Ortopedia este ramura chirurgiei care se ocupa cu studiul si tratamentul fracturilor, deformarilor,

leziunilor traumatice si bolilor (infectii, TBC, tumori)sistemului osteo-articular.

Termeni medicali

a) Care definesc modificari ale densitatii osului:

- osteofite = escrescente osoase

- osteoporoza = rarefierea substantei osoase

- osteoliza = pierdere de substanta osoasa

- osteomielita = infectia osului cauzata de bacterii

- calus = tesut de reparatje care creste si se dezvolta in jurul fragmentelor unei fracturi

- pseudoartroza = articulatie falsa formata din doua parti a unui os fracturat care nu a reusit sa
se consolideze prin formarea calusului osos

- calus vicios = fractura consolidata vicios

- osteocondrita = inflamatia osului si a cartilagiului

- osteomalacie =tumefiere dureroasa a osului datorata deficitului de vitamina A

- ostalgie = durere la nivelul osului

- osteita = infecta osului

Modificari ale articulatiior :

artroza = uzura tesutului articular

- hidrartroza = prezenta lichidului in cavitatea articulara

- hemartroza = prezenta sangelui in cavitatea articulara

Interventii chirurgicale folosite in ortopedie:

- meniscectomie = interventie chirurgicala la nivelul meniscului

artrotomie = interventie chirurgicala clasica a articulatiei
artroscopie = endoscopie a articulatiei

-
amputate =interventia chirurgicala prin care se indeparteaza un segment periferic dintr-un membru.
Osteoplastie = operatie plastica a osului
Osteotomie = sectionarea osului
Osteoclazie = fractura chirurgicala a oaselor cu scopul de a corecta o deformatie

Tumori ale osului:

- Osteom =tumora benigna a osului

Osteosarcom = tumora maligna a osului
Osteocondrom = tumora a osului si articulatiei

Tuberculoza osoasa se localizeaza de obicei la articulatiile mari.

TBC-ul localizat la coloana vertebrala se numeste morbul lui Pott.

Interventiile asistentei medicale in ortopedie

Interventii delegate:

-participarea si pregatirea psihica si fizica a bolnavului pentru examenul clinic sipentru efectuarea
investigatiilor paraclinice;

- aplicarea tratamentului medicamentos prescris de medic;

- pregatirea preoperatorie

- ingrijirea postoperatorie

- ingrijirea bolnavilor imobilizati in aparat gipsat;

- ingrijirea bolnavilor operati cu proteze articulare, cu amputatie;

- prevenirea complicatiilor postoperatorii;

-recuperarea motorie a bolnavilor.

Interventii autonome:

-asigurarea conditiilor de igiena; toaleta partiala a tegumentelor simucoaselor;

- prevenirea escarelor;

- alimentatia si hidratarea pasiva a bolnavilor dependent!;

- imbracarea si dezbracarea bolnavilor cu deficiente motorii;

- mobilizarea pasiva a bolnavilor;

- transportul pacientilor dependent!;

- incurajarea si ridicarea moralului pacientilor cu aparat gipsat;

- asigurarea conditiilor de a se recrea si de a-si practica religia;

- comunicarea cu bolnavii; educatia sanitara.

IDENTIFICAREA PROBLEMELOR DE DEPENDENTA ALE PACIENTULUI INSERVICIUL DE ORTOPEDIE

Problemele bolnavului sunt depistate:

prin interviul direct cu acesta sau indirect cu apartinatorii;

cu ocazia examenului clinic general la care trebuie sa participe siasistentul/asistenta medicala

si cu ocazia examenului ortopedic efectuat de medicul specialsit prinobservable, inspectie, palpare .

Problemele de dependenta ale pacientului cu fracturi, entorsa, luxatie:

-durere vie in loc fix la miscare sau deplasare;

- deformarea regiunii;

- atitudine vicioasa din punct de vedere anatomic

Entorsa este o leziune traumatică cauzată unuia sau mai multor ligamente ale unei articulații de
producerea bruscă a unei mișcări dincolo de limitele fiziologice. O entorsa definește o întindere sau o
ruptură a ligamentelor unei articulații. Entorsele apar atunci când articulația este forțată dincolo de
limitele sale fiziologice.

Cele mai frecvente entorse se produc la nivelul gleznei și încheieturii mâinii, dar pot afecta orice fel de
articulații, cum ar fi articulațiile de la nivelul genunchiului, umărului sau degetelor.

Etiologie

Entorsa este cauzată de întinderea excesivă sau răsucirea bruscă a ligamentelor. Această acțiune poate
duce la întinderea sau chiar la ruperea ligamentelor care stabilizează articulația, producând durere și
inflamație.

Semne și simptome – Manifestări de dependență în entorsa

Simptomele tipice includ:

 durere;

 edem local sau global al articulației implicate;

 hematom local;

 inflamație în jurul articulației afectate;

  reducerea capacității de mișcare a membrului;

 impotența funcțională articulară.

Factori de risc

Există anumiți factori care cresc riscul de producere a entorselor:

 Oboseala mușchilor, în general, duce la entorse. Atunci când o persoană începe brusc să facă
exerciții fizice după ce a dus un stil de viață sedentar, entorsele apar destul de des.

 Condițiile de mediu (suprafețele alunecoase sau inegale), un echipament nepotrivit și

încalțămintea inadecvată.

 Obezitatea;

Grade ale entorsei

Afectarea articulației în urma unei entorse are trei grade:

1. grad I – entorsă ușoară: întindere ușoară sau ruptură incompletă a ligamentelor manifestată prin
edem minim local, ușoara sensibilitate dureroasă locală și posibilitatea efectuării mișcărilor cu
durere minimă;

2. grad II – entorsă medie: leziune minimă spre medie a ligamentelor, exprimată clinic prin edem
mediu articular, umflarea vizibilă a zonei, durere și sensibilitate ridicată, dar cu păstrarea
funcționalității articulare;

3. grad III – entorsă severă: ruptură completă a ligamentelor, caz în care edemul este masiv,
durerea este importantă la mobilizarea articulației și apare impotența funcțională articulară.

Entorsa gleznei

Entorsa de gleznă apare atunci când piciorul este răsucit în plan longitudinal, în lateral sau medial.
Entorsa la nivelul gleznei este cea mai frecventă, iar cel mai des se produce prin inversie, adică talpa
piciorului este adusă în interior, rezultând întinderea sau ruperea ligamentelor din exteriorul gleznei.

Prognostic Severitatea entorsei variază de la un traumatism minor, care se vindecă în câteva zile la o
ruptură majoră a unuia sau mai multor ligamente ce necesită intervenție chirurgicală și o perioadă de
imobilizare. Perioada de vindecare post entorsă variază, în funcție de gradul leziunii ligamentare și de
tipul de tratament; aceasta poate fi de două – trei săptămâni, în cazul entorselor ușoare, și poate ajunge
până la 6 – 12 săptămâni, în cazul entorselor grave.

Diagnostic

 clinic: palparea reperelor osteoarticulare și evaluarea funcționalității articulare;

 investigații suplimentare imagistice, precum radiografia, care are rolul de a exclude eventuale
fracturi;

 diagnosticul de certitudine imagistic constă în efectuarea unor investigații precum examenul

de rezonanță magnetică nucleară sau ecografia de părți moi la nivel articular.
Entorsă este diferită de luxație?

Entorsa și luxația sunt două tipuri diferite de leziuni la nivelul articulațiilor. Entorsa este diferită de o
luxație sau de întinderile musculare. Luxația este pierderea contactului, la nivelul articulației, dintre două
extremități osoase, ca urmare a deplasării acestora, în urma unui traumatism osteoarticular. Întinderea
musculară este o leziune la nivelul fibrelor musculare.

Entorsa:

 O entorsă este o leziune traumatică a unei articulații cauzată de întinderea excesivă sau răsucirea
bruscă a ligamentelor

 În cazul unei entorse, ligamentele care stabilizează articulația pot fi întinse, parțial rupte sau
chiar rupte complet.

Luxația:

 O luxație este o leziune care implică ieșirea anormală a unei articulații din poziția normală, ceea
ce duce la pierderea contactului între suprafețele articulare.

 Simptomele unei luxații includ durere intensă, deformare vizibilă a articulației, pierderea
funcționalității articulației și dificultatea sau imposibilitatea de a efectua mișcări normale.

Așadar, entorsa se referă la lezarea ligamentelor unei articulații, în timp ce luxația implică pierderea
poziției normale a articulației. Ambele leziuni necesită evaluare și tratament medical adecvat pentru a
facilita recuperarea și pentru a preveni complicațiile ulterioare.

Tratament entorsa

Tratamentul entorselor depinde de gradul acestora. Severitatea entorsei variază de la un traumatism

minor, care se vindecă în câteva zile la o ruptură majoră a unuia sau mai multor ligamente ce necesită
intervenție chirurgicală și o perioadă de imobilizare.

Intervenții ale asistentului medical pentru pacientul cu entorsa

Îngrijirea pacientului cu entorsă

Măsuri de prim ajutor în cazul unei entorse

Tratamentul constă în aplicarea protocolului PRICE (Protection, Rest, Ice, Compression, Elevation), în
primele 24-72 de ore:

 Se asigură repaus articular;

 Aplicarea de comprese cu gheață pentru reducerea edemului și diminuarea durerii;

 Bandajare și compresiune locală pentru menținere în poziție fiziologică; Aplicarea unei

compresiuni continue la nivelul articulației lezate, cu o fașă elastică, poate scădea edemul local;
fașa nu trebuie strânsă decât la maximum 50%, pentru a nu afecta circulația sângelui;

 Poziția proclivă, elevarea membrului afectat pe un plan inclinat deasupra nivelului inimii pentru
diminuarea edemului post lezional;
  Limitarea activităților obișnuite, care pun presiune pe articulația afectată;

 Medicația orală și cea topică (antiinflamatoare nonsteroidiene) pentru reducerea durerii și

inflamației;

 Intervenție chirurgicală pentru refacere ligamentară (în anumite cazuri de eșec al metodelor non
invazive): artroscopie pentru determinarea existenței fragmentelor osoase sau ligamentare în
interiorul articulației, reconstrucție ligamentară.

 Este posibil ca, după vindecarea/ ameliorarea entorsei, să fie necesar un tratament de
recuperare prin fizio-kinetoterapie, pentru redobândirea mobilității articulare.

Prevenție

 evitarea factorilor de risc și menținerea unei forme fizice bune;

 exerciții regulate de întindere si tonifiere pentru menținerea ligamentelor și tendoanele

puternice și flexibile;

 efectuarea de exerciții de stretching, zilnic, mai ales înaintea activităților fizice intense;

 menținerea unei greutăți corporale corecte;

 evitarea activităților sportive în stările de oboseală;

 purtarea unui echipament sportiv potrivit.

ORTOPEDIA SE OCUPA DE CORECTIA SI TRATAREA AFECTIUNILOR CE APAR LA NIVELUL SCHELETULUI
ORTO = DREPT ; PEDOS = PICIOR

TRAUMATOLOGIA SE OCUPA DE EFECTELE AGRESIUNILOR AGENTILOR TRAUMATICI DIRECTI SI INDIRECTI

LA NIVELULUL SCHELETULUI OSOS

TRAUMATOLOGIA : FRACTURI; ENTORSE; LUXATII; TRAUMATISME TENDOANE; TRAUMATISME

MUSCULARE

FRACTURILE

DEFINITIE Fractura – o solutie de continuitate la nivelul osului, produsa in urma unui traumatism de o
oarecare violenta; uneori, fractura se produce in urma unui traumatism de mai mica importanta, care
actioneaza asupra unui os fragilizat printr-o suferinta anterioara (osteoporoza, tumoare osoasa, osteita
etc.).

ETIOLOGIE

=> Frecventa. Se apreciaza ca fracturile reprezinta 10% din totalul traumatismelor si sunt de 10 ori mai
frecvente decat luxatiile. Aceasta frecventa creste in mod deosebit in cazuri de catastrofe, accidente
de circulatie.

=> Varst:= frecventa cea mai mare se situeaza intre 20—40 de ani.
= La copii frecventa lor este mai mica, daca le raportam la numarul mare de traumatisme pe care acestia
le sufera. Aceasta se explica prin elasticitatea mai mare a oaselor, prin greutatea mai mica a corpului si
prin masa musculara mai redusa. In schimb decolarea epifizara este mai obisnuita.

= La batrani, fractura se produce si dupa un traumatism mai putin violent, din cauza fragilitatii particulare
a osului prin osteoporoza.

MECANISME DE PRODUCERE directe si indirect

1.Fracturile directe.Fractura se produce la nivelul la care actioneaza forta reprezentata prin zdrobire,
compresiune sau soc violent.Acestea sunt fracturile din marile accidente care se asociaza cu lezi mai
mult sau mai putin grave ale partilor moi

2.Fracturile indirecte. Fractura se produce in alt loc decat acolo unde a actionat agentul traumatic.
Aceste fracturi sunt cele mai numeroase si, dupa modul de aplicare a traumatismului, se pot produce
diferite tipuri anatomopatologice de fracturi.

MECANISME PT PRODUCEREA FRACTURILOR

=>Flexiune, cand forta se exercita asupra unei extremitati osoase, cealalta fiind fixata. Se produce o
tendinta la exagerarea sau redresarea unei curburi osoase care, depasind elasticitatea normala, rupe
osul la maximum de curbura ;

=>Tractiune, in urma contractiilor musculare violente care duc la smulgerea unor fragmente osoase, ce
reprezinta zone de insertie tendinoasa, sau fracturile parcelare ale epitfizelor prin tractiune
ligameretara ;

=>Compresiune in lungul axului osului, ducand la fractura epifizei, ca in fracturile de astragal sau de pilon
tibial, in urma caderilor de la inaltime;

=>Torsiune, cand forta vulneranta produce o rasucire a membrului,determinan totodata o fractura

spiroida sau helicoidala.

TIPURI DE FRACTURI

Fracturile incomplete se observa mai ales la copii si se prezinta sub urmatoarele forme :

deformarea osului in grosime, care are loc printr-un mecanism de presiune in lungul osului. In aceste
conditii se produce mai mult o dislocare trabeculara in regiunea metafizara care se traduce radiografic
printr-o usoara ingrosare fusiforma sau in inel;

ruperea incompleta sau inflexiunea se observa la copii, cand datorita elasticitatii osului si a grosimii
'periostuluf, se produce un traiset de fractura care intereseaza numai corticala dinspre convexitatea
osuiui.Este clasica fractura en bois vert

infundarea se observa mai ales la oasele laterale, craniului ,fisurile se intalnesc mai ales la adulti si
rareori la copii. Integritatea formala a osului este pastrata si numai radiografia din incidente diferite,
poate sa arate traiectul de fractura.

Fracturile complete
a) Traiectul de fractura poate sa aiba sediul variabil, in caz de fractura directa si, dimpotriva, sa se situeze
la nivelul punctelor slabe ale osului, daca fractura este indirecta. El poate sa fie transversal, oblic, spiroid,
longitudinal.

b) Fragmentele sunt in general in numar de doua; uneori un traiect de fractura accesoriu separa un al
treilea fragment. Cand exista mai multe traiecte, fractura este cominutiva.

c) Deplasarea fragmentelor este variabila, uneori minora, alteori este complexa. Aceasta deplasare se
poate face :

- prin translatie, cand unul din fragmente este deplasat inainte,inapoi, intern sau extern fata de celalalt
fragment;

- prin ascensiunea unui fragment in lungul celuilalt, producand incalecarea lor;

- prin rotatie, cand un fragment se roteste in jurul axului sau longitudinal, in vreme ce celalalt ramane
imobil, sau ambele fragmente se rotesc unul fata de celalalt; in aceste cazuri exista decalajul, frag-
mentelor ;

- prin unghiularea unui fragment fata de celalalt.

SEDIUL FRACTURII

Este important pentru diagnostic, prognostic si tratament;

Unui os lung i se disting: diafiza, doua metafize si doua regiuni epifizare;

Intre metafiza si epifiza, la copil exista placile de crestere;

Fractura diafizara are o suprafata redusa de contact;

Fractura metafizara si epifizara are suprafata mai intinsa de contact;

Fracturile epifizare au uneori traiectul situat articular, in acest caz se numesc fracturi intraarticulare.

SIMPTOMATOLOGIE semne de probabilitate si semne de siguranta.

Semnele de probabilitate sunt importante si trebuie cercetate atent.

Durerea fracturara este foarte vie, intr-un punct, fix si este exacerbata prin mobilizarea fragmentelor.

Echimoza in fracturi, cand segmentul osos este acoperit de mase musculare, apare tardiv si uneori la
distanta, prin fuzarea sangelui de-a lungul tecilor musculare.

Deformarea regiunii este un semn clinic de valoare si se datareste deplasarii fragmentelor. El poate sa fie
insa inselator, cand deformarea este situata la o articulatie luxata sau este datorita unui hematom mare.

Scurtarea regiunii are valoare diagnostica mare daca se produce intre cele doua extremitati articulare;
este inselatoare daca se produce in vecinatatea unei articulatii care poate sa fie luxata.

Impotenta functionala este un semn frecvent intalnit in fracturi, dar poate sa fie gasita si in contuzii sau
in luxatii.
Semnele de siguranta au o valoare mai mare ptru diagnostic, insa ele trebuie cautate cu grija de a nu
agrava leziunile.

Mobilitatea anormala, prezenta in fracturile complete, poate sa lipseasca in fracturile incomplete.

Crepitatia osoasa se percepe o data cu mobilitatea anormala. Ea nu trebuie confundata cu crepitatia fina
a cheagurilor hematomului.

Intreruperea continuitatii osoase, apreciata prin palpare, constituie un semn pretios. Fractura
transversala a rotulei sau fractura olecranului cu deplasare, ofera prilejul de a pune in evidenta acest
semn.

Netransmiterea miscarii de-a lungul unui os este un semn de fractura completa.

EXAMEN RADIOLOGIC

Doua incidente avand intre ele un unghi de 90 (fata si profil); rareori sunt necesare si incidente oblice;

Doua articulatii vecine focarului de frctura;

Radiografii ale celor doua membre comparativ (necesare relativ rar);

Imediat dupa traumatism, unele traiecte de fractura sunt dificil de descoperit (exemplu: fractura de
scafoid); pentru a evita o greseala se vor executa in astfel de cazuri doua radiografii: in urgenta si la 10-14
zile dupa accident. ! radiografiile trebuie sa fie de buna calitate

EVOLUTIE fractura evolueaza catre sudura extremitatilor fracturate printr-o formatie denumita calus.

Fazele evgolutive

1Faza hemoragica si hiperemica (faza psoudoinflamatorie). revarsatul sanguin,hematomul post fracturar,

se retrage

2. Faza calusului fibros :. Celulele conjunctive nediferentiate care au invadat hematomul se multiplica si
se transforma in celule formatoare de os (osteoblaste) si de cartilaj (condroblaste) Acest tesut de
neoformatie duce la unirea fragmentelor osoase cu un calus fibros, in interiorul caruia se gasesc si insule
de tesut cartilaginos .

3. Faza calusului osos primitiv : Catre a treia saptamana de evolutie, calusul fibros incepe sa se
mineralizeze iar zonele cartilaginoase incep sa sufere un proces de osificare encondrala, astfel ca se
ajunge la un calus osos primitiv cu trabeculatie dezordonata.

4. Faza calusului osos definitiv dureaza pana la 2 – 3 luni

COMPLICATII

I)Complicatiile generale imediateEle sunt consecinta traumatismulu si sunt dependente de violenta

acestuia si de teren.

=Congestia pulmonara se instaleaza la batrani repede dupa traumatism, ducand la bronhopneumonie

grava.

=Tulburari urinare apar la batrani cu adenom de prostata care, pana la accident urinau multumitor.
Infectia urinara, care urmeaza retentiei de urina cu azotemia consecutiva, poate sa pericliteze viata
accidentatului.

=Diabetul, care era latent inaintate de traumatism, poate sa ia un aspect clinic sever, ducind la acidoza.

=Embolia grasoasa, altadata contestata, se admite azi ca este destul de frecventa si constituie o
complicatie grava. Grasimea medulara vehiculata de la nivelul focarului de fractura, poate sa produca
embolii grasoase pulmonare cu dispnee, junghi toracic, paloare, senzatie de moarte iminenta. Emboliile
grasoase cerebrale pot sa duca la o stare de somnolenta, amnezie, confuzie sau tulburari vizuale.In cazul
emboliei grasoase, la 2—3 zile de la accident, urinile contin picaturi fine de grasime iar uneori capata un
aspect lactescent.

II)Complicatii locale, imediate

1.Fractura deschisa. Comunicarea focarului de fractura cu exteriorul se poate face printr-o plaga produsa
din afara de catre agentul vulnerant. In acest caz plaga este mare, adesea anfractuoasa, cu corpi straini
inclusi si practic infectata. Alteori, comunicarea focarului cu exteriorul se face dinauntru, prin inteparea
pielii si a tesuturilor moi de catre unul din fragmentele osoase, cu ocazia unei mobilizari imprudente a
fragmentelor sau in urma unei tentative de reluare a mersului, imediat dupa accident. In aceste cazuri
plaga este punctiforma si fractura poate sa fie considerata neinfectata. Comunicarea focarului de fractura
cu exteriorul face ca hematomul fracturar sa se scurga (si prin aceasta se intarzie procesul de cicatrizare),
iar pe de alta parte se deschide poarta pentru infectie.

2.Infectarea focarului de fractura perturba in mod grav procesul de consolidare, ajungandu-se la osteita
si pseudartroza. Infectia duce la lichefierea calusului fibrinoproteic din primele zile, datorita toxinelor
microbiene de tipul streptokinazei. In mediul septic diferentierea celulara spre linia condroblastica si cea
osteoblastica nu se mai produce, incat se scoate din mecanismul osificarii contributia osteoblastelor. Prin
toate aceste mecanisme, infectia se dovedeste a fi un factor inhibitor al procesului de consolidare.

3.Leziunile nervoase. Deosebit de expusi la traumatisme sunt nervul radial, care poate fi lezat la nivelul
santului de torsiune al humerusului, nervul sciatic popliteu extern, la nivelul gatului peroneului si nervul
median la plica cotului. Dar si celelalte trunchiuri nervoase pot sa fie lezate, fie in momentul
traumatismului, fie printr-unul din fragmente. Leziunile pot sa mearga de la simpla contuzie a
nervului (neuropraxis), la inteparea acestuia cu intreruperea cilindraxilor (axonotmesis) si pana la
sectiunea completa a nervului (neurotmesis). Asocierea leziunii nervoase la fractura impune, din punct
de vedere terapeutic, interventia chirurgicala.

4.Leziunile vasculare duc la hemoragii mari prin ruperea unor vase importante, cu instalarea unei anemii
grave. Inteparea unui vas de calibru mare duce la constituirea unui hematom pulsatil sau a unui
anevrism.

5.Trombozele venoase. Sunt cunoscute edemele cronice ale membrelor dupa scoaterea aparatelor
gipsate de imobilizare a fracturilor. Frecventa complicatiilor trombotice la nivelul membrului pelvian este
mai mare la persoanele in varsta si la cei cu deficiente cardiace.

6.Ischemia. Membrele pot sa fie private, din cauze diverse, de circulatia sanguina intr-un mod mai mult
sau mai putin important : a) Ischemia cutanata duce la formarea escarelor care, in momentul
desprinderii, deschide focarul de fractura si produce infectarea ei secundara. De obicei, aceste escare se
produc prin apasarea aparatului gipsat asupra eminentelor osoase (maleole, calcii, crestele iliace) si pot
sa fie evitate printr-o atenta aplicare a gipsului.

b) Daca ischemia este mai profunda ea poate sa atinga nervii, producand o paralizie, care poate sa fie
definitiva, daca circulatia nu se restabileste. Ischemia la nivelul muschilor produce infarctizarea lor cu
scleroza si retractie consecutiva. Aceste ischemii musculare, frecvente la nivelul antebratului, constituie
sindromul Volkmann) si, leziuni similare pot sa fie intalnite si la nivelul gambei si al piciorului.

c) Cand ischemia este intinsa si mai accentuata se produce gangrena membrului.

7. Interpunerea de parti moi care vor favoriza instalarea pseudartrozei

III )Complicatii locale tardive

1.Calusul vicios se intalneste cand fractura nu a fost corect redusa sau cand deplasarea s-a reprodus sub
aparatul gipsat. Desi fractura s-a vindecat, restabilirea continuitatii osoase s-a facut in asa fel, incat ea
antreneaza tulbura functionale.

2.Intarzierea de consolidare. Intarzierea de consolidare a fracturilor poate sa tina de o reducere

imperfecta a fragmentelor sau de o contentie insuficienta a lor.

3.Pseudartroza. In intarzierea de consolidare, osificarea reparatoare se efectueaza, dar cu mare

intarziere, ceea ce are ca rezultat o prelungire a timpului de vindecare. Intarzierea de consolidare este o
stare tranzitorie, care poate sa evolueze spre vindecare sau spre pseudartroza. Pseudartroza este,
dimpotriva, o stare definitiva; fara interventie chirurgicala activitatea osteogenica este definitiv oprita. In
aprecierea starii de pseudartroza, factorul timp nu poate fi invocat. Cel mai bun criteriu clinic este
disparitia durerii din focar la mobilizarea fragmentelor.

Tipuri anatomopatologice de pseudartroze:

1.Pseudartroza fibrosinoviala realizeaza o adevarata articulatie rudimentara, cu extremitatile osoase

operculate si modelate unul pe celalalt, cu o capsula articulara si legaturi fibroase interfragmentare si
adesea cu o cavitate sinoviala. Aceasta varietate de pseudartroza este rara.

2.Pseudartroza fibroasa este cea mai frecventa. Extremitatile osoase sunt densificate, uneori efilate, mai
frecvent sunt ingrosate, in picior de elefant, cu canalul medular operculat. Intre, fragmente se gaseste un
tesut fibros dens si dur, ceea ce face ca focarul de pseudartroza sa fie putin mobil si impotenta
functionala redusa, bolnavul putand,sa mearga cu pseudartroza.

Alteori, extremitatile osoase sunt largi, dar rarefiate, cu osteoporoza; aceasta varietate, din punct de
vedere terapeutic, este favorabila.

3. Pseudartroza flotanta. Spatiul interfragmentar este mult mai larg, ajungand la 8—12 cm si este umplut
cu tesut fibros. Extremitatile osoase sunt efilate, eburnificate, cu obliterarea canalului medular.

Pseudartrozele, in marea lor majoritate, se datoresc greselilor de tratament, starii generale a bolnavului
si caracterului traumatismului.
=Caracterul traumatismului. Pierderea de substanta osoasa produsa prin traumatismul initial sau prin
interventia chirurgicala

=Infectia. Daca fractura s-a infectat, consolidarea poate sa esueze ajungand la pseudartroza.

=Necroza. Traumatismul poate sa suprime vascuiarizarea unui fragment osos (fractura dubla, fractura
colului femural) si sa intarzie sau sa impiedice consolidarea .

=Starea generala a bolnavului. S-a incriminat altadata sifilisul, diabetul, malaria, ca fiind responsabile de
instalarea pseudartrozei.

=Greseli de tratament: greseli de reducere,; greseli de imobilizare, prin imobilizarea insuficienta sau de
prea scurta durata; greselilor de tehnica chirurgicala prin: lipsa de asepsie, deperiostare larga, fixare
defectuoasa a fragmentelor, folosirea unor materiale de osteosinteza neadeevate.

TRATAMENTUL FRACTURILOR

Obiectivul principal al tratamentului fracturilor il constituie restabilirea functiei si, pe cat posibil, si a
formei membrului. De aceea tratamentul trebuie sa realizeze:

Refacerea, pe cat posibil anatomica, a osului fracturat, prin reducerea fracturii si imobilizarea ei pana la
formarea unui calus solid.

Mentinerea in stare functionala a articulatiilor, muschilor si circulatiei membrului sau restabilirea cat mai
rapida a acestora. Acestea se realizeaza prin reducerea timpului de imobilizare la minimum necesar,
compatibil cu consolidarea fracturii si prin instituirea, cat mai precoce, a unui tratament de recuperare
functionala, prin contractii musculare si mobilizarea articulara chiar din timpul imobilizarii fracturii.

Metode: 1. tratamentul ortopedic, fara deschiderea focarului de fractura

2. tratamentul chirurgical.

reducerea fracturii.: usurata daca contractura musculara este anihilata prin anestezie sau prin tractiune
continua, timp suficient

imobilizarea ei.: aparatul gipsat trebuie sa imobilizeze cel putin o articulatie deasupra si o alta sub
focarul de fractura, evitand astfel miscarile de rotatie in ax. Membrul trebuie sa fie imobilizat, pe cat
posibil in pozitie functionala, pentru a preveni redorile, atrofia musculara si osoasa

PRIMUL AJUTOR

Prima etapa este la locul accidentului:

=>Calmarea durerii

=> Degajarea corecta a bolnavului cu evitarea unor miscari care pot produce complicatii (exemplu:
evitarea flexiei in . . traumatismele coloanei vertebrale)

=>Refacerea aproximativa a anatomiei regiunii prin tractiunea in ax;

=>Imobilizarea provizorie, care in aceasta etapa este de cele mai multe ori improvizata: se utilizeaza
mijloace avute la . indemana (bete, scanduri, cartoane, usa)

A doua etapa a primului ajutor este acordata de persoane specializate

=>Administrarea unui calmant , eventual pansament (fractura deschisa)

=>Reducerea aproximativa prin tractiune in ax

=>Imobilizare provizorie corecta a fracturii

=>Eventuala seroprofilaxie antitetanica (fractura deschisa)

=>Garou in cazul leziunilor vasculare (ora aplicarii garoului va fi mentionata pe biletul de trimitere)

TRATAMENTUL CONSERVATOR : Metoda ortopedica pura ; Metoda extensiei continue ; Metoda

functionala

1)METODA ORTOPEDICA PURA intrebuintata in cazul fracturilor stabile sau fara deplasare

= Se face in trei timpi: reducerea, imobilizarea si reeducarea functionala.

Timpul I: **Reducerea fracturii deplasate ; **Anestezie adecvata care inlatura durerea si spasmul ;**
Reducere . prin extensie, **Contraextensie si manipulare in focar ;**Reducerea instrumentala

Timpul II: Contentia (imobilizarea) fracturii se face cu ajutorul aparatului gipsat

Aparatul gipsat va respecta urmatoarele reguli: sa fie necaptusit, bine mulat ;sa cuprinda o articulatie
deasupra si alta sub focarul de fractura; sa fie aplicat in pozitie functionala ; sa lase extremitatile libere

Timpul III: reeducarea functionala

2)METODA EXTENSIEI CONTINUE indicata in fracturile instabile (oblice lungi, spiroide sau cominutive)

=reducerea se obtine in timp ,

=se face printr-un sistem compus din brosa si potcoava, cablu, scripeti, greutati

=contraextensia se face prin inclinarea patului bolnavului

= pot fi necesare manipulari in focar cu benzi circulare sau saculeti cu nisip

• combinarea extensiei continue cu aparatul gipsat: dupa reducerea fracturii prin extensie continua in
primele 14-21 zile, . imobilizarea se va continua cu aparatul gipsat

3)METODA TRATAMENTULUI FUNCTIONAL propusa de Lucas-Championniere

=se bazeaza pe principiul abandonarii fracturii in scopul salvarii vietii

= permite mobilizarea bolnavului in absenta tratamentului fracturii

TRATAMENTUL CHIRURGICAL
=Metoda de tratament care vizeaza restabilirea continuitatii osului fracturat (sectionat sau rezecat) cu
ajutorul unor materiale biologice sau metalice poarta numele de osteosinteza

Osteosinteza ridica trei probleme: indicatia metodei, alegerea materialului de fixare si tehnica de
introducere

Indicatiile tratamentului chirurgical:

Indicatii absolute: =Fracturile ireductibile

=Fracturile intraarticulare deplasate la adult

=Fracturile asociate cu leziuni vasculare

Indicatii relative:= Deplasarile secundare

=Fracturile osului bolnav

=Fracturile cunoscute ca imposibil de tratat cu metode inchise (antebrat,Monteggia, Galeazzi,col

femural)

=Diverse asocieri fracturare (fracturi etajate, polifracturi)