Evoluția unei stele pe diagrama H-R

Nașterea stelelor: De la Atomi la Stele

În afară de stele galaxia noastră conține si o cantitate mare de praf și gaz; acestea din urmă fiind formate
din hidrogen și heliu, materii prime esențiale pentru formarea stelelor. O nebuloasă conține stele deja
formate, dar înainte ca acestea să se formeze, nebuloasa este rece şi întunecată, locul ideal în care o stea
își va începe viața.

La început norul are o temperatura e doar câteva grade K şi o densitate foarte mică de doar 106 atomi /
m3 în condițiile în care atmosfera terestră are o densitate de 1015 atomi / m3 . În momentul în care acest
nor se va transforma într-o nebuloasă va avea o densitate de 1011 atomi / m3 .

Pentru ca acest nor să se poată transforma într-o nebuloasă este necesar să îi crească densitatea. Există
mai multe metode ca aceasta sa se întâmple: spre exemplu unda de șoc a unei supernove. Dacă acesta ar fi
singura metodă cunoscută în formarea unei stele am avea o situație de tipul „Oul sau găina?” ridicată la
scară astronomică: cum s-a format steaua care s-a transformat într-o supernovă?!

O altă situație care ar putea densifica norul ar fi coliziunea de galaxii. Dar galaxiile trebuie să conțină
stele, altfel nu ar mai exista decât nori de gaz intergalactic. Observarea însăși a galaxiilor, în special a
celor în spirală ne poate oferi un răspuns. Nebuloasele strălucitoare din aceste galaxii de tip HII (HII
însemnând hidrogen ionizat) se află doar pe brațele galaxiilor în spirală, regiuni ce par să favorizeze
formarea stelelor. Dacă ne gândim la o galaxie ca la un disc de gaz circular, inițial fără stele, un nor ce ar
genera mișcare ar apărea inevitabil doar la marginea acestui disc. Mișcarea norului şi a discului de gaz ar
genera unde de compresie / rarefiere care în loc să urmeze o traiectorie dreaptă, ar ajunge să se rotească în
jurul centrului gravitațional al viitoarei galaxii. În zonele de compresie formate de aceste unde, ar exista
toate condițiile formării stelelor. Cât de mult trebuie acest gaz să se comprime pentru ca stelele să ia
naștere?

La începutul secolului XX astronomul englez Sir James Jeans găsește răspunsul întrebării de mai sus. În
esență procesul funcționează în felul următor: să presupunem că avem un nor sferic imens cu raza rc care
are aceeași temperatură T şi densitate ρ în orice punct. Aceasta înseamnă că :

unde M – este masa totală a norului.

Jeans a spus că dacă menținem temperatura şi densitate constante dar adăugăm straturi suplimentare
norului, astfel încât atât masa totală cât si raza acestuia vor crește, se va ajunge în momentul în care
presiunea interioară a norului, nu va mai „ține piept” şi acesta va începe să se contracte. Masa critică
numită în acest caz, masa Jeans măsoară valoarea rc numită lungimea Jeans. Atât masa cât şi lungimea
Jeans sunt invers proporționale cu rădăcina pătrată a densității norului – adică prin creșterea densității
norului se presupune că norul va începe să se contracte. Lungimea Jeans lj este de asemenea proporțională
cu rădăcina pătrată a temperaturii norului.

Așadar:

Să presupunem că avem un nor cu raza egală cu lungimea Jeans. Să presupunem de asemenea că

indiferent ce se va întâmpla cu norul, temperatura acestuia nu se va schimba. Vom vedea imediat de ce ne
permitem această presupunere. Ceea ce trebuie să aflăm acum este ce se întâmplă cu lungimea Jeans dacă
norul nostru se contractă sau se dilată. Presupunem o valoare a lungimii Jeans, lj și a razei
norului rc egală cu 1.
Să observăm ce se întâmplă cu lungimea Jeans dacă norul se dilată ușor până la valoarea de rc = 1.1
Expansiunea înseamnă că densitatea norului scade, iar lungimea Jeans crește și fiind proporțional
cu rc 1.5 capătă valoarea de 1.11.5 sau aproximativ 1.15 unități.
O expansiune mai mare de să zicem rc = 1.15 unități are ca rezultat creșterea lungimii Jeans la valoarea
de 1,84 unități. În concluzie dacă rc crește, lungimea Jeans crește mai rapid, astfel încât norul își menține
lungimea Jeans şi rămâne stabil împotriva contracției gravitaționale.
Să contractăm norul la valoarea de rc=0.9 , aceasta ne dă o valoare l = 0.91.5 sau 0.85, pentru rc =
0.5 vom avea lungimea Jeans de 0.35. Deci pentru un nor care se contractă, lungimea Jeans se contractă
mai rapid decât norul însuși, iar aceasta înseamnă că norul nu mai rezistă sub contracția gravitațională. Un
alt aspect interesant ete acela că pe măsură ce lungimea Jeans scade, norul se contractă, la fel se întâmplă
şi cu masa Jeans. Acest fenomen se presupune că este ceea ce cauzează ruperea norului în mai multe
fragmente de mase diferite (în funcție de densitățile locale din interiorul norului), ce vor deveni stele.

Pe măsură ce densitatea norului va crește, temperatura crește și ea iar raza care se contractă va „ajunge
din urmă” lungimea Jeans. Astfel contracția va fi încetinită iar creșterea temperaturii marchează apariția
emiterii de radiații (la început în infraroșu iar apoi în spectrul vizibil), moment in care norul își va face
debutul în diagonala H-R .

În acest moment partea centrală a norului a devenit o protostea. Are o temperatură de aproximativ 2000K
şi este de mai multe ori mai mare decât Soarele. Astfel va fi foarte asemănătoare cu o gigantă sau
supergigantă roșie si tot astfel noua protostea va apărea undeva în partea dreaptă sus a diagramei H-R.
Locul în care va apărea depinde de masa protostelei. Cu cât este mai masivă o protostea cu atât va apărea
mai sus spre dreapta diagramei H-R, locul unde-şi va începe evoluția premergătoare Secvenței Principale.

De asemenea protostelele se aseamănă cu gigantele roșii şi prin faptul că la temperaturi de 2000-3000K,

opacitatea materialului din interiorul lor este relativ mare, şi calea cea mai eficientă prin care radiația
termică poate ajunge la suprafață este convecția. Aceasta face ca la început protosteaua care se contractă
să rămână la o temperatură constantă iar pe măsură ce raza şi suprafața protostelei scad, luminozitatea ei
să scadă de asemenea. Astfel protosteaua urmează un traseu aproape vertical în jos, în diagrama H-R –
Traseul Hayashi (după astronomul japonez Chushiro Hayashi).

Protostelele cu o masă mică se contractă mai lent. În condițiile în care au suficientă masă (minim 0.1
mase solare), temperatura din centru va ajunge la valoarea de 107K, ceea ce permite reacțiilor de tip
proton-proton să se întâmple.

Aceste protostele cu masă mică au devenit acum stele din extremitatea de jos a secvenței principală, cu
alte cuvinte o pitică de tip M. În același timp în care Hayashi lucra la evoluția stelelor în diagrama H-R,
astronomul american Louis Henyey şi colegii săi au arătat că pentru protostele masive (mai mari de 0.5
mase solare), stadiul Hayashi este relativ scurt (cu cât este mai mare protosteaua cu atât este mai scurt
acest stadiu), fiind urmat de o evoluție mai mult sau mai puțin orizontală, denumită chiar Traseul Henyey
(Henyey Track). Acest tip de evoluție presupune o mișcare aproape orizontală de la dreapta la stânga în
diagrama H-R. Cu alte cuvinte temperatura protostelei crește dar luminozitatea ei rămâne aproximativ
constantă.
Temperatura în creștere a protostelei în mod normal ar trebui să îi crească şi luminozitatea, dar întrucât
protosteaua se contractă, suprafața în scădere este răspunzătoare de lipsa creșterii nivelului de
luminozitate. Prin urmare, Traseul Henyey este mai mult sau mai puțin orizontal. Timpul petrecut pe
aceste trasee variază de la 104 ani pentru cele mai masive protostele, până la 107 ani pentru cele cu o
masă mai mică.

Cu cât o protostea este mai mare, cu atât este mai scurt timpul până când aceasta își face apariția în
Secvența Principală.

Punctul în care stadiul Hayashi sau Henyey se incheie, marchează momentul intrării în Secvența
Principală şi se numește ZAMS (Zero-Age-Main- Sequence).
Secvența principală din diagrama H-R, este mai degrabă o „bandă” formată din stele şi nu o linie. În
momentul în care o stea ajunge în ZAMS, nucleul său încă se mai contractă, chiar dacă mai lent pentru a
atinge echilibrul hidrostatic. Aceasta crește temperatura nucleului destul încât să dilate învelișul stelei.
Pentru Soare s-a estimat ca pe timpul „șederii” lui în Secvența Principală, își va dubla mărimea. În tot
acest timp hidrogenul este consumat şi într-un final pierderea echilibrului termic va degenera într-un
dezechilibru care va face ca steaua să părăsească Secvența Principală şi să devină ceea ce pentru
majoritatea astronomilor este cea mai fascinantă parte din viața unei stele.

Sfârșitul vieții unei stele: Viața de după Secvența Principală

Când tot hidrogenul din nucleul stelei se va fi transformat în heliu, un timp acesta va deveni inactiv în
ceea ce privește reacțiile nucleare, si se va contracta sub propria gravitație.

La o stea de o masă mai mica, nucleul de heliu inactiv va avea o temperatură inițială de 15 milioane K, şi
pe măsura ce nucleul se contractă temperatura va crește. Astfel învelișul de hidrogen se va încălzi şi va
dilata învelișul stelei. Pe măsură ce se dilată, steaua cu o masă inițială redusă se răcește si se transformă,
într-o gigantă roșie.
În cazul unei stele cu 1 masă solara acest proces durează până la un miliard de ani. Dacă accelerăm timpul
vom observa steaua cum se deplasează în sus şi puțin la dreapta în diagramă, ca rezultat al scăderii
temperaturii, dar şi o creștere a luminozității, datorită creșterii suprafeței. Acum steaua se află în zona
RGB (Red Giant Branch) a diagramei H-R.

Presiunea din nucleul stelei este acum în creștere. O lege fundamentală a mecanicii cuantice numită
Principiul de Excluziune Pauli (numită după fizicianul austriac Wolfgang Paulli) intră în scenă.

Din acest moment heliul care a fost creat în urma arderii hidrogenului va adăuga masă nucleului stelei
cauzând creșterea temperaturii acestuia prin creșterea energiei gravitaționale până când temperatura va
atinge valoarea de 108K. În acest moment, nucleele ne-degenerate de heliu „uită” de electronii lor
degenerați şi fuzionează într-o nouă reacție termonucleară, numită procesul triplu-alfa (triple-alpha
process).

Produsul final al acestui proces este carbonul şi într-adevăr câțiva atomi de carbon rezultați pot fuziona cu
nuclee de heliu pentru a produce oxigen. La stelele cu o masă mică fuziunea heliului este relativ rapidă,
mai mult sub formă de explozie în interiorul stelei, ceea ce se numește helium flash.
Steaua se deplasează mai mult sau mai puțin orizontal la stânga diagramei H-R, de-a lungul a ceea ce se
cheamă horizontal branch.

Pentru stele de mărimea Soarelui s-a demonstrat că nucleul cu o masă prea mică în urma contractării nu
va genera niciodată o temperatură suficient de ridicată pentru a favoriza fuziunea carbonului.

După părăsirea secvenței principale, Soarele se va deplasa în partea dreaptă , de sus a diagramei H-R
ocupându-și locul în zona AGB (Asyzmptotic Giant Branch).

Pulsurile termice care au loc la o stea aflată în AGB se presupune că ar contribui la instabilitatea
pulsatorie a stelei, devenind ceea ce e cheamă stele variabile. Cea mai cunoscută stea AGB este Mira.
Rezultatul final al acestui proces este de a îndepărta majoritatea învelișului stelei de nucleu sub forma
unei „bule” ce formează o nebuloasă planetară pe care o recunoaștem cu toții. În acest caz steaua cu o
masă relativ mică a câștigat bătălia constantă cu gravitația, în a menține echilibrul hidrostatic, chiar dacă a
fost cu prețul vieții. Nucleul este acum o pitică albă, fierbinte, şi mică (aproximativ de dimensiunea
Pământului) şi deci cu o luminozitate scăzută. Astfel se încadrează undeva cu mult sub Secvența
Principala a diagramei H-R.

Pentru o stea mai masivă (între 2,5 şi 5 mase solare),

poate exista un carbon flash din moment ce nucleul mai masiv va favoriza fuziunea carbonului. Aceasta
se întâmplă la temperaturi de aproximativ 500 milioane K, rezultatul fuziunii fiind neon, sodiu şi
magneziu.

Dincolo de aceasta, reacțiile termonucleare pentru stele din ce în ce mai mari devin tot mai intense şi
poate nici acum nu sunt înțelese pe deplin. Pentru cele mai masive stele reacțiile termonucleare din
interior vor face ca nucleul stelei să se dilate şi să se răcească, apoi se va contracta se va încălzi cauzând o
mișcare alternativă înainte şi înapoi în diagrama H-R.
Cantitatea de energie eliberată prin fuziunea progresivă a elementelor tot mai grele este în schimb tot mai
mică, deși reacțiile care se desfășoară pot sintetiza destul de bine toate elementele din sistemul periodic al
elementelor, inclusiv fierul. Steaua are acum o structură stratificată, straturile fiind alcătuite din
elementele fuzionate, în ordine. După aceasta, însă, cantitatea de energie eliberată în urma fuziunilor
nucleare este mai mică decât cea necesară pentru susținerea procesului de nucleosinteză –reacția devine
endotermă (nucleul de fier este cel mai stabil dintre toate elementele, şi reprezintă “bariera” dintre fuziune
şi fisiune). Fuziunea în nucleul stelei se oprește brusc şi stelele nu mai pot evita colapsul gravitațional.
Nucleul din fier al stelei rezistă inițial colapsului datorită presiunii degenerative electronice. Însă, dacă
nucleul depășește limita Chandrasekhar de aproximativ 1,4 mase solare, atunci presiunea degenerativă
electronică nu mai este suficientă pentru a rezista colapsului gravitațional, după modelul relativist. În
ultimul stadiu de evoluție al stelei, temperaturile şi presiunile din centru ating cote fantastice, iar radiațiile
gamma prezente în nucleu sunt suficiente în aceste condiții pentru a descompune fierul din miezul central
în heliu şi neutroni prin procesul de fotodezintegrare. Cu alte cuvinte, în centrul stelei în câteva clipe se
“anulează” milioane de ani de nucleosinteză stelară, procesul fiind acum exact invers. Aceste reacții din
urmă sunt puternic endotermice (au loc cu pierdere de energie), cu efect devastator asupra centrului stelei,
care se contractă şi mai mult.
Odată depășită limita Chandrasekhar, nici o forță nu mai poate opri colapsul gravitațional al nucleului.
Zona centrală a stelei intră rapid în colaps, cu viteze ce depășesc 70000 km/s, iar straturile interioare sunt
practic disociate de cele exterioare. Colapsul nucleului nu se oprește decât când acesta ajunge la un
diametru de cel mult 10km când protonii şi electronii sunt “striviți” împreună formând neutroni. Astfel,
colapsul total al miezului este împiedicat de degenerarea neutronică. Materialul din exterior, după ce a
căpătat viteze de cădere extrem de mari (relativiste), se lovește acum de nucleul mic alcătuit din materie
neutronică, şi ricoșează spre exterior.

Unda de șoc creată de acest ricoșeu se propagă rapid prin învelișul stelei comprimându-l şi încălzindu-l,
expulzând restul de materie în spațiul interstelar printr-o explozie gigantică (supernova de tip II), în care
sunt create toate elementele mai grele decât fierul.

Sunt eliberați neutrini cu energie de 1046J şi lumină vizibilă aproximativ 1044 J! Suficient pentru a depăși
în luminozitate pentru scurt timp o întreagă galaxie, sau pentru a egala energia produsă de o stea similară
cu Soarele pe toată durata sa de “viață”, adica10 miliarde de ani.

Ce se întâmplă totuși cu nucleul stelei? Avem o situație în care forța irezistibilă a gravitației întâlnește
obiectul format din neutronii degenerați, formând o stea neutronică .

Rotația rapidă a suprafeței bogate în plasmă a unei stele neutronice combinată cu dimensiunile ei extrem
de mici au ca rezultat un imens câmp magnetic. Particulele încărcate suferă accelerații puternice în acest
câmp, emițând radiație electromagnetică, adesea cu lungimi de undă foarte scurte, predominant de-a
lungul axei lor sub forma a două raze-fascicol.

Rotația rapidă a stelei are ca rezultat observarea acestor raze sub forma unor succesiuni rapide de pulsații
– de aici şi denumirea lor de pulsar. Un exemplu în acest sens este cel care se află în inima Nebuloasei
Crab, care este o rămășiță de supernovă din constelația Taurus.

Fizicianul englez Stephan Hawking a arătat cum după o perioadă de timp găurile negre pot pierde din
masă şi să se „evaporeze”. Problema este că până de curând însăși teoria găurilor negre nu a fost
acceptată. Fizicienii acum acceptă ideea că o stea ar putea colapsa până la punctul în care viteza de
scăpare de la suprafața sa poate depăși până şi viteza luminii formând astfel un „event horizon” dincolo
de care nici măcar lumina nu mai poate scăpa. În orice caz, ideea colapsării unui obiect până la
dimensiunea egală cu zero şi cu o densitate infinită, cu alte cuvinte o singularitate spațio-temporală,
precum părea să prezică teoria generală a relativității era văzută ca fiind foarte improbabilă.

Ideea principală este că atunci când gravitația pare să fi câștigat, existența găurilor negre implică
existența singularităților, care la rândul ei implică faptul că în univers sunt regiuni unde cele mai
fundamentale concepte despre fizică nu se mai supun, nici măcar teoria relativității. În final, este posibil
ca gravitația așa cum o știm noi să nu fi câștigat deloc, ci în schimb fizica încă necunoscută sa fi fost cea
care a finalizat procesul.