UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANTA FACULTATEA DE FARMACIE

REZIDENȚIAT SPECIALIZAREA: LABORATOR FARMACEUTIC

STAGIUL: Laborator Clinic

PROIECT DE CERCETARE: Explorarea de laborator a lichidului cefalo-rahidian

Coordonator Științific: Prof. Univ. Dr. Mihaela Bratu

REZIDENT: Farmacist Daniela Jercăianu

2021, CONSTANȚA
 Investigarea biochimică a lichidului cefalorahidian (LCR)
Strict anatomic, lichidul cefalorahidian este lichidul biologic care se află în
ventriculii cerebrali, canalul ependimar şi spaţiul subarahnoidian. Spaţiul
subarahnoidian se realizează între cele două membrane ale învelişurilor meningeale
ale sistemului nervos: pia mater şi arahnoida. Cantitatea de lichid în toate aceste
spaţii este de aproximativ 150 ml la adultul tânăr.
Separarea acestui lichid biologic faţă de plasmă şi limfă este realizată de aşa-
numita barieră hematoencefalică. Lichidul cefalorahidian circulă prin toate spaţiile pe
care le umple, ducând la formarea celei de-a treia circulaţii după sânge şi limfă.
Primele menţiuni scrise despre membranele şi lichidele creierului apar în papirusul
egiptean descoperit la Teba în 1862: papirusul Edwin Smith.
Deşi acest papirus a fost scris în secolul al XVII-lea î.Hr., el conţine transcrieri
ale unor documente datând între anii 3000-2500 î.Hr. Menţionarea LCR este apoi fă
cută în scrierile hi ppocratice, atunci când este descris tratamentul prin trepanaţie al
hidrocefaliilor. Interzicerea disecţiilor a determinat stoparea adunării de noi informaţii
despre corpul uman. Abia în timpul Renaşterii, când se reiau disecţiile pe cadavre
umane, se desenează planşe de către pictori renumiţi ai vremii, ce redau ţesuturi şi
organe realist reprezentate.
Pentru prima dată, în opera anatomistului italian Niccolo Massa, „Anatomiae
Libri Introductorius“, în 1536, este descris lichidul cefalorahidian. În lucrările medicilor
şi anatomiştilor secolului al XVIII-lea, Contugno şi Haller, se fac menţiuni despre
existenţa circulaţiei lichidului cefalorahidian. Descrierea ştiintifică, în adevăratul sens
al cuvântului, este realizată de renumitul profesor de anatomie şi fi ziologie al
Facultăţii de Medicină din Paris, François Magendie, în lucrările publicate în 1825. A.
Key şi G. Retzius sintetizează în lucrarea „Studien in der Anatomie des
Nervensystems und der Bindgewebe“, apărută în 1875, toate cunoştinţele de certă
valoare ştiinţifi că acumulate până atunci în ceea ce priveşte lichidul cefalorahidian.
Progrese importante în cunoaşterea lor au loc după 1891, an în care Quincke
publică tehnica puncţiei lombare, şi în 1908, când savantul român Alexandru Obregia
pune la punct tehnica puncţiei suboccipitale. Tehnica a fost folosită de chirurgul şi
anatomistul Thoma Ionescu pentru anestezie în variate intervenţii chirurgicale,
promovând rahianestezia înaltă prin stovainizare (stricnină-stovaină), utilizabilă şi în
intervenţiile chirurgicale pe cap şi gât, metodă ce s-a impus ca „metoda
românească“În primele decenii ale secolului XX, şcoala franceză, reprezentată de
Sicard, Widal, Ravaut scot în evidenţă utilitatea clinică a cunoaşterii citologiei
lichidului cefalorahidian.
Tot în această perioadă suntrealizate camere de numărat celule de către
Fuchs, Rosenthal şi Nageotte. Proteinorahia, de o importanţă covârşitoare în
patologia infecţioasă, începe să fi e măsurată. Prima estimare este făcută de Franz
Nissl. Pe acest principiu, în 1913, Kafka realizează tubul de determinare a
proteinorahiei care se mai utilizează în unele laboratoare. Pentru uşurinţa şi
indicaţiile importante pe care le aduc, metodele calitative se folosesc pe scară largă
în cepând cu anul 1908 – metoda lui None şi Appelt, apoi metoda lui Pandy.
De subliniat faptul că pro fesorul maghiar Pandy a fost, pentru o perioadă
scurtă, între 1911 şi 1913, directorul Spitalului din Sibiu. Fiziologia lichidului
cefalorahidian a fost cercetată în primele decenii ale secolului XX în multe centre
universitare. Astfel, în anul 1914, Dandy şi Blackfan demonstrează secreţia exclusivă
de catre plexurile coroide a lichidului cefalorahidian. Tot în 1914, Weed sugerează
resorbţia lichidului cefalorahi dian la nivelul vililor arahnoidieni. Dar ipoteza secreţiei
exclusive a lichidului cefalorahidian de plexurile coroide este infi rmată de cercetările
cu izo topi radioactivi efectuate de Sweet în 1950.
Studiile efectuate la om de Scarff şi la animalul de experienţă de M. Ilhorat au
demonstrat continuarea secreţiei lichidului cefalorahidian în cazul extirpării totale a
plexurilor coroide, secreţie realizată de ţesutul nervos. Fiziologia lichidului
cefalorahidian a cuprins şi studiul circulaţiei acestuia. Date importante despre
aceasta a adunat marele chirurg şi neurolog american William Harvey Cushing în
studiile sale interbeliceAsupra citologiei lichidului cefalorahidian s-au aplecat
numeroşi medici şi cercetători de-a lungul timpului.
Având în vedere fragilitatea celulelor, explorarea lor era mult îngreunată atât
cantitativ, cât şi calitativ. În 1935, Wedemeyer publică lucrarea sa în care descrie
metoda lui de separare a celulelor lichidului cefalorahidian prin sedimentare
spontană, metodă ce va intra în practica de laborator în 1954, în urma lucrărilor
publicate de Sayk, care descrie modul de folosire al camerei ce-i poartă numele.
Cercetări ample s-au efectuat în prima jumătate a secolului XX în centrele
universitare europene şi din Statele Unite şi Canada, rezultatele acestora fi ind
cuprinse în lucrările de sinteză ale lui Sayk – 1960, Davson – 1967, Schmidt – 1968,
Oehmichen – 1976 şi Kolmel, care publică în 1976 un atlas citologic care a fost un
îndreptar important pentru clinicieni. La Spitalul de Neurochirurgie din Bucureşti, sub
îndrumarea profesorului C. Arseni, medicul de labo rator Dan Chimion a efectuat un
mare număr de explorări ale lichidului cefalorahidian, de la pacienţi cu afecţiuni
variate.
Statistica biochimică a lui Chimion a fost publicată în reviste de prestigiu. În
concluzie, trebuie spus că în istoria anatomiei a existat întotdeauna o fascinaţie
pentru umorile corpului, pornind de la sistemul hipocratic şi ajungând la cercetările
biochimice de ultimă oră, cercetări ce vizează structura moleculelor, în cele mai mici
detalii. În mod special, lichidul adăpostit de creier a constituit o sursă de preocupări
constante, pornind de la explicaţii mistice sau fanteziste şi ajungând, după cum s-a
văzut mai sus, la abordările sistematice de fi ziologie comparată şi la aplicaţiile clinice
imediate.
Formarea LCR
Lichidul cefalorahidian ocupă spaţiile din sistemul nervos central, înconjurând
creierul şi măduva spinării, fiind un produs al activităţii secretorii a SNC în plexurile
coroide ale ventriculilor laterali (65%), chiar dacă aproximativ 30-35% din volumul
total se poate produce şi extracoroid, în elementele gliale din peretele ependimar.
Din ventriculii laterali, LCR trece, prin intermediul ventriculilor III şi IV, în cisterna
magna de unde se scurge în spaţiile subarahnoidiene spinale şi cerebrale.
Se formează atât prin ultrafiltrarea plasmei, cât şi ca rezultat al proceselor de
reabsorbţie şi de secreţie. LCR este secretat şi reînnoit continuu în ritm de 0,17-0,23
ml/min/g ţesut coroid, în 6-12 ore fiind refăcut integral. La nivelul regiunii lombare
rămâne mai mult timp (circa 2-4 zile), astfel că lichidul recoltat de la acest nivel are o
compoziţie diferită de a celui din zona cervicală.
Fiziologic, se formează un volum diferit în funcţie de vârstă:
 la sugar, 40-60 ml;
 la copiii de până la 5 ani, 100 ml;
 la adultul tânăr, aproximativ 150 ml.
Spre deosebire de alte lichide interstiţiale, LCR este separat de plasma
sanguină circulantă printr-un sistem morfofuncţional ce împiedică pătrunderea
compuşilor macromoleculari în spaţiile lichidiene, permiţând difuzia liberă a apei -
bariera hematolichidiană.
Funcţiile biologice ale LCR
1. Funcţii biomecanice:
a. asigură forma structurilor SNC;
b. protecţie faţă de efectul şocurilor şi solicitărilor mecanice;
c. rol antigravitaţional-diminuarea influenţelor acceleraţiilor de intensitate diferită
2. Funcţii biodinamice:
a. rol limfatic: se elimină surplusul de lichid interstiţial din masa tisulară a SNC (nu
există
sistem limfatic la acest nivel);
b. menţinerea homeostaziei mediului intern;
c. funcţie de transport neuroendocrin: contribuie la distribuţia hormonilor hipofizari;
d. protecţie faţă de agenţii patogeni - componente cu proprietăţi bactericide şi
bacteriostatice.
Caracteristicile lichidului cefalorahidian
Aspect: limpede, ca “apa de stâncă”
Culoare: incolor
Volum: 100 – 200 ml
Densitate: 1,003 –1,009 g/cm3
pH: 7,3 – 7,35 (sisteme tampon: bicarbonat/acid carbonic, proteine)
Unele caracteristici se modifică în stări patologice. Presiunea creşte în meningite, de
exemplu în meningita meningococică, edeme cerebrale şi scade în blocaj
subarahnoidian, colaps circulator, deshidratare. Culoarea se schimbă dacă LCR
conţine pigmenţi biliari (xantocromic, gălbui), hemoglobină (roşiatic) sau
methemoglobină (brun).
Compoziţia lichidului cefalorahidian
LCR are o compoziţie complexă, fiind o soluţie sterilă rezultată prin dizolvarea
unor substanţe organice şi anorganice (aproximativ 10%), ce derivă din plasmă sau
sunt produse de celulele din SNC, într-un mediu apos (aproximativ 90%).
Majoritatea substanţelor din LCR îşi au originea în plasmă, fiind însă
componente plasmatice ce lipsesc la acest nivel: fibrinogen, lipide, pigmenţi biliari,
insulină, hormoni steroizi.
Substanţele anorganice (Na+, K+ , Ca2+, Mg2+, Cl-, fosfaţi, HCO3-) au
concentraţie diferită de cea a unui dializat plasmatic. Unele au concentraţie mai mare
ca în plasmă (Na+, Mg2+,Cl-) altele aproximativ egală (Ca2+). Ele trec în LCR mai
ales prin difuzie.
Clorul este principalul anion din LCR. Valoare normală a clororahiei este 115-
130mEq/L. Valori crescute se înregistrează în hipercloremii, nefrite, tumori cerebrale.
Valori scăzute apar în meningite netuberculoase, stază rahidiană. Substanţele
organice ajung în LCR pe două căi: pasiv, prin difuziune prin bariera
hematoencefalică sau prin transport activ.Proteinele (albumine şi globuline) sunt în
cantitate mult mai mică decât în plasmă. Valoarea normală a proteinorahiei este 15-
45 mg/dL. Concentraţia acestora este în corelaţie cu vârsta (la nou născuţi este mai
mare, scade până la adolescenţă, după care începe să crească). Albumina se
găseşte în cantitate mai mare, aproximativ 50-60% din total, chiar dacă este în
concentraţie de 250 ori mai mică decât în plasmă. Dintre globuline pot să apară IgA,
proteina C reactivă, β2-microglobulina, α2-macroglobulina, concentraţia IgG
crescând cu vârsta.
Creşterea proteinorahiei poate fi determinată de una din următoarele cauze:
 1) creşterea permeabilităţii barierei hematoencefalice (cu vârsta sau în stări
inflamatorii);
2) producere redusă de LCR datorită blocării parţiale sau totale deasupra
zonei de puncţie;
3) răspuns imunitar de tip umoral în interiorul structurilor SNC;
4) patologia distructivă a SNC cu eliberarea proteinelor celulare.
Valori crescute apar în meningite, hemoragii meningiene, meningoencefalite
purulente, tumori extramedulare, traumatisme cranio-cerebrale. Totdeauna când se
obţin valori crescute ale proteinorahiei este necesară caracterizarea acestora prin
electroforeză. Obţinerea mai multor benzi IgG (proteine oligoclonale) indică stări
inflamatorii, scleroză multiplă, situaţii în care sunt stimulate celulele
imunocompetente. Enzimele au activitate redusă, găsindu-se lactat dehidrogenază,
LDH (mai ales, LDH1), transaminaza GOT. În cazul unor traumatisme
craniocerebrale, LCR poate să conţină creatin kinaza, predominant sub forma CK-
BB. Aminoacizii sunt prezenţi în cantitate mică, găsindu-se aceeaşi aminoacizi ca şi
în sânge (glicocol, alanină). Glucoza este prezentă în LCR în proporţie de 60% din
valoarea glicemiei. Se elimină din plasmă prin difuzie facilitată.
Valoarea normală a glicorahiei este de 50-80 mg/100 ml. Este recomandat să
se determine raportul glicorahie/glicemie care are o valoare normală ~0,6.
Hipoglicorahia apare atunci când în LCR apar celule ce consumă glucoza: meningite
purulente, meningite bacteriene, fungice, leucemie. Hiperglicorahia apare rar, în
afecţiuni hipotalamice, encefalite sau asociată hiperglicemiei.
Acidul lactic provine din activitatea metabolică a SNC. Concentraţia creşte
în cazul unor tumori, meningite virale, meningite bacteriene tratate necorespunzător,
traumatisme cranio-cerebrale, când scade glucoza şi creşte acidul lactic. Valoarea
normală este 1,9 –2,2 mg /100 ml LCR. Cataboliţii proteici, uree, creatinină, acid uric,
trec prin difuzie liberă. Mediatorii chimici sau produşii de catabolism ai acestora îşi au
originea în SNC. Poate să conţină:
a. noradrenalina sau 3-metoxi-4-hidroxifenilglicocol, catabolitul acesteia;
b. acid 5-hidroxi-indolilacetic, metabolitul serotoninei;
c. acid homovanilic, metabolit al dopaminei.
În anumite afecţiuni, concentraţia mediatorilor şi a metaboliţilor lor se modifică.
De exemplu, noradrenalina creşte în accidente vasculare ischemice, la bolnavii cu
hipertensiune arterială, hemoragie cerebrală; acidul homovanilic creşte în meningita
bacteriană şi virală, în encefalite (50% din cazuri).
Componenta celulară a lichidului cefalorahidian
În mod normal, această componentă lichidiană este redusă cantitativ, dar este
foarte importantă, celulele având rol în apărarea spaţiilor lichidiene şi a SNC de
agresiunea bacteriană şi virală. În LCR lombar, densitatea elementelor este 5/mm3.
La nou-născut, numărul este mai mare.
Modificările calitative şi cantitative ce apar în unele stări patologice permit
stabilirea unui diagnostic. Creşterea numărului de elemente peste 10/mm3 este
patologică. În paralizii sunt 50-500 elemente/mm3, în meningite epidemice 1000
elemente/mm3.
Tipurile de celule ce apar sunt diferite. LCR normal conţine în număr redus:
a. limfocite mici,monocite, granulocite neutrofile;
b. celule ajunse accidental ca urmare a puncţiei: hematii, celule
ependimare, celule coroidiene.
Celulele prezente în procese patologice pot fi: celule tumorale, celule
inflamatorii (limfocite, granulocite polimorfonucleare), microorganisme.Examenul
citologic urmăreşte diferenţierea celulelor din LCR. De exemplu, în meningita virală şi
în cea tuberculoasă sunt crescute limfocitele, iar în cea meningococică sunt crescute
granulocitele.
Recoltarea lichidului cefalorahidian
Se recoltează 4-5 ml LCR prin puncţie în zona lombară (între vertebrele L3 –
L4) cu pacientul şezând sau culcat pe o parte. Mai rar, în cazuri speciale, se practică
puncţia suboccipitală sau ventriculară.

Explorarea de laborator a LCR

Puncţia rahidiană (rahicenteza) este greu de suportat şi traumatizantă pentru
bolnav, de aceea se recomandă numai dacă analiza LCR furnizează informaţii
absolut importante pentru stabilirea diagnosticului. Examenul LCR este obligatoriu în
neuroinfecţii: meningite, meningoencefalite,encefalite, sifilis nervos, dar şi în
hemoragii subarahnoidiene acute, traumatisme craniocerebrale, leucemie. Cantitatea
de LCR necesară pentru examenul de laborator este, de obicei, 4-5 ml. În cazul
explorării electroforetice a proteinelor şi punerii în evidenţă a bacilului Koch sunt
necesare cantităţi mai mari. Proba recoltată este divizată pentru etapele investigării
LCR în laborator şi este analizată în maxim 1 oră de la recoltare.
Explorarea de laborator a LCR constă în:
• Examen direct
– analiza caracteristicilor, precum transparenţa, culoarea, fluiditatea, prezenţa
unor formaţiuni .
• Examen biochimic:
a. determinarea proteinorahiei;
b. determinarea glicorahiei;
 c. determinarea clororahiei;
d. determinarea acidului lactic;
e. posibil, identificarea unor componente patologice (triptofan, acetonă).

• Examen citologic:
a. determinarea numărului de celule/mm3;
b. determinarea numărului de hematii/mm3.
• Examen serologic pentru sifilis
• Examen bacteriologic (obligatoriu în meningite):
a. coloraţia Gram sau Ziehl-Nielsen a frotiului;
b. culturi;
c. antibiogramă,
• Examen virusologic
Examenul bacteriologic trebuie efectuat dacă:
a. bolnavul prezintă semne clinice de meningită;
b. LCR prezintă un aspect tulbure sau purulent;
c. după intervenţii neurochirurgicale dacă bolnavul devine febril.
Cuprinde un examen bacterioscopic, izolarea agentului bacterian, studiul
sensibilităţii la antibiotice a tulpinei izolate.
Examenul direct
1. Transparenţa: normal – limpede ca “apa de stâncă”, patologic – turbiditate.
Dacă este uşor opalescent poate să conţină: 200 neutrofile, 400 limfocite, 700-800
hematii.
Când LCR este tulbure este necesar examenul bacteriologic.
2. Culoarea se examinează pe un fond alb: normal – incolor, patologic –
xantocromic (galben)
conţine bilirubină, sanguinolent (roşu) conţine 1000-1200 hematii/mm3
sau hemoglobină.
3. Fluiditatea este asemănătoare cu a apei. Este mai puţin fluid LCR
sanguinolent sau purulent, deoarece conţine fibrină, LCR ce conţine factori de
coagulare (poate coagula).
4. Prezenţa unor formaţiuni străine: larve de paraziţi, membrane false, “vălul”,
peliculă fină de fibrină ce indică prezenţa unor bacili sau virusuri.
 Examenul biochimic
Se face pe LCR centrifugat.

Determinarea calitativă şi cantitativă a proteinelor

Reacţia Pandy
Principiu: Soluţia saturată de fenol dă o opalescenţă cu un LCR în care conc.
proteinelor este crescută.
Mod de lucru: 1 ml LCR se pune într-o eprubetă de hemoliză. Se adaugă cu
un tub efilat câteva picături soluţie de fenol. Se observă, pe un fond negru, formarea
unui precipitat sau apariţia unei opalescenţe.
Interpretare:
normal - clar sau uşor opalescent.
patologic -: opalescent, reacţia +;
tulbure reacţia este + +;
lăptos reacţia + + +
Reacţia Pandy este pozitivă în meningite, tifos, pneumonie, tumori ale
măduvei spinării.
Reacţia Nonne-Appelt
Principiu: Globulinele din LCR precipită cu o soluţie saturată de sulfat de
amoniu.
Mod de lucru: Peste 1 ml LCR se adaugă 1 ml soluţie saturată de sulfat de
amoniu astfel încât să se formeze două straturi de lichid. Dacă sunt prezente
globuline, la limita dintre straturi apare un inel de precipitare.
Interpretare:
normal - nu apare inel;
patologic - opalescenţă slabă - reacţia +;
tulburarea lichidului - reacţie + +;
precipitare - reacţie + + +.
Reacţia Nonne-Appelt este pozitivă în leziuni ale SNC, meningite.
Determinarea proteinorahiei
 Analizoarele automate utilizează pentru dozarea proteinelor din LCR
(proteinorahia), metode colorimetrice (cu un complex colorat pirogalol-acid
molibdenic) sau turbidimetrice (după denaturare cu clorură de benzetoniu).

Determinarea glicorahiei
Identificarea calitativă se face prin reacţia Fehling. LCR normal reduce
reactivul Fehling la oxid cupros, roşu cărămiziu. Reacţia poate fi folosită şi în scopul
unei determinări semicantitative.
Mod de lucru:
Hipoglicorahie. Într-o eprubetă se pipetează 2 ml LCR şi 0,2 ml reactiv
Fehling. Se încălzeşte eprubeta pe baie de apă, la fierbere. Dacă lichidul rămâne
albastru, concentraţia glucozei este mai mica de 20-30 mg/100 ml LCR.
Hiperglicorahie. Într-o eprubetaă se pipetează 0,6 ml LCR, 2 ml apă distilată
şi 1 ml reactiv Fehling. Se ţine eprubeta pe baie de apă 1 minut. Dacă soluţia rămâne
albastră, glucoza este în cantitate normală sau scăzută. Dacă apare culoarea roşu-
cărămiziu, glucoza este mai mare de 70mg/100 ml.
Pentru determinarea cantitativă glucozei în LCR se pot folosi metode
colorimetrice (metoda cu o-toluidină) şi, mai ales, metodele enzimatice folosite la
dozarea glucozei serice, metode folosite de analizoarele automate.
Determinarea clororahiei
Principiu: Clorurile din LCR se pot doza prin metoda argentometrică, titrând
proba cu o soluţie de azotat de argint, în exces, în prezenţa cromatului de potasiu ca
indicator.
Mod de lucru: Într-un vas Erlenmayer se pipetează 1 ml LCR, 5 ml apă
distilată, 2 picături cromat de potasiu. Se titrează cu azotat de argint n/50 până la
apariţia unei coloraţii portocalii.
Calcul: mg NaCl/100 ml LCR = n x 1,17 x 100
Valoarea normală: 720 – 750 mg NaCl/100 ml. Valorile sub 500 mg/100 ml
indică o meningită netuberculoasă. Valorile cuprinse între 550 – 650 mg/100 ml
necesită cunoaşterea formulei leucocitare, deoarece limfocitoza indică meningită
tuberculoasă.
Pentru determinarea clororahiei se pot folosi şi metode colorimetrice (cu
tiocianat de mercur şi clorură ferică) sau cele bazate pe utilizarea de electrozi ion-
selectivi similare celor folosite pentru dozarea clorului în ser şi urină.
Identificarea triptofanului
 Se realizează pentru a diferenţia meningita tuberculoasă de meningitele de
altă etiologie când nu apare triptofan.
Principiu: Triptofanul reacţionează cu oxalat de magneziu, în mediu acid,
formând un compus colorat în violet.
Mod de lucru: Într-o eprubetă se pipetează 5 ml oxalat de magneziu şi 2 ml
LCR. Se agită uşor şi se adaugă 1 ml acid sulfuric concentrat la fundul eprubetei.
Dacă LCR conţine triptofan, la limita de separare apare un inel de culoare violet.
Reducerea KMnO4 (metoda P. Ferencz)
LCR reduce soluţia de permanganat de potasiu 1,5‰ într-un timp determinat
(120 secunde).
În meningită acută şi în toxicoze la copii, reducerea permanganatului de
potasiu este instantanee.
Investigarea biochimică a lichidelor patologice de puncţie
(lichide de paracenteză sau revărsate seroase)
Plămânii, inima şi cavitatea abdominală sunt înconjurate de ”saci” membranari
dublu stratificaţi permeabili pentru componentele serice. Fluidul care se formează
când serul dializează prin aceste membrane este numit lichid seros. Specific,
acestea sunt lichid pleural (la plămâni), pericardial (în jurul inimii) şi peritoneal
(abdominal sau lichid de ascită).
Lichidele seroase sunt o plasmă ultrafiltrată. Concentraţia compuşilor cu
dimensiuni reduse (electroliţi, glucoză) este comparabilă cu cea din plasmă. De
exemplu, concentraţia glucozei este aprox. 75 mg/dL. Concentraţia proteinelor este
mai mică decât în plasmă, iar proteinele cu masă moleculară mare (de exemplu,
fibrinogen, α2-macroglobulină, lipoproteine) nu sunt prezente în condiţii normale.
Concentraţia normală a proteinelor este <2 g/dL. Cantitatea redusă de lichid conţinut
în spaţiul dintre suprafaţa parietală şi cea viscerală a seroaselor cavităţilor pleurale,
peritoneale, pericardice poate creşte în cursul diverselor procese patologice formând
revărsate seroase.
După mecanismul de producere şi proprietăţile fizico-chimice, revărsatele
seroase se împart în transudate şi exudate.
Transudatele se produc datorită unui obstacol mecanic circulator (de exemplu,
hipertensiune portală, obstrucţia circulaţiei hepatice), iar exudatele sunt consecinţa
diverselor procese inflamatorii sau neoplazice (pneumonie, tuberculoză, pleurezie,
infarct pulmonar, abcese pulmonare, limfoame, cancer pulmonar, în cazul lichidului
pleural; metastaze ovariene, peritonită infectată în cazul lichidului de ascită).
Recoltarea revărsatelor seroase se realizează după puncţionarea cavităţilor cu
ace de calibru variat în funcţie de topografia revărsatului - toracocenteză,
paracenteză (se mai numesc şi lichide de paracenteză). Pentru a preveni formarea
unui cheag în cazul exudatelor bogate în fibrină, se recomandă recoltarea lichidului
în vacutainere cu anticoagulant uscat.

Investigarea în laborator a lichidelor de puncţie presupune:

• Examen macroscopic - stabilirea unor caracteristici: aspect, culoare,
densitate;
• Examen microscopic – pentru analiza elementelor figurate;
În mod normal, lichidul poate să conţină un număr redus de celule de
descuamaţie izolate sau în placarde. Prezenţa hematiilor nu semnifică întotdeauna
un lichid hemoragic. Trebuie comparat numărul hematiilor cu cel din sângele
circulant. Prezenţa leucocitelor neutrofile indică un proces inflamator acut, acestea
găsindu-se mai ales în exudate. Prezenţa eozinofilelor indică eventuale alergii, boli
parazitare, reumatism. Limfocitele sunt crescute în procese inflamatorii cronice.
În diverse forme de cancer pot să fie evidenţiate celule maligne. Se mai pot
observa cristale de colesterol, acizi graşi, urat de sodiu (în lichidul sinovial al
bolnavilor de gută).
• Examen bacteriologic – examinarea unui frotiu colorat, realizarea culturii.
• Examen biochimic
– determinarea pH-ului;
- determinarea proteinelor: semicantitativ prin reacţia Rivalta sau cantitativ
prin metode colorimetrice (metoda biuretului);
- determinarea glucozei, lactatului, trigliceridelor; bilirubinei;
- determinarea activităţii unor enzime: LDH, amilază, lipază.
Valoarea pH-ului sub 7,2 caracterizează o infecţie, iar peste 7,4 indică un
proces malign.
Scăderea concentraţiei glucozei şi creşterea concentraţiei acidului lactic indică
infecţii sau inflamaţii.
Creşterea activităţii amilazei, lipazei în lichidul de ascită indică o pancreatită.
Prezenţa trigliceridelor în cantitate mare indică un chilotorax.
Reacţia Rivalta permite diferenţierea grosieră a transudatelor de exudate.
Poate fi realizată în scop calitativ până când se determină concentraţia proteinelor ,
densitatea şi activitatea LDH.
Mod de lucru:
 Într-un pahar conic sau în cilindru se pun 300 ml apă şi 2-3 picături acid acetic
glacial.Se adaugă în picătură (2 – 3 picături) lichidul de analizat. Apariţia unui nor fin
de precipitat (ca un fum de ţigară) indică prezenţa proteinelor.

Interpretare: Rivalta pozitivă – exudat;

Rivalta negativă – transudat.
Determinările biochimice cantitative în lichid se asociază cu determinarea
proteinelor plasmatice şi a raportului LDH lichid/LDH plasmă
Lichidul sinovial este ultrafiltratul plasmatic ce trece prin membrana sinovială a
articulaţiilor mobile, care funcţionează ca lubrifiant şi ca mediu de transport la acest
nivel. Volumul este redus, aproximativ 3 ml, clar, colorat în galben deschis, vâscos şi
nu coagulează. Orice modificare a caracteristicilor este patologică.
Cele mai semnificative analize realizate pe lichidul recoltat prin artrocenteză
sunt examenul microscopic şi determinarea raportului între concentraţia glucozei în
lichidul sinovial/glicemie (normal 0,9–1). Acesta scade în stări inflamatorii (gută,
artrită reumatoidă, lupus eritematos sistemic) şi purulente (artrită virală, bacteriană).
 Bibliografie

1. Arseni C. – Chimion D. Lichidul cefalorahidian, Bucureşti, Ed. Medicală,

1978
2. Brânzei P. – Itinerar psihiatric, Iaşi, Ed. Junimea, 1975
3. Cohen-Gadol A.A., Spencer D.D. (eds.) – Legacy of Harvey Cushing: Profi
les of Patient Care, New York, Thieme Medical Publ., 2011
4. Fulton J. Harvey – Cushing, a Biography. Springfi eld, Illinois, 1946
5. Jonnesco T., Jiano A. – L’anesthésie générale par injection intra-
rachidienne, II-e Congres de la Societé Internationale de Chirurgie (Bruxelles), 1908;
279-304
6. Jonnesco T. – Remarks on general spinal analgesia. Br Med J. 1909, Nov
13; 2 (2550):1396-1401
7. Predescu V. – O sută cincizeci de ani de asistenţă psihiatrică în România.
Neurologie, Psihiatrie, Neurochirurgie, 3 (iulie-septembrie), 1989.
8. Riga S., Riga D., Geacăr S., Cornuţiu C. – Prof. Dr. Alexandru Obregia and
Romanian Psychiatry: European Pioneering in Mental Health, Neurosciences and
Public Health. Proc. Rom. Acad., Series B, 2012; 1:96-102
9. Voiculescu V., Steriade M. – Din istoria cunoaşterii creierului, Bucureşti, Ed.
Ştiinţifi că, 1963