Rezistența Materialelor 1- CURS 5 – an II

Prof. Dr. Ing. Mihaela SUCIU

Sisteme static nedeterminate la solicitări axiale

Sistemele de bare care se pot rezolva numai cu ajutorul ecuațiilor date de

Statică sunt sisteme static determinate.
În practică, se întâlnesc și probleme care nu se pot rezolva numai cu ajutorul
ecuațiilor din Statică, ci mai necesită relații suplimentare, de obicei ecuații de
deformații, bazate pe analiza caracterului deformațiilor, ele numindu-se sisteme static
nedeterminate.
La solicitări axiale sunt trei tipuri de probleme static nedeterminate:
• exterior static nedeterminate;
• interior static nedeterminate;
• exterior și interior static nedeterminate.
Rezolvarea acestor probleme este posibilă numai dacă ecuațiilor din Statică li
se adaugă și ecuații de deformații, din Rezistența Materialelor.

1. Sisteme de bare exterior static nedeterminate

a). Bară articulată la ambele capete încărcată cu o forță axială N (Figura 2.6.).
Pentru bara metalică, având modulul de rigiditate constant, articulată la ambele
capete și încărcată axial cu sarcina concentrată N, se cere calculul reacțiunilor;
calculul și trasarea diagramei de variație a forțelor axiale; verificarea barei.
În plan, cele două reazeme - două articulații - introduc câte două necunoscute,
deci numărul total de necunoscute, r, va fi patru; numărul ecuațiilor de echilibru
date de Statică, s, este de trei; gradul de nedeterminare, n, va fi: n = r - s = 4 - 3 =
1, deci, problema este simplu static nedeterminată.

Figura 2.6.

Ecuațiile din Statică sunt:

∑ X i =0 H 1 + H 2=N
∑ Y i=0 V 1 +V 2 =0
∑ M i 2=0 sau V 1 ⋅l=0 (2.70)
¿{{ ¿{{
¿ ¿
¿ ¿
După scrierea celor trei ecuații de echilibru static, rămâne o ecuație cu două
necunoscute: H1 și H2.
Pentru rezolvarea problemei, este necesară scrierea a încă unei ecuații
suplimentare, bazată pe analiza caracterului deformațiilor: reacțiunea H1 și forța N
solicită bara pe porțiunea "a" la întindere, iar reacțiunea H2 și forța N solicită bara
pe porțiunea "b" la compresiune.
Pentru că bara este dublu articulată, ea nu-și va modifica lungimea l, deci,
lungirea barei pe porțiunea "a" va trebui să fie egală cu scurtarea barei pe porțiunea
"b".
Astfel, la ecuația de proiecții pe direcția orizontală (prima relație din (2.70)), se
adaugă ecuația de deformații:
Δ l a =Δ l b (2.71)
Relația (2.71) se poate explicita astfel:
 H 1 ⋅a H 2 ⋅b
= (2.72)
A⋅E A⋅E

Dacă se presupune că bara este de secțiune constantă pe toată lungimea ei și

confecționată din același material pe ambele porțiuni, atunci se poate scrie:
H1 b
= (2.73)
H2 a

Deci, reacțiunile H1 și H2 sunt invers proporționale cu distanțele punctelor

lor de aplicație până la secțiunea încărcată.
Sistemul de ecuații format de relația:
H 1 + H2 = N (2.73')
și expresia (2.73) permite calculul celor două reacțiuni:
b
H 1=N ⋅
l
a
H 2=N ⋅ (2.74)
l
¿{
¿
¿
Cunoscând reacțiunile se pot calcula tensiunile σ în cele două porțiuni ale
barei, scriind de asemenea și relațiile de verificare:
H1
σ 1= ≤σa
A
H2
σ 2= ≤ σ a (2.75)
A
¿{
¿
¿

b). Bară articulată la ambele capete și încărcată cu două forțe axiale N 1 și N2

(Figura 2.7.).
Pentru bara metalică, având rigiditatea constantă, articulată la ambele capete și
încărcată axial cu sarcinile concentrate N1 și N2 , se cere: calculul reacțiunilor;
calculul și trasarea diagramei de variație a forțelor axiale; verificarea barei.
Și în acest exemplu, Statica dă o singură ecuație de echilibru, cea de proiecții
pe orizontală:
H 1 + H2 = N 1 + N 2 (2.76)
 1 3 N1 4 N2 2 H2
H1
x x
a1 b1
x
a2 b2
l
H1 + N1 Nx
- H2
N2

Figura 2.7.

Pentru calculul celor două reacțiuni necunoscute, H1 și H2 , mai este nevoie

de încă o ecuație, o ecuație de deformații din Rezistența Materialelor. Aceasta va
arăta că suma deformațiilor celor trei porțiuni ale barei este nulă, deoarece dubla
articulație nu permite modificarea lungimii l a barei:
Δl1-3 + Δl3-4 + Δl4-2 = 0 (2.77)
sau:
H 1 ⋅a 1 ( H 1−N 1 ) ⋅ ( a 2−a1 ) H 2 ⋅b 2
+ + =0 (2.78)
A⋅E A⋅E A⋅E
Sistemul de două ecuații cu cele două necunoscute H1 și H2 va fi:
H 1+ H 2=N 1 + N 2
H 1 ⋅ a1−H 2 ⋅b2 + H 1 ⋅ ( a 2−a1 ) =N 1 ⋅ ( a2−a 1 )
¿{ (2.79)
¿
¿
După rezolvarea sistemului de ecuații, cele două reacțiuni vor avea valorile:
b1 b2
H 1=N 1 ⋅ + N 2⋅
l l
a1 a2
H 2=N 1 ⋅ + N 2 ⋅ (2.80)
l l
¿{
¿
¿
Cu acestea se pot calcula tensiunile în cele trei porțiuni, dacă se consideră bara de
secțiune constantă și confecționată din același material pe toată lungimea:
 H1
σ 1= ≤ σa
A
H 1 −N 1
σ 2= ≤ σa
A
H2 (2.81)
σ 3= ≤ σa
A
¿{{
¿
¿

2. Sisteme de bare interior static nedeterminate

a). Se pune problema să se determine eforturile și tensiunile în cele trei bare

articulate din Figura 2.8.
Bara verticală din mijloc, BO, are secțiunea A1 și modulul de elasticitate E1,
iar barele înclinate cu unghiul α față de verticală, AO respectiv CO, simetrice, au
secțiunea A2 și modulul de elasticitate E2.
Lungimile barelor vor fi:
l
BO=l și AO=CO= (2.82)
cos α
Se aplică metoda secțiunilor pentru determinarea eforturilor din bare: se taie
barele cu un plan și în secțiunea făcută se introduc eforturile din bare, ca în Figura
2.8. Apoi se scriu ecuațiile de echilibru din Statică, proiectând toate forțele pe
direcțiile orizontală, respectiv verticală:
∑ X i=0 −X 2 ⋅sin α + X 3 ⋅sin α =0
∑ Y i=0 X 1 + X 2 ⋅cos α + X 3 ⋅cos α =F
∑ M i 0=0 sau 0=0 (2.83)
¿{{ ¿{{
¿ ¿
¿ ¿
 Figura 2.8.

Ecuația de momente în raport cu nodul O este identic nulă, pentru că forțele

sunt concurente în O.
Din cele două ecuații ale relației (2.83) rezultă:

X 2 =X 3
X 1 +2 X 2 ⋅cos α =F
¿{ (2.84)
¿
¿
De fapt, cele două ecuații de echilibru s-au redus la una singură, cu două
necunoscute. Deci, mai este nevoie de o relație de deformații, care va fi stabilită după
Figura 2.8., considerând sistemul deformat.
Lungirea barei din mijloc se notează cu δ.
Conform ipotezei deformațiilor mici, arcul de cerc OC1 poate fi confundat cu
perpendiculara OC1 pe O1C, iar unghiul din O1 va fi egal cu unghiul α din O. Se
poate scrie, deci:
δ 1=δ ⋅ cos α (2.85)
unde δ1 este deformația barelor înclinate. Barele sunt solicitate la întindere, deci,
deformațiile lor se pot scrie:
X1⋅ l
δ=
A1 ⋅ E1
X 2 ⋅l
(2.86)
δ 1=
A 2 ⋅ E 2 ⋅cos α
 Înlocuind (2.86) în (2.85), se obține:
X 2 ⋅l X 1 ⋅l
= ⋅cos α (2.87)
A 2 ⋅ E 2 ⋅cos α A1 ⋅ E1

de unde:
A2 ⋅ E2 2
X 2 =X 1 ⋅ ⋅ cos α (2.88)
A1 ⋅ E1

Această relație (2.88) înlocuită în ecuația de echilibru (2.84) conduce la:

A2⋅ E2 3
X 1 +2 X 1 ⋅ ⋅cos α =F (2.89)
A1⋅ E1

Cele două eforturi căutate, X1 și X2 rezultă:

F
X 1=
A 2 ⋅ E2 3
1+ 2 ⋅cos α
A 1 ⋅ E1
A2 ⋅ E2 2
F⋅ ⋅cos α
A1 ⋅ E1 (2.90)
X 2 =X 3=
A ⋅E
1+2 2 2 ⋅ cos 3 α
A1 ⋅ E1
¿{
¿
¿
Ele depind de unghiul lor de înclinare, de ariile secțiunilor transversale, A1 și A2 și
de caracteristicile mecanice ale materialelor din care sunt confecționate. Cunoscând
aceste eforturi din bare, se pot calcula tensiunile corespunzătoare:

X1
σ 1= ≤σ
A1 a1
X2
σ 2=σ 3 = ≤ σ a 2 (2.91)
A2
¿{
¿
¿
A1
Pentru dimensionarea barelor, se admite raportul ariilor =n putându-se
A2

scrie apoi:
X1
A 1=
σ a1
A2=n⋅ A 1
 X2
σ 2=
A2
X2 A2
Dacă σ 2> σ a 2, se va calcula A2= σ și apoi A1= .
a2 n

Dacă toate barele au aceeași secțiune și același modul de elasticitate, cele două
eforturi devin:
F
X 1= 3
1+ 2cos α
2
F ⋅ cos α
X 2 =X 3= 3 (2.92)
1+2 cos α
¿{
¿
¿
Dacă α tinde spre 0, cosα tinde spre 1 și efortul din bara verticală va tinde
F
spre 3 .
π
Dacă α tinde spre 2
, lungimea barelor înclinate tinde spre ∞ și bara

verticală va suporta toată sarcina F. Pentru ca barele să nu fie supradimensionate,

adică să se lucreze până la limita rezistenței admisibile, unghiul de înclinare α
trebuie să îndeplinească o anumită condiție, în acest caz se scrie:
X 1= A1 ⋅σ a 1
X 2 =X 3= A 2 ⋅σ a 2
¿{ (2.93)
¿
¿
Relațiile (2.93) se înlocuiesc în (2.90) și se obține:
A2 ⋅ E2 2
A2 ⋅σ a2 =A 1 ⋅ σ a 1 ⋅ ⋅cos α (2.94)
A1 ⋅ E1

de unde:

cos α=
√ σ a 2 ⋅ E1
σ a1 ⋅ E2
(2.95)

b). Se consideră un sistem de n perechi de bare simetrice în raport cu axa verticală,

ca în Figura 2.9. Toate barele simetrice au aceeași secțiune și sunt confecționate din
același material. Fie:
 • αm: unghiul barei m cu direcția verticală;
• h: lungimea barei verticale;
• lm: lungimea barei m;
• X1, X2, ..., Xm, ..., Xn: eforturile din bare.
Ecuația de proiecții pe verticală va fi:
n
2 ⋅ ∑ X m ⋅cos α m =F (2.96)
m=1

Ecuația conține n necunoscute și pentru rezolvarea ei mai sunt necesare (n - 1)

relații. Se introduce o necunoscută principală δ, care este deplasarea punctului O
(pe direcție verticală) în O1, sub acțiunea forței F. În funcție de δ se pot exprima
deformațiile tuturor barelor:
Δ l m =δ ⋅cos α m (2.97)
și
X m ⋅l m
=δ ⋅ cos α m (2.98)
A m ⋅ Em

sau
X m ⋅h 2
=δ ⋅ cos α m (2.99)
A m ⋅ Em

de unde se obține:
δ 2
X m= ⋅ A m ⋅ Em ⋅cos α m (2.100)
h

n

ln h

O
 H
O1
F

Figura 2.9.
Relația (2.100) se poate scrie pentru fiecare bară din jumătatea sistemului.
Introducând relația (2.100) în ecuația de echilibru (2.96) rezultă:
 n
δ
2 ⋅ ⋅ ∑ ❑ A m ⋅ E m ⋅ cos3 α m=F (2.101)
h m =1
și apoi:
F ⋅h
δ= n
2⋅ ∑ ❑ A m ⋅ E m ⋅cos α m
3 (2.102)
m=1

Această valoare a lui δ se introduce în ecuația de deformații (2.100),

obținându-se eforturile în bare X1, X2, ..., Xm, ..., Xn:
2
P ⋅ A m ⋅ Em ⋅cos α m
X m= n
(2.103)
2⋅ ∑ ❑ A m ⋅ E m ⋅cos α m
3

m =1

Se observă că efortul în fiecare bară depinde de rigiditatea ei și de rigiditatea

celorlalte bare ale sistemului.
Dacă barele sunt confecționate din același material, atunci eforturile din bare
depind numai de secțiunile lor.
Dacă și secțiunile sunt egale, eforturile din bare vor fi:
F ⋅cos 2 α m
X m= n
(2.104)
2⋅ ∑ ❑cos 3 α m
m =1

Dacă se dorește să se dimensioneze barele în așa fel încât să aibă toate aceeași
secțiune, se vor face calculele ținând seama de efortul maxim:
X max
A nec= (2.105)
σa

În celelalte bare, tensiunile vor fi sub rezistența admisibilă, deci ele vor fi
supradimensionate.

3. Sisteme de bare atât exterior cât și interior static nedeterminate

a). Tensiuni datorate variațiilor de temperatură – bară confecționată dintr-un

singur tronson
Sub acțiunea căldurii, a creșterii temperaturii, corpurile se dilată. Cantitatea cu
care se dilată o bară de lungime l, încălzită de la temperatura t1 la t2 este (Figura
2.10.):
Δl=α ⋅l ⋅ ( t 2−t 1 ) (2.106)
unde α este coeficientul de dilatație termică liniară.
Lungirea specifică este în acest caz:
Δl
ε= =α ⋅ ( t 2 −t 1 ) (2.107)
l

, E ,  l

l l

Figura 2.10.

Dacă bara se poate dilata liber, variația de temperatură nu va influenta starea de

tensiuni interioare.
Dacă bara este împiedicată să se dilate liber, ca în Figura 2.11., fiind încastrată
la ambele capete, în bară iau naștere tensiuni interioare.
Bara tinde să se lungească, reazemele se vor opune, în ele luând naștere
reacțiunile H1 și H2.
Ecuația de echilibru va da:
H 1=H 2=H (2.108)

1 2

H1 H2

Figura 2.11.

Forța H se poate determina din ecuația de deformații: dilatarea capătului 2 al

barei este egală cu scurtarea produsă de forța H:
 H ⋅l
α ⋅l ⋅ ( t 2−t 1 )= (2.109)
A⋅E
de unde:
H= A ⋅ E ⋅ α ⋅ ( t 2−t 1) (2.110)
Tensiunea produsă în interiorul barei este:
H
σ ef = = E⋅ α ⋅ ( t 2−t 1 ) ≤ σ a (2.111)
A

b). Bară încastrată la ambele capete confecționată din două tronsoane, din
materiale diferite și de secțiuni diferite supusă variațiilor de temperatură (Figura
2.12.).
Ecuația de echilibru static este aceeași (2.108): H 1=H 2=H .
Dilatarea totală a barei este egală cu suma dilatărilor celor două tronsoane:
Δ l 1 + Δ l 2 =Δ l (2.112)
adică:
α 1 ⋅l 1 ⋅ ( t 2−t 1 ) + α 2 ⋅l 2 ⋅ ( t 2−t 1 )=Δ l (2.113)

1 3 2
A2 E 2
A1 E1
H1 H2

l1 l2

Figura 2.12.

Deformațiile care se opun dilatărilor, datorate reacțiunilor care iau naștere în

reazeme, sunt:
Δl ' 1+ Δl ' 2= Δl ' (2.114)
sau:
H ⋅l 1 H ⋅l 2
+ =Δ l' (2.115)
A1⋅ E1 A2⋅ E2

unde Δl' este deformația totală a barei datorată reacțiunilor din reazeme.
Cele două deformații totale trebuie să fie egale:
 Δl '=Δl (2.116)
adică:
H ⋅l 1 H ⋅l 2
+ =α 1 ⋅l 1 ⋅ ( t 2−t 1 ) +α 2 ⋅l 2 ⋅ ( t 2 −t 1 ) (2.117)
A1⋅ E1 A2⋅ E2

de unde rezultă:
( α 1 ⋅l1 +α 2 ⋅l2 ) ⋅ ( t 2−t 1 )
H=
l1 l (2.118)
+ 2
A 1 ⋅ E1 A 2 ⋅ E 2

Deplasarea secțiunii comune va fi egală cu diferența dintre lungirea unui

tronson al barei datorată variației de temperatură și scurtarea celuilalt, produsă de
reacțiunea H.
Tensiunile ce iau naștere în cele două tronsoane ale barei sunt:
H
σ 1= ≤σ
A1 a1
H
σ 2= ≤ σ a 2 (2.119)
A2
¿{
¿
¿

c). Se consideră sistemul confecționat din trei bare articulate, supus unei variații
de temperatură (Figura 2.13.).
Sistemul a fost montat la temperatura t1 fără a fi supus forțelor exterioare. Se
caută să se determine tensiunile în bare, dacă sistemul se încălzește până la
temperatura t2. Barele sunt legate în O, deci nu se pot dilata liber. Faptul că
temperatura variază uniform în toate barele sistemului, va da naștere unor tensiuni
suplimentare.
 Figura 2.13.

Pentru a se vedea ce eforturi iau naștere în bare, se aplică metoda secțiunilor.

Ecuațiile de echilibru sunt:
− X 2 ⋅ sin α + X 3 ⋅sin α=0
X 1 + X 2 ⋅cos α + X 3 ⋅cos α =0
¿{ (2.120)
¿
¿
Din aceste relații rezultă:

X 2=X 3
X 1 +2 X 2 ⋅cos α =0
¿{ (2.121)
¿
¿
Deci, se obține o singură ecuație cu două necunoscute. A doua ecuație va fi cea
de deformații. Se va deduce această ecuație.
Nodul O, datorită creșterii temperaturii va coborî în O1, deplasându-se cu
cantitatea:
δ=Δl 1 (2.122)
Bara înclinată se va lungi cu cantitatea:
Δl 2=δ ⋅cos α =Δl1 ⋅cos α (2.123)
Lungirea fiecărei bare este compusă din doi termeni: unul, datorită variației de
temperatură și altul datorită forței interioare. Astfel, dacă se consideră barele de
secțiuni diferite, dar confecționate din același material, rezultă:
 X 1 ⋅h
Δl 1=α ⋅h ⋅ ( t 2−t 1 ) + (2.124)
A1⋅ E
α ⋅h X2⋅ h
Δl 2= ⋅ ( t 2−t 1) + (2.125)
cos α A2 ⋅ E ⋅cos α

Înlocuind aceste două relații, (2.124) și (2.125), în ecuația de deformații se

obține:
α ⋅h
cos α
⋅ ( t 2−t 1 )+
X2⋅ h
A 2 ⋅ E ⋅cos α [
= α ⋅h ⋅ ( t 2−t 1) +
X1⋅ h
A1 ⋅ E ]
⋅cos α

(2.126)
sau:

α ⋅ ( t 2−t 1 ) +
X2
A2⋅ E [
= α ⋅ ( t 2−t 1 ) +
X1
A1⋅ E
2
⋅cos α
] (2.127)

Făcând calculele, rezultă:

2 X1 2 X2
E ⋅α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅sin α = ⋅cos α − (2.128)
A1 A2

sau, înlocuind pe X2 din (2.121):

2 X1 2 X1
E ⋅α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅sin α = ⋅cos α + (2.129)
A1 2 A2 ⋅cos α

de unde se poate deduce:

2
E ⋅α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅sin α
X1=
cos 2 α 1 (2.130)
+
A1 2 A 2 ⋅cos α

sau:
2
2 E ⋅α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅sin α ⋅cos α
X1=
2 cos 3 α 1 (2.131)
+
A1 A2

iar X2 va fi:
2
−E ⋅ α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅sin α
X2=
2cos 3 α 1 (2.132)
+
A1 A2

A2
Dacă se notează raportul ariilor =n și se înmulțesc relațiile (2.131) și
A1

(2.132) cu A1, respectiv cu A2, se obține:

 2
2 A1 ⋅ E ⋅α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅ sin α ⋅cos α
X1=
1 (2.133)
2 cos 3 α +
n
și
2
− A 2 ⋅ E ⋅α ⋅ ( t 2 −t 1 ) ⋅sin α
X2= (2.134)
2 n ⋅cos3 α +1
Tensiunile vor fi:
2
X 2 E ⋅α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅ sin α ⋅cos α
σ 1= 1 = ≤ σ a1
A1 3 1 (2.135)
2 cos α +
n
și
2
X −E ⋅ α ⋅ ( t 2−t 1 ) ⋅sin α
σ 2= 2 = ≤ σa2 (2.136)
A2 2 n ⋅cos3 α +1
rezultând că tensiunile datorate variațiilor de temperatură depind numai de raportul
ariilor barelor sistemului.

d). Eforturi datorate inexactităților de execuție și montaj forțat (Figura 2.14.).

Se consideră un sistem de trei bare concurente, la care bara din mijloc a fost
confecționată cu o cantitate δ mai scurtă.
Dacă bara BO ar fi fost confecționată inițial de această lungime l, atunci
montajul s-ar fi făcut fără greutate și fără ca în bare să apară eforturi interioare
inițiale. Pentru ca să se poată executa montajul, bara din mijloc se va lungi cu
cantitatea O1O2, iar barele laterale se vor scurta cu cantitatea OA1 = OC1.

A B C

 
l O1
O2
 A1 C1

Figura 2.14.
Se poate scrie relația:
O1 O2 +O2 O=δ (2.137)
În bara din mijloc va lua naștere forța de întindere X1 și în cele laterale, forțele
de compresiune X2. Ecuația de proiecții pe verticală este:
X 1 =2 X 2 ⋅cos α (2.138)
Se mai poate scrie:
X 1 ⋅l
O1 O2 =Δl1= (2.139)
E1 ⋅ A 1

și:
OA 1 X 2 ⋅l
O2 O= = (2.140)
cos α A2 ⋅ E2 ⋅cos 2 α

Ecuația de deformații (2.137) devine:

X 1 ⋅l X 2 ⋅l
+ =δ (2.141)
A 1 ⋅ E 1 A 2 ⋅ E 2 ⋅cos 2 α

sau:
X 1 ⋅l X 1 ⋅l
+ =δ (2.142)
A 1 ⋅ E 1 2 A 2 ⋅ E 2 ⋅cos 3 α

Se rezolvă sistemul de ecuații următor:

X 1 ⋅l X 1 ⋅l
+ =δ
A 1 ⋅ E 1 2 A 2 ⋅ E 2 ⋅cos 3 α
X1
X 2= (2.143)
2 cos α
¿{
¿
¿
de unde:
δ
X1=
l⋅
( 1
+
1
A1 ⋅ E1 2 A 2 ⋅ E 2 ⋅ cos3 α )
X1 (2.144)
X 2=
2 cos α
¿{
¿
¿
sau:
 δ ⋅ A1⋅ E1
X 1=

( )
A1 ⋅ E1
l⋅ 1+
2 A 2 ⋅ E 2 ⋅cos 3 α
δ ⋅ A1⋅ E1
X2= (2.145)
( )
A1 ⋅ E1
2 l⋅ 1+ ⋅cos α
2 A 2 ⋅ E 2 ⋅cos 3 α
¿{
¿
¿
Se poate trage concluzia, de aici, că în sistemele static nedeterminate apar
tensiuni interioare chiar dacă sistemul nu este supus acțiunii eforturilor exterioare, ci
numai datorită imperfecțiunilor de execuție și montajului forțat.
Sensul eforturilor s-ar fi modificat, dacă bara din mijloc ar fi fost confecționată
cu cantitatea δ mai lungă.

4. Piese cu secțiuni neomogene supuse la solicitări axiale

Până acum s-au studiat piese confecționate din materiale omogene. Dacă o
piesă are în secțiune două sau mai multe materiale, se zice că secțiunea ei este
neomogenă, ca de exemplu: stâlpii din beton armat, cablurile de oțel cu inimă de
cânepă, cabluri de aramă cu inimă de oțel, stâlpii de lemn consolidați cu platbande de
fier etc.
Conform ipotezei secțiunilor plane și paralele (a lui Bernoulli), la piesele din
materiale omogene s-a admis o repartiție uniformă a tensiunilor.
Se încearcă rezolvarea problemelor de verificare și de dimensionare a pieselor
cu secțiuni neomogene asupra cărora acționează forțe axiale. Se consideră o piesă în a
cărei secțiune există două materiale; se vor nota cu indicele 1, elementele primului
material și cu indicele 2, elementele materialului al doilea (Figura 2.15.).
Statica dă ecuația de echilibru:
N1 + N2 = N (2.146)
 F

A1
A2

Figura 2.15.

Pentru că este vorba de o problemă static nedeterminată, mai trebuie o ecuație

de deformații, dată de Rezistența Materialelor. Secțiunea fiind compusă din două
materiale, ele trebuie să se deformeze împreună: ele se vor lungi sau scurta cu aceeași
cantitate, deci, ecuația de deformații este:
Δl1 = Δl2 (2.147)
sau
N 1 ⋅l N 2 ⋅l
= (2.148)
A 1 ⋅ E 1 A2 ⋅ E2

Materialele au aceeași lungime, deci (2.167) se mai poate scrie:

N1 N2
= (2.149)
A 1 ⋅ E 1 A2 ⋅ E2

Sistemul de ecuații de rezolvat este:

N 1 + N 2=N
N1 N2
=
A 1 ⋅ E 1 A2 ⋅ E2 (2.150)
¿{
¿
¿
cu soluția:
N
N 1=
A2⋅ E2
1+
A1⋅ E1
N
N 2= (2.151)
A1⋅ E1
1+
A2⋅ E2
¿{
¿
¿

Cu aceste valori calculate pentru forțele ce iau naștere în cele două materiale,
se pot calcula tensiunile din cele două materiale:
 N
σ 1=
E2 (2.152)
A 1+ ⋅ A 2
E1
N
σ 2=
E1 (2.153)
A 2+ ⋅ A 1
E2

Ecuația de deformații (2.149) se mai poate scrie și astfel:

ε 1=ε 2 (2.154)
ținând cont de legea lui Hooke, se obține:
σ1 σ 2
= (2.155)
E1 E 2

sau
σ1 E1
= (2.156)
σ2 E2

de unde se poate concluziona că tensiunile sunt direct proporționale cu modulele de

elasticitate. Raportul lor se va nota cu n și se numește coeficient de echivalare:
E1
n=
E2
(2.157)

Ținând seama de această notație, expresiile tensiunilor (2.152) și (2.153) devin

formule de verificare:
N
σ 1=
1
A 1+ A 2
(2.158)
n
și
N
σ 2= (2.159)
A 2+ n⋅ A 1

Expresia de la numitorul relației (2.159) se notează cu Ai și se numește

secțiune ideală sau arie ideală:
A i = A 2+ n ⋅ A 1 (2.160)
În general, rezistențele admisibile nu sunt perfect proporționale cu modulele de
elasticitate, deci, cele două materiale nu vor fi solicitate amândouă până la limita
rezistenței admisibile. Dacă materialul mai slab este solicitat până la limita rezistenței
admisibile, celălalt va fi supradimensionat.
 În cazul prezentat, se presupune că:
σ2 < σ 1 (2.161)
Formulele de verificare vor fi:
N
σ 2= ≤σ (2.162)
Ai a2

și
σ 1=n ⋅σ 2 ≤ σ a 1 (2.163)
Tot pe baza rezistenței admisibile a materialului celui mai slab se va face și
dimensionarea:

N
Ai= (2.164)
σa 2

Cu ajutorul acestei secțiuni ideale se pot determina secțiunile A1 și A2,

stabilind înainte raportul lor:
A1
p=
A2
(2.165)

numit coeficient de armare, sau

A 1= p ⋅ A 2 (2.166)
Înlocuind pe A1 din (2.166) în (2.160) se obține:
A2 ⋅ ( 1+n ⋅ p )= A i (2.167)
de unde, apoi, valorile celor două secțiuni sunt:
Ai
A 2= (2.168)
1+n ⋅ p
și
Ai
A 1= p ⋅ (2.169)
1+n ⋅ p
În mod analog se poate proceda și în cazul mai multor materiale. Pentru trei
materiale, din Statică se va putea scrie:
N 1 + N 2 + N 3=N (2.170)
sau
σ 1 ⋅ A1 +σ 2 ⋅ A 2+ σ 3 ⋅ A 3=N (2.171)
Ecuațiile de deformații din Rezistența Materialelor sunt:
 Δl 1=Δl2 =Δl3 (2.172)
sau
ε =ε 1 =ε 2=ε 3 (2.173)
sau
N1 N2 N3 N1+ N2+ N3 N
= = = =
A 1 ⋅ E 1 A 2 ⋅ E2 A 3 ⋅ E 3 A 1 ⋅ E1 + A 2 ⋅ E2 + A3 ⋅ E 3 A 1 ⋅ E 1+ A 2 ⋅ E 2+ A 3 ⋅ E 3

(2.174)
de unde se obține:
N1 N ⋅ E1
σ 1= = (2.175)
A 1 A 1 ⋅ E1+ A 2 ⋅ E 2+ A 3 ⋅ E 3
N2 N ⋅ E2
σ 2= = (2.176)
A 2 A 1 ⋅ E1 + A 2 ⋅ E 2+ A 3 ⋅ E 3
N3 N ⋅ E3
σ 3= = (2.177)
A 3 A1 ⋅ E1 + A2 ⋅ E2 + A 3 ⋅ E3

Și în acest caz, se observă că tensiunile depind de secțiunile și modulele de

elasticitate ale materialelor pieselor, deci nu vor fi solicitate toate până la capacitatea
maximă.
Stâlpi de beton armat

Stâlpii de beton armat sunt confecționați din beton și din bare de oțel (fier) în
interiorul masei de beton, numite armături (Figura 2.15.).
Se vor nota elementele corespunzătoare betonului cu indicele "b", iar
elementele corespunzătoare armăturilor cu indicele "f". Modulele de rezistență ale
celor două materiale se iau în practică: Ef = 2,1·105 N / mm2 și
Eb = 1·104 ... 3·104 N / mm2.
Coeficientul de echivalare va fi:
Ef
n= =7 ...21 (2.178)
Eb

Tensiunea admisibilă pentru beton se ia:

σab = 3,5 ... 7 N / mm2
iar coeficientul de armare va fi p = 0,5 ... 3 %.
Verificările se fac cu formulele:
 N N
σ b= = ≤ σ ab (2.179)
A b +n ⋅ A f A i

și
σ f =n⋅ σ b ≤ σ af (2.180)
cunoscând efortul N și secțiunile Ab și Af.
În cazul dimensionării, cunoscând efortul N și rezistențele admisibile σab,
respectiv σaf și coeficientul de armare p, se calculează, mai întâi, secțiunea ideală:
N
Ai= (2.181)
σ ab

fA
Cunoscând coeficientul de armare, adică raportul ariilor p= A , se poate scrie:
b

Ab + n⋅ A f =A i
Af
=p
Ab (2.182)
¿{
¿
¿
de unde:
Ai
A b=
1+n ⋅ p
Ai
Af= p (2.183)
1+ n⋅ p
¿{
¿
¿
Și pentru acest exemplu, atunci când se cunosc secțiunile Ab, respectiv Af și
rezistența admisibilă a betonului σab, se poate calcula forța capabilă:
N= A i ⋅ σ ab= ( A b + A f ) ⋅σ ab (2.184)