Facultatea de Educatie Fizica si Sport

PROFILAXIA SI
RECUPERAREA
TRAUMATISMELOR
GENUNCHIULUI LA
SPORTIVI

Eva Aurelia Veronica

Master KTS

Varietatea si multitudinea ramurilor sportive, numarul

mereu in crestere al sportivilor de performanta, solicitarile
deosebite impuse acestora determina o gama variata si extinsa
de afectiuni al caror tratament trebuie sa fie astfel orientat,
pentru a obtine refacerea integrala si rapida a capacitatii
functionale a segmentului lezat. Obiectivul principal al
traumatologiei sportive este astfel nu atat tratarea unor afectiuni
traumatice in stadiul reversibil ci mai ales prevenirea producerii
lor prin diagnosticarea si aplicarea tratamentului in stadiul
preclinic. Aceste principii se aplica si in cazul leziunilor de
menisc care, daca sunt repede si corect tratate, fac ca reinsertia
sportivului in activitatea competitionala sa se faca cat mai
repede.
Cunoasterea cauzelor care pot duce la aparitia unor
traumatisme in practicarea unor sporturi are o deosebita
importanta nu numai pentru precizarea corecta a diagnosticului,
ci mai ales pentru gasirea unor masuri care sa previna
posibilitatea producerii lor.
Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind
generat de cauze cunoscute, intre care metodica gresita a
pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea,
fiind cele mai frecvente. Depistarea si tratarea formelor
preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt
numai cateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de
solutii viabile pentru imbunatatirea performantei.
Profilaxia traumatismelor se poate face prin determinarea
si tratarea factorilor favorizanti (concentratie redusa a Ca +, Mg
, circulatie redusa, viroze, echipament sportiv necorespunzator,

baza materaiala necorespunzatoare, greseli in procesul de

antrenament), prin programe de exercitii specifice introduse in
programul de antrenament in scopul cresterii elasticitatii
structurilor articulare si periarticulare (profilaxie primara),
precum si prin tratarea si recuperarea corecta a traumatismelor
(profilaxia secundara). Antrenamentul sportiv trebuie astfel
reconsiderat in termeni de profilaxie a traumatismelor. Teoretic
toate traumatismele musculo-scheletale pot fi prevenite printr-un
antrenament corect initiat si condus, printr-o pregatre fizica
adecvata.
Pentru prevenirea acestor traumatisme prin introducerea
in procesul de antrenament a unor exercitii specifice adresate
zonelor cu risc major si avand ca scop cresterea flexibilitatii,
mobilitatii si ranforsarea articulatiilor este absolut obligatorie
cunoasterea mecanismelor si a factorilor etiologici ce conduc la
aparitia traumatismelor.
Programele de antrenament trebuie adaptate perioadelor
de pregatire respective. Astfel in timpul perioadei pregatitoare
antrenamentele trebuie desfasurate zilnic, cu o durata de 1
ore, cu o ponderea a pregatirii fizice generale de 50-60% din
timpul alocat antrenamentului, restul antrenamentului constand
din pregatire specifica tehnica sI tactica. Un antrenament pe
saptamana poate avea specific de forta iar la sfarsitul ciclului
saptamanal se va realiza un antrenament de refacere cu
includerea intr-o inlantuire logica toate mijloacele de refacere
cunoscute.

In timpul perioadei pre-competitionale ponderea pregatirii

fizice generale este de 20% ; antrenamentele de forta se
desfasoara o data pe saptamana sau la 2 saptamani.
Programul profilactic trebuie sa se adreseaza in egala
masura intaririi tendoanelor sI ligamentelor, cresterii elesticitatii
dar sI fortei musculare in scopul fortifierii articulatiilor pe care
le traverseaza, pentru a permite atat cresterea stabilitatii cat sI a
gradului de mobilitate la acest nivel.
Este important de urmarit de asemenea diagnosticul
gradului de antrenament si al echilibrului biologic de moment al
sportivului respectiv, posibil de realizat pe baza concluziilor
desprinse in urma efectuarii unor probe cardiovasculare cu efort
standard (Martinet si Ruffier) si pe baza aprecierii valorilor unor
elemente biochimice sanguine. S-a incercat astfel punctarea
practica a cat mai multor notiuni prezentate in partea teoretica,
ceea ce speram sa ofere o imagine reala si relativ complexa a
diversilor factori implicati in traumatologia sportiva si a unor
metode de prevenire a accidentelor.
Prin realizarea acestor deziderate incidenta traumatismelor
sportive poate fi mult redusa cu o certa imbunatatire a
randamentului echipei. Lucrarea se vrea deci si o pledoarie
pentru o buna analiza medicala in perioada pregatitoare cu
aducerea la normal a tuturor constantelor biochimice implicate
in efort si in egala masura pentru un antrenament stiintific
riguros condus, cu utiliyarea unui program profilactic care sa
cuprinda exercitii nespecifice si specifice pentru asigurarea si
mentinerea unei conditii fizice optime, fost selectate pentru a
asigura incalzirea tuturor grupelor musculare.

Cercetarile epidemiologice au demonstrat ca sportivii ce

participa la diferite ramuri sportive sunt expusi diverselor tipuri
de traumatisme bazate pe factori unici pentru fiecare sport si
sportiv implicat. Abilitatea de a preveni aceste leziuni depinde
de capacitatea de intelegere a patternurilor traumatice si de
factorii de risc intrinseci si extrinseci ce stau la baza producerii
acestora, precum si de posibilitatea realizarii analizei complexe
a tehnicii de executie caracteristica fiecarei ramuri sportive.
Cheia minimizarii incidentei traumatismelor in randul sportivilor
de performanta si nu numai, consta in reducerea riscului
traumatic, prin elaborarea unor strategii de prevenire corecte si
eficiente si a unor programe de recuperare optime.
Cu toate ca problemele legate de patologia musculoscheletala sunt de interes major, atat din punctul de vedere al
incidentei crescute cat si al aspectelor de impact asupra starii de
sanatate a sportivilor, si costurilor aferente (aspecte economice
si sociale), realitate oglindita prin articolele din literatura de
specialitate, aceste studii ating laturi singulare ale fatetei
complexe ale problematicii[1] (Avramescu, T., Ilinca, I.).
Marea majoritate a cercetarilor sunt axate pe studiul
clinic si paraclinic al diversilor parametri, oferind o analiza
retrospectiva intr-un stadiu al patologiei destul de avansat.
Aceste studii nu prezinta un sistem fiabil si neinvaziv care sa
poata cuantifica si analiza datele initiale (in put) in scopul
compararii cu datele obtinute dupa aplicarea tratamentelor
corespunzatoare (out put), permitand astfel si adaptarea
permanenta a terapiei de prevenire/recuperare si optimizarea
acesteia.

In acest context apare ca fundamentala activitatea

preventiva, de depistare a cauzelor si mecanismelor accidentelor
(Avramescu, T., Ilinca, I. ).
In ultimii ani a fost dezvoltata o conceptie preventiva a
recuperarii care mai nou s-a extins prin aplicarea de programe de
exercitii utilizate pentru prevenirea de leziuni sau a deficitelor
functionale determinate de tulburari anterioare biomecanice sau
ale lantului kinetic ce contribuie la instalarea unor leziuni
musculo-scheletice denumite si programe profilactice (Dragan,
I.). Totusi, pe plan national exista putine studii si articole de
specialitate bazate pe interventia programelor de exercitii
profilactice, specifice traumatismelor, in cadrul antrenamentului
sportiv.
In acest sens demersul operational al cercetarii isi
propune sa stabileasca relatiile existente intre factorii potential
limitativi ai performantei sportive, cu accent pe cel traumatic,
precum si impactul lor asupra performantei sportive.
Tratamentul in traumatologia sportiva se adreseaza
urmatoarelor obiective:
1.

Combaterea durerii, imediat si intensiv.

2.

Relaxarea musculara medicamentoasa.

3. Combaterea tulburarilor circulatorii sanguino-limfatice si a

permeabilitatii vasculare (oprirea producerii edemului tisular sau
a hidartrozei articulare).
4. Imobilizarea segmentului lezat,folosind modalitati de
imobilizare functionala care sa permita lucrul cu celelalte
segmente.
5.

Terapie medicamentoasa si cu agenti fizici

6.

Psihoterapia

7. Ulterior se va folosi cultura fizica medicala pentru

refacerea totala, functionala a
a segmentului lezat si redobandirea potentialului biologic.
In cadrul producerii traumatismului exista un circuit
vicios fiziopatologic si anume traumatismul provoaca durere,
edem, contractura antialgica. Durerea mareste edemul si
contractura iar acestea vor intensifica durerea. Cea mai veche
modalitate de reducere a durerii si inflamatiei o reprezinta
crioterapia, initial prin folosirea ghetii. Actual se utilizeaza
pachete speciale (Cold Pack) masajul cu gheata, spray
refrigerant, pansamente refrigerante, etc.
Primul raspuns al organismului , imediat dupa
aplicare,consta in vasoconstrictia locala a vaselor sanguine
subcutanate cu scaderea fluxului sanguin si reducerea
inflamatiei, extravagarii sanguine si a eliberarii de histamina.

Crioterapia utilizata in primele 24 - 72 de ore dupa

traumatism reduce metabolismul celular si consumul de oxigen
la nivelul tesutului afectat permitand astfel viabilitatea celulelor
lezate si reducaand procentul de reparatie celulara ulterioara. De
asemeni aplicarile reci pot reduce si spasmul muscular ca si
descarcarea de impulsuri nervoase responsabile de senzatia de
durere ( motoneuronii gama si neuronii senzitivi din ganglionul
spinal).
Combaterea durerii imediat si intensiv se realizeaza prin
administrarea de medicamente antialgice. Se prefera
administrarea preparatelor cu dublu efect: antialgic si
antiinflamator pentru intreruperea cercului vicios fiziopatologic.
In cazul unui traumatism procesele inflamatorii acute predomina
in primele 48 de ore dupa accidentare. Initial inflamatia este
mediata de amine vasoactive de tipul histaminei si serotoninei
care determina cresterea fluxului sanguin si a permeabilitatii
vasculare (primele 60 de minute). In mentinerea raspunsului
inflamator intensiv apoi o serie de mediatori, fie produsi ai
metabolismului acidului arahidonic (via prostaglandine sau
leukotriene) fie ai sistemului complementului, bradikinina si
fibrionopeptidele.
Dupa primele 48 de ore rolul principal este preluat de
raspunsul celulelor cu fagocitarea si digestia produsilor
inflamatiei. Celulele implicate in aceste procese sunt neutrofilele
si macrofagele tisulare care in anumite conditii pot implica in
procesul de distrugere si tesuturile vecine neafectate.

In tratamentul inflamatiei se disting doua mari clase de

produse farmacologice: antiinflamatoare nesteroidiene si
corticosteroizii.
Ca indicatii generale se admite ca pentru vindecarea
totala a procesului inflamator sunt necesare 2 - 3 saptamani de
administrare a dozei adecvate. Nu se recomanda utilizarea
concomitenta a mai multor produse cu exceptia asociatiei
Aminofenazona si alt inflamator nesteroidian. Corticosteroizii
sunt in general interzisi in practica sportiva (doping) cu exceptia
administrarilor locale (unguent, infiltratii) cu obligativitatea
notificarii in scris. Mecanismul de actiune consta in inhibarea
eliberarii de acid arahidonic, scaderea migrarii leucocitelor si
stabilizarea lizozomilor. In cazul inflamatiilor cronice scad
proliferarea fibroblastilor si sinteza fibrelor de colagen.
Este indicata combinarea unui preparat de scurta cu unul
de lunga durata ca si administrarea unui anestezic pentru
reducerea rapida a durerii. Efectele adverse sistemice sunt rar
intalnite, dar cele locale pot fi importante (degenerarea
cartilajului articular dupa infiltratii repetate, atrofii subcutanate,
afectari de tendoane).
Relaxarea musculara medicamentoasa se obtine cu
ajutorul miorelaxantelor. Lipsa unei contracturi algice impiedica
producerea la nivelul articulatiilor a hidartrozei, favorizaand in
acelasi timp circulatia sanguina si limfatica care previne
producerea edemului la nivelul tesuturilor. Se utilizeaza
frecvent: cloraxazon (Paraflex) caate 1 - 2 comprimate de 3 - 4
ori/zi (asociat cu Paracetamol sau Aspirina); Mydocalm 1
drajeu de 3 ori pe zi (se incepe cu doza mica).

Psihoterapia este importanta in mentinerea tonusului

cortical. Ea se refera la informarea exacta a sportivului asupra
evolutiei traumatismului facaandu-l sa participe activ la
procesul de vindecare.
Imobilizarea segmentului lezat devine necesara caand
continuitatea formatiei anatomice lezate nu mai exista atat la
nivelul unor formatii elastice sau semielastice (rupturi de
muschi, capsule sau ligamente) cat si la unele segmente osoase
(fracturi, fisuri).
Este de preferat ca imobilizarea sa se faca la inceput
numai prin atela gipsata, pentru primele 2 - 3 zile. Aceasta
deoarece aplicarea unui aparat ghipsat circular inca de la inceput
are neajunsul ca dupa cateva zile el devine larg atat datorita
retragerii edemului initial posttraumatic, cat mai ales hipotrofiei
musculare functionale, imobilizarea producand o scadere
spectaculoasa a maselor musculare.
Modalitatile particulare ale imobilizarilor gipsate la
sportivi se refera in special la aparatele gipsate gambiero plantare (de altfel acestea sunt si cele mai frecvente), care in
aceste cazuri constau in obtinerea imobilizarii functionale. Prin
aceasta intelegem realizarea unui astfel de aparat gipsat care,
imobilizand segmentul lezat, sa permita mobilizarea membrului
in intregime. Aceasta modalitate se refera bineinteles la
traumatismele sportive curente (entorse, luxatii, rupturi de
ligamente, fisuri), nefiind valabila si in cazul fracturilor care
urmeaza metodologia clasica a traumatologiei generale.

Durata imobilizarii in traumatismele sportive curente

trebuie sa fie optima, insufucienta sau excesul aducand
importante prejudicii recuperarii.
Principalele elemente care determina aprecierea duratei
necesare imobilizarii sunt: gravitatea leziunilor, natura
histologica a tesuturilor afectate si varsta subiectului. Gravitatea
leziunilor se refera in primul rand la marimea rupturilor
anatomice ale tesutului interesat. In cazurile de rupturi totale (de
muschi sau tendoane), din cauza retractiei capetelor,
imobilizarea este contraindicata, recomandandu-se sutura
chirurgicala de urgenta. Al doilea element care determina durata
imobilizarii este natura tesuturilor anatomice lezate, stiut fiind
ca tesuturile au potentiale de regenerare biologica de
vascularizatie (deci de troficitate) diferite pe regiuni. In aceasta
idee rupturile musculare fibrilare sau vasculare vor fi
imobilizate 10 zile, entorsele fara ruperea ligamentelor si
capsulei 14 zile, iar cele cu ruperea acestor formatiuni 21 de
zile, smulgerile osoase si fisurile minimum 30 de zile. Fracturile
intra in competenta osoasa a ortopedului avand alte principii. Al
treilea element, varsta, reduce sau prelungeste imobilizarea in
general cu 25 - 30% din durata obisnuita daca subiectul are pana
la 20 de ani sau respectiv peste 30 de ani.
Terapia cu agenti fizici utilizeaza curentul electric,
energia calorica (termoterapia), terapia cu ultrasunete,
fototerapia, terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa.
In ultimul timp in acordarea primului ajutor si al
tratamentului diverselor afectiuni s-au impus si metode
traditionale ce include presopunctura si acupunctura. Conceptia

acestor metode consta in aplicarea intepaturilor (presiunilor

asupra unor puncte precis determinate ale suprafetelor cutanate
considerate drept locuri de condensare a unei energii pe care
omul integrat in natura si asemanat unei plante o primeste din
aer si din pamant. Aceasta energie alimenteaza neintrerupt si
succesiv organele corpului omenesc, circuland pe cai
corespunzatoare fiecarui organ, numite meridiane si definite prin
denumirea organului pe care fiecare meridian il reprezinta
energetic (12 meridiane). Desi cei care practica presopunctura
trebuie sa cunoasca localizarea pe corp a sute de puncte
energetice, pentru primul ajutor este nevoie sa se cunoasca
localizarea a numai aproximativ a 24 dintre cele mai cunoscute.
Ele pot fi folositoare dupa un traumatism prin influentarea
durerii dar si sistemelor organice care controleaza functii vitale
ca respiratia, circulatia, starea de constienta.
Formele de
presopunctura difera in functie de forta, durata si locul in care se
exercita presiunea. Folosirea kinetoterapiei urmareste
refacerea anatomica si recuperarea functionala a segmentului
traumatizat. Spre deosebire de conceptiile mai vechi nu se aplica
inca din primele zile sub forma mobilizarii precoce a
segmentului respectiv. Formele si mijloacele kinetoterapiei
trebuie sa fie in concordanta cu caracteristicile biologice ale
fazelor evolutiei clinice expuse mai sus (tabel 1).