, Hugo,
are o viață normală, banală. Al doilea lucru a fost că am dorit să păstrez textul și exprimarea
simple, iar povestea să stîrnească curiozitatea, să vrei să știi ce urmează. Romanul are la bază
două scenarii pentru două scurtmetraje. Primul este construit în jurul bărbatului care nu
dorește să aibă copii și este surprins de apariția fiicei lui, de a cărei mamă nu își amintește, în
final mama dezvăluind cum a făcut copilul. Întîmplarea este destul de ciudată, nu știu cum mi-
a venit idea, dar, în general, mie îmi place cînd într-un film sau într-o carte se petrece ceva
ieșit din comun, diferit de viața de zi cu zi, ceva care apare neașteptat. Povestea celui de-al
doilea scurtmetraj este construită în jurul bătrînului, care a avut o viață foarte interesantă și
acum este plictisit de ea, fiind și foarte bolnav. În Paris, sînt mulți oameni în vîrstă, care nu
mai pot merge singuri și primăria organizează pentru ei ajutoare, care merg cu ei la
cumpărături sau la poștă sau la bancă să își ridice pensia. Acest bătrîn îi cere ajutorului său să
îi aducă opium, drogul pe care l-a folosit cînd a fost în Asia, cu toate că acum nu mai găsești
opium în Paris. Iar această tînără, care îl simpatizează, merge să îi aducă opium și este prinsă
de poliție. Eu am combinat aceste două scenarii. Pentru Hugo, eroul meu, apariția fiicei lui,
Candice, este o mare durere de cap și el încearcă să scape de problemă. Mie îmi place ideea că
uneori evenimentele negative din viața cuiva se pot transforma în unele pozitive și așa
Candice, care este un element negativ în viața lui organizată, îl ajută să reia contactul cu tatăl
său. Legat de titlu, eu inițial am ales altul, Entropie, dar editoarea mi-a spus că este prea elitist
și mi-a cerut să fac o listă de alte zece titluri. Am început să recitesc ce am scris și m-am oprit
la scena cînd Hugo visează că devine melc. În Franța chiar există un partid ecologist care are
că emblemă melcul. Partidul este pentru mai puțină poluare, mai puțini copii, mai puțin orice,
pentru că planetă noastră este pe moarte, fapt care se potrivește și cu convingerile lui Hugo.
Am ales titlul Blestemul melcului pentru că ideea de blestem te duce cu gîndul la o enigmă,
suspans. Romanul merge bine, încă sînt invitat la saloane de carte, am primit propuneri și de
la alți editori pentru publicarea celui de-al doilea roman, recent am terminat scenariul bazat pe
carte, deci urmează și un film.

În încheiere, ați putea va rog să ne spuneți care sînt proiectele dvs actuale?
Tocmai am terminat scenariul pentru filmul bazat pe romanul meu și acum voi căuta un
producător. Nu știu dacă voi fi numai autorul filmului, mi-ar plăcea să-l regizez sau poate să
joc în el, dar depinde. În curînd voi monta ultima piesă pe care am scris-o, Paillettes (în
românește Paiete), sînt în negocieri pentru a alege teatrul potrivit. Titlul Paillettes trimite în
primul rînd la idea de sărbătoare, acțiunea piesei desfășurîndu-se în Ajunul Crăciunului și în
al doilea rînd are de-a face cu una dintre temele piesei și anume problema sterilitătii într-un
cuplu (paietele sînt folosite pentru a criogena celulele reproducătoare). Piesa are patru
personaje. Intriga este următoarea: un tip, proaspăt divorțat, trebuie să petreacă pentru prima
dată Crăciunul singur, fără cei doi copii ai lui. El are doi copii mici și este foarte trist. Decide
să petreacă această seară, care în mod normal este o seară în familie, în compania prietenului
său, tocmai pentru a nu se mai gîndi că e Crăciunul. Acest prieten are o parteneră, ei nu pot
avea copii, sînt atei și nu sărbătoresc Crăciunul. Deci acesta este începutul serii și apoi vine o
vecină. Ea este o tînăra studentă la antropologie, care vine la ei pentru că este o pană de curent
și nu este căldură, este foarte frig și ea vine să petreacă seara cu ei și lucrurile degenerează.
Este o poveste foarte hazlie. Sînt patru personaje și eu îl voi interpreta pe unul dintre ele. În
afară de asta, am primit cîteva propuneri, dar, pentru moment, am preferat să mă dedic
familiei mele și proiectelor pe care le pregătesc.

Interviu realizat de Alexandra BANC