FIZIOPATOLOGIA LEZIUNILOR TRAUMATICE ŞI CARACTERISTICILE

PROCESULUI DE VINDECARE ÎN TRAUMATISMELE SPORTIVE.

Deşi principiile fiziopatologice de bază în traumatologia sportivă sunt în general aceleaşi

cu cele corespunzătoare nesportivului, există şi particularităţi reprezentate de tipurile lezionale şi
de modificările de substrat fiziopatologic induse de efortul specific disciplinei sportive
practicate.
Atât în cazul macrotraumatismelor, cât şi în cel al microtra-umatismelor sau al leziunilor
de suprasolicitare, substratul lezional determină o serie de modificări fiziopatologice care după
Dr. I. Drăgan sunt structurate astfel:

1. inflamaţie;
2. durere;
3. reducerea mobilităţii articulare;
4. reducerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor periarticulare;
5. scăderea forţei musculare, cu sau fără hipotrofie;
6. scăderea anduranţei muşchilor afectaţi de traumatism şi de imobilizarea consecutivă;
7. diminuarea funcţiilor de coordonare neuro-musculară, îndeosebi a unor stereotipuri de
fineţe legate de activitatea sportivă de performanţă;
8. scăderea capacităţii de efort, respectiv a capacităţii funcţionale cardiorespiratorii.

Toate aceste verigi fiziopatologice trebuie depistate şi evaluate cât mai rapid şi exact –
bilanţ articular, testing muscular, examene funcţionale cardio-respiratorii specifice, analize
biochimice, rezultatele obţinute constituindu-se ulterior în obiective ale recuperării medicale a
sportivului.
Procesele inflamatorii, caracteristice traumatologiei sportive, prezintă anumite
particularităţi a căror cunoaştere are o importanţă practică deosebită.
În prima perioadă după traumatism, a cărei durată este dată de gradul de afectare a
structurilor locale, sunt caracteristice hemoragia şi infiltraţia ţesuturilor traumatizate cu
elemente celulare. Apariţia durerii şi edemului este determinată de o serie de mediatori
biochimici: substanţe vasoactive (ex: histamine, chinine, prostaglandine), factori chemotactili şi
enzime degradante. Acestea stau la baza apariţiei vasodilataţiei, creşterii permeabili-tăţii
vasculare, creşterii sensibilităţii ţesuturilor la stimuli dureroşi, migrării celulare şi respectiv
direcţionării limfo şi monocitelor către focarul lezional.
Practic în evoluţia procesului inflamator posttraumatic, faza iniţială are scop reparator.
Prelungirea răspunsului inflamator peste faza iniţială, de reparaţie, stă la baza efectelor
distructive, de degradare tisulară.
În cea de-a doua şi a treia etapă caracteristică este proliferarea ţesutului de colagen,
produs de fibroblastele nou infiltrate, şi de matricea de fibrină celulară. Iniţial fibrele de colagen
sunt dispuse la întâmplare, existenţa solicitărilor kinetice, prin direcţiile de forţă create la nivelul
ţesutului reparator asigurând un sistem organizat, caracterizat prin rezistenţă corespunzătoare şi
risc minim de apariţie a cicatricilor. În lipsa solicitărilor kinetice, colagenul nou produs va deveni
ţesut cicatricial „inert” care va limita mobilitatea articulară şi elasticitatea ţesuturilor moi
periarticulare.
Procesul inflamator şi efuziunea articulară determină distensii ale capsulei articulare,
subţierea şi atrofierea acesteia, întinderea elementelor ligamentare, care dacă se menţine o
perioadă mai mare de timp va sta la baza apariţiei laxităţilor, cu implicaţii negative ulterioare
asupra activităţii sportive. Efectele prelungirii în timp a procesului inflamator se manifestă şi la
nivelul musculaturii periarticulare, prin instalarea rapidă a hipotrofiilor musculare şi scăderea
forţei de contracţie.
Particularităţile tratamentului kinetic în recuperarea afecţiunilor posttraumatice la sportiv
derivă din caracteristicile anatomo-funcţionale determinate de adaptarea la efort. Astfel
musculatura acestora este mult mai bine vascularizată (în repaus sunt deschise numai 3 – 5% din
capilare, în timp ce în efort numărul capilarelor deschise creşte de 30 – 50 de ori, iar dilatarea
lor măreşte de circa 100 de ori suprafaţa de schimb şi creşte perfuzia sanguină la un debit de
aproximativ 120 ml/min/cm²) ceea ce face ca hemoragiile apărute să fie mult mai abundente
decât la nesportivi. Hemoragia lezională şi edemul inflamator perilezional antrenează apariţia
unei ischemii locale accentuate care duce la accentuarea soluţiei de continuitate generate de
traumatism şi la dezorganizarea arhitecturii structurilor morfologice. Din acest motiv este
necesară limitarea extinderii procesului hemoragic şi inflamator. Perfuzia musculară mai bună la
sportiv facilitează însă reabsorbţia rapidă a lichidelor extravazate şi îndepărtarea promptă a
detritusurilor prin acţiunea macrofagelor. De aceea trebuie respectate fazele precoce ale reacţiei
inflamatorii. În opinia Dr.I.Dragan, particularităţile anatomo-funcţionale şi psihice ale sportivilor
precum şi cele impuse de practicarea sportului de performanţă determină o serie de reguli care se
cer a fi respectate în recuperarea şi reintegrarea sportivă a acestora:
 adaptarea specifică a recuperării la particularităţile sportivului traumatizat şi la
solicitările impuse de disciplina sportivă practicată, respectiv o individualizare care să ţină cont
de toate elementele care concură la realizarea performanţei în sport;
 utilizarea de mijloace terapeutice specifice, care trebuie să ţină cont de toţi
factorii interesaţi în instruirea sportivă;
 timpul de vindecare, trebuie să fie mult mai scurt decât în cazul
traumatismelor nesportivilor, ţinând cont de faptul că orice întrerupere a pregătirii sportive duce
la scăderea capacităţii de efort şi a potenţialului sportiv;
 mijloacele de tratament şi căile de administrare a medicamentelor trebuie să
fie cât mai eficiente, cât mai puţin traumatizante organic şi psihic şi să ţină cont de natura
medicamentelor, unele dintre acestea fiind incluse pe listele doping;
 repausul general pe durata tratamentului trebuie acordat numai în cazuri
excepţionale, mult mai indicat fiind repausul segmentar, sau în cazuri excepţionale;
 recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât vindecarea
perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea capacităţii de efort la parametrii avuţi înaintea
accidentului traumatic;
 prevenirea producerii traumatismelor, a recidivelor, diagnosticarea şi aplicarea
tratamentelor încă din stadiul preclinic şi tratarea afecţiunilor în stadiile uşor reversibile se
constituie ca indicaţii ale recuperării;
 obiectivele recuperării afecţiunilor posttraumatice ale sportivilor traumatizaţi
sunt multiple, abordarea acestora în cadrul programelor de recuperare trebuind individualizată
permanent, funcţie de particularităţile subiectului, caracteristicile sportului practicat, starea
clinico-funcţională a sportivului, de evoluţia bolii - impunându-se o monitorizare permanentă a
pacientului sportiv.