Lichidul cefalorahidian (LCR): circulație, compoziție și funcții

Lichidul cefalorahidian (LCR) reprezintă un lichid clar, transparent care circulă prin sistemul
nervos central. Ipoteza că lichidul cefalorahidian ar fi o simplă soluție salină fiziologică a fost
infirmată în secolul XX, când William Mestrezat a descris corect, în 1912, compoziția
chimică a lichidului cefalorahidian.
Acest lichid, pe lângă componenta celulară, prezintă o compoziție moleculară
complexă. Majoritatea moleculelor din LCR își au originea în plasma sanguină și din
activitatea metabolică desfășurată la nivelul SNC. Totuși, prezența anumitor substanțe din
plasma sanguină (fibrinogen, protrombina, pigmenți biliari, majoritatea lipidelor, hormoni
estrogeni și androgeni, insulină etc), care nu se regăsesc în mod obișnuit în lichidul
cefalorahian, trebuie interpretată în context patologic. Din punct de vedere microbiologic,
lichidul cefalorahidian este aseptic. 99% din compoziția LCR o constituie apa.
Bariere morfologice și funcționale ale spațiilor lichidiene
La adult, volumul mediu total de lichid cefalorahidian este în jur de 140 ml, din care
20-30 ml (cca 15%) în sistemul ventricular și 50-100 ml în spațiul subarahnoidian. La sugar,
cantitatea de lichid cerebrospinal este de 40-60 ml, iar la vârsta de 5 ani, depășește 100 ml.
Intensitatea schimburilor lichidiene la nivel cerebral este dependentă de integritatea
structurală și funcțională a barierei hemato-encefalice. Această barieră cuprinde 3
compartimente:
 bariera hemato-lichidiană (sânge-lichid) alcătuită din epiteliul ciliat al
prexurilor coroide; deși deține 1/5000 din suprafața barierei hemato-encefalice,
prezintă rolul principal în elaborarea lichidului cefalorahidian. Plexurile
coroide prezintă un coeficient de filtrare a apei de 4 ori mai eficient decât în
restul creierului, datorită porilor de la nivelul endoteliului capilar, cu un
diametru de 110-120 Å și vezicule de pinocitoză de 250 Å;
 bariera encefalo-lichidiană(lichid-creier) reprezentată de pia mater;
 bariera hemato-encefalică (sânge-creier) situată în membrana pioglială cu
întreaga rețea capilară a substanței nervoase și a foițelor de înveliș.

Din punct de vedere funcțional bariera hemato-encefalică asigură o protecție

biochimică lichidului cefalorahidian și creierului. Compușii normali ai sângelui, substanțele
toxice sau medicamentoase ca și unii agenți bacterieni posedă praguri diferite de
permeabilitate. Astfel, acizii organici sunt împiedicați să traverseze bariera, proteinele
sanguine trec într-o cantitate mică, iar clorura de sodiu trece integral. Salicilatul de sodiu,
alcoolul, bromul, hidrazida, sulfamidele și altele traversează ușor bariera hematoencefalică pe
când iodul, penicilina, streptomicina traversează greu. Așadar, această barieră, pe de o parte
servește la menținerea unei homeostaze constante la nivelul creierului, pe de altă parte
produce dificultăți la administrarea unor medicamente. Bariera poate fi modificată în condiții
patologice ca anoxie, inflamație sau dilacerația cerebrală și tumori cerebrale.
Formarea LCR
 Elaborarea lichidului cefalorahidian are loc printr-un proces de ultrafiltrare la nivelul
plexurilor coroide ale ventriculilor cerebrali.
Lichidul cefalorahidian este în proportie de 60-70% un rezultat al activității secretoare
ale plexurilor coroide, și în proporție de 30-40% apare prin difuzie liberă din țesutul nervos.
Plexurile coroide reprezintă structuri anatomice bogat vascularizate, cu un debit
sanguin mare de cca 3 ml/gram țesut/min. Plexurile elaborează 0,17-0,23 ml LCR/minut/gram
de țesut.
Formarea LCR are loc în 2 etape succesive. În prima etapă, are loc difuziunea simplă
care presupune ultrafiltrarea plasmei în lichid extracelular care se realizează prin pereții
capilarelor fenestrate, lichidul traversând apoi membrana bazolaterală a celulelor epiteliale
coroidale. În a 2-a etapă are loc secreția activă, fluidul fiind secretat în ventriculi, de celulele
epiteliale coroidale. Formarea lichidului cerebrospinal depinde în principal de ionii de sodiu
transportați activ prin celulele epiteliale ale plexurilor coroidiene. Datorită încărcăturii
electrice diferite, ionii de sodiu atrag după ei ioni de clor în cantități însemnate. Atât ionii de
sodiu cât și de clor determină creșterea osmolarității lichidului cefalorahidian, producându-se,
mai departe, osmoza apei prin membrane și realizându-se astfel secreția de lichid.
Elaborarea sa depinde, așadar, de intensitatea fenomenelor de ultrafiltrare a plasmei și
de transport activ al ionilor de sodiu la nivelul celulele epiteliale ale plexurilor.
Circulația LCR
Sensul circulației LCR. este determinat de forța gravitației, de procesul continuu de
secreție și resorbție, de presiunea din vene și de mișcările capului și corpului.
Circulația longitudinală: Lichidul cefalorahidian parcurge o traiectorie descendentă
sau o circulație longitudinală, astfel: începând din ventriculii laterali trece prin orificiul Monro
și se unește cu lichidul produs la nivelul ventriculului III; apoi, coboară la nivelul
ventriculului al IV-lea prin apeductul lui Sylvius. Din ventriculul IV, fluidul cefalorahidian
ajunge prin foramenul Magendie, în spațiul subarahnoidian corespunzător cisternei magna, și
prin aperturile laterale (foramenul Luschka) în spațiul subarahnoidian corespunzător unghiului
cerebelopontin.
1. De la cisterna magna, LCR. parcurge 3 direcții:Craniană- astfel, de la baza
creierului, lichidul cefalorahidian circulă ascendent, peste convexitățile
emisferice până la vilozitățile arahnoidiene din pereții sinusului sagital
superior.
2. Anterioară- ventral LCR. circulă de la cisterna prepontină la cisterna
interpedunculară și cisterna chiasmatică, și parcurge suprafața emisferică, mai
exact zonele frontale, temporale și parietale, ajungând la sinusurile venoase; iar
dorso-medial, prin cisterna venei Galen și cisterna ambiens către spațiul
subarahnoidian al zonei occipitale a emisferelor cerebrale. Faptul că cisterna
ambiens conține un plex venos bogat, reprezintă un factor determinant în
răspândirea meningitelor.
3. Caudală- LCR. coboară, totodată, în spațiul subarahnoidian spinal. Regiunea
inferioară a măduvei spinării cuprinde, de la nivelul verterbrei lombare
secundare până la fundul de sac arahnoidian, o mare cisternă cu LCR., unde se
 acumulează toate produsele patologice, reprezentând un loc de elecție a
puncției lombare.
Mecanismele care intervin în circulația longitudinală sunt reprezentate de
următoarele:
 forța compresivă a lichidului cefalorahidian nou format; chiar dacă presiunea
din ventriculi variază, secreția de LCR este constantă;
 pulsațiile plexurilor coroide și pulsațiile marilor artere din cisternele
subarahnoidiene;
 gradientul de presiune dintre spațiile lichidiene și sinusurile venoase creează la
nivelul vililor arahnoidieni o presiune negativă care determină creștrea forței
de aspirație asupra LCR; viteza mare a sângelui din sinusul venos acționează
asupra LCR ca o pompă aspiratoare.
Presiunea LCR
Presiunea lichidului cefalorahidian este dependentă de raportul dintre formarea și
resorbția sa, la omul sănătos fiind de 100-200 mm H2O în decubit. Factorii care modifică
presiunea LCR sunt reprezentați de: ortostatism, modificarea poziției capului, compresia
venelor jugulare, compresia abdominală, tuse, strănut, vomă, plâns, respirație forțată.
Vilozitățile arahnoidiene acționează ca niște valve, ce direcționează întoarcerea LCR în
sângele venos, cu o presiune doar de câțiva mm Hg, superioară presiunii venoase. În cazul
alterării funcției acestor vilozități, are loc o creștere a presiunii LCR.
Circulația transversală: Constituie un schimb permanent de substanțe între spațiile
lichidiene și spațiul extracelular al sistemului nervos.
Resorbția LCR.
Este realizată în funcție de forțele fizico-chimice (presiunea oncotică și hidrostatică).
Când gradientul de presiune hidrostatică dintre LCR subarahnoidian și sângele din sinusul
venos depășește 20-30 mm apă, vilii arahnoidieni devin permeabili pentru fluidul
cefalorahidian. Presiunea oncotică dintre sângele venos și LCR. este echivalentă cu 20-30 mm
Hg.
Lichidul cerebrospinal este trecut printr-un proces de filtrare la nivelul vilozităților
arahnoidiene în sinusurile venoase. Celulele endoteliale care acoperă acești vili prezintă pori
mari, care permit trecerea relativ liberă a lichidului cefalorahidian, a proteinelor și altor
molecule în sângele venos. Resorbția constituienților fluidului cefalorahidian se realizează în
următoarea ordine: apă, electroliți, proteine. La adult, volumul mediu de resorbție este de 0,3
ml LCR/minut.
Compoziția LCR
Componența biochimică a LCR: Spre deosebire de plasma sanguină, concentrația de
proteine din lichidul cefalorahidian este mică, deoarece meningele este puțin permeabil pentru
substanțele cu greutate moleculară mare. Dintre proteine, predomină albuminele.
Lipoproteinele și glicoproteinele, însă, se găsesc în cantitate redusă. În meningite, ϒ-
globulinele din lichidul cefalorahidian cresc în număr.
 Compoziția lichidului lombar diferă într-o anumită măsură de cel ventricular.
Conținutul de glucoză este mai mare în lichidul ventricular decât cel lombar. De asemenea,
glicorahia LCR-ului urmează fluctuațiile glicemiei sângelui.
Cantitatea de proteine este mai mare în lichidul lombar. În funcție de vârstă
proteinorahia variază.
Variațiile proteinorahiei în raport cu vârsta
Nou-născut- 80 mg/dL
0-2 ani- 18 mg/dL
5-20 ani- 24 mg/dL
21-50 ani- 26,5 mg/dL
51-70 ani-25,5 mg/dL
Concentrația de cloruri este mai mare în lichidul cefalorahidian față de plasma
sanguină. Creșterea conținutului de clor peste valorile normale în lichidul cefalorahidian este
de natură patologică( de exemplu, meningita tuberculoasă).
Concentrația calciului, bicarbonaților și a ionilor de H ⁺ este aceeași ca în plasmă.
Magneziul are o concentrație dublă față de cea din plasmă, iar concentrația de potasiu și sodiu
este aproximativ aceeași.
Comparație între compoziția chimică a lichidului cefalorahidian și a plasmei:
Proteine- 7000-8000 mg/100 mL în plasmă; 20-30 mg/100 mL în lichidul cefalorahidan:
Uree- 16-35 mg/100 mL în plasmă; 10-40 mg/100 mL în LCR
Glucoză- 68-96 mg/100 mL în plasmă; 50-80 mg/100 mL în LCR
Sodiu- 318-342 mg/ 100 mL în plasmă; 350 mg/100 mL în LCR
Potasiu-15-20 mg/100 mL în plasmă; 8 mg/100 mL în LCR
Calciu- 10-11 mg/100 mL în plasmă; mg/100 mL în LCR
Cloruri (sub formă de Cl¯)- 360-378 mg/100 mL în plasmă; 347-455 mg/ 100 mL în LCR
Bicarbonat(vol. CO2/100 ml)- 50-75 mg/100 mL în plasmă; 50-75 mg/100 mL în LCR
Fosfați anorganici- 2-5 mg/100 mL în plasmă; 1-2 mg/100 mL în LCR
Constante fizice și fizico-chimice:
Densitatea lichidului cefalorahidian este cuprinsă între 1,005-1,009 (lombar) și 1,002-1,004
(ventricular).
Punctul crioscopic este egal cu cel al plasmei sanguine, fiind Δ =-0,565˚.
Tensiunea superficială este 72,0 dyne la 20˚.
pH-ul este cuprins între 7,35 și 7,70. Creșterea cu 0,05 unități a ph-ului L.C.R.-ului este
succedată de intensificarea de 4 ori a ventilației pulmonare (I.Haulică, 1966).
Indicele refractometric este 1, 33516.
Presiunea LCR este cuprinsă între 100-200 mm H2O. Valoarea medie, în poziție orizontală
este de 130 mm H2O sau 10 mmHg. LCR este ușor hiperton față de plasma sanguină.
Componenta celulară
Numărul de elemente celulare este foarte important în diagnosticul afecțiunilor
sistemului nervos. Densitatea celulară normală este cuprinsă între 0-5 /mm³ în L.C.R lombar,
0-3 mm³ în L.C.R. din cisterne, și 0-2/mm³ în cel ventricular. La nou-născut densitatea
celulară normală poate depăși 10 elemente/mm³ și să atingă chiar 30/ mm³. Limfocitele se
găsesc în proporție de 70-90 % provenite din leptomeninge, cu participare majoră în procesele
imunitare. Tot în lichidul normal există în proporție mai mică monocite (0-10%), și rar celule
arahnoepiteliale, ependimare și choroidiene sau chiar polimorfonucleare neutrofile (sub 1%).
Componenta celulară în context patologic
Limfocitul- reprezintă celula cea mai frecvent întâlnită în LCR normal, cu diverse
dimensiuni. În meningitele virotice și tuberculoase se găsește predominant. În stări
inflamatorii, se caracterizează prin modificări morfologice ale nucleului și neregularități ale
conturului celular.

Monocitul- de origine hematogenă, se găsește la indivizii sănătoși până la 10% din

numărul total de celule. În contextul unui proces inflamator din vecinătate (abces cerebral,
hematom, chist parazitar, tumoare) densitatea monocitelor crește, indicând participarea
histiocitară în procesul patologic. De asemenea, prezintă un mare polimorfim și se poate
evidenția în toate etapele de transformare în macrofag.
Celula ependimară- poate să apară în LCR ventricular normal și se diferențiază dificil
de plasmocit, care prezintă în colorația Giemsa caractere de formă și tinctorialitate similare.
Este mai frecvent întâlnită în meningitele cu evoluție prelungită.
Celula plexulară coroidiană- este polimorfă, prezintă un nucleu rotund, fin granulat, de
mărime constantă. Poate fi întâlnită rareori în unele eșantioane de LCR ventricular normal, și
apare rareori în stări inflamatorii cu evoluție cronică.
Polimorfonucleare neutrofile- o densitate de peste 1% este patologică. Apariția sa este
legată de un proces inflamator acut la nivelul spațiilor lichidiene (meningite și meningo-
encefalite acute).
Granulocitul eozinofil- reprezintă o apariție relativ rară în LCR și este legat de evoluția
unui proces parazitar sau alergic la nivelul SNC și meningelor, precum și meningite și
meningo-encefalite.
Plasmocitul- prezența sa este legată de inițierea unui proces activ de apărare
imunologică la nivelul spațiilor lichidiene.
Macrofagul-constituie un histiocit, a cărui apariție este pusă în legătură cu stări
inflamatorii la nivelul SNC și meningelor.
Rolul fiziologic
 Constă în schimbul de substanțe dintre vasele cerebrale și substanța nervoasă, de
protecție biomecanică și biodinamică (eliminarea excesului de lichid interstițial, menținerea
homeostaziei creierului).
Funcția mecanică: Creierul fiind total imersat în lichidul cerebrospinal, greutatea
acestuia se reduce, în consecință, de la 1500 g aproximativ până la 25 g, fapt care împiedică
leziunile ce ar fi provocate de greutatea sa reală.
Funcție protectivă: L.C.R. protejează creierul de schimbările bruște de presiune și
temperatură.
Funcția metabolică: Asigură eliminarea moleculelor metabolice provenite din activitatea
celulelor SNC, cum ar fi: toxine, acid lactic, substanțe medicamentoase. Menține compoziția
corectă a mediului molecular în care se desfășoară activitatea SNC.
Rol de realizare și menținere a homeostaziei mediului molecular în care se desfășoară
activitatea SNC. LCR prezintă o compoziție similară cu cea a lichidului interstițial din țesutul
nervos, cele 2 fluide situându-se în permanente raporturi de interschimb.
Rol de transportor al unor molecule cu rol hormonal (TRH, LRH) de la punctul lor de
biosinteză către celula țintă.
Rol limfatic. Surplusul de lichid interstițial din masa tisulară a SNC este drenat.

Neuroglia
Neuroglia , de asemenea , numit și celule gliale sau Glia , oricare dintre mai multe
tipuri de celule care funcții în primul rând pentru a sprijini neuroni . Termenul neuroglia
înseamnă „clei nervos”. În 1907 biolog italianEmilio Lugaro a sugerat că celulele neurogliale
fac schimb de substanțe cu lichidul extracelular și în acest fel exercită control asupra mediului
neuronal . De atunci s-a demonstrat că glucoza , aminoacizii și ionii - toți care influențează
funcția neuronală - sunt schimbate între spațiul extracelular și celulele neurogliale. De
exemplu, după niveluri ridicate de activitate neuronală, celulele neurogliale pot prelua și
tampona în spațiu ionii de potasiu și, astfel, pot menține funcția neuronală normală.
Neuroglia depășește numărul de neuroni din sistemul nervos cu cel puțin 10 la 1.
Neuroglia există atât în sistemele nervoase ale nevertebratelor , cât și ale vertebratelor și se
pot distinge de neuroni prin lipsa lor de axoni și prin prezența unui singur tip de proces. . În
plus, nu formează sinapse și își păstrează capacitatea de a se diviza pe toată durata vieții. În
timp ce neuronii și neuroglia se află în strânsă apoziție unul cu celălalt, nu există specializări
joncționale directe, cum ar fi joncțiunile gap, între cele două tipuri. Între celulele neurogliale
există joncțiuni gap.
În afară de tehnicile histologice convenționale și microscopice electronice, tehnicile
imunologice sunt utilizate pentru a identifica diferite tipuri de celule neurogliale. Prin
colorarea celulelor cu anticorpi care se leagă de constituenți proteici specifici ai diferitelor
neuroglie, neurologii au reușit să discearnă patru grupuri de neuroglie: (1) astrocite ,
subdivizate în tipuri fibroase și protoplasmatice, (2) oligodendrocite , subdivizate în tipuri
interfasciculare și perineuronale. , (3) microglia și (4) celule ependimale.
 Astfel, structura și funcțiile neurogliei sunt după cum urmează: Neuroglia nu
îndeplinește funcții conductoare și nu propagă un semnal nervos; neuronii sunt responsabili
pentru acest lucru. Coeficientul neuroglial este utilizat pentru a măsura cantitatea diferitelor
tipuri de țesuturi din sistemul nervos. Coeficientul neuronal este procentul de neuroglie și
neuroni din sistemul nervos central. Deoarece neuroglia formează mediul în care neuronii pot
funcționa, materialul său celular domină sistemul și reprezintă 90% din masa totală.