1

Leziunile articulare
- leziunile articulare: cele mai frecvente exemple întâlnite în practica sportivă, cu definiție, mecanism
de producere, simptomatologie și tratament;

Acest tip de leziuni include în principal următoarele patologii: entorsele, luxațiile,

discopatiile, artrozele, disjuncțiile și bursitele.
Luxațiile sunt leziuni traumatice articulare complexe, care cuprind, vizavi de entorsă,
încă două elemente structurale care accentuează severitatea patologiei: dislocarea
suprafețelor articulare și leziuni periarticulare și articulare extinse. Ca urmare a leziunilor
neurovasculare ce pot apărea în luxatie, aceasta este considerată ca fiind o afecțiune
ortopedică gravă. Pot fi complete (suprafețele articulare nu mai au contact între ele) și
incomplete, respectiv subluxații (suprafețele articulare au doar un contact parțial). Anumiți
factori structurali influențează apariția luxațiilor: articulațiile mobile sunt mai frecvent
expuse riscului, musculatura bine dezvoltată, cu un tonus consistent, asigură stabilitatea
articulației, iar preexistența unor leziuni anterioare scade soliditatea articulației
traumatizate, crescând astfel riscul de producere sau de recidivă a unei luxații la nivelul
respectiv. Recidivele sunt favorizate și de tratamentele incorecte și incomplete.
În luxații sunt lezate:
-ligamentele (rupturi parțiale, totale, smulgeri);
-capsula articulară (întindere, rupere);
-părțile moi din jurul luxației suferă leziuni și tulburări de diverse grade: tegumentele și
țesutul subcutanat, vasele sanguine, nervii, tendoanele și mușchii din jurul articulației.
Clasificarea luxațiilor poate fi făcută în funcție de mai multe criterii, dintre acestea
putându-se aminti:
-mecanismul de producere: traumatice / atraumatice (laxitatea congenitală a ligamentelor);
-existența sau nu a unei cauze bine definite (mișcări naturale/traumatism identificat):
spontane / voluntare;
-momentul producerii: recente / vechi; -modul de formare: congenitale / dobândite /
recidivante;
-deplasare: deplasare clară / parțială (încălecarea epifizelor / translație moderată /
subluxații);
Diagnosticul este susținut de:
2

-simptome subiective: durere puternică, anxietate, impotență funcțională; -semne

obiective: deformarea zonei anatomice lezate
-modificarea raporturilor anatomice ale regiunii, echimoze, fixitatea articulației –
segmentul putându-se deplasa când este manipulat, dar revenind natural la poziția inițială
după întreruperea forței care inițiază mișcarea; atitudine vicioasă a membrului – reducerea
lungimii segmentului afectat.
În caz de leziune a unui ax vascular, se poate constata: lipsa pulsului la periferie,
reducerea temperaturii locale (extremitatea rece), paloare, hipo/anestezie și/sau impotență
funcțională regională. Semnele pot îmbrăca aspecte patognomonice: umăr în epolet –
luxație scapulohumerală; semnul clapei de pian – luxație acromioclaviculară. Examenul
radiologic este de bază în cadrul acestei patologii: diagnosticul clinic funcțional și
eventualele fracturi asociate sunt confirmate cu ajutorul examenului radiologic. De
asemenea, examenul radiologic sugerează mecanismul producerii şi, deci, manevrele de
reducere a luxației, recomandarea fiind să se folosească mai multe incidente. Prognosticul
leziunii depinde atât de factori intrinseci (interni) legați sportiv, cât și extrinseci (externi),
fără legătură directă cu sportivul. Astfel, în cazul luxației de umăr, în ceea ce privește factorii
interni, vârsta tânără a sportivului care suferă o luxație (cel mai mare grad de risc pentru
recidivă) și tipul leziunii influențează prognosticul leziunii.
Factorii externi care determină evoluția luxației sunt:
-durata imobilizării, o imobilizare mai lungă de o săptămână crescând rata recurențelor,
astfel că inițierea cât mai rapidă a mobilizărilor pasive (inițial), pasivo-active și active
(ulterior) este recomandabilă;
-modul în care este imobilizată articulația scapulohumerală (rotația externă are un risc de
recidivă mai mic comparativ cu rotația internă).
Tratamentul imediat este ortopedic și include:
1. cât mai rapid posibil / de urgență reducerea luxației (repunerea în poziție normală a
oaselor) și imobilizarea articulației (de regulă, se folosește o atelă) deoarece, în funcție de
sediul și gravitatea luxației, cu cât se întârzie reducerea luxației, cu atât crește riscul
instalării unei luxații ireductibile;
2. combaterea durerii: medicație antialgică și antiinflamatorie;
3. sedarea bolnavului sau chiar anestezia, pentru luxațiile care nu se pot reduce imediat.
3

Tratamentul recuperator se inițiază îndată după imobilizarea articulației prin

kinetoterapie (contracții izometrice ale musculaturii segmentelor care compun articulația
lezată și mobilizări active ale articulațiilor vecine). După suspendarea imobilizării, se execută
mișcări pasive, pasivo-active, active și cu rezistență pentru restabilirea completă a
amplitudinii mobilității și a forței musculare în articulația afectată. În continuare se poate
asocia tratamentul balneofiziokinetoterapeutic, în special pentru combaterea durerii, dar și
pentru refacerea mobilității articulare și a echilibrului muscular. Metodele de recuperare
utilizate sunt: electroterapia, kinetoterapia, hidrokinetoterapia, hidrotermoterapia, masaj,
tratamentul balneologic. Tratamentul chirurgical este singura modalitate de rezolvare a
luxațiilor vechi, ireductibile, și a celor instabile.

Artrozele, cele mai frecvente suferințe reumatice, sunt caracterizate prin

degenerarea cartilajului articular și modificări consecutive ale osului subcondral, cu
consecințe la nivelul întregii articulații. În practica medico-sportivă, frecvența și localizarea
artrozelor depinde de tipul și perioada de practicare a sportului (uzura sportivului), precum
și de accidentările suferite în cadrul activității sportive (risc crescut – sporturile de contact,
perioadă îndelungată, traumatisme anterioare repetate). Tabloul clinic clasic cuprinde:
durerea de tip mecanic, redoarea de inactivitate, limitarea mobilității, senzația de
instabilitate. Există trei aspecte caracteristice în boala artrozică ce trebuie amintite,
deoarece au impact în evaluarea, simptomatologia și tratamentul sportivului cu artroză:
-durerile sunt meteosensibile, se agravează la modificarea presiunii atmosferice și în
perioadele de umezeală și de frig;
-între semnele de afectare radiologică și simptomatologia clinică nu se poate face o
corelație;
-durerea artrozică are un aspect pozitiv, de semnalizare a unui proces patologic.
Tratamentul bolii artrozice urmărește reducerea durerii, ameliorarea mobilității,
îmbunătățirea stabilității în articulațiile suferinde, precum și împiedicarea progresiei bolii.
Aceste obiective pot fi realizate prin tratament:
-igieno-dietetic: încălțăminte care asigură stabilitatea articulației tibio-tarsiene în
timpul activităților sportive, protejarea articulațiilor lezate cu genunchiere, glezniere etc.;
-medicamentos: -cu efect rapid (folosit cu prudență, local sau general – antialgice,
AINS, corticoizi (intraarticulari), dar care nu vindecă boala și au efecte secundare; -cu efect
4

lent şi cu toxicitate redusă: de exemplu condroitin sulfat și sulfatul de glucozamină

(componenți ai glucozaminoglicanilor – GAG, molecule importante în menținerea
proprietăților mecanice ale țesutului cartilaginos), cu beneficiu terapeutic (ameliorarea
structurii și proceselor biochimice din cartilajul artrozic) și un timp îndelungat de folosire,
dar numai în formele incipiente de artroză;
-de recuperare: kinetoterapia, hidrokinetoterapia, masoterapia, electroterapia,
termoterapia, terapia ocupațională, climatoterapia; -ortopedico-chirurgical, singurul
tratament curativ cunoscut în boala artrozică.
La sportivi, în mod caracteristic, managemenul artrozelor trebuie să mențină un
echilibru între dorința sportivului de a reveni cât mai repede în activitatea sportivă, ceea
ce presupune risc crescut de recidive, și între longevitatea atletului în sport, respectiv
menținerea integrității și a funcționalității articulațiilor pe o perioadă cât mai îndelungată.

Bursitele sunt suferințe inflamatorii ale burselor, formațiuni saciforme cu pereți

formați din membrana sinovială și care favorizează mișcările cu frecare redusă, situate în
vecinătatea articulațiilor sau în zona unde tegumentul, tendonul sau mușchiul trece peste o
proeminență osoasă. Mecanismul de producere este de suprasolicitare, respectiv solicitări
mecanice intense și repetate (mișcări repetitive) în cadrul activităților sportive.
Tabloul clinic cuprinde simptome precum: durere inflamatorie (inconstantă ca
prezență și intensitate), redoare locală, impotență funcțională relativă și semne celsiene la
nivelul bursei afectate: roșeața, căldura și tumefierea în jurul bursei inflamate.
Tratamentul imediat: repaus local, crioterapie, antiinflamatorii (local sau general). În
caz de persistență a simptomatologiei: corticosteroizii injectabili reduc inflamația, aspirarea
lichidului prin puncții evacuatoare, antibioterapie în caz de nevoie, în cazuri excepționale,
îndepărtarea chirurgicală a bursei. Trebuie menționat, însă, că injecțiile cu corticosteroizi au
efecte adverse semnificative, de exemplu în cazul bursei retrocalcaneene, corticoterapia
locală ameliorând simptomatologia locală, dar având un risc crescut de ruptură a tendonului
lui Ahile. Acest raport risc-beneficiu trebuie luat în considerare mai ales atunci când injecțiile
cu corticosteroizi sunt prescrise pentru sportivi de performanță. Imediat ce
simptomatologia permite (durerea și inflamația), inițial trebuie executată kinetoterapie
specifică pentru creșterea mobilității, iar ulterior pentru a tonifia mușchii din jurul bursei
afectate.
5

Reluarea activității sportive se face gradat, respectând principiul sindolorității,

evitarea mișcărilor care solicită mecanic zonele anatomice lezate și cu protejarea acestora
cu echipamente specifice (de exemplu: cotiere, silicoane plantare, genunchiere).

Disjuncțiile sunt macrotraumatisme articulare:

-cauzate de afectarea ligamentelor (ruptură parțială sau totală);
-caracterizate prin îndepărtarea suprafețelor articulare și a oaselor;
-localizate la nivelul articulațiilor plane.
În funcție de localizare, există: disjuncții sternoclaviculare, acromio-claviculare,
radio-ulnare superioare și inferioare, tibio-peroniere superioare și inferioare, sacro-iliace și
pubiene.
Tabloul clinic caracteristic cuprinde simptome (durere, impotență funcțională
locală), semne (deformare semnificativă a articulației afectate: disjunția acromioclaviculară
(semnul clapei de pian prezent, mișcările anormale ale articulației peste limitele normale) și
ajută la stabilirea diagnosticului. Pentru confirmarea diagnosticului se efectuează
radiografia - Rx regiunii afectate, iar tomografia computerizată (CT) sau rezonanța
magnetică nucleară (RMN) poate fi necesară în cazuri incerte. Tratamentul depinde de
gradul disjuncției (afecțiuni asociate prezente, mărimea disjuncției), de regulă acesta este
chirurgical, mai rar conservator / ortopedic (formele clinice fără semne palpatorii de
deplasare).
Tratamentul conservator cuprinde:
-imobilizarea articulației afectate cu ajutorul unui bandaj sau sub formă de hamac;
-repaus segmentar, se evită mișcările care accentuează simptomatologia;
-crioterapie locală - aplicarea de gheață reduce durerea și tumefierea; -medicamente
antialgice, antiinflamatorii;
-kinetoterapie, exercițiile fizice specifice efectuate atât imediat, cât și tardiv; imediat
se efectuează contracții izometrice în musculatura segmentelor imobilizate, iar ulterior,
după scoaterea bandajelor, se fac mobilizări pasive, pasivo- active, active cu rezistență
pentru redobândirea mobilității articulare și creșterea forței musculare.