PATOLOGIE SPORTIVĂ

Literatura de specialitate prezintă multiple cercetări referitoare la incidenţa afecţiunilor

apărute în practicarea sportului; studiile au fost impuse de creşterea ratei accidentărilor, ca
urmare a intensificării solicitărilor specifice şi nespecifice din antrenament şi competiţie,
respectiv a necesităţii îmbunătăţirii continui a rezultatelor obţinute, care se apropie vertiginos de
vârful piramidei capacităţilor umane.
Incidenţa accidentelor de tip traumatic în sport este direct influenţată şi de tipul activităţii
sportive prestate – sport de performanţă, loisir sau hobby. În cazul sportului ca agrement (loisir)
sau hobby, statisticile existente, referitoare la incidenţa traumatismelor survenite în timpul
practicării acestora sunt rare, incomplete, disparate şi cu valoare limitată. Se consideră însă că
aproximativ 75% din totalul traumatismelor, care survin în timpul practicării sportului, se
întâlnesc la amatori, aceasta justificând necesitatea practicării sportului într-o formă organizată şi
sub îndrumarea specialiştilor.
Din datele existente în literatura de specialitate referitoare la aspectele de morbiditate,
rezultă că incidenţa afecţiunilor traumatice la sportivi este de aproximativ 28% din totalul
consultaţiilor Institutului Naţional de Medicină Sportivă (I.N.M.S.) Bucureşti, fapt care
subliniază importanţa deosebită a traumatologiei şi kinetoterapiei pentru medicina sportivă.
Consultaţii sportivi de performanţă.
28% – Traumatisme

macrotraumatisme 24% microtraumatisme 4%

36,6% contuzii 49,8% periostite

23,4% plăgi 26,3% periartrite
15,7% entorse 15,4% epifizite
8,7% leziuni/rupturi musculare 8,3% apofizite
2,1% fracturi
1,3% leziuni menisc
Incidenţa afecţiunilor traumatice la sportivi – I.N.M.S. Bucureşti
Rezultate studiu efectuat la High School Sports – USA
 Accidente survenite în antrenamente şi competiţii la High School Sports SUA,
(www.sportmedicine.com)

În ceea ce priveşte numărul zilelelor de inactivitate sportivă (antrenament sau

competiţie), rezultatele furnizate de acelaşi studiu sunt prezentate în graficul următor:

Numărul zilelor de inactivitate sportivă datorată accidentărilor-

High School Sports SUA (www.sportmedicine.com)
Toate aceste aspecte impun o analiză aprofundată şi corectă a problemei în scopul
ameliorării raportului sport/sănătate, respectiv a stabilirii modalităţilor celor mai eficiente de a
practica sportul pentru sănătate, şi nu cu afectarea acesteia, în condiţiile asigurării performanţei.
 1. TRAUMATISMELE PĂRŢILOR MOI

Contuzia

Contuzia este o leziune tisulară provocată de o acţiune mecanică (lovire/presare), care nu

determină decât strivirea părţilor moi - piele, ţesut subcutanat, muşchi-, fără întreruperea
continuităţii tegumentare la locul de impact. Lezarea vaselor sanguine mici cu acumularea
sângelui în ţesuturile adiacente are ca urmare apariţia tulburărilor funcţionale.
Incidenţa: frecvent întâlnită în practica sportivă: 8 - 32 % din totalul traumatismelor
sportive.
Clasificarea contuziilor se face după mai multe criterii:
 după intensitatea agentului traumatic:
 contuzii superficiale - care afectează pielea şi ţesutul celular subcutanat;
 contuzii forte - în care leziunile depăşesc ţesutul celular subcutanat cuprinzând
muşchii sau chiar osul, iar tulburările funcţionale pot fi sistemice.
 după localizare:
 contuzii craniene ;
 contuzii toracice ;
 contuzii ale membrelor (inclusiv contuzii articulare) ;
 contuzii abdominale etc.

Diagnostic
Anamneza urmăreşte identificarea agentului traumatic, a mecanis-mului de producere şi a
simptomatologiei existente. Durerea este de diverse tipuri şi prezintă intensităţi variabile.
Intensitatea durerii este determinată de mai mulţi factori: caracteristicile fizice ale agentului
traumatic - mărime, direcţie, unghi de acţiune etc., locul impactului/ suprafaţa agresionată -
durerea este proporţională cu numărul receptorilor senzitivi dureroşi interesaţi, şi sensibilitatea
dureroasă individuală. În ceea ce priveşte simptomatologia durerea din contuziile forte poate
determina impotenţă funcţională antalgică. La inspecţie se pune în evidenţă existenţa tumefacţiei,
a escoriaţiilor, flictenelor, echimozelor, hemoragiilor intradermice şi subcutanate etc. Prin
palpare sunt obţinute informaţii cu privire la sediul şi intensitatea durerii provocate, aceasta
contribuind la stabilirea gravităţii contuziei, respectiv a posibilelor complicaţii.
Inflamatia este un raspuns “dinamic” al ţesuturilor vascularizate la agresiunea tisulară.
Răspuns fiziologic, protectiv, inflamaţia asigură iniţierea mecanismelor de apărare-vindecare la
locul traumatismului.
Tumefierea este reprezentată de modificarea de volum şi formă a regiunii traumatizate.
Palparea zonei tumefiate oferă informaţii importante despre natura colecţiei - hematom, lichid
extravazat etc.
Escoriaţia este o leziune superficială apărută la nivelul stratului cornos al pielii. Prezenţa
sa predispune la complicaţii infecţioase deoarece se constituie ca poartă de intrare pentru
germeni.
Echimoza este o „pată” de mărime şi culoare variabilă apărută pe tegument, mucoase sau
conjunctive, datorită unei hemoragii subiacente survenite în urma unei agresiuni locale – cădere,
lovitură, compresiune etc. Caracteristică este apariţia la distanţă în timp, ea fiind determinată de
ruperea capilarelor, respectiv de acumulări de sânge în zonele subcutanate. Zona are o margine
bine delimitată şi pe măsura transformării hemoglobinei extravazate în produşi de degradare,
aceasta îşi modifică culoarea de la violacee, la albastră, verde şi gălbuie. Poate apare la locul de
impact al agentului traumatic – cel mai frecvent, sau la distanţă.
Hemoragiile intradermice (peteşii) şi cele subcutanate (sufuziuni) sunt caracteristice
contuziilor forte şi se evidenţiază ca ca nişte "pete" roşii pe tegumentele contuzionate.
Roşeaţa tegumentară este generată de vasodilataţia locală, respectiv de descărcările de
chinine, şi caracterizează contuziile tegumentare superficiale.
Flictenele sunt vezicule pline cu lichid seros sau sangvinolent, şi apar ca urmare a
extravazării plasmatice la nivelul capilarelor traumatizate. Acestea caracterizează anumite
contuzii tegumentare de tipul flictenelor plantare ale baschetbaliştilor etc.
Complicaţiile care pot apărea sunt multiple, de la hematom, infecţie până la şoc
traumatic.
Hematomul este o colecţie sangvină importantă ce rezultă în urma unor traumatisme
directe care determină leziuni vasculare şi hemoragii în spaţii inextensibile. Apare odată cu
leziunea vasculară şi se dezvoltă până la realizarea echilibrului presional dintre colecţia sanguină
şi presiunea intravasculară, spaţiul fiind închis. Funcţie de mărime, localizare şi nivel de limitare
se diferenţiază hematomul mic şi voluminos, superficial şi profund, circumscris şi difuz. Clinic
se constată o zonă tumefiată, dureroasă, culoarea tegumentului fiind modificată sau nu funcţie de
profunzimea colecţiei. Evoluţia este în cazul hematoamelor mică către resorbţie spontană, iar în
cazul hematoamelor importante către calcifiere – miozita calcară, hematom muscular calcifiat.
Şocul traumatic este o formă de răspuns a organismului la stress, respectiv la durere
importantă, şi poate apare în contuziile forte. Gravitatea şocului se apreciază după valorile TA şi
FC, diferenţiindu-se: şoc uşor - T.A. sistolică până la 100 mm Hg şi frecvenţa cardiacă
90-100/min, mediu - T.A. sistolică între 70-90 mm Hg şi frecvenţa cardiacă între 120-140/min, şi
grav - T.A. sistolică sub 60 mm Hg şi frecvenţa cardiacă peste 140/min. Se manifestă clinic prin:
extremităţi reci, paloare tegumentară, hipotensiune arterială, puls slab dar cu frecvenţă crescută,
reflexe întârziate, pierderea conştienţei.

Evolutia contuziilor este benignă. Ea nu impune întreruperea activităţii sportive pe

termen lung, dar are ca indicaţie repaosul segmentar, contenţia compresivă şi posturarea
antideclivă.
Sechelele post-contuzionale apar cel mai frecvent în cazul leziunilor musculare şi sunt
reprezentate în special de miozita calcară, hematomul muscular calcificat şi ischemia musculară.
Miozita calcară este urmarea impregnării cu calciu a hematoamelor musculare.
Diagnosticul se pune pe examenul Rx, şi pe examenul clinic marcat de jenă dureroasă la
contracţia musculară, generatoare în timp de scădere de forţă şi rezistenţă a muşchiului.
Atitudinea terapeutică este determinată de mărimea depozitelor calcare şi de semnele clinice, şi
constă în intervenţie operatorie, sau tratament conservator (termoterapie, electroterapie,
medicaţie, stretching.
Hematomul muscular calcificat poate compromite funcţia muşchiului atunci când este
voluminos. Apare atunci când un hematom important nu este evacuat chirurgical şi se calcifiază
prin impregnarea cu calcar amorf. Trebuie reţinut că acest proces are loc lent şi nu prezintă
semnele inflamatorii caracteristice miozitei calcare.
Ischemia musculară este expresia afectării vasculare ca urmare a rupturii vaselor
sangvine, spasmului arterial sau trombozei. Se manifestă prin apariţia claudicaţiei intermitente la
efort, generate de lipsa de oxigen.
 Tratamentul este structurat pe etape. Primul ajutor urmăreşte ameliorarea simptomelor –
durere, şi limitarea complicaţiilor – extinderea hemoragiei locale, inflamaţia, infecţia. Deoarece
poate sta la baza declanşării şocului traumatic trebuie acordată atenţie durerii. Se impune
repausul segmentar, crioterapie locală, bandaj compresiv. Local se recomandă aplicaţii de
ungvente cu enzime proteolitice (Lasonil, Mobilat), ungvente anestezice şi antiinflamatorii
(Voltaren, Fenilbutazona), fizioterapie (curenţi interferenţiali, ultasunete), iar general -
antiinflamatoare, antialgice, vitamina C. Alimentaţia şi suplimentele medicamentoase sunt
reprezentate de substanţe cu rol în limitarea şi vindecarea echimozelor: vitamina K (coagulare -
legume cu frunze verde închis, soia, iaurt), vitamina C (formarea colagenului 2 - 5 g vit.C/ zi),
vitamina E (antioxidant 400 - 800 UI), complexul B, beta coraten (morcov) - 25000 ui/zi,
minerale (fier, calciu, cupru, magneziu, zinc, siliciu).
Recuperarea funcţională în contuziile musculare vizează cu precădere recuperarea forţei
şi rezistenţei musculare care se realizează prin kinetoterapie cu programe de exerciţii în care se
vor folosi contracţii izometrice cu minimum 60% din forţa maximă a muşchiului din acel
moment şi exerciţii cu rezistenţă progresivă (contracţii izotone).

Plaga

Plăgile sunt traumatisme acute sângerânde caracterizate prin întreruperea continuităţii

tegumentare. Funcţie de nivelul de afectare a ţesuturilor se descriu plăgi: superficiale, profunde
şi transfixiante. Gravitatea unei plăgi este determinată de cumularea a mai mulţi factori:
localizarea, întinderea, profunzimea, vechimea plăgii, diferenţiindu-se: plăgi grave (plăgile
penetrante articular etc) şi plăgi minore. Funcţie de timpul scurs de la acţiunea agentului
traumatic se descriu: plăgi recente (≤6h), considerate plăgi curate, neinfectate, şi plăgi vechi
(≥6h) considerate plăgi infectate.
Raportat la vindecarea plăgilor se descriu trei procese biologice distincte reprezentate de:
repararea cicatricială sau vindecarea prin cicatrizare - lipsa de substanţă este înlocuită de ţesut
conjunctiv cicatriceal, epitelizarea - acoperirea cicatricii conjunctive cu epiderm de cicatrizare,
proces specific tegumentului, şi contracţia - procesul prin care organismul favorizează
vindecarea pentru plăgile cu important deficit de substanţă.
Vindecarea prin cicatrizare a plăgilor parcurge 3 faze: de coagulare, inflamaţie aseptică,
îngrădirea şi îndepărtarea ţesuturilor modificate (ziua: 1-4), de granulaţie şi fibroplazie (ziua 4-
10) şi de maturaţie şi remodelare (ziua 10 până la 6-12 luni). Faza de coagulare, inflamaţie
aseptică, îngrădirea şi îndepărtarea ţesuturilor modificate se caracterizează prin modificarea ph-
ului tisular (acid → alcalin), contracţia şi tromboza vaselor mici din zonă, vasodilataţie şi edem
prin creşterea permeabilităţii capilare, infiltrat celular cu neutrofile şi monocite, care apoi se
transforma în macrofage consecutiv cu îndepărtarea celulelor devitalizate şi eventualele bacterii.
Durata acesteia este determinată de mărimea cheagului şi cantitatea de ţesut necrotic care trebuie
îndepărtat. În faza de granulaţie şi fibroplazie cheagurile şi detritusurile celulare sunt înlocuite cu
ţesut de granulaţie iar în plagă migrează şi proliferează celulele endoteliale din capilarele
trombozate determinând înmugurirea capilară, sangvină şi limfatică, care va forma o noua reţea
capilară. Matricea iniţială, alcătuită din fibrină şi acid hialuronic, este digerată de fibroblaşti, care
formează apoi matricea normală de ţesut conjunctiv odată cu sinteza de colagen. În faza de
maturaţie şi remodelare ţesutul de neoformaţie se transformă în ţesut conjunctiv fibros, progresiv
celulele şi capilarele fiind înlocuite cu fibre de colagen.
 Tratament. În plăgile recente în care nu s-a instalat infecţia primul ajutor corect, este
eficient şi suficient ducând la o vindecare rapidă. Local se efectuează pansamentul, acesta
asigurând condiţii optime pentru vindecarea plăgii. Se descriu următoarele tipuri de pansamente:
pansament protector – utilizat în plăgile superficiale, pansament absorbant – indicat în cazul
plăgilor care supurează sau care comunică cu o cavitate secretantă (intestin, vezică), pansament
compresiv cu rol în limitarea extravazării lichidului (sânge, lichid interstiţial etc), pansament
umed – pentru menţinerea la nivelul plăgii (sau a regiunilor inflamate) a unui antiseptic, sau a
căldurii umede ce are calităţi antiflogistice. Principiile unui pansament corect sunt: combaterea
infecţiei – prin mijloace antiseptice, combaterea hemoragiei prin mijloace hemostatice,
netraumatizarea tegumentelor şi a accidentatului, protecţia plăgii – mecanic şi termic.
Pansamentele se schimbă de 3-4/zi. Supravegherea ulterioară presupune urmărirea curbei termice
pentru aprecierea evoluţiei. Apariţia febrei, a roşeţii locale, a durerii, indică o complicaţie
septică. Antibioterapia nu este necesară decât în plăgile strivite, profunde, sau masiv contaminate
cu pământ sau dejecte.
În plăgile vechi, netratate, se dezvoltă un proces infecţios care prelungeşte timpul de
vindecare şi face posibilă apariţia complicaţiilor septice.