TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ

UNIVERSITATEA DE VEST “ VASILE GOLDIȘ” ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, INFORMATICĂ ȘI INGINERIE

SPECIALIZAREA MARKETING -ANUL II

SEMESTRU I
DISCIPLINA: SPORT
FILIALA ZALĂU

1
Traumatismele din sfera sportivă au o largă distribuție în ceea ce privește mecanismul de
producere, aria țesuturilor implicate, tipul de sport practicat, tipul de organism (conformația
bio-somato-mecanică) al fiecarui individ care practică sport, periodicitatea antrenamentelor.
Nu în ultimul rând putem discuta despre traumatismele care survin pe fond psihic. În multe
dintre cazuri, frica sportivului de a se accidenta „contribuie” la constituirea etiologică a
terenului care va „găzdui” o leziune primară din care se va declanșa cascada finală cu
rezultatul nefast al consecințelor traumatismului de natură sportivă.
În clipa de față, secolul 21 influențează și sfera sportivă, tehnicile de antrenament și de
tratament îmbunătățindu-se. Sub acest aspect și în acești termeni, medicina sportivă se
reorientează față de anii anteriori spre un proces de recuperare a sportivului, fie după un
traumatism, fie după un efort fizic intens susținut cu obiectivul efectiv de a se recupera, exact
cum este definit și procesul, și de a reveni la forma inițială, tocmai cea care a permis
efectuarea la parametri cât mai înalți a unui lucru mecanic corespunzător sportului practicat,
respectiv probei de concurs. Pentru a se menține în formă, sportivul, indiferent de natura
leziunii pe care o are în urma unei accidentări, trebuie să fie supus tratamentelor fizice,
invazive sau nu, manuale, complementare, care acționează ca un tot unitar pentru a-l ajuta să
revină într-un timp cât mai scurt la forma fizică necesară reînceperii ciclului de antrenamente
sau competiției.
Traumatologia sportivă este partea traumatologiei generale care se ocupă de traumatismele ce
survin în timpul practicării diferitelor discipline sportive. Ea are un specific aparte, generat de
contextul biologic şi social al sportivului de performanţă, context care o deosebeşte de
traumatologia generală.
In cadrul traumatologiei sportive sunt incluse şi afecţiuni în care, în mod paradoxal, lipseşte
însuşi traumatismul propriu-zis, cum este cazul afecţiunilor hiperfuncţionale ale aparatului
locomotor, afecţiuni specifice numai sportivului, reprezentând forme localizate ale
suprasolicitarii sau burnout-ul.
Solicitare fizică intensă ——-> menţinută constant ——->suprasolicitare sau burout-ul
Din urmatoarea schemă se denotă că în timp acest stil de lucru va scădea prformanţa în loc să
o menţină constant sau chiar să o crească.
Eficienţa unui sportiv se bazează pe ECHILIBRUL dintre antrenare şi recuperare.

Clasificarea traumatismelor sportive se realizează funcţie de diferite criterii, astfel:

a)în funcţie de factorii patogenici care le generează:

-macrotraumatisme;
-microtraumatisme;
-afecţiuni cronice şi dismetabolice;
-afecţiuni hiperfuncţionale.
b) în funcţie de ţesutul afectat pot fi:
-macrotraumatisme ale părţilor moi;
-traumatisme ale articulaţiilor (entorse, luxaţii);
-traumatisme ale oaselor (fracturi);
-traumatisme ale vaselor şi nervilor (elongaţii vasculare, rupturi vasculare sau nervoase).
c) în funcţie de pierderea capacităţii de lucru.
Obiectivele programelor de recuperare a afecţiunilor posttraumatice ale sportivilor ar
putea fi sistematizate astfel:

 controlul procesului inflamator şi combaterea durerii;

 reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii kinetice;
 recuperarea mobilităţii articulare;

2
  recuperarea elasticităţii musculare;
 recuperarea forţei musculare;
 creşterea rezistenţei musculare;
 recâştigarea coordonării musculare caracteristice activităţilor motrice specifice
sportului practicat;
 ameliorarea capacităţii de efort;
 reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament şi competiţională cu stabilirea
programului de încălzire, refacere şi al celui de întreţinere.

Avand ca scop vindecarea cu „restitutio ad integrum”, mijloacele utilizate în recuperarea

afecţiunilor posttraumatice la sportiv sunt multiple si adaptate nevoilor specifice cazului.
În acest context recuperarea afecţiunilor posttraumatice ale sportivilor se va începe cât mai
precoce, la baza ei aflându- se un diagnostic clinic şi funcţional complet şi precis,
impunându-se stabilirea unei metodologii de lucru coerente dar flexibile, cu obiective clare şi
date limită pentru rezolvarea acestora. De asemenea se impune monitorizarea continuă a
pacientului şi adaptarea continuă a şedinţei de recuperare efectuate la datele obţinute prin
evaluări funcţionale, şi nu numai. În aceste condiţii programele kinetice se vor caracteriza
prin dinamism, structura şi mijloacele utilizate fiind mereu alternate pentru a asigura o
solicitare a cât mai multor structuri în „situaţii” diferite, pentru acomodarea la noile condiţii
morfo- funcţionale.
Deoarece factorul psihic este deosebit de important atât în randamentul procesului de
recuperare cât şi în performanţa sportivă, este recomandat lucrul în echipă, pe baza sinergiei
de competenţă, echipă din care nu trebuie să lipsească pe lângă medic, kinetoterapeut,
antrenor şi psihologul.
Managementul unei recuperări în urma unui traumatism sportiv implică mai multe direcții și
anume:

 Depistarea etiologiei traumei

 Elaborarea unui diagnostic cert cât mai rapid cu putință prin excluderea celorlalte
posibilități de diagnostic (diagnostic diferențial)
 Având diagnosticul cert al traumatismului survenit se poate trece la etapa de schițare a
principalelor linii de tratament
 Tratamentul instaurat rapid și efectuat întocmai va duce la revenirea sportivului la
antrenament și apoi în competiție în timp util.

Repercusiunile unui traumatism pentru un sportiv care ani de zile se antrenează pentru o
competiție pot fi intens discutate. Unii sportivi găsesc o modalitate de a reveni mult mai
puternic în domeniul lor, odată ce au trecut printr-o accidentare care i-a schimbat și din punct
de vedere psihic, nu doar fizic. Alți sportivi se demoralizează ajungând într-un impas atât ei,
cât și cei din jurul lor. Se pot izola de ceilalți coechipieri sau de restul familiei, caz în care nu
reușesc să găsească forța de a gândi în perspectivă în ceea ce privește depășirea din punct de
vedere mintal a ceea ce înseamnă un repaus sportiv tranzitor. Sportivii trebuie înțeleși,
îndrumați și asistați prin metodele potrivite în lupta lor cu ei înșiși până la urmă, fiindcă
psihicul joacă un rol decisiv în comportamentul negativ pe care acești sportivi îl afișează când
trec prin momente de cumpănă în cazul unei accidentări. Autosugestia, diferite tehnici de
relaxare, cooperarea psiholog-sportiv și exercițiile de gândire pozitivă vor crea un pattern de
reabilitare psihică a sportivului accidentat, prin care va găsi motivarea necesară unei
recuperări mai rapide și temeinice.

3
 Bibliografie

 http://www.worktape.ro/
 https://www.revistagalenus.ro/
 Ioan Drăgan – Medicină Sportivă; Editura Medicală, București 2002.