Educaţia incluzivă reprezintă o abordare care presupune că toţi copiii trebuie să aibă şanse

egale de a frecventa aceeaşi şcoală şi a învăţa împreună cu semenii lor indiferent de

capacităţile lor intelectuale sau fizice, de apartenenţa lor culturală, socială, etnică, rasială,
religioasă.
Programul de dezvoltare a educației incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011- 2020, -
EI este o abordare şi un proces continuu de dezvoltare a politicilor şi practicilor
educaţionale, orientate spre asigurarea oportunităţilor şi şanselor egale pentru
persoanele excluse/marginalizate de a beneficia de drepturile fundamentale ale omului
la dezvoltare şi educaţie, în condiţiile diversităţii umane . Potrivit Programului, educaţia
incluzivă prevede schimbarea şi adaptarea continuă a sistemului educaţional pentru a
răspunde diversităţii copiilor şi nevoilor ce decurg din aceasta, pentru a oferi educaţie de
calitate tuturor în contexte integrate şi medii de învăţare comună.
Codul Educației - EI este definită drept proces educațional care răspunde diversității
copiilor și cerințelor individuale de dezvoltare și oferă oportunități şi şanse egale de a
beneficia de drepturile fundamentale ale omului la dezvoltare şi educaţie de calitate în
medii comune de învăţare.
Principiile de bază ale educației incluzive :
 Acestea vizează egalitatea și egalizarea șanselor;
 respectarea interesului superior al copilului;
 nondiscriminarea, toleranţa şi valorificarea diferenţelor;
 individualizarea procesului de educaţie şi dezvoltarea la maximum a potenţialului
fiecărui copil;
 designul universal, managementul participativ, cooperarea și parteneriatul social;
 Educația este universală. Toți copiii învață într-un mediu comun, incluziv, alături de
semenii lor.
 Educația este individualizată. Performanța fiecărui copil depinde de gradul în care
procesul de predare și învățare se bazează pe potențialul și interesele lui, valorifică
forțele copilului și răspunde necesităților lui.
 Educația este flexibilă. Procesul de predare și învățare este organizat și furnizat în așa
fel încât este receptiv la schimbare și se adaptează continuu necesităților celor ce
învață.
Educația incluzivă de calitate presupune relevanță, eficiență, eficacitate și adecvare la
nevoile și așteptările beneficiarilor:
 Toate acțiunile desfășurate în mediul educațional sunt ghidate de interesul superior al
copilului;
 Toți copiii sunt respectați ca indivizi;
 Toți copiii au dreptul să învețe într-un mediu pozitiv, prietenos;
 Mediul comun de învățare, inclusiv curriculumul și instruirea, este structurat și adaptat
astfel încât toți copiii să își valorifice întregul potențial;
 Evaluarea învățării copiilor se realizează prin diverse modalități, este autentică,
adecvată, relevantă și suficient de frecventă pentru a furniza informații privind
evoluția copiilor.
  Personalul care lucrează cu copiii deține abilitățile, atitudinile și cunoștințele necesare
pentru a asigura performanțe în învățarea copiilor, se dezvoltă profesional și respectă
standardele profesionale stabilite;
 Toți copiii beneficiază de un spectru larg de programe, servicii, resurse, care respectă
obiectivele individuale și cerințele lor educaționale, contribuie la dezvoltarea
cognitivă, socială, psihologică, culturală;
 Sunt construite parteneriate cu părinții și grupurile comunitare; expertiza acestor
grupuri este valorificată.
 Sunt puse în aplicare măsuri sistematice ce au ca scop prevenirea, evaluarea și
identificarea timpurie a cerințelor speciale, precum și intervenția bazată pe dovezi;
 Agențiile de stat colaborează pentru a oferi servicii responsive, integrate la toate
nivelurile de educație.
Educaţia incluzivă realizează mai multe funcţii, în special: • satisfacerea necesităţilor
educaţionale ale tuturor membrilor comunităţii; • adaptarea personalităţii la condiţiile vieţii
cotidiene şi integrarea acesteia în societate; • schimbarea de atitudini, comportamente,
conţinuturi educaţionale acceptînd diversitatea copiilor, tinerilor, adulţilor; • aplicarea
practicilor nondiscriminatorii în procesul de educaţie; • prevenirea şi combaterea excluderii
şi/sau marginalizării în educaţie; • reformarea şcolii şi a societăţii, în ansamblu, întru
satisfacerea necesităţilor educaţionale ale tuturor copiilor, tinerilor şi ale adulţilor; • centrarea
procesului educaţional pe copil, abordarea fundamentată a intereselor copilului, dezvoltarea
respectului de sine, spiritului de toleranţă şi acceptarea diferenţelor; • orientarea strategică
spre trecerea de la adaptarea elevului la diferenţele dintre şcoli la adaptarea învăţămîntului la
diferenţele dintre elevi; • ameliorarea continuă a calităţii educaţiei (Ibidem).
Dimensiuni și indicatori ai incluziunii:
 Culturi: concepții, atitudini, tradiții, obiceiuri;
 Politici: strategii și planuri de dezvoltare instituțională, cu ieșire spre comunitate;
 Practici: transferul operațional al politicilor.
Etapele procesului de aplicare a Indexului incluziunii - Demararea evaluării în baza
Indexului - Colectarea informațiilor - Elaborarea unui Plan de dezvoltare a incluziunii -
Identificarea și implementarea priorităților - Evaluarea rezultatelor înregistrate.
Funcții ale EI se referă la:
 satisfacerea necesităţilor educaţionale ale tuturor membrilor comunităţii;
 schimbarea de atitudini, comportamente, conţinuturi educaţionale pentru a răspunde
diversităţii copiilor;
 reformarea şcolii şi societăţii în ansamblu, astfel încât acestea să răspundă
necesităţilor de educaţie ale tuturor copiilor;
 centrarea procesului de educaţie pe copil/elev, abordarea fundamentată pe interesele
copilului, dezvoltarea respectului de sine, toleranţă şi acceptare;
 orientarea strategică spre trecerea de la adaptarea elevului la diferite şcoli la adaptarea
învățământului la diferenţele dintre elevi;
 ameliorarea continuă a calităţii educaţiei.
Managementul presupune organizarea și mobilizarea tuturor resurselor într-un sistem care să
asigure realizarea obiectivelor domeniului și calitatea proceselor.
Managementul:
 se desfășoară într-un cadru organizațional structurat și cu roluri precise;
 este axat pe atingerea scopurilor și obiectivelor;
 se realizează prin efortul resurselor umane;
 utilizează/valorifică sisteme și proceduri pre-stabilite.
Managementul educațional se bazează pe trei caracteristici:
 abordarea globală a tuturor elementelor educaţiei şi a aplicaţiilor specifice funcţiei
conducerii, la diverse niveluri;
 valorificarea optimă a resurselor pedagogice ale sistemului educaţiei, prin funcţiile
manageriale: planificare – organizare, orientare metodologică, reglare – autoreglare;
 asigurarea evoluţiei inovatoare de perspectivă a sistemului la diferite niveluri de
organizare.
Importanța Managementului ed.:
 asigură funcționarea efectivă și eficientă a domeniului;
 imprimă calitate proceselor din sector;
 contribuie la realizarea obiectivelor și atingerea finalităților educației;
 optimizează utilizarea resurselor;
 contribuie la instaurarea unor relații interpersonale pozitive și la motivarea
personalului etc.
Principiile EI, deduse din politicile naționale și internaționale în domeniu:
 principiul drepturilor egale în domeniul educaţiei;
 principiul egalizării şanselor;
 principiul interesului superior al copilului;
 principiul nondiscriminării, toleranţei şi valorificării tuturor diferenţelor;
 principiul intervenţiei timpurii;
 principiul individualizării procesului de educaţie şi dezvoltării la maximum a
potenţialului fiecărui copil;
 principiul asigurării serviciilor de sprijin;
 principiul flexibilităţii în activitatea didactică;
 principiul designului universal care permite crearea unui mediu accesibil tuturor;
 principiul managementului educaţional participativ;
 principiul cooperării şi parteneriatului social.
10 norme culturale în management:
 VIZIUNE: știm unde să mergem (scop determinat)
 RESPONSABILITATE: decizii, acțiuni, consecințe asumate
 COLEGIALITATE: lucrăm împreună
 ÎNVĂȚARE permanentă: ne creștem competența
 PERFECȚIONARE continuă: suntem conștienți că putem mai bine
 ASUMARE DE riscuri: învățăm prin încercare/asumare
 SUPORT: ne ajutăm reciproc, îi sprijinim pe alții
 RESPECT: apreciem și recunoaștem valoarea fiecăruia
 DESCHIDERE: acceptăm noul, schimbarea, opinii...
  SATISFACȚIE: apreciem succesele, le împărtășim
Beneficiarii direcți ai educației inclusive (toți copiii, tinerii, adulții):
 copiii orfani, abandonaţi, lipsiţi de îngrijire părintească;
 copiii din familiile defavorizate;
 copiii instituţionalizaţi;
 copiii cu dizabilităţi;cu dificultăţi de învăţare şi comunicare;
 copiii cu tulburări psihice, devieri de comportament sau emoţionale, alte stări
patologice;
 copiii minorităţilor naţionale, grupurilor religioase sau lingvistice;
 copiii refugiaţilor sau copiii persoanelor intern deplasate;
 alte categorii de copii, tineri şi adulţi care, din diferite motive, sunt marginalizaţi sau
excluşi.
Beneficiari indirecți:
 familiile/părinții copiilor, dar și cadrele didactice, specialiștii din domeniile conexe,
autoritățile de toate nivelurile, comunitățile și societatea ca întreg.
Managementul EI se structurează pe trei niveluri :
 Nivelul central – Guvernul, Ministerul Educației (ME), Alte ministere, Instituții
publice (CFAP, IȘE), ONG-uri Institutul de Științe ale Educației; Centrul Republican
de Asistență Psihopedagogică (CRAP);
 Nivelul local II – OLSDÎ, Serrviciu de asistență psihologică (SAP), Alte structuri
specializate ale CR, Servicii de subordonare raională, ONG-uri;
 Nivelul local I - Instituțile de învățămînt, APL, Alte instituții specializate, Servicii
comunitare, ONG-uri;
 Nivel instituțional - Administrația/Consi liul de administrație, Consiliul profesoral,
Servicii instituționale de suport: CMI, cadre didactice/Echipa PEI, CREI., CDS, ONG-
uri.
Atribuții și responsabilități generale pe niveluri de management EI :
 Central - Elaborare și promovare a politicilor; Dezvoltare a cadrului legislativ și
metodologic; Diseminare, mediatizare, sensibilizare; Monitorizare.
 Local II - Implementare politici; Creare structuri/ funcții EI; Dezvoltare profesională;
Asistență metodologică; Diseminare, mediatizare, sensibilizare; Monitorizare.
 Local I - Școlarizare copii; Creare servicii comunitare; Protecție socială; Coordonare
intersectorială; Responsabilizare părinți; Sensibilizare, mediatizare.
 Instituțional - Dezvoltare instituțională; Creare structuri de suport; Organizare proces
educațional individualizat; Creare a mediului incluziv; Diseminare practici.
CRAP - Elaborare metodologii, instrumente de evaluare a dezvoltării copiilor • Elaborare
recomandări, ghiduri privind asistența copiilor • Formare • Coordonare, monitorizare SAP.
SAP - Evaluarea complexă a dezvoltării copiilor • Atribuire CES • Asistența psihopedagogică
directă copiilor • Asistența metodologică instituțiilor, specialiștilor.
CMI - Structură instituțională, sub președinția directorului adjunct ▪ Coordonează toate
procesele în contextul dezvoltării EI.
CREI - Serviciu dotat, în care se concentrează toate resursele instituționale pentru EI ▪
Activitate planificată și coordonată între specialiști.
Echipele PEI - Create pentru elaborarea PEI al fiecărui copil ▪ Lucrează coordonat,
monitorizate de CMI.
CDS - Suport direct copilului ▪ Este dovedită necesitatea și eficiența.
Responsabilități generale ale cadrelor didactice:
 Identificarea, evaluarea și asistența copiilor cu CES;
 Acordarea suportului educațional conform necesităților identificate;
 Dezvoltarea parteneriatelor cu diferiți profesioniști care asistă copiii cu CES;
 Colaborarea eficientă cu părinții;
 Promovarea în rândul elevilor, cadrelor didactice și părinților a ideii acceptării și
sprijinirii elevilor cu CES;
 Implicarea comunității pentru asigurarea șanselor egale la educație tuturor copiilor.
Cadrul didactic de sprijin - serviciu de sprijin, parte a pachetului minim de servicii de
educație incluzivă6; funcție didactică, specialist calificat în domeniul pedagogiei,
psihopedagogiei şi psihopedagogiei speciale, care acordă asistenţă psihopedagogică copiilor
cu CES. Sarcina de bază a CDS este asigurarea asistenței psihopedagogice copiilor cu CES,
în vederea valorificării potențialului, asigurării dezvoltării psihofizice, integrale şi armonioase
a personalităţii acestora, conform particularităţilor individuale.
Atribuțiile CDS :
 facilitează și susține incluziunea școlară a copilului cu CES;
 participă, în comun cu învățătorii/cadrele didactice pe discipline școlare, alți
specialiști, la elaborarea PEI;
 colaborează cu învățătorii/cadrele didactice pe discipline școlare, alți specialiști pentru
realizarea obiectivelor PEI și stabilirea modalităților concrete de lucru cu copiii cu
CES;
 elaborează și implementează strategii de sprijin în toate ariile curriculare, precum și
identifică resursele necesare și adecvate realizării acestora;
 realizează activități de recuperare educațională, individuale sau în grup, asistă copiii
cu CES în pregătirea temelor pentru acasă;
 propune și realizează materiale didactice individualizate în funcţie de dificultăţile de
învăţare ale elevilor;
 coordonează activitatea CREI din instituție;
 acordă consultanță și colaborează cu familiile copiilor care beneficiază de serviciile
CDS;
 participă, ca formator, în cadrul programelor de informare/formare a cadrelor didactice
în probleme ce țin de EI, de diseminare a cunoștințelor și experiențelor cu privire la
asistența copiilor cu CES.
Managementul conținuturilor:
 alegerea și coordonarea materialelor de predare-învățare (manuale, materiale
demonstrative, distributive);
 identificarea strategiilor de predare, adecvate potențialului de învățare al copiilor;
 coordonarea colectivului de elevi (antrenarea în activități prealabile sau succesoare
desfășurării lecției (de exemplu, căutarea informațiilor suplimentare la o temă
 anumită, elaborarea proiectelor, eseurilor, referatelor la temă etc.), așezarea în bănci,
crearea grupurilor etc.);
 coordonarea lucrului individual;
 evaluarea și aprecierea continuă a eforturilor copiilor;
 gestionarea timpului și altor resurse;
 ordonarea mediului (așezarea mobilierului, echipamentelor) etc.
CES sunt definite drept necesităţi educaţionale ale copilului/elevului/studentului, care implică
o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale sau caracteristice unei dizabilităţi ori
tulburări de învăţare, precum şi o intervenţie specifică prin acţiuni de reabilitare sau
recuperare corespunzătoare.
Clasificarea CES:
 Cerințe educaționale speciale, condiționate de o dizabilitate: •
Dificultăți/dizabilități de învățare; • Dificultăți/dizabilități intelectuale/dizabilități
severe de învățare; • Tulburări (dezordini) de limbaj; • Deficiențe fizice/neuromotorii;
• Deficiențe de văz; • Deficiențe de auz; • Tulburări emoționale (afective) și de
comportament.
 Cerințe educaționale speciale, care nu sunt condiționate de o dizabilitate: se referă
problemele de învățare survenite din anumite situații de risc în care pot nimeri copiii
(din medii defavorizate socio-economic, aparţinând unor grupări etnice minoritare,
copiii străzii, care au boli cronice și incurabile, exploataţi, maltrataţi sau abuzaţi etc.),
situații care afectează capacitatea de învățare a copiilor.
Dificultățile de învățare sunt definite drept dificultăți întâmpinate de către un elev în timpul
carierei sale școlare. Dificultățile de învățare sunt de tipuri diferite și, de multe ori, ele nu sunt
consecința unei cauze specifice concrete, ci se datorează variatelor combinații de mai mulți
factori care se referă atât la elev, cât și la contextul în care acesta învață.
Dezvoltarea copilului:
 este un proces continuu de schimbări, transformări reversibile şi ireversibile, proces de
integrare a structurilor şi funcţiilor fizice și psihice care asigură ameliorarea conduitei
generale şi situaţionale a copilului.
 Proces de schimbare în care copilul ajunge să stăpânească simţirea, mişcarea,
gândirea, limbajul şi interacţiunea cu semenii şi cu obiectele din mediu de viață, să
achiziționeze cunoștințe, deprinderi și comportamente noi de adaptare și cunoaștere.
Dezvoltarea fizică este domeniul vizibil care preocupă specialiștii și părinții din primele clipe
de viață ale copilului. Dezvoltarea și maturizarea fizică asigură miracolul dezvoltării psihice,
sociale și a personalității copiluluiDezvoltarea psihică reprezintă formarea sistemelor
funcționale și schimbarea/ transformarea calitativă a funcțiilor, proceselor, însușirilor și
stărilor psihice.
Dezvoltarea psihică este caracteristica dinamică a proceselor psihice ale vieții în cadrul
aceluiași segment de vârstă, condiții de dezvoltare (istorice, ontogenetice, sociale etc.).
Factorii fundamentali sunt: ereditatea, mediul și educaţia. Factorii dezvoltării copilului:
 biologice (factorii genetici și cei care țin de sănătate);
 psihologice (factorii interni: perceptivi, cognitivi, emoționali, de personalitate);
 socioculturale (factorii interpersonali, sociali, culturali, etnici);
  ciclurile vieții (în diferite momente ale vieții, forțele biologice, psihologice și
socioculturale afectează în mod diferit ființa umană).
DOMENII DE DEZVOLTARE:
 Fizic și motor;
 Cognitiv ;
 Comportament adaptativ;
 Limbaj și comunicare;
 Socioemoțional.
Întârzierile în dezvoltarea copilului se manifestă prin particularități specifice:
 stări somatice labile (apatici, plângăreți, bolnăvicioși etc.);
 contact emoțional rigid și instabil;
 probleme de comunicare și limbaj;
 capacitate redusă de orientare în timp și spațiu;
 activitatea de joc/ de învățare neadecvată vârstei etc.
Tulburările de dezvoltare sunt ansamblu de manifestări somatice, neurologice,
neurovegetative, psihologice, dispoziționale, cognitive și comportamentale determinate
organic sau simptomatic (funcțional sau social). Tulburările de dezvoltare au evoluție
continuă, progresivă, deseori, ireversibilă. Copiii cu tulburări de dezvoltare atestă cerințe
educaționale speciale.
Tulburările în dezvoltarea copilului:
 apar la oricare etapă de vârstă (cel mai frecvent la vârstele mici de 0 - 3 ani);
 prezintă manifestări somatice, neurologice, psihologice, sunt progresive;
 determină o dizabilitate mintală/intelectuală, psihomotorie sau senzorială;
 limitează funcționarea adecvată a copilului, în cel puțin, trei din domeniile: mobilitate,
limbaj, comunicare, învățare, autoservire, autonomie și independență personală etc.;
 solicită asistență educațională individualizată;
 reclamă stimulare și sprijin complementar pentru a reuși să se includă în procesele
școlare etc.
Tulburările de dezvoltare sunt definite drept:
 primare;
 secundare;
 terțiare.
Metoda de bază și cea mai frecvent utilizată în procesul identificării CES este
observarea copilului. Ca metodă de evaluare psihopedagogică, observarea (sau observaţia)
constă în urmărirea atentă, intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor
manifestări ale comportamentului individului, în scopul sesizării unor aspecte esenţiale ale
dezvoltării lui. Însuși cuvântul „observare“ semnifică constatarea exactă a unui fenomen, fapt,
cu ajutorul unor mijloace de investigaţie, urmată de studierea aprofundată a constatărilor.
Observatorul este doar un „fotograf “ al faptului, iar observaţia trebuie să redea exact natura
fenomenului observat. În procesul de observare participă toți adulții care au atribuții în
asistența copilului: personalul didactic, părinții, profesioniștii din domeniile non-educaționale.
Bariere în învăţare şi participare :
  Răspîndirea percepţiei privind existența copiilor ”needucogeni”.
 Lipsa modelelor de incluziune efectivă a copiilor cu dizabilități severe în învățămîntul
general.
 Lipsa personalului de suport, special.
 Accesul fizic la edificiile instituțiilor de învățămînt (sau lipsa acestuia) este limitat de
bariere arhitecturale.
 Lipsa transportului specializat.
 Lipsa dispozitivelor, echipamentelor, mijloacelor de comunicare care să faciliteze
incluziunea educațională (tehnică de calcul cu softuri speciale, sisteme Braille,
dispozitive audio, proteze etc.).
 Lipsa asistentului personal.
 Lipsa mecanismelor de responsabilizare a părinţilor.
 Coordonarea, încă insuficientă, a eforturilor specialiştilor din domeniile cele mai
indicate de însoţire a copilului – medical, social, educaţional, APL etc.
 Mijloace financiare insuficiente, necesare pentru instruirea la domiciliu, în special, în
instituţiile de învăţămînt mici, bugetul cărora nu acoperă toate necesităţile instituţiei.
 Lipsa în instituțiile de învățămînt a serviciilor de suport în conformitate cu necesităţile
copiilor.
 Fluctuaţia/plecarea din învățămînt a cadrelor didactice cu experiență, cadrelor
didactice de sprijin etc.
 Remunerarea nesatisfăcătoare a cadrelor didactice.
 Lipsa/insuficiența prevederilor legale, mecanismelor, instrumentelor pentru evaluarea
finală şi certificarea copiilor cu dizabilități severe.
ASISTENȚA COPIILOR CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT:
 Avertizați copilul numai în cazul când vă puteți îndeplini avertizarea şi sunteți pregătit
să o puneți în acţiune.
 Aveți grijă mare la transferarea autorităţii personale altor persoane.
 Discutați cu elevii impactul pe care-l pot avea comportamentele asupra celorlalţi.
 Activităţile dramatice, cu interpretarea diferitelor roluri, îi pot face pe elevi să-şi
trăiască şi să-şi exteriorizeze emoţiile.
 Discutați şi cu cei din familie pentru a înţelege dacă copilul are acelaşi comportament
şi acasă. În caz afirmativ, planificați împreună cu părinţii o abordare comună vis-a-vis
de reacţia la manifestările copilului.
 O metodă eficientă în cazul comportamentului unui elev ar putea să nu fie potrivită în
cazul altui elev.
 Reacţiile planificate şi consecvente reprezintă cheia succesului.
 Utilizarea unui program de predare-învățare structurat.
 Sarcinile de lucru trebuie să fie preponderent individualizate. Combinarea activităţilor
de scriere, rezolvare cu cele fizice.
 Evitarea pedepselor sau criticilor; adoptarea unei atitudini pozitive, de respect în
raport cu copilul.
 Evitarea ”creionului roșu”, a sublinierii rezultatelor incorecte ale copilului.
  Întărirea răspunsurilor corecte.
Asistența copiilor cu tulburări de limbaj :
 Dacă tulburările de limbaj persistă, ele pot influenţa negativ formarea personalității şi
dezvoltarea normală a proceselor psihice.
 Frecvent tulburările de limbaj sunt asociate altor categorii de dizabilităţi.
 Acești copii au dificultăți majore în mai multe domenii ale limbajului oral și/sau scris:
 Procesarea și înțelegerea informației (înțelegerea cuvintelor, sintaxei, a structurii
propoziției, exprimarea clară a ideilor);
 Percepția auditivă și analiza mesajului (despărțirea în silabe, divizareaz sunetelor în
cuvânt);
 Producerea limbajului expresiv (corectitudinea gramaticală, selecția cuvintelor într-un
enunț, claritatea și coerența discursului).
 Corectați repetat și calm greșelile de exprimare sau de gramatică.
 Utilizați combinat suportul verbal și vizual.
 Analizați asocierile de cuvinte, cuvintele noi, diferențele și asemănările dintre cuvinte.
 Faceți accent pe abilitățile de ascultare și sinteză a mesajului în gând.
 Subliniați cuvintele cheie pe o pagină.
 Folosiți un limbaj familial, simplificat.
 Oferiți sarcina pe pași de realizare, în ordinea logică a execuției lor, cât mai clar cu
putință.
 Solicitați copilului să repete sarcina.
Dificultăţi la citit-scris (decodificare și/sau înțelegere) :
 Utilizați texte înregistrate audio.
 Utilizați organizatori grafici, imagini, grafice de înregistrare a performanței.
 Modificaţi mărimea caracterelor, spaţiul dintre rânduri.
 Simplificaţi/reduceţi materialele scrise.
 Recapitulaţi vocabularul şi cuvintele-cheie din textul care urmează să fie citit sau scris.
 Utilizați Tehnica acoperă-copiază-compară.
 Oferiți sarcini de autoverificare (cu verbalizare orală).
 Acordați timp suplimentar.
 Desfășurați activităţi în pereche.
 Realizați adaptări în procesul de evaluare a elevului cu dificultăți la citit.
 Se identifică cuvintele cheie (se colorează sau se subliniază).
 Cadrul didactic citește sarcina sau întrebările.
 Faceți adaptări în procesul de evaluare a elevului cu dificultăți la scris:
 Se oferă răspuns oral.
 Cadrul didactic scrie răspunsul elevului.
 Se poate folosi computerul.
Asistența copiilor cu dificultăți de învățare :
 Folosiți cât mai multe modalități de prezentare a materialelor (orală, la tablă, pe planșe
sau afișe, diagrame, discuții în clasă etc.).
 Explicați sarcina sau informația după ce contactul vizual a fost stabilit.
  Subliniați lucrurile importante, atât pe tablă cât și în caiet.
 Organizaţi învăţarea interactivă care presupune folosirea unor strategii de învăţare
focalizate pe cooperarea, colaborarea şi comunicarea dintre elevi, dintre cadre
didactice şi elevi.
 Verificați temele sau lucrările de control prin încercuirea răspunsurilor corecte mai
degrabă decât greșelile, pentru a stimula copilul.
 Întăriți răspunsurile corecte.
 Divizați informația prezentată în câteva porțiuni scurte, în locul uneea lungi.
 Simplificați limbajul, evitați-l pe cel figurativ.
 Oferiți copilului instabil posibilitatea să se miște prin clasă din când în când, pentru ca
să poată ulterior să se concentreze.
 La realizarea lucrărilor de control oferiți posibilitatea de a oferi mai mult răspunsuri
orale, ulterior ele fiind înregistrate, după necesitate.
 Oferiți timp suficient pentru completarea testului. Asigurați-vă că copilul înțelege
sarcinile propuse.
ELEVII CARE AU DIFICULTĂȚI ÎN SARCINILE DE MEMORARE :
 Simplificaţi vocabularul.
 Daţi sarcini de memorare în funcţie de importanţa acestora pentru experienţa zilnică a
elevului.
 Recapitulaţi periodic şi puneţi în practică conţinuturile învăţate.
 Utilizaţi tehnici de memorare (spre exemplu, evidenţierea cromatică a conceptelor-
cheie).
 Utilizaţi hărţi conceptuale pentru a evidenţia relaţiile dintre conceptele învățate.
DIFICULTĂȚI LA CITIRE:
 Reduceți lungimea textului pe care trebuie să îl citească acest copil.
 Utilizați liste de cuvinte uzuale, vocabularul de sprijin.
 Utilizați imaginile penrtu realizarea corespondenței dintre cuvântul citit și imaginea pe
care o redă, pentru a vă încredința că copilul conștientizează cele citite.
DIFICULTĂȚI LA SCRIS:
 Reduceți sarcinile scrise, astfel încât acest copil să scrie mai puțin și într-un timp mai
îndelungat.
 Încurajați copilul să scrie numai după ce a ascultat cu atenție și a înțeles.
 Folosiți o liniatură mai mare ca de obicei, cu notarea spațiilor de scris.
 Oferiți mai mult timp copierii de pe tablă, se pot folosi și fișe rezumative la subiectul
învățat.
 Obișnuiți copilul să-și autoevalueze lucrarea scrisă, să și-l corecteze singur.
DIFICULTĂȚI MATEMATICE :
 Folosiţi suporturi concrete.
 Exersaţi împreună cu elevul paşii de urmat,
 Utilizaţi număratul folosind elemente din clasă.
 Explicaţi operaţia de adunare, pornind de la imagini sau situaţii reale (spre exemplu,
2+2 lăbuţile câinelui, 5+5 degetele la mâini etc.).
  Bazaţi-vă pe matematica funcţională (cheltuielile zilnice, calendarul etc.).
 Operaţi mai multe adaptări la probele de evaluare:
 Citiţi Dvs. numerele;
 Permiteţi utilizarea calculatorului de birou;
 Împărţiţi sarcina în sarcini mai mici;
 Reduceţi numărul întrebărilor.
Asistența copiilor cu deficit de atenție și hiperactivitatea ADHD:
 Plasaţi elevul într-o zonă liniştită din clasă.
 Permiteţi elevului să intervină în mediul de învăţare atunci când este zgomot.
 Creaţi şi urmaţi rutine zilnice, într-o atmosferă de lucru cât mai calmă şi plăcută
posibil; evitaţi schimbările dese în orar.
 Planificaţi activităţile de învăţare mai solicitante dimineaţa.
 Evitați: transferurirle, schimbările de program, întreruperile de program, schimbarea
colegului de bancă și a locului copilului.
 Planificaţi sarcinile de învăţare interactive, cu demonstraţii şi materiale didactice.
 Structuraţi activităţile de învăţare în paşi mici; o dată încheiat un pas, se trece la
următorul.
 Prezentaţi clar, simplu şi concis sarcinile de învăţare, una câte una, crescând treptat
complexitatea acestora. Repetați sarcina cu calm, dacă este nevoie. Dați-i copilului o
singură sarcină de lucru o dată.
 Păstraţi contactul vizual cu elevul atunci când îi daţi o sarcină de lucru.
Asistența copiilor cu autism:
1. Adaptări pentru elevii cu forme severe de autism
2. Adaptări pentru elevii cu forme moderate de autism
• Mediu de învăţare confortabil (orar predictibil al activităţilor zilnice şi al rutinelor folosind
imagini) • Comunicare efectivă (PECS – Picture Exchange Communication System)
• Competenţe sociale (a folosi comportamente sociale adecvate: a-şi aştepta rândul, a împărţi
materiale cu colegii). Modalităţi de dezvoltare a competenţelor sociale: Poveşti sociale
(Gray&Garand, 1993)
• se scrie pentru fiecare elev, sub forma unei cărţi mici;
• vizează un comportament specific (spre exemplu, a aştepta să-ţi vină rândul);
• se folosesc propoziţii simple şi imagini pentru a demonstra comportamentul social dorit si
emoţiile şi reacţiile celorlalţi ).
Includerea în grupuri de învăţare prin cooperare (cu condiţia ca elevii fără autism să ştie să
comunice cu colegii lor cu autism).
ATENŢIE sporită la semnele care indică oboseală sau stres (exprimate adeseori prin
agresivitate sau retragere) şi eliminarea surselor de stres.
Asistența copiilor cu dizabilitate intelectuală:
 Așezați copilul într-o bancă din care să vă poată bine vedea și să poată fi antrenat în
activitățile clasei.
 Încurajați participarea copilului la activități odată cu ceilalți copii. ▪ Reduceţi numărul
obiectelor care-i sustrag uşor atenţia. ▪ Folosiți suporturi concrete (obiecte, imagini)
atunci când explicați ceva. ▪ Simplificați limbajul când înaintați sarcina și verificaţi
 dacă copilul a înţeles. ▪ Însoțiți explicațiile verbale de exemplificare, prezentare-
model. ▪ Structuraţi activităţile de învăţare în paşi mici; odată încheiat un pas, se trece
la următorul. Asiguraţi-vă că copilului îi e clar când se sfârşeşte o activitate şi începe
una nouă. ▪ Exersați împreună cu elevul pașii de urmat în rezolvarea unei probleme
(construirea strategiei de rezolvare).
 Încurajaţi copilul să înceapă cu ceea ce ştie deja să facă şi doar apoi să treacă la paşii
mai dificili.
 Încurajaţi munca în pereche/echipă cu elevi cu o reușită mai bună: când finalizează
propria activitate, aceştia îl pot ajuta pe copilul mai puţin abil.
 Pentru sarcinile individuale pregătiţi mai multe activităţi pe care copilul le preferă și le
poate realiza în mod independent, în timp ce toată clasa lucrează.
 Puteți realiza evaluarea copilului cu dizabilități intelectuale într-un timp mai
îndelungat.
Asistența copiilor cu dizabilități fizice/neuromotorii:
 Organizați spațiul de învățare, care pentru acești copii trebuie să fie larg, să permită
deplasarea copilului în siguranță;
 Utilizați obiecte și jucării mari, care pot fi apucate bine de copii; creioane și pensule
groase, dublate cu cauciuc, pentru facilitarea utilizării lor de către copii; litere și cifre
magnetice, mobile, din lemn; suport vizual al informației, planșe, afișe.
 Din cauza ”pierderii șirului” de către copil, colorați diferit punctul de plecare și de
sosire pe pagină. Colorați diferit secvențele și repetați verbal ordinea culorilor.
 Lăsați spații mari între cuvinte sau între imagini pe o pagină, verbalizați diferențele,
pentru a facilita discriminarea vizuală a copilului, care nu sesizează diferențele dintre
două magini/obiecte similare.
 Folosiți frecvent probele orale, citiți în glas textul scris, deoarece mulți dintre copiii cu
dizabilități fizice au dificultăți de a forma literele corect și astfel nu-și pot citi propriul
scris.
 Din cauza dificultăților de integrare vizual-motorie (dificultăți de copiere de pe tablă
pe caiet, de orientare în spațiul foii) slăbiți exigența față de textul scris, utilizați foi
liniate, ghidaje și contururi limitative pe pagină.
 Scrisul este dificil în mod special pentru copiii care au dificultăţi de control al mâinilor
şi braţelor. Ei ar putea avea nevoie de timp suplimentar pentru a finaliza activităţile
scrise. Ca și modalitate, ați putea oferi copilului o copie scrisă a informaţiei date sau
ați putea ruga un alt copil să o scrie în locul lui. Utilizați compiuterul.
 Verbalizați permanent orientarea în spațiu și pe pagină.
 Copilul trebuie stimulat să găsească cuvântul potrivit și să elaboreze o frază completă.
Încurajaţi colegii să interacţioneze cu copilul, ei găsind de obicei propriile modalităţi
de comunicare.
 Pentru depășirea problemelor de organizare ale copilului utilizați instrumente
specifice: calendarul, orarul săptămânal, orarul zilei, schița grafică a unei activități, iar
copilul trebuie să repete reperele spațio-temporale și să verifice permanent respectarea
lor.
Asistența copiilor cu dizabilități de vedere :
  Încercați să aflați vârsta la care s-a instalat deficiența de văz, care este semnificativă
pentru recuperarea educaţională a copilului.
 Utilizați materiale concrete, familiare, cât mai des cu putință, până când copilul este
pregătit să renunțe la ele.
 Utilizați obiectele comune pe care le folosesc ceilalți copii din clasă, exersând astfel
socializarea, cooperarea dintre colegi.
 Plasați copilul cu dizabilitate de văz în pereche cu unul cu vederea bună, în scopul de a
se implica în sprijinirea acestuia în cadrul activităţilor. Colegul ar putea găsi pagina
corectă, ar repeta intrucţiunile Dvs. etc.
 Folosiţi scrisul pronunţat pe tablă sau dispozitive şi materiale ajutătoare. Se
recomandă utilizarea cretei colorate. Permiteţi-le copiilor să se apropie de tablă sau de
materialele ajutătoare pentru a vedea mai bine.
 Pregătiţi materiale ajutătoare pe care copiii le pot citi mai uşor, cum ar fi materialele
imprimate pronunţat. Ceilalţi copii din clasă ar trebui să contribuie la pregătirea
acestora. Ele pot fi obţinute şi prin mărirea imaginilor pe copii foto sau folosind un
font de mărimi mai mari pe imprimantele de computer.
 Schimbați deseori elementele din mediu, astfel încât copilul să își poată adapta
comportamentul și să generalizeze experiențe.
 Însoțiți orice prezentare vizuală cu verbalizarea acțiunilor. Citiţi cu voce tare ceea ce e
scris pe tablă. Folosiţi numele elevilor pe parcursul discuţiilor, astfel încât copilul să
ştie cine anume vorbeşte.
 Creșteți gradual spațiul pe care copilul îl poate explora. El ar trebui încurajat să se
deplaseze independent în spațiul şcolii, folosind un baston.
 Exersați motricitatea fină a copilului și capacitatea lui de discriminare tactilă. Lor
trebuie să li se ofere şansa de a atinge și manipula obiectele. Oferiţi-le și hârtie cu linii
mai pronunţate.
 Computerele oferă o asistenţă specifică elevilor cu dizabilități de văz. Elevii îşi pot
face o copie cu scris pronunţat, pot citi textul pe ecran, folosind programe de mărire a
acestuia, pot asculta textul cu ajutorul unui sintetizator de voce.
 Lecţiile pot fi înregistrate cu ajutorul unui casetofon pentru a fi ascultate acasă sau
recapitulate. Elevii care întâmpină dificultăţi la scriere pot de asemenea să primească
informaţia pe casetă audio. În prezent sunt disponibile versiuni înregistrate ale cărţilor.
Asistența copiilor cu deficiențe/dizabilități de auz :
 Așezați copilul în fața clasei ca să vă vadă mai bine și să se poată întoarce spre
interlocutor cu urechea cu care aude mai bine. Interlocutorul trebuie să vorbească
mereu cu fața la copil, clar și tare. Este bine să nu vă mișcați prea mult, ca să permiteți
citirea după mișcarea buzelor.
 Oferiți-i ocazii de a vorbi, de a răspunde cât mai des. Deși vorbirea copilului nu este
clară, aveţi răbdare să ascultaţi ceea ce încearcă să vă spună.
 Implicați colegii în organizarea activității la clasă. Colegul de bancă poate fi de mare
ajutor în continuarea explicării unei sarcini, teme, organizarea spațiului de lucru.
 Mesajul oral trebuie dublat mereu de cel scris, la tablă.
  Pentru o mai bună cunoaştere a realităţii afişaţi desene, fotografii din cadrul unor
acţuini la care a participat şi respectivul elev (este o sugestie binevenită pentru
facilitarea învăţării şi pentru alte categorii de copii cu CES (cu dizabilități mentale, cu
probleme asociate).
 Deoarece vocabularul și sintaxa se dezvoltă cu dificultate la acești copii, sunt necesare
repetarea cuvintelor, reformularea celor relatate, simplificarea limbajului, însoţirea
comunicării de gesturi sau imagini, repetarea sau clarificarea sarcinii înainte de a
începe realizarea ei.
 Odată cu dezvoltarea abilităților lingvistice ale copiilor, introduceţi exerciţii de citire,
pentru că citirea oferă copilului un important mediu de învăţare şi comunicare cu
ceilalţi.
 Utilizați instrumente de evaluare cât mai asemănătoare de la o perioadă la alta.
 Evaluați conținutul și nu abilitatea de a comunica.
 Copiii cu dizabilități auditive ar putea simţi că activităţile în grup sunt mai dificile din
cauză că se vorbeşte mult şi simultan. Oricum, încurajați munca în echipă, oferindu-le
și instrucţiuni individuale.
Identificarea se referă la detectarea unor probleme, reale sau potențiale, privind dezvoltarea
copilului de la cele mai mici vârste (probleme comportamentale, de dezvoltare emoțională,
intelectuală). Subiectul se referă la detectarea precoce a debutului timpuriu al acelor indicatori
care induc ideea existenței unor tulburări sau deficiențe în dezvoltarea copilului.
Intervenția timpurie este definită ca un sistem de servicii medicale, sociale și
psihopedagogice oferite copiilor pentru identificarea, evaluarea și asistența tulburărilor de
dezvoltare și a riscurilor de apariție a acestora, în vederea stimulării dezvoltării fizice, motorii,
senzoriale, inclusiv a vederii și auzului, dezvoltării cognitive, comunicative, sociale, psiho-
emoționale și a celei adaptive. Intervenția timpurie trebuie să înceapă, în mod evident și
natural, în familie, interacțiunea dintre părinți și copil fiind extrem de importantă.
Elementele de bază ale intervenției timpurii:
 Există un cadru comun de acțiune pentru toate componentele sistemului de intervenție
timpurie.
 Integrarea și coordonarea la toate nivelurile este evidentă. Aceasta presupune evaluări
interdisciplinare, evaluări pentru planificarea intervențiilor, elaborarea și
implementarea planurilor de intervenție comprehensive și integrarea la nivel de
sisteme.
 Incluziunea și participarea copiilor și a familiilor în programe și activități comunitare
este maximală.
 Procedurile de identificare timpurie sunt elaborate și puse în aplicare.
 Se efectuează evaluări periodice pentru colectarea/analiza feedbackului.
 Promovarea intervențiilor timpurii ține cont de diferențele culturale, contextuale.
 Intervențiile se bazează pe dovezi.
 Sistemele recunosc interdependența tuturor componentelor intervenției timpurii și
mențin această perspectivă.
Domenii și subdomenii de dezvoltare:
  Dezvoltarea afectivă ▪ dezvoltarea conceptului de sine ▪ dezvoltarea autocontrolului
emoțional;
 Dezvoltarea fizică și motorie ▪ dezvoltarea motricității grosiere ▪ dezvoltarea
motricității fine;
 Dezvoltarea cognitivă ▪ dezvoltarea gândirii logice ▪ dezvoltarea cunoașterii și
înțelegerii lumii;
 Dezvoltarea limbajului și comunicării ▪ dezvoltarea capacității de ascultare și
înțelegere ▪ dezvoltarea capacității de vorbire și comunicare;
 Dezvoltarea psihosocială ▪ dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții/cu semenii
▪ dezvoltarea comportamentelor psihosociale.
Evaluarea dezvoltării copilului este un proces dinamic, holistic, continuu și comllex de
determinare a particularităților individuale ale copilului pe domenii de dezvoltare, a
capacității de învățare a acestuia și de identificare a potențialului actual și a potențialului
optim.
Centrarea pe elev este o cerinţă didactică ce presupune plasarea copilului, şi nu a materiei de
învăţămînt în mijlocul procesului instructiv-educativ.
Învăţarea centrată pe elev este o abordare pedagogică care se focusează pe nevoile elevilor,
şi nu pe ale celorlalţi actanţi ai procesului educaţional, cum ar fi profesorul ori administraţia
instituţiei.
Principii ale educaţiei centrate pe elev:
 Principiul individualităţii;
 Principiul creativităţii şi succesului;
 Principiul alegerii;
 Principiul încrederii şi susţinerii;
Evaluarea, în context educațional, reprezintă un proces complex de măsurare, apreciere,
analiză şi interpretare a datelor prin intermediul unor instrumente de evaluare, în scopul
emiterii unor judecăţi de valoare asupra rezultatelor obţinute din acest proces şi adoptării unor
decizii pedagogice care se impun. Evaluarea are rolul de a sprijini activitatea de învăţare şi de
formare a competenţelor şcolare, de a măsura progresul elevilor, de a cultiva și consolida
motivaţia învăţării, de a reglementa activitatea cadrului didactic şi a elevilor şi de a-i obișnui
pe elevi cu aprecierea.
Componente importante, valorificate în evaluarea progresului şcolar al elevilor, inclusiv a
celor cu CES:
 Obiectul evaluării (ce vom evalua?);
 Criteriile evaluării (în raport cu ce evaluăm?);
 Operaţiile evaluării (ce paşi vom urma în procesul evaluării?);
 Strategiile (ce acțiuni de evaluare proiectăm/coordonăm?);
 Tipurile/formele de evaluare (în ce scop evaluăm?);
 Metodele, tehnicile, instrumentele (cum vom evalua?);
 Timpul evaluării (când vom evalua?);
 Agenţii evaluării (cine realizează evaluarea?).
Tipuri de evaluare (Toate tipurile de evaluare sunt orientate spre stabilirea aspectelor
pozitive din dezvoltarea copilului, ca punct de plecare în activitatea de recuperare/ reabilitare
și de determinare a abilităților și disponibilităților imediate pentru dezvoltare):
 Psihologică
 Educațională (pedagogică)
 Logopedică
 Evaluarea dezvoltării fizice
 Evaluarea medicală
 Evaluarea socială
Cele mai frecvente metode de evaluare
• Metoda biografică - • Cunoscută și sub denumirea de anamneză • Reprezintă metoda care
ordonează evenimentele vieții copilului și familiei acestuia în vederea identificării condițiilor
de dezvoltare și creștere. • Se concentrează asupra relaţiilor cauzale dintre fapte, situații,
episoade de viață care au marcat dezvoltarea psihică și fizică a copilului, contribuie la
stabilirea profilului personalităţii copilului şi la explicarea comportamentului acestuia
• Metoda convorbirii – • Presupune o discuție, special pregătită, între evaluator şi subiectul
evaluat • Se bazează pe capacitatea subiectului de introspecţie, de autoanaliză, necesitând o
motivare corespunzătoare a subiecţilor • Tipuri de convorbire:standardizată, semi-
standardizată, liberă, non-directivă.
• Metoda observării - Constă în urmărirea atentă, intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, în scopul sesizării unor
aspecte esenţiale în dezvoltarea acestuia.
• Metoda analizei produselor activității - • Presupune examinarea creaţiilor materiale şi
nonmateriale ale copilului, care pot dezvălui structuri şi dimensiuni ale personalităţii sale • Se
bazează pe principiul unității dialectice între structurile psihice interne și atitudinile de
realizare a diferitor tipuri de produse/activități • Se aplică în scopul evaluării/cunoașterii
motivației, interesului și disponibilităților individului.
• Metoda testelor - Reprezintă aplicarea unor probe standardizate din punctul de vedere al
sarcinii propuse spre rezolvare, al condiţiilor de aplicare şi instrucţiunilor date, precum şi al
modalităţilor de interpretare a rezultatelor obţinute Există anumite limite în ceea ce privește
aplicarea testelor. Testele clasice solicită proceduri, condiţii şi interpretări complicate, ceea ce
presupune pregătirea prealabilă foarte riguroasă a evaluatorului. Rezultatele testelor, aplicate
greșit, pot conduce la consecințe negative și dăunătoare.
PEI (plan educațional individualizat) - Acțiunile de elaborare, realizare, monitorizare,
revizuire/actualizare a planului educațional individualizat, realizate după constatarea/stabilirea
CES ale copilului, se constituie într-un proces integru, coordonat, denumit procesul PEI,
realizat la și prin implicarea diferitor niveluri de responsabilitate.
PEI poate prevedea următoarele tipuri de adaptări:
• Adaptări psihopedagogice – modificările operate în proiectarea și reaizarea fiecărei
componente a procesului educațional: predare, învățare, evaluare, pentru a facilita încadrarea
copilului în procesul educațional efectiv și a-i asigura progresul în dezvoltare.
• Adaptări în materie de evaluare – modificarea metodelor/tehnicilor de evaluare, pentru a
ajuta elevul să demonstreze competențele achiziționate.
• Adaptări ambientale – schimbări în mediul fizic al clasei sau al instituției care să asigure
accesul efectiv al copilului la procesul de învățare. La același compartiment, se referă și
tehnologiile specializate, inclusiv cele asistive, utilizate pentru a recupera (compensa) sau
substitui anumite funcții ale organismului și pentru a facilita implicarea activă a elevului cu
CES în procesul educațional, precum și interacţiunea şi comunicarea în mediul școlar.
Procesul de elaborare/adaptare a materialelor didactice pentru copii cu CES, care
studiază conform PEI, se va realiza prin parcurgerea consecutivă a următoarelor etape:
 Examinarea PEI și a obiectivelor de realizat în termeni de competențe ce urmează a fi
formate constituie punctul de pornire în proiectarea și realizarea tuturor intervențiilor
de suport, inclusiv în elaborarea/adaptarea materialelor didactice;
 Structurarea materiei pe unități mai mici de învățare;
 Stabilirea interacțiunii competențe-conținuturi este importantă din perspectiva
utilizării celor mai adecvate materiale, care să contribuie, în fapt, la realizarea
obiectivelor învățării și la progresul copiilor;
 Elaborarea sarcinilor de învățare pe secvențe de studiu;
 Elaborarea/adaptarea materialelor pe sarcini de lucru concrete este etapa la care ”se
produc” propriu-zis materialele de predare-învățare;
Caracteristicile mediului de învățare incluziv:
 Include toți copiii: cu și fără CES și/sau dizabilități
 Este sigur: protejează toți copiii
 Este sensibil: observă diferențele tuturor copiilor și le valorifică
 Este stimulativ: încurajează toți copiii să învețe
 Este relevant: toți copiii știu că învață pentru propria dezvoltare
 Este cooperant: cadrele didactice, familiile și comunitățile sunt parte a procesului
educațional.
Tehnologia educaţională reprezintă un proces complex, integrator, un conglomerat de idei,
concepții, tendințe, sisteme, abordări, metode și mijloace de instruire, aplicate pentru
eficientizarea procesului educațional, valorificând inter-relaționarea cu toate domeniile teoriei
și practicii pedagogice.
Procesul educațional presupune parcurgerea unor acțiuni distincte, dar complementare, care
asigură aplicarea tehnologiilor educaționale: organizarea resurselor predării-învățării,
proiectarea și aplicarea curriculumului, utilizarea materialelor, mijloacelor, instrumentarului
didactic etc.
Metodologia didactică reprezintă ansamblul metodelor și procedeelor didactice, utilizate în
procesul educațional. Metodologia instruirii precizează natura, funcțiile și clasificările
posibile ale diferitelor metode de instruire, modalitățile practice de valorificare a procedurilor
și mijloacelor didactice în vederea eficientizării activității de predare-învățare-evaluare.
Metodele didactice se referă la totalitatea procedeelor și mijloacelor integrate la nivelul unor
acțiuni implicate în realizarea obiectivelor educaționale. Astfel, metoda devine, propriu-zis,
modalitatea de lucru care: • este identificată de cadrul didactic și aplicată în procesul
educațional; • presupune cooperarea dintre cadrul didactic și elevi și participarea acestora la
propria învățare; • permite cadrului didactic să se manifeste ca purtător competent al
conținuturilor învățării și ca organizator al procesului educațional.
Esenţa tehnologiei educaţionale în viziune integratoare:
 În primul rând, tehnologiile educaţionale sunt chemate să reducă la minimum
nereuşitele/insuccesele în procesul predării-învăţării, orientându-le astfel la o
proiectare anticipată a întregului proces educaţional.
 În al doilea rând, spre deosebire de ghidurile metodice, destinate profesorilor,
tehnologia educaţională antrenează un proiect al întregului proces educaţional ce
determină structura şi conţinutul activităţii de cunoaştere a elevului.
 În al treilea rând, o trăsătură esenţială a tehnologiei educaţionale vizează procesul
care în cadrul tehnologiei pedagogice devine o problemă-cheie.
 În al patrulea rând, datorită imaginii referitoare la obiectul tehnologiei educaţionale, ca
proiect al unui anumit sistem pedagogic, devine posibilă formularea unui principiu de
elaborare a tehnologiei educaţionale – principiul integrităţii structurale și de conţinut a
întregului proces educaţional, precum şi realizarea lui în practică. Acest principiu ar
însemna că, la elaborarea unui anumit proiect al sistemului pedagogic, e necesar a
realiza interdependenţa reciprocă a tuturor elementelor tehnologiei pedagogice, atât pe
orizontală (în cadrul unei anumite perioade a instruirii – semestru sau an de studiu),
cât şi pe verticală, antrenând astfel toată perioada educaţiei.
Structura tehnologiei educaționale:
• predare-învățare dialogat-problematizată;
• predare-învățare problematizată;
• predare-învățare modelat-problematizată;
• predare-învățare algoritmizat-problematizată;
• predare-învățare problematizat-contextuală;
• predare-învățare problematizată pe module;
• predare-învățare problematizat-computerizată.
Stilul de învăţare se referă la modalitatea preferată de receptare, prelucrare, stocare şi
actualizare a cunoștințelor și se dezvoltă ca urmare a expunerii frecvente şi preferenţiale la o
anumită categorie de stimuli. După modalitatea senzorială implicată, sunt cunoscute trei stiluri
de învățare: auditiv, vizual, kinestezic.
În procesul educațional este absolut necesară corelarea stilului de predare al cadrului didactic
cu diversitatea stilurilor de învăţare și necesităţile copiilor. Știința pedagogică a dezvoltat
diferite instrumente de determinare a stilurilor de învățare, unul dintre care este Chestionarul
VAK.
Adaptarea stilului de predare al cadrului didactic la stilurile de învățare ale elevilor comportă
o serie de avantaje – atât pentru elevi și cadrele didactice, precum și pentru părinți.
Avantaje pentru elevi: • facilitarea învățării; • dezvoltarea abilităţilor de lucru/învăţare; •
perceperea adecvată a conceptelor, noțiunilor, obiectivelor; • conștientizarea punctelor forte şi
punctelor slabe în procesul de învăţare; • îmbunătățitrea stimei de sine/încrederii în forţele
proprii; • prevenirea confuziilor în procesul de învățare; • consolidarea spiritului de echipă; •
libertatea pentru a găsi modul cel mai favorabil de învăţare etc.
Avantaje pentru cadrele didactice: • deținerea imaginii clare a diversităţii clasei; •
identificarea motivelor de neimplicare a elevilor în activități de învățare; • satisfacerea
necesităților reale ale elevilor cu CES în procesul de învățare; • îmbunătățirea comunicării cu
elevii şi părinţii; • asigurarea succesului elevului și grupului de lucru; • îmbunătățirea
interacțiunii elev-cadru didactic; • o mai bună gestionare a timpului; • rezultate mai bune şi
satisfacţie în muncă.
Avantaje pentru părinţi: • întelegerea necesităților de învăţare ale copilului; • identificarea
motivelor neimplicării copilului în actul învățării; • eliminarea obstacolelor pentru
valorificarea plenară a potenţialului copilului etc.
INTELIGENȚA este definită ca o abilitate sau un set de abilități care permit unei persoane
să rezolve probleme sau să creeze produse care sunt apreciate în unul sau mai multe contexte
culturale.
Tehnologiile asistive (de suport, de sprijin şi de asistenţă) sunt definite de UNESCO drept
orice produs sau tehnologie bazată pe servicii care permit persoanelor cu CES să valorifice
întregul lor potenţial în viaţa de zi cu zi, în educaţie, muncă sau în timpul liber.
Tehnologia informației și comunicațiilor (TIC) are rolul de a susţine eforturile cadrelor
didactice, imprimând calitate, atractivitate şi culoare valorică procesului educaţional propriu-
zis. Din perspectiva TIC, unele activităţi didactice pot fi proiectate și organizate în diverse
forme (jocuri didactice pentru dezvoltarea competenţelor de citit-scris şi calcul, jocuri
distractive pentru dezvoltarea unor procese psihice şi dezvoltarea unor abilităţi concrete etc.),
folosind o varietate de instrumente ale TIC.
Utilizarea TIC în procesul educaţional are mai multe avantaje: • sprijină şi facilitează
procesul de predare-învăţare-evaluare; • constituie o strategie eficientă în adaptarea
curriculară; • dezvoltă/susțin autonomia elevilor în planificare, organizare, luarea de decizii; •
permit copiilor cu probleme în comunicare să depăşească barierele și să comunice cu mediul
înconjurător; • încurajează construcţia activă a cunoştinţelor; • asigură contexte semnificative
pentru învăţare; • stimulează creativitatea şi competitivitatea, dar şi lucrul în echipă; • sporesc
eficienţa învăţării şi încrederea în forţele proprii; • cresc motivarea elevilor pentru învăţare,
comunicare şi participare; • asigură eficiența receptării informației; • facilitează procesul de
elaborare şi adaptare a sarcinilor în conformitate cu necesităţile şi posibilităţile individuale; •
asigură calitatea actului educaţional, care devine mai dinamic, intuitiv şi participativ; •
substituie materiale şi instrumente didactice scumpe sau greu de procurat; • contribuie la
perfecţionarea abilităţilor profesionale ale cadrelor didactice; • sporesc şansele pentru
socializarea şi integrarea copiilor.
Cea mai eficientă metodă de implicare a TIC în procesul de predare-învățareevaluare sunt
softurile educaţionale.
Beneficiile utilizării softurilor se argumentează prin: • Implicarea directă a copiilor în
procesul de construcție și deconstrucție a materialelor/instrumentarului didactic utilizat; •
Implicarea copiilor în elaborarea strategiilor de instruire adaptate; • Dezvoltarea abilităților de
auto-învățare, prin oferirea șansei de a vizualiza și analiza dezvoltarea fazelor de lucru etc.
Strategia didactică presupune un ansamblu de acțiuni și operații de predare – învățare, în
mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în aceste condiții de
maximă eficacitate, a obiectivelor prestabilite.
Principalele componente ale strategiei didactice sunt:
 sistemul formelor de organizare și desfășurare a activității educaționale
 sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor și procedeelor didactice
 sistemul mijloacelor de învățământ, respectiv a resurselor utilizate
 sistemul obiectivelor operaționale.
Strategia didactică are următoarele caracteristici:
  implică pe cel care învață în situații specifice de învățare
 raționalizează și adecvează conținutul instruirii la particularitățile psihoindividuale
 creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre celelalte
componente ale procesului de instruire
 presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului
instructiv-educativ.
Strategia didactică centrată pe cel ce învață este o strategie activă şi interactivă.
Învățarea activă reprezintă un tip de învățare care se bazează pe activizarea subiecţilor
învățării, respectiv pe implicarea şi participarea lor activă şi deplină (intelectuală/cognitivă,
afectiv-motivaţională şi psihomotorie) în procesul propriei formări, prin stabilire de
interacţiuni intelectuale, verbale, social-emoţionale şi afective cu cadrul didactic şi prin
stabilire de interacţiuni cu conţinuturile curriculare.
Interactivitatea are la bază relaţiile reciproce şi se referă la procesul de învăţare activă, în
cadrul căreia cel care învaţă acţionează asupra informaţiei pentru a o transforma în una nouă,
personală şi interiorizată.
Principiile care stau la baza promovării strategiilor interactive sunt:
 Construirea propriilor înțelesuri şi interpretări ale conținuturilor instruirii.
 Discutarea şi negocierea, nu impunerea obiectivelor.
 Promovarea alternativelor metodologice de predare-învăţare-evaluare.
 Solicitarea informațiilor trans-disciplinare şi analizele multidimensionale ale realității.
 Evaluarea mai puţin criterială şi mai mult reflexivă, prin metode alternative de
evaluare.
 Promovarea învăţării prin descoperire şi rezolvare de probleme.
Tehnicile de învățare multisenzorială ca fiind cele mai eficiente metode/ strategii în
asigurarea performanțelor școlare ale copiilor cu dificultăți de învățare.
Tehnicile și strategiile de predare multisenzorială stimulează învățarea prin implicarea
unor sau a tuturor simțurilor pentru: • colectarea, înțelegerea informației privind sarcina de
realizat; • corelarea informațiilor cu conceptele deja cunoscute și înțelese; • perceperea logică
implicată în rezolvarea problemelor; • învățarea sarcinilor de rezolvare a problemelor; •
aplicarea abilităților de gândire nonverbală; • înțelegerea relațiilor dintre concepte; • stocarea
și păstrarea informațiilor pentru utilizare/revalorificare ulterioară.
Funcțiile metodelor didactice: Cognitivă • Educativă • Motivațională • Instrumentală •
Normativă

Etapele de elaborare/adaptare a materialelor didactice:

 Examinarea PEI și a obiectivelor de realizat în termeni de competențe ce urmează a fi
formate
 Structurarea materiei pe unități mai mici de învățare
 Stabilirea corelării competențe-conținuturi
 Elaborarea sarcinilor de învățare pe secvențe de studiu
 Elaborarea/adaptarea materialelor pe sarcini de lucru concrete
Tehnici pentru stimulare auditivă: • Texte/cărți înregistrate pe bandă, lectură asistată de
colegi, lectură asociată, cititoare de text computerizate etc.; • Video cu audio însoțitor; •
Muzică, cântece, instrumente, vorbire orală, rime, jocuri ritmate etc.
Tehnici pentru stimulare tactilă: • Obiecte: tăvi cu nisip, hârtie gofrată, obiecte texturate; •
Puzzle-uri pentru îmbunătățirea abilităților motorii fine; • Materiale de modelare: argilă,
plastilină, aluat, alte materiale sculpturale; • Materiale mici, numite manipulative (în special,
pentru reprezentarea valorilor numerice, pentru predare calcul etc.).
Tehnici pentru stimulare chinestezică: • Jocuri – sărituri cu coarda, cântecele cu mișcări
ritmice, aplauze; • Activități cu mișcări de amploare – dansuri, competiții, jocuri de învățare
etc.

Tulburare de comportament - Formă de dezechilibru psihic, ce implică tulburări în sfera

emoţional - volitivă, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau post-natale, a unor structuri
psihice morbide de natură sociogenă.
Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) este o tulburare mintală în care persoana simte
nevoia de a îndeplini anumite rutine în mod repetat (numite „compulsii”) sau are anumite
gânduri în mod repetat (numite „obsesii”).
Tulburarea bipolara reprezinta o afectiune psihica caracterizata de schimbari extreme ale
dispozitiei care alterneaza intre manie/hipomanie si episoade de depresie ale bolnavului, cu
manifestare pe o perioada cuprinsa intre cateva zile pana la cateva luni.
Tulburarea bipolară, cunoscută anterior ca depresie maniacală, este o tulburare mentală care
cauzează perioade de depresie și perioade de dispoziție anormal de crescută. Dispoziția
crescută este considerabilă și este cunoscută ca manie sau - dacă este mai puțin intensă și
simptomele de psihoză sunt absente - hipomanie. În timpul maniei, individul se comportă sau
se simte anormal de energetic, fericit sau iritabil.
Ticurile sunt miscari rapide si repetitive ale muschilor care provoaca sunete sau tresariri
incontrolabile ale corpului. Sunt destul de comune, in special in copilarie, dupa varsta de
aproximativ 5 ani. Ocazional pot incepe si la maturitate.
Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de
neurodezvoltare care are cauze neurobiologice. ADHD poate aparea ca urmare a afectarii
creierului copilului in timpul dezvoltarii fetale, la nastere sau dupa nastere dupa producerea
unor traumatisme, leziuni, infectii, din cauza lipsei temporare de oxigen sau a altor afectiuni
congenitale. Este important de stiut ca exista doua tipuri de ADHD: ADHD in care predomina
neatentia ; ADHD in care predomina hiperactivitatea si impulsivitatea.
Autismul este o tulburare de dezvoltare caracterizată prin dificultăți de comunicare și
interacțiune socială, precum și prin comportamente repetitive. Autismul este tulburarea
centrală din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de
spectrul tulburărilor autismului/autiste sau de tulburări pervazive de dezvoltare.