Tema 1

TEMA 1. ESENŢA ŞI CONŢINUTUL CONTABILITĂŢII JUDICIARE

1.1. Noțiunea și funcțiile contabilităţii judiciare;
1.2. Reglementarea normativă a contabilității;
1.3. Particularitățile și principiile contabilității;
1.4. Etaloanele aplicate în contabilitate;
1.5. Utilizatorii informaţiei contabile.

Informaţia privind activitatea desfăşurată de entități se reflectă în contabilitate. De aceea evidenţa se ţine
în cadrul oricărei entitate şi reprezentă o cerinţă a existenţei acesteia, unde munca de contabil începe din
momentul înfiinţării şi se încheie odată cu lichidarea ei.
Contabilitatea reprezintă o componentă importantă a sistemului informaţional al entităţii. Prin maniera sa
de prelucrare a datelor, contabilitatea oferă informaţii exacte privind existenţa și mișcarea elementelor
patrimoniale, prezentand, sub formă sintetică, rezultatele activităţii desfășurate.
Potrivit articolului 3 din Legea contabilităţii și raportării finaciare nr. 287 din
15.12.2017 (LCRF) contabilitatea reprezintă sistem complex de colectare, identificare, grupare,
prelucrare, înregistrare, generalizare și de prezentare a informațiilor privind elementele contabile.
Elemente contabile – activele, capitalul propriu, datoriile, veniturile, costurile, cheltuielile şi faptele
economice ale entităţii;
Fapt economic – tranzacţie, operaţiune, eveniment care a modificat sau poate modifica activele, capitalul
propriu, datoriile, veniturile, costurile și/sau cheltuielile entităţii.
Contabilitatea a apărut cu multe secole în urmă, încă în Evul Mediu. Prima lucrare din literatura contabilă,
care reprezintă descrierea partidei duble în contabilitate, a apărut la Veneția, în anul 1494,
întitulată Tratat de contabilitate în partidă dublă și aparține italianului Luca Pacioli (1445-1517).
În această lucrare, autorul analizează contabilitatea ca un ansamblu de principii și reguli privind
înregistrarea în partidă dublă a averii ce aparține unui negustor, precum și toate afacerile acestuia, în
ordinea în care a avut loc. Contabilitatea în partidă dublă a fost denumită „metoda italiană”. De aceea o
mare parte a vocabularului contabil provine din limba italiană, de exemplu: casă, bancă, capital, jurnal,
cont, debit, credit, bilanț etc.
Deci fără prudență, ordine și rigoare poți risipi într-o clipă ceea ce ai agonisit o viață. Pentru că primul
semn al declinului în afaceri îl reprezintă lipsa de informare. Pentru că nimeni nu a eșuat în afaceri când a
socotit prea mult. Pentru că cifrele, uneori, sunt mai relevante decât cuvintele.
În acest context, un rol deosebit revine contabilului, acesta fiind cel care trebuie să ofere serviciu de înaltă
calitate prin aplicarea cunoștințelor și abilităților conform judecății profesionale și comportamentului etic
în vederea reflectării obiective a situațiilor și fenomenelor în cadrul entității.
Cercetările în domeniu au demonstrat că contabilitatea reprezintă atât o știinţă, cât și un domeniu al
practicii racordat sistemului economic informaţional. În calitatea sa de componentă a acestui sistem
informaţional, ea oferă cea mai mare parte a informaţiilor necesare luării deciziilor economice.
Obiectivul contabilităţii este de a consemna și a gestiona faptele și evenimentele economice reale din
viaţa entităţilor și de a furniza periodic informaţii complete și pertinente asupra poziţiei financiare și a
performanţelor financiare ale entităţilor acelora care generic sunt denumiţi utilizatori ai informaţiei
contabile.
Pentru a-și realiza obiectivul principal, contabilitatea are și o serie de atribuţii:
 să furnizeze informaţii necesare elaborării planurilor și programelor de activitate economică;
 să asigure urmărirea și controlul valoric al activităţilor desfășurate, prin înregistrarea cronologică
și sistematică a operaţiilor economice, prelucrarea informaţiilor cu privire la situaţia
patrimoniului, informaţii necesare atât pentru nevoile proprii ale entității, cât și în relaţiile cu
acţionarii și asociaţii, clienţii, furnizorii, băncile, cu organele fiscale și alte persoane fizice și
juridice;
 să asigure controlul integrităţii patrimoniului prin înregistrarea existenţelor și mișcărilor
elementelor patrimoniale, pe categorii, pe locuri de depozitare sau păstrare, persoanele în
responsabilitatea cărora se află etc.;
 să furnizeze informaţiile necesare întocmirii situaţiilor financiare care reflectă imaginea fidelă a
patrimoniului, a situaţiei financiare și a rezultatelor obţinute, astfel încât aceste informaţii să
poată fi utilizate de toţi utilizatorii în luarea deciziilor economice.
Realizarea obiectivului și a atribuţiilor sale este posibilă doar în condiţiile în care contabilitatea
îndeplinește următoarele funcţii: înregistrarea și prelucrarea datelor, informarea utilizatorilor, controlul
patrimoniului, mijloc de probă în justiţie.
Cadrul juridic care reglementează organizarea contabilităţii financiare se compune din Legea
contabilităţii și raportării financiare, Standardele naţionale de contabilitate, Planul general de
conturi contabile, regulamente, instrucţiuni, indicaţii metodice ale Ministerului Finanţelor şi de alte acte
legislative şi normative aprobate.

Organele de reglementare în domeniul contabilității și raportării financiare sunt:

1. Ministerul Finanţelor - responsabil de acceptarea IFRS, publicarea lor în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova şi de plasarea acestora pe pagina web oficială a Ministerului Finanțelor. Mai este
responsabil de elaborarea, aprobarea, publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova și plasarea pe
pagina web oficială a Ministerului Finanțelor a:
– Standardelor Naţionale de Contabilitate;
– indicaţiilor metodice, regulamentelor, instrucţiunilor și altor acte normative din domeniul
contabilității și raportării financiare;
– Planului general de conturi contabile;
– formularelor de documente primare și instrucțiunilor privind completarea acestora.
2. Consiliul de contabilitate și raportare financiară este instituit pe lîngă Ministerul Finanțelor pentru
dezvoltarea continuă și asigurarea perfecționării contabilității și raportării financiare.
3. Comisia Națională a Pieței Financiare, organele centrale de specialitate pot elabora, în
conformitate cu standardele de contabilitate şi cu alte acte normative, reglementări contabile specifice
anumitor ramuri, domenii/sectoare de activitate, cu aprobarea acestora de către Ministerul Finanţelor.
4. Biroul Național de Statistică:
- colectează, stochează şi generalizează situaţiile financiare, raportul conducerii și raportul auditorului;
- gestionează Depozitarul public al situațiilor financiare;
- asigură protecția și securitatea datelor din Depozitarul public al situațiilor financiare, ca parte
componentă a resurselor informaționale de stat etc.
Principalul act normativ care reglementează activitatea contabilă este Legea contabilităţii și raportării
financiare nr. 287. Aceasta stabilește cadrul normativ de bază, principiile și cerinţele generale şi
mecanismul de reglementare în domeniul contabilităţii şi raportării financiare în Republica Moldova.

Legea nr. 287 se aplică următoarelor categorii de persoane înregistrate în Republica Moldova:
 persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător, indiferent de tipul de proprietate
şi forma juridică de organizare;
 autorităţilor/instituţiilor, cu excepţia autorităţilor/instituţiilor bugetare;
 reprezentanţelor permanente şi filialelor entităţilor nerezidente;
 organizaţiilor necomerciale şi reprezentanţelor entităţilor nerezidente;
 persoanelor fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător, cu excepţia titularilor patentei de
întreprinzător;
 persoanelor fizice care desfăşoară activitate profesională în sectorul justiţiei (notari, avocaţi,
executori judecătoreşti, mediatori, administratori autorizaţi) şi birourilor înfiinţate de acestea,
precum şi cabinetele individuale ale medicilor de familie
Potrivit Legii nr. 287, contabilitatea se ţine în limba română şi în monedă naţională. Totodată
contabilitatea faptelor economice efectuate în valută se ţine atît în monedă naţională, cît şi în valută
străină, potrivit standardelor de contabilitate.

Standarde Naţionale de Contabilitate – acte normative elaborate în baza Directivei 2013/34/UE a

Parlamentului European și a Consiliului IFRS, aprobate de Ministerul Finanţelor (în continuare – SNC).

Standarde de contabilitate – Standarde Internaţionale de Raportare Financiară și Standarde Naţionale de

Contabilitate.

Standarde Internaţionale de Raportare Financiară – standarde şi interpretări emise de Consiliul pentru

Standarde Internaţionale de Contabilitate, acceptate pentru aplicare în Republica Moldova (în continuare
– IFRS).

Plan general de conturi contabile – act normativ care stabilește nomenclatorul conturilor contabile,
caracteristica și modul de aplicare ale acestora.

Regulamentele, instrucţiunile, indicaţiile metodice ale Ministerului Finanţelor au drept scop de a

concretiza prevederile unor acte legislative și normative şi se referă, de obicei la probleme concrete ale
contabilităţii şi impozitării.

-3-
Organizarea contabilităţii este definită ca un proces de coordonare a acţiunilor în cadrul unei entităţi prin
intermediul mijloacelor administrative, economice și tehnice în baza unui plan adecvat, astfel încît să
permită executarea în condiţii optime a activităţii economice. Principalii factori de care trebuie să se ţină
cont la organizarea contabilitătii sînt:
 forma de proprietate;
 forma juridică de organizare;
 mărimea entităţii economice.

Categoriile şi criteriile de clasificare a entităţilor se prezinta astfel (art. 4 LCRF):

Categorii de Totalul activelor, Veniturile din Numărul mediu al

entităţi/grupuri lei vânzări, lei salariaţilor în
perioada de
gestiune, persoane

Entitate micro ≤ 5 600 000 ≤ 11 200 000 ≤ 10

Entitate mică ≤ 63 600 000 ≤ 127 200 000 ≤ 50

Entitate mijlocie ≤ 318 000 000 ≤ 636 000 000 ≤ 250

Entitate mare > 318 000 000 > 636 000 000 > 250

În conformitate cu Legea Contabilității și raportării financiare, modul de ținere a contabilității și de

aplicare a standardelor de contabilitate se prezintă astfel:
- entitățile micro și persoanele fizice care desfășoară activitate de întreprinzător, după înregistrarea
acestora ca plătitori ai taxei pe valoare adăugată, țin contabilitatea în partidă dublă și întocmesc
situaţii financiare prescurtate conform SNC.
- entitățile mici țin contabilitatea în partidă dublă și întocmesc situaţii financiare simplificate conform
SNC.
- entitățile mijlocii și entitățile mari țin contabilitatea în partidă dublă și întocmesc situaţii financiare
complete conform SNC.
- entităţile de interes public țin contabilitatea în partidă dublă şi întocmesc situaţii financiare conform
IFRS.(entitate de interes public – entitate ale cărei valori mobiliare sînt admise la tranzacţionare pe o
piaţă reglementată; bancă; asigurător (reasigurător)/societate de asigurări; organism de plasament colectiv
în valori mobiliare cu personalitate juridică; entitate mare care este entitate de stat sau este societate pe
acţiuni în care cota statului depăşeşte 50% din capitalul social)
- organizaţiile necomerciale și reprezentanțele entităților nerezidente țin contabilitatea în partidă dublă și
întocmesc situaţii financiare conform indicaţiilor metodice aprobate de către Ministerul Finanţelor.
- persoanele fizice care desfășoară activitate de întreprinzător, pînă la înregistrarea acestora în calitate de
plătitori ai taxei pe valoare adăugată, persoanele fizice care desfășoară activitate profesională în sectorul
justiției și birourile înființate de acestea, precum și cabinetele individuale ale medicilor de familie țin
contabilitatea în partidă simplă în baza contabilității de casă, fără întocmirea situaţiilor financiare,
conform indicaţiilor metodice aprobate de către Ministerul Finanţelor.
Răspunderea pentru ținerea contabilității și raportării financiare revine:
  conducătorului, administratorului – pentru persoanele juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, reprezentanţele
permanente şi filialele entităţilor nerezidente, organizaţiile necomerciale şi reprezentanţele
entităţilor nerezidente;
 conducătorului, directorului – pentru autorităţile/instituţiile, cu excepţia
autorităţilor/instituţiilor bugetare;
 fondatorului – pentru persoanele fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător, cu excepţia
titularilor patentei de întreprinzător;
 persoanei fizice care desfăşoară activitate profesională – pentru notari, avocaţi, executori
judecătoreşti, mediatori, administratori autorizaţi, precum şi pentru cabinetele individuale ale
medicilor de familie.
Persoanele indicate anterior sunt obligate:
- să asigure organizarea şi ţinerea contabilităţii în mod continuu din data înregistrării de stat a entităţii
pînă la data lichidării acesteia;
- să asigure elaborarea, aprobarea şi aplicarea politicilor contabile în conformitate cu standardele de
contabilitate și alte acte normative;

- să asigure elaborarea şi aprobarea:

 planului de conturi contabile de lucru al entităţii, după caz;
 procedeelor interne privind contabilitatea de gestiune;
 formularelor documentelor primare şi a registrelor contabile;
 regulilor privind circulaţia documentelor şi tehnologia de prelucrare a informaţiei contabile;
 să asigure întocmirea completă şi corectă, precum și integritatea şi păstrarea documentelor
contabile;
 să organizeze sistemul de control intern;
 să asigure documentarea faptelor economice şi reflectarea acestora în contabilitate;
 să asigure respectarea actelor normative prevăzute;
 să asigure întocmirea, prezentarea şi publicarea, după caz, a situaţiilor financiare în conformitate
cu prezenta lege, standardele de contabilitate și alte acte normative.

Contabilitatea și raportarea financiară se bazează pe următoarele principii generale:

a) continuitatea activităţii – presupune că entitatea își va continua în mod normal funcţionarea pe o
perioadă de cel puţin 12 luni din data raportării, fără intenţia sau necesitatea de a-şi lichida sau reduce în
mod semnificativ activitatea.(de exemplu: Entitatea „Succes” SRL a cumpărat și a pus în funcţiune la
20 decembrie 201X un mijloc de transport la valoarea de intrare de 270 000 de lei. Mijlocul de transport
a fost utilizat pe parcursul anului 201X+1, fiind calculată amortizarea în sumă de 54 000 de lei.
Presupunem că la închiderea anului de gestiune 201X+1:
a) Continuitatea activităţii este asigurată;
b) Continuitatea activităţii nu este asigurată; se estimează o valoare de lichidare – 190 000 de lei.
Analizăm situaţia la finele anului 201X+1:
a) Deoarece continuitatea activităţii este asigurată, la închiderea anului 201X+1, mijlocul de transport
este evaluat la valoarea sa contabilă, adică valoarea de intrare diminuată cu suma amortizării cumulate.
Altfel spus, el va fi înscris în
bilanţ la valoarea sa de 216 000 de lei (270 000 – 54 000);
b) Deoarece continuitatea activităţii nu este asigurată, în bilanţ de la 31.12.201X+1, mijlocul de
transport va fi înscris pentru valoarea probabilă de vînzare a bunului, adică 190 000 de lei);
b) contabilitatea de angajamente – prevede recunoaşterea elementelor contabile pe măsura apariţiei
acestora, indiferent de momentul încasării/plăţii de numerar sau al compensării sub altă formă (de
exemplu, entitatea „Succes” SRL a vândut un autoturism unui client pe 2 mai 201X. Clientul achită
contravaloarea acestuia pe 7 iunie. Trebuie să determinăm momentul recunoașterii veniturilor și
cheltuielilor din tranzacţia menţionată. Venitul trebuie recunoscut în momentul livrării mărfurilor, adică
atunci când are loc tranzacţia dintre părţi, ceea ce în drept este echivalent cu existenţa acordului de
voinţă al părţilor. Prin urmare, venitul se va constata la 2 mai 201X, iar cheltuielile se vor constata de
asemenea la 2 mai 201X deci la livrarea mărfurilor, recunoaștem venitul, chiar dacă cumpărătorul nu s-
a achitat în acel moment;
c) permanenţa metodelor – constă în aplicarea politicilor contabile în mod consecvent de la o
perioadă de gestiune la următoarea (de exemplu, în anul 201X, managementul entităţii „Succes” SRL a
decis să schimbe metoda utilizată pentru evaluarea stocurilor de materiale, prin trecerea de la FIFO
(primul intrat-primul ieșit) la costul mediu ponderat. La 31 decembrie 201X-1, valoarea stocurilor,
conform metodei FIFO, era 120 000 de lei. Dacă s-ar fi aplicat metoda costului mediu ponderat,
valoarea stocului de materiale ar fi fost 100 000 de lei.
Metoda costului mediu ponderat se aplică pentru evaluarea stocului de materiale în anul 201X. Dar
ţinând cont de faptul că situaţiile financiare prezintă informaţii pentru anul de gestiune și concomitent,
pentru comparare, și pentru anul precedent (201X-1), entitatea trebuie să recalculeze costul stocului de
materiale din anul precedent conform metodei costului mediu ponderat pentru a asigura
comparabilitatea în timp. De asemenea, entitatea trebuie să prezinte informaţii despre faptul dat în
notele explicative);
d) prudența – prevede neadmiterea supraevaluării activelor și a veniturilor și/sau a subevaluării
datoriilor și a cheltuielilor (de exemplu, riscul cel mai mare apare în situația dată datorită beneficiilor
generate de raportarea unei profitabilități mai ridicate sau a unui grad de îndatorare mai mic. Totuşi,
exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea
activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situaţiile
financiare nu ar mai fi neutre şi nu ar mai avea calitatea de a fi credibile);
e) intangibilitatea – presupune că totalul bilanțului la începutul perioadei de gestiune curente trebuie să
corespundă cu totalul bilanțului la sfîrșitul perioadei de gestiune precedente (de exemplu, totalul
bilanțului în anul 201X să corespundă cu totalul bilanțului la finele anului 201X-1);
f) separarea patrimoniului şi datoriilor – prevede prezentarea în situaţiile financiare doar a
informaţiilor despre patrimoniul şi datoriile entităţii, care trebuie contabilizate separat de patrimoniul şi
datoriile proprietarilor şi ale altor entităţi (de exemplu, în cazul businessului particular);
g) necompensarea – prevede contabilizarea și prezentarea distinctă în situaţiile financiare a activelor şi
datoriilor, a veniturilor şi cheltuielilor. Compensarea reciprocă a activelor şi datoriilor sau a veniturilor şi
cheltuielilor nu se admite, cu exceptia cazurilor prevăzute de prezenta lege și de standardele de
contabilitate (de exemplu, entitatea „Succes” SRL, a chiziţionat 10 mașini de spălat de la un furnizor în
valoare de 40 000 de lei și le-a livrat ulterior cumpărătorilor săi în valoare de 56 000 de lei. Termenul
de achitare a datoriei e de 30 de zile, iar cel de încasare a creanţei – de 45 de zile. În bilanţul entităţii
„Succes” SRL va figura o creanţă a cumpărătorilor către entitatea „Succes” SRL de 56 000 de lei (în
activ) și o datorie de 40 000 de lei (în pasiv), și nu o creanţă netă de 16 000 de lei);
h) prioritatea conţinutului asupra formei – presupune că informațiile prezentate în situațiile financiare
trebuie să reflecte mai curînd esenţa și conținutul faptelor economice, decît forma juridică a acestora (de
exemplu, în cazul contractelor de leasing financiar, fondul şi realitatea economică reprezintă faptul că
locatarul obţine beneficiile economice ale utilizării bunului contractat pe cea mai mare parte a duratei
de utilizare a acestuia în schimbul obligaţiei de a plăti pentru acest drept o sumă aproximativ egală cu
valoarea justă a activului şi dobînda aferentă. Din acest motiv, leasingul financiar dă naştere unor
elemente ce satisfac definiţiile unui activ şi a unei datorii şi care sînt recunoscute, în consecinţă, în
bilanţul locatarului);
i) evaluarea la cost de intrare – prevede că elementele contabile prezentate în situațiile financiare sânt
evaluate la cost de achiziție sau la cost de producție, cu excepția cazurilor prevăzute de standardele de
contabilitate;
j) importanța relativă – prevede că nu este necesară îndeplinirea cerințelor privind recunoașterea și
evaluarea elementelor contabile, privind prezentarea, publicarea și consolidarea informațiilor aferente
acestora atunci când efectele îndeplinirii cerințelor respective sânt nesemnificative (pragul de
semnificație constituie criteriul prestabilit de către entitate pentru determinarea necesității de a prezenta
sau corecta informații în situațiile financiare, luând în considerare posibilitatea influenței acestor
prezentări sau corectări asupra deciziilor economice ale utilizatorilor).
Pentru colectarea, prelucrarea şi înregistrarea elementelor contabile se folosesc următoarele etaloane de
evidenţă:

 etalonul natural;
 etalonul monetar (valoric);
 etalonul de muncă.
Etalonul natural exprimă conţinutul cantitativ al elementelor contabile şi foloseşte următoarele unităţi de
măsură: ha, tone, litri, bucăţi, capete etc. Acest etalon poate fi folosit numai la măsurarea bunurilor
materiale şi permite a ţine evidenţa şi controlul asupra stării şi mişcării lor la entitate.
Etalonul monetar (valoric) se foloseşte pentru generalizarea şi gruparea elementelor contabile. Cu
ajutorul acestui etalon se măsoară în expresie valorică patrimoniul și se calculează un şir de indicatori,
cum ar fi: suma costurilor, mărimea veniturilor, cheltuielilor, profitului etc.
Etalonul de muncă este destinat pentru contabilizarea timpului utilizat şi se exprimă prin om-ore, om-
zile. Cu ajutorul lui se calculează mărimea retribuirii muncii, productivitatea muncii etc.
Informaţiile furnizate de contabilitate stau la baza procesului decizional atât în interiorul, cît și în
exteriorul entității.
Se deosebesc:

 utilizatori interni;
 cei ce gestionează o entitate;
 utilizatori externi.
 cei din afara entității, care au un interes financiar direct față de entitate și organizaţii și
instituţii ce au un interes financiar indirect față de entitate.
Utilizatorii interni sunt reprezentaţi de manageri. Ei apelează la informaţiile contabile care reflectă
operaţiile de exploatare, investiţii, finanţare și gestiune a patrimoniului și activităţii entităţii, pentru
fundamentarea și luarea deciziilor lor.
Conducerea entităţilor utilizează informaţiile contabile la întocmirea sistemului de bugete, mai ales în
faza de control al realizării planurilor și programelor.
Sistemul informaţional contabil prin evenimente și tranzacţii procesate corect și adecvat oferă răspunsuri
la unele оntrebări frecvente:
– Entitatea generează profituri?

– Entitatea progresează sau pur și simplu încearcă să supravieţuiască?

– Are entitatea suficient numerar?

Acestea sunt unele dintre cele mai frecvente întrebări pe care managerii (utilizatorii) trebuie să le
cunoască, pentru a crea o bază în vederea stabilirii unei strategii de succes, care să permită creșterea și
dezvoltarea continuă a entităţii lor.
Utilizatorii externi care au interes financiar direct în informaţiile contabile sunt reprezentaţi de
investitorii actuali sau potenţiali, creditorii actuali sau potenţiali, cumpărătorii actuali sau potenţiali.
Investitorii actuali și potenţiali sunt interesaţi de câștigurile care pot fi obţinute din investiţia într-o
anumită entitate (rata dividendului), împreună cu riscurile aferente.
Creditorii actuali sau potenţiali sunt terţii care acordă împrumuturi entităţii pe o perioadă stabilită în
prealabil în schimbul unei dobânzi, fiind interesaţi de solvabilitatea și lichiditatea entităţilor, precum și de
sistemul de garanţii.
Cumpărătorii actuali sau potenţiali sunt interesaţi de capacitatea entității de a-și continua activitatea și, în
consecinţă, de a vinde bunuri sau de a presta servicii, într-un viitor previzibil. De exemplu, o societate
care produce și comercializează autovehicule dorește să știe dacă există riscul ca furnizorul de frâne să
intre în stare de faliment.
Salariaţii și sindicatele se interesează de performanţele și perspectivele entității, din punctul de vedere al
negocierii salariale și al securităţii locurilor de muncă. De asemenea, ei au nevoie de informaţii privind
performanţele sectoriale în scopul de a putea verifica și înţelege deciziile managerilor privind extinderea
sau restrîngerea de activităţi particulare.
Utilizatorii externi care au interes financiar indirect în informaţiile contabile sunt reprezentaţi de guvern
și instituţiile sale, sindicate, presă, companii de audit, public.
Guvernul și instituţiile sale sunt interesate de activitatea entităţilor întrucât statul face apel la informaţiile
contabile pentru realizarea funcţiei fiscale.
Publicul se așteaptă ca entităţile să furnizeze informaţii despre impactul activităţii lor asupra
comunităţilor locale și asupra mediului natural.
 TEMA 2
TEMA 2. OBIECTUL ȘI METODA CONTABILITĂŢII
2.1. Obiectul contabilităţii;
2.2. Activele: caracteristica şi clasificarea lor;
2.3. Pasivele: caracteristica şi clasificarea lor;
2.4. Cheltuielile şi veniturile entității;
2.5. Procesele şi faptele economice;
2.6. Metoda contabilității.
-1-
La baza obiectului de studiu al contabilităţii este patrimoniul entității, deoarece contabilitatea a apărut din
necesitatea cunoaşterii şi gestiunii eficiente a acestuia.
Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor economice pe care le gestionează o entitate, precum și
totalitiatea drepturilor și datoriilor pe care acesta și le asumă în legătură cu bunurile ce le posedă.
Prin urmare, componentele patrimoniului sunt:
1. Bunurile economice, adică bunurile corporale și necorporale, precum şi numerarul care formează
patrimoniul ca obiect al raporturilor de drepturi şi obligaţii;
2. Drepturile și datoriile (obligațiile) – se raportează la situația în care entitatea își procură din
surse porprii sau atrase o parte din patrimoniu.
Bunurile economice caracterizează partea patrimoniului cu conţinut concret, determinate fizic şi
economic. Determinarea fizică remarcă faptul că acestea îmbracă o formă concretă (de exemplu, mijloace
fixe, materiale, mărfuri etc.). Determinarea economică a bunurilor se exprimă prin capacitatea de a
satisface anumite cerinţe (de exemplu, utilizarea numerarului pentru achitarea datoriilor).
Partea a doua a patrimoniului, adică drepturile şi obligaţiile entităţii (care se mai numesc surse de
constituire a mijloacelor economice), exprimă raporturile de proprietate privind posesiunea, folosirea şi
administrarea mijloacelor economice.
Prin relaţii de drept se subînţelege situaţia, în care entitatea procură o parte din bunuri din mijloace
proprii. Prin urmare, îi aparţin de drept, iar partea respectivă de patrimoniu se numeşte propriu.
Relaţiile de obligaţii apar în cazul, când entitatea cumpără o parte din bunuri pe seama mijloacelor
stăine. Prin urmare, bunurile respective nu-i aparţin de drept, deoarece echivalentul valoric trebuie
restituit proprietarului. Astfel de patrimoniu se numeşte străin.
Utilizarea bunurilor economice la întreprindere condiţionează apariţia cheltuielilor, veniturilor şi
rezultatului financiar.
Pentru cunoaşterea şi gestionarea patrimoniului contabilitatea foloseşte 2 structuri calitative:
1. Activul şi pasivul patrimonial (mijloacele economice, drepturile şi obligaţiile);
2. Cheltuielile şi veniturile.
-2-
Activele reprezintă resursele economice identificabile și controlate de entitate ce provin din faptele
economice trecute din a căror utilizare se așteaptă obținerea unor beneficii economice.
Activele se clasifică după 2 criterii:
I. Gradul de lichiditate;
II. Modul de valorificare (felul în care participă în activitatea de producţie, în care se consumă şi îşi
raportează valoarea la costul produselor obţinute).
După primul criteriu activele se subîmpart în 2 grupe:
1. Active imobilizate;
2. Active circulante.
Caracteristica activelor imobilizate:
 bunuri cu o durată îndelungată de utilizare;
 nu se consumă de la prima folosire;
 își transmit treptat valoarea asupra bunurilor la a căror realizare participă, sub formă de
amortizare.
Activele imobilizate cuprind toate activele cu excepţia celor circulante. După modul de valorificare
acestea se divizează în:
 imobilizări necorporale (intangibile);
 imobilizări corporale;
 active biologice imobilizate;
 investiții financiare pe termen lung;
 investiții imobiliare;
 creanţe pe termen lung.
Imobilizări necorporale - imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială, sunt identificabile
și controlate de entitate. La ele se referă: invențiile, mărcile, licenţele, drepturile de autor, programele
informatice, desenele și modelele industriale etc.
Imobilizări corporale sunt imobilizări sub formă de mijloace fixe, terenuri, imobilizări corporale în curs
de execuție, investițiile imobiliare și resurse minerale.
Imobilizări corporale în curs de execuție - imobilizări corporale procurate sau aflate în procesul de creare
și de pregătire pentru utilizare după destinație, până la transmiterea lor în exploatare (de exemplu,
construirea clădirilor, plantarea şi cultivarea plantaţiilor perene etc.).
Mijloace fixe - imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora depășește plafonul
valoric prevăzut de legislația fiscală sau pragul de semnificație stabilit de entitate în politicele cotabile (de
exemplu, clădirile, utilajul, mijloacele de transport etc.).
Terenuri - imobilizări corporale sub formă de teritorii funciare (de pământ) deținute de entitate cu drept
de proprietate sau primite în arendă financiară.
Investiţii imobiliare – proprietate imobiliară deţinută (de proprietar sau locatar în baza unui contract de
leasing financiar), mai degrabă în scopul închirierii şi/sau pentru creşterea valorii acesteia, decât pentru a
fi utilizată pentru necesităţile entităţii sau vândută în procesul desfăşurării normale a activităţii.
Resurse minerale - imobilizări corporale sub formă de costuri capitalizate ale lucrărilor de exploatare
(pregătire spre extracție), pentru care este demonstrată fezabilitatea tehnică și viabilitatea comercială.
Active biologice imobilizate – activele biologice mature care asigură obţinerea multiplă a produselor
agricole şi/sau activelor biologice adiţionale pe parcursul unei perioade ce depăşeşte un an (de exemplu,
viile, livezile, vacile, ovinele, porcinele etc.), precum şi activele biologice imature (de exemplu, vile şi
livezile plantate).
Investiţii financiare pe termen lung – active sub formă de valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni), cote
de participaţie în capitalurile sociale al altor entităţi şi alte investiţii deţinute de entitate în scopul
exercitării controlului şi obţinerii veniturilor.
Creanţe pe termen lung – drepturi ale entităţii ce decurg din tranzacţii sau evenimente trecute şi din
stingerea cărora se aşteaptă intrări de resurse (datoriile altor entităţi faţă de entităţi dată). De exemplu,
creanţa entității pentru mijloacele fixe transmise în leasing financiar.
Active circulante – activele ce se aşteaptă să fie consumate în ciclul normal de activitate, vândute sau
primite în termen de 12 luni sau care reprezintă numerar.
După modul de valorificare activele circulante se divizează în:
 stocuri;
 creanţe comerciale şi calculate;
 alte creanţe curente;
 numerar;
 investiţii financiare curente.
Caracteristica activelor circulante:
 bunuri ce se utilizează pe o perioadă scurtă de timp în activitatea entității;
 participă, de regulă, la un singur circuit economic, modificându-și forma;
 participă la procesul de producție cu întreaga lor valoare de utilitate, se consumă și își transmit
valoarea asupra noului produs;
 se află într-o continua mișcare și transformare în cadrul stadiilor circuitului economic;
 sunt realizate sau deținute pentru consum sau vânzare.
Stocuri – active circulante destinate vânzării sau înregistrate în curs de execuţie sau sub formă de
materiale, care urmează a fi folosite în activitatea entităţii. Cuprind: materialele, activele biologice
circulante, obiectele de mică valoare şi scurtă durată, producţia în curs de execuţie, produsele şi mărfurile.
Creanţe comerciale – creanţe privind bunurile vândute, serviciile prestate şi lucrările executate.
Creanţe calculate – creanţe ale bugetului, creanţe ale personalului, avansuri acordate curente etc. (de
exemplu, creanţe ale titularilor de avans).
Alte creanţe curente – creanţe privind asigurările, creanţe privind veniturile din utilizarea de către terţi a
activelor entității (creanţe privind leasingul, dividendele calculate etc.), creanţe preliminate (care încă nu
sunt obligatorii spre stingere sau trecere în cont până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de contract).
Numerar – numerar în monedă naţională şi valută străină în casierie şi conturi curente.
Investiţii financiare curente - active sub formă de valori mobiliare, cote de participaţie în capitalurile
sociale al altor entităţi şi alte investiţii deţinute de entitate în scopul exercitării controlului şi obţinerii
veniturilor.
-3-
Pasivele reprezintă sursele de constituire a activelor entității. Se clasifică după 2 criterii:
I. Gradul de apartenenţă entității;
II. Termenul de achitare, stingere (gradul de exigibilitate).
După primul criteriu pasivele se divizează în:
1. Capital propriu;
2. Datorii.
Capital propriu – exprimă finanțarea proprie a bunurilor economice aflate în circuitul patrimonial al
entității, reprezentând mărimea rămasă în activele entităţii după scăderea datoriilor.(Capital
propriu=Active-Datorii)
La capitalul propriu se referă:
 capitalul social şi neînregistrat;
 prime de capital;
 rezerve;
 profit (pierdere);
 rezerve din reevaluare;
 alte elemente ale capitalului propriu.
Componenţa capitalului social şi neînregistrat include:
 capital social;
 capital nevărsat;
 capital neînregistrat;
 capital retras;
 patrimoniul primit de la stat cu drept de proprietate.
 Capital social – reprezintă aporturile depuse de către proprietari (acționari, asociați) la
constituirea entității. Mărimea acestuia este egală cu valoarea nominală a tuturor părților sociale
(acțiuni, cote-părți) ale proprietarilor entității.
De exemplu, în S.R.L. capitalul social se formează pe baza cotelor de participaţie ale fondatorilor
mărimea lui se decide de către AGA (Adunarea Generală a Asociaților); în S.A. capitalul social
reprezintă valoarea acţiunilor emise de societatea în cauză. Până în 2023 trebuie să fie 600 000 lei.
Pe parcursul funcţionării entităţii poate apărea necesitatea de a modifica mărimea capitalului social. Se
poate majora prin plasarea suplimentară a acţiunilor sau majorarea valorii nominale a acestora.
Micşorarea capitalului statutar se efectuează prin rambursarea acţionarilor a unei părţi din acesta, alte
cazuri.
 Capital nevărsat (generează micșorarea capitalului propriu) – partea de capital care a fost
subscrisă de proprietari, dar care nu a fost alocată la momentul înregistrării entității. De fapt
capitalul nevărsat reprezintă o creanță a proprietarilor.
 Capital neînregistrat – sunt acțiunile neînregistrate la înființarea sau modificarea capitalului
social care nu au trecut înregistrarea în organele abilitate de stat (ASP).
 Capital retras (generează micșorarea capitalului propriu) – o parte din capitalul social
răscumpărată de către entitate de la unii acționari sau asociați. Capitalul retras poate fi revândut
sau anulat prin diminuarea capitalului social.
  Patrimoniul primit de la stat cu drept de proprietate apare la autorităţile şi instituţiile
publice la autogestiune. Primirea acestui patrimoniu se contabilizează în mărimea stabilită în
actele de constituire şi/sau în alte documente prevăzute de legislaţie.
Prime de capital – excedentul (diferenţele favorabile) dintre:
 valoarea efectivă şi valoarea nominală a părţilor sociale depuse în capitalul social;
 valoarea nominală sau de înstrăinare şi valoarea de retragere a părţilor sociale proprii
răscumpărate şi ulterior anulate sau înstrăinate;
 valoarea nominală a obligaţiunilor şi valoarea nominală a acţiunilor în care acestea au fost
convertite.
Rezervele se formează pe baza profitului în funcţie de cotele stabilite şi sunt destinate pentru protejarea
capitalului, în cazul în care perioada de gestiune s-a încheiat cu pierderi (capital de rezervă), pentru plata
dividendelor acţionarilor (rezerve statutare), alte scopuri (create prin decizia adunării generale (alte
rezerve)). Astfel, în conformitate cu Legea privind SA (art. 31, alin 1, 2 și Legea privind SRL (art. 31
alin 1, 2) sunt obligate să formeze un capital de rezervă de cel puțin 10% din mărimea capitalului social.
Volumul defalcărilor în capitalul de rezervă se stabilește de adunarea generală a acționarilor și va
constitui nu mai puțin de 5 % din profitul net al entității (pînă la atingerea mărimii stabilite de actul de
constituire).
Rezervele includ:
 capitalul de rezervă (rezerve stabilite de legislație);
 rezervele statutare (rezerve prevăzute de statul sau contractul de constituire);
 alte rezerve (se formează în baza deciziei adunării generale a proprietarilor).
Profitul (pierdere) include: profitul net (pierderea netă) al perioadei de gestiune, profitul nerepartizat
(pierderea neacoperită) al anilor precedenţi, profitul utilizat al anului de gestiune, corecţiile rezultatelor
anilor precedenţi.
Corecții ale rezultatelor anilor precedenți reprezintă modificările sumei profitului (pierderii) rezultat
din corectarea erorilor comise în anii precedenți;
Profitul nerepartizat (pierdere neacoperită) al anilor precedenți reprezintă profitul anilor precedenți care
a rămas la dispoziția entității și include o parte din capitalul propriu care nu a fost utilizată sau repartizată
între proprietarii entității sub formă de dividende sau venituri din participații.
Profit net al perioadei de gestiune - este rezultatul financiar al perioadei curente după impozitare.
Profit utilizat al perioadei de gestiune reprezintă profitul anului de gestiune utilizat în cursul acestui
an conform deciziei organului de conducere împuternicit al entității.
Rezerve din reevaluare - surplusul de reevaluare stabilit în urma reevaluării imobilizărilor corporale.
Alte elemente de capital propriu includ subvenţiile pentru entităţile cu proprietate publică, fondurile în
organizaţiile necomerciale etc.
Datorii – obligaţii actuale ale entităţii ce decurg din fapte economice anterioare şi prin stingerea cărora se
aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care aduc beneficii economice.
În funcție de conținutul economic se deosebesc:
 datorii financiare. Se formează în urma primirii creditelor şi a împrumuturilor pe un termen
stabilit și pentru o anumită plată (dobândă) sau gratuit;
  datorii comerciale. care se formează în cadrul relațiilor de decontare cu furnizorii pentru
aprovizionarea de bunuri materiale, lucrări și servicii primite, dar neachitate, precum și avansurile
primite de la terți în contul livrării ulterioare de mărfuri;
 datorii calculate. Includ:
a) datorii faţă de personal (de exemplu, datorii privind retribuirea muncii);
b) datorii privind contribuţiile de asigurări sociale de stat şi primele de asigurare obligatorie de asistenţă
medicală;
c) datorii faţă de buget (de exemplu, datorii privind impozitul pe venit din salariu, T.V.A., accize etc.);
Subvenţii – asistenţă acordată de Guvern, alte autorităţi publice, organizaţii naţionale şi internaţionale
sub formă de resurse cu condiţia respectării de către entitate a numitor cerinţe.
Alte datorii - (datorii privind asigurarea bunurilor şi persoanelor etc.).
În funcţie de gradul de exigibilitate se deosebesc:
 datorii pe termen lung (cu durata de achitare mai mare de un an);
 datorii curente (termenul de achitare până la un an).
În funcție de gradul de estimare:
 datorii certe;
 provizioane (datorii incerte).

-4-
După cum s-a menționat contabilitatea studiază nu numai poziția financiară a entității, dar și performanța
financiară a acesteia definită prin profitabilitatea entității. Ecuația folosită în acest sens are următoarea
formă:
Rezultatul financiar = Venituri - Cheltuieli
Performanța financiară se determină în baza veniturilor obținute și cheltuielilor suportate în cadrul
activităților desfășurate de către aceasta. Rezultatul poate fi exprimat printr-o valoare pozitivă
– profit sau negativă – pierdere.
Cheltuieli – diminuări ale beneficiilor economice sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau de
creşteri ale datoriilor care contribuie la diminuarea capitalului propriu, altele decât cele rezultate din
distribuirea acestuia proprietarilor. Componenţa cheltuielilor este determinată de S.N.C. „Cheltuieli”.
În funcţie de destinaţie cheltuielile se împart în 3 grupe:
l. Cheltuieli ale activităţii operaţionale;
2. Cheltuieli ale altor activităţi;
3. Cheltuieli privind impozitul pe venit.
Cheltuielile activităţii operaţionale sunt generate de fabricarea şi comercializarea produselor, prestarea
serviciilor, executarea lucrărilor, achiziţionarea şi vânzarea mărfurilor etc. Includ:
a) costul vânzărilor;
b) cheltuieli de distribuire;
c) cheltuieli administrative;
d) alte cheltuieli din activitatea operaţională.
Costul vânzărilor cuprinde valoarea contabilă a produselor şi mărfurilor vândute, costul lucrărilor
executate, serviciilor prestate etc.
Cheltuieli de distribuire – cheltuieli aferente promovării şi comercializării produselor, mărfurilor şi
serviciilor şi anume: cheltuieli privind serviciile de marketing; cheltuieli de publicitate, costul
materialelor utilizate în procesul de ambalare, marcare, etichetare şi comercializare a produselor etc.
Cheltuieli administrative - cheltuieli aferente organizării, deservirii şi gestionării entităţii în ansamblu.
La ele se referă: cheltuielile ce ţin de retribuirea muncii personalului administrativ, cheltuielile privind
delegarea personalului administrativ, costul diferitor servicii prestate entității (bancare, juridice,
informaţionale etc.), cheltuielile pentru paza obiectelor administrative etc.
Alte cheltuieli ale activităţii operaţionale cuprind valoarea contabilă a altor active circulante vândute
(materiale, obiecte de mică valoare şi scurtă durată), cheltuielile sub formă de sancţiuni lipsurile de active
imobilizate şi circulante etc.
Cheltuielile altor activităţi includ:
a) cheltuieli cu active imobilizate;
b) cheltuielii financiare;
c) cheltuieli excepţionale.
Cheltuielile cu activele imobilizate reprezintă cheltuielile aferente ieșirii acestora, ce excepția lipsurilor
și deteriorărilor constatate la inventariere (de exemplu, valoarea contabilă a utilajului vândut).
Cheltuielile financiare includ cheltuielile (pierderile) rezultate din operațiunile financiare ale entității (de
exemplu, cheltuielile privind redevenţele, cheltuieli aferente dobânzilor pentru creditele şi împrumuturile
primite, valoarea contabilă a activelor imobilizate şi circulante transmise cu titlu gratuit, diferenţele de
curs valutar şi de sumă etc.).
Cheltuielile excepţionale sunt condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă permanent sau cu
regularitate (de exemplu, calamităţi naturale, modificări ale legislaţiei (stoparea activităţii de bază),
perturbări politice (acţiunile militare, revoluţiile etc.)).
Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit,
luată în considerare la calcularea profitului (pierderii) net al perioadei de gestiune.
În dependență de perioada la care se referă cheltuielile acestea se împart în:
 Cheltuieli curente – cheltuieli efectuate și recunoscute în perioada de gestiune curentă;
 Cheltuieli anticipate – cheltuielile efectuate în perioada de gestiune curent, dar care se referă la
perioadele de gestiune ulterioare. Pe măsura survenirii perioadelor corespunzătoare, cheltuielile
anticipate se decontează la cheltuielile curente.
Venituri – creşteri ale beneficiilor economice în cursul perioadei de gestiune sub formă de active sau
majorare a valorii acestora, sau a diminuării datoriilor care au drept rezultat creşteri ale capitalului
propriu, cu excepţia creşterilor legate de contribuţiile proprietarilor. De exemplu, numerarul încasat din
vânzarea mărfurilor.
În funcţie de sursele de intrare, veniturile se împart în două grupe:
1. Venituri din activitatea operaţională;
2. Venituri din alte activităţi.
Veniturile din activitatea operaţională includ:
 venituri din vânzări;
 alte venituri din activitatea operaţională.
Veniturile din vânzări cuprind veniturile din vânzarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor etc.
Se recunosc în baza contabilităţii de angajamente.
Alte venituri din activitatea operaţională includ veniturile din ieşirea altor active circulante, sub formă
de sancţiuni, recuperări de daune materiale, plusuri de active imobilizate şi circulante constatate la
inventariere etc. (de exemplu, veniturile recuperate de persoana culpabilă pentru prejudiciul material
cauzat).
Veniturile din alte activităţi cuprind:
 veniturile din operaţiuni cu active imobilizate;
 veniturile financiare;
 venituri excepţionale.
Veniturile din operaţiuni cu active imobilizate reflectă veniturile din ieşirea imobilizărilor necorporale
şi corporale, investiţiilor financiare pe termen lung, investiţiilor imobiliare etc.
Veniturile financiare cuprind veniturile sub formă de redevenţe, active imobilizate şi circulante primite
cu titlu gratuit, diferenţele de curs valutar şi de sumă etc.
Veniturile excepţionale cuprind sumele primite de la organele de stat, companiile de asigurări,
persoanele fizice şi juridice sub formă de compensare a pierderilor din calamităţi naturale, modificarea
legislaţiei ţării, perturbări politice etc. (de exemplu, sumele de despăgubiri primite de la compania de
asigurări pentru recuperarea bunurilor materiale distruse în urma incendiului).
În dependență de perioada la care se referă veniturile se clasifică în:
 venituri curente – venituri câștigate și recunoscute în perioada de gestiune curentă
 venituri anticipate – venituri câștigate în perioada curentă, dar care se referă la perioadele de
gestiune viitoare.
-5-
Activitatea economică a întreprinderilor din sfera de producţie cuprinde următoarele procese:
1. Aprovizionarea;
2. Producerea;
3. Vânzarea.
Procesul de aprovizionare prezintă asigurarea entității cu mijloacele de producţie necesare pentru
fabricarea unui anumit volum de produse (aprovizionarea cu materiale, forţă de muncă, mijloace fixe).
După procesul de aprovizionare urmează procesul de producţie - principalul în circuitul economic. În
cadrul acestui proces se obţin produse. Ca urmare a activităţii de producţie apar costuri şi anume: costuri
de materiale; costuri privind retribuirea muncii, contribuţii de asigurări sociale de stat obligatorii şi prime
de asigurare obligatorie de asistenţă medicală; costuri aferente întreţinerii mijloacelor fixe etc. Aceste
costuri se includ în costul produselor obţinute.
Costuri – resursele exprimate valoric și consumate pentru fabricarea produselor sau prestarea serviciilor.
Procesul de vânzare prezintă comercializarea produselor cumpărătorilor. În urma acestui proces are loc
transformarea produselor, mărfurilor, altor bunuri în numerar.
Toate procesele - aprovizionarea, producerea şi vânzarea reprezintă în fond o totalitate de fapte
economice. Astfel, aprovizionarea şi desfacerea vânzarea cuprind fapte economice de cumpărare şi
vânzare, iar procesul de producţie - repetări multiple de calculare a salariului, utilizare a materialelor,
obţinerea produselor etc.
Prin conţinutul său, fiecare fapt economic condiţionează modificări în componenţa activelor şi pasivelor.
Astfel, în procesul de aprovizionare numerarul se transformă în mijloace fixe, materiale etc., iar ultimele,
în urma activităţii de producţie - în produse concrete.
Faptele economice cuprind tranzacţiile, operaţiunile, evenimentele care au modificat sau pot modifica
activele, drepturile şi datoriile, consumurile, cheltuielile, veniturile, rezultatele financiare ale entităţii. De
exemplu, conform facturii fiscale nr. 000575 din 14.10.201X s-au primit 900 l benzină valoare de 16 000
lei de la „Lukoil-Moldova” SRL.
-6-
Contabilitatea, ca disciplină științifică, având un obiect propriu de cercetare și o terminologie proprie,
dispune și de o metodă specifică de cercetare. Între obiectul și metoda contabilității există o legătură de
interdependență, în sensul că obiectul definește ce trebuie studiat, iar metoda – modul în care obiectul
trebuie studiat.
Metoda contabilității este definită ca fiind totalitatea principiilor, procedeelor și instrumentelor folosite
de contabilitate la studierea obiectului său (adică a poziției financiare și a performanțelor, precum și a
modificărilor).
Noţiunea de metodă este de origine greacă şi provine de la meto care înseamnă succesiune, schimbare,
iar hodos semnifică drum. Aceste două noţiuni unite în metodos se pot traduse drept drum care trebuie
urmat pentru a ajunge la un anumit rezultat, adevăr, scop.
Metoda contabilităţii permite furnizarea informaţiei privind faptele şi procesele economice ce au loc în
cadrul entităţilor. În acest scop foloseşte un şir de elemente (procedee) care asigură înregistrarea,
documentarea, evaluarea, gruparea, calcularea şi generalizarea elementelor contabile, precum şi
exercitarea controlului asupra lor.
Procedee specifice contabilității:
 Bilanțul - este un procedeu și un document contabil care reflectă sintetic în expresie valorică, în
activ bunurile economice, iar în pasiv sursele de constituire a acestora. Cu ajutorul bilanțului se
prezintă poziția financiară a entității la un moment dat (de regulă, la finele perioadei de gestiune)
în expresie valorică (în lei)
 Contul - este acel procedeu prin care elementele patrimoniale sunt individualizate și reflectă
existențe și mișcările (creșterile sau micșorările acestora) pe parcursul perioadei de gestiune.
Contul se constituie din două părți: partea stângă denumită – debit, iar partea dreaptă – credit.
Înregistrarea creșterilor sau micșorărilor în debitul sau creditul contului depinde de conținutul
economic al acestora și după funcția contabilă care vor fi studiate în mod detaliat în temele
următoare.
 Dubla înregistrare - procedeu de bază al contabilității care presupune înregistrarea oricărei
operațiuni economice concomitent în debitul unui cont și creditul altui cont în aceiași sumă.
 Balanța de verificare - asigură verificarea corectitudinii înregistrărilor în conturi, legătura dintre
conturile sintetice și analitice și permite depistarea greșelilor ce puteau fi comise în procesul
evidenței contabile. Balanța de verificare este documentul pe baza căreia se întocmește bilanțul și
asigură respectarea principiului dublei reprezentări.
Concomitent cu procedeele specifice, contabilitatea mai utilizează procedee comune tuturor
ştiinţelor şi anume: comparaţia, clasificarea, analiza, sinteza etc.
Comparaţia constă în punerea în faţă a două elemente aflate în perimetrul său de studiu în vederea fixării
unor concluzii. Se efectuează între elementele componente ale patrimoniului, între venituri şi cheltuieli,
de asemenea faţă de structurile patrimoniale ale altor întreprinderi (de exemplu, comparaţia costului 1q de
porumb în dinamică la întreprindere şi în comparaţie cu alte entităţi).
Clasificarea serveşte pentru repartizarea bunurilor economice şi surselor de formare a acestora. Se
efectuează prin separarea elementelor patrimoniale cu trăsături comune de cele cu caracteristici diferite
(de exemplu, clasificarea veniturilor din activitatea operaţională şi respectiv din activitatea
neoperaţională).
Analiza constă în studierea aprofundată a fiecărui element contabil în parte şi determinarea însemnătăţii
lui în cadrul ansamblului dat. Se aplică în cele mai diverse cazuri, începând cu înregistrarea faptelor
economice până la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare.
Sinteza ca procedeu ştiinţific de cercetare, asigură trecerea de la particular la general. Permite
generalizarea indicatorilor atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic. În ambele cazuri, sinteza
are drept scop elaborarea politicilor economice şi financiare în perspectivă.
În elaborarea sa, metoda contabilităţii a fost influenţată şi de metodele de cercetare ale altor ştiinţe, cum
ar fi matematica, logica, economia, cibernetica etc.

TEMA 3

TEMA 3. POZIȚIA ȘI PERFORMANȚA FINANCIARĂ A ENTITĂȚII

3.1. Bilanțul: noțiune, importanță și structură;

3.2. Modificări bilanțiere cauzate de faptele economice;

3.3. Situația de profit și pierdere: conținut, structură și utilitate.

-1-

În vederea prezentării poziției financiare a entității se aplică unul din procedeele de bază ale
metodei contabilității - bilanțul.

Etimologic, cuvântul bilanț derivă din cuvintele latinești „bi” și „lanț” și corespunde
noțiunii de balanță cu două talere.

Importanța bilanțului contabil derivă din funcțiile pe care acesta le îndeplinește:

1) funcția de generalizare a datelor în ciclul contabil;

2) funcția de analiză și informare a mersului activității economico-financiare;

4) funcția previzională.
1) Funcția de generalizare a datelor în ciclul contabil de prelucrare a informațiilor derivă
din necesitatea de a grupa datele dispersate ale contabilității curente, după criterii bine
stabilite, într-un număr restrâns de indicatori, care să poată oferi o imagine de ansamblu
asupra situației economico-financiare a unității patrimoniale.

2) Funcția de analiză și informare a mersului activității economico-financiare se

manifestă prin aceea că, pe baza bilanțului se analizează periodic, gradul realizării
indicatorilor proiectați și a rezultatelor, se identifică rezerve și se stabilesc măsuri de
perfecționare a activității economice și financiare.

Adunările Generale ale Acționarilor, Consiliile de Administrație, managerii unităților

patrimoniale analizează periodic poziția financiară, pe baza bilanțului și a raportului de
gestiune, componente de bază ale dării de seama contabile.

3) Funcția previzională constă în posibilitatea oferită de bilanț de a orienta activitatea

viitoare. În acest scop, întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pentru perioadele
următoare se fundamentează pe poziția financiară și a performanțelor financiare din
perioada considerată baza de raportare.

Structura bilanțului, aplicat pentru modelarea poziției financiare a entității este activul, care
reflectă bunurile economice (partea stângă) și pasivul, care reflectă sursele de finanțare a
activelor (partea dreaptă).

Trăsăturile principale ale bilanțului sunt următoarele:

 Prezentarea elementelor contabile în expresie valorică

 Egalitatea totalurilor activului și pasivului
 Întocmirea la o anumită dată.
1. Prezentarea elementelor bilanțiere în expresie valorică este condiționată de faptul, că în
contabilitate se aplică diferite etaloane de evidență: kg, litru, metri, om-ore etc. Ca urmare
pentru a generaliza informația despre bunurile entității, toate elementele bilanțiere trebuie
exprimate în etalon monetar, în acest scop aplicându-se procedeul de evaluare.

2. Condiția principală a bilanțului este egalitatea activului cu pasivul. Această egalitate se

datorează faptului, că în bilanț este prezentată aceeași masă de mijloace, dar privită sub
două aspecte.

1. Sub aspectul componenței și destinației bunurilor utilizate în activitatea entității

2. Sub aspectul surselor de proveniență a bunurilor.

ACTIVELE
DATORII

=
+
CAPITAL PROPRIU
 1. Bilanțul prezintă poziția financiară a entității la un moment dat, la 31.12 a anului de
gestiune. Astfel, în bilanț nu se reflectă modificările care au loc pe parcursul
perioadei de gestiune în componența și volumul activelor și pasivelor ci, doar starea
lor în momentul întocmirii acestuia.
Bilanțul este una dintre sursele principale de informații pentru utilizatorii interni și externi. În
baza bilanțului se apreciază valoarea și structura patrimoniului entității, gradul de îndatorare
a acesteia, capacitatea de plată, coeficienții de lichiditate, și mulți alți indicatori necesari
pentru luarea deciziilor manageriale. Informația din bilanț se folosește pe larg de către
băncile comerciale și organele fiscale.

Bilanțul se prezintă sub forma unui tabel, format din două părți: partea stângă,
denumită activ, care reflectă bunurile economice (de exemplu, imobilizări necorporale,
creanţele comerciale, conturi curente în monedă naţională, produse, producţia în curs de
execuţie etc.) și partea dreaptă, denumită pasiv care reflectă sursele de finanțare a bunurilor
economice reflectate în activ (de exemplu, capitalul social, creditele bancare, datoriile faţă
de personal privind retribuirea muncii etc.). În forma cea mai simplă bilanțul se prezintă
astfel:

Bilanțul la 31.12.N

(Schema orizontală de bilanț)

Activ Suma, lei Pasiv Suma , lei

Denumirea Denumirea
elementelor elementelor
patrimoniale de activ patrimoniale de
pasiv
Total activ Total pasiv

Prin urmare, schematic bilanţul poate fi prezentat în felul următor:

Bilanţul la data raportării (31.12.201N)

Activ Suma, lei Pasiv Suma, lei

Mijloace fixe 860 000 Capital social şi 156 000
Materiale 56 314 neînregistrat

Creanţe ale personalului 5698 Datorii faţă de buget 48 623

Etc. 577 988 Împrumuturi pe termen

lung
589 235
Etc.
706 142
Total 1 500 000 Total 1 500 000

În baza caracteristicilor descrise mai sus se poate de formulat următoarea definiție a

bilanțului.

Bilanțul reprezintă gruparea mijloacelor entității pe tipuri și surse de formare

a acestora în expresie valorică ( bănească) la un moment dat.

Orice tip de active sau pasive poartă denumirea de post de bilanţ (de exemplu, mijloace
fixe, imobilizări corporale în curs de execuţie, capital de rezervă etc.).

În cadrul activului, posturile sunt grupate în capitole în funcţie de modul de valorificare şi

gradul de lichiditate şi anume: active imobilizate şi active circulante. Totodată posturile în
activul bilanţului sunt amplasate în ordinea inversă lichidităţii lor, adică se reflectă iniţial
activele cele mai puţin lichide (care se pot transforma în bani într-un timp mai îndelungat),
apoi cele care se pot transforma în bani într-un timp mai scurt, finalizând cu numerarul.

În cadrul pasivului, posturile sunt grupate în funcţie de direcţiile de formare a surselor de

finanţare (proprii şi împrumutate) şi termenul de achitare a datoriilor, şi anume: capital
propriu, datorii pe termen lung, datorii curente și provizioane.

Prin urmare, bilanţul conţine 6 capitole: din care primele doua sunt destinate pentru
reflectarea activelor, iar celelalte patru – pentru reflectarea pasivelor.

Capitolele destinate activelor:

1. Active imobilizate. La ele se referă: imobilizările necorporale, imobilizări corporale,

investiţiile financiare pe termen lung, creanțe pe termen lung și alte active imobilizare etc.

2. Active circulante. La ele se referă: stocurile (materialele, activele biologice circulante,

producţia în curs de execuţie, obiectele de mică valoare şi scurtă durată), creanțe curente
(creanţele comerciale, creanţele bugetului, creanţele personalului) și alte active circulante,
investiții financiare curente, numerar și documente bănești (casa, conturile curente în
monedă naţională şi valută străină) etc.

Capitolele destinate reflectării pasivelor:

3. Capital propriu. Include: capitalul social şi neînregistrat, prime de capital, rezerve, profit
(pierdere), rezerve din reevaluare, alte elemente de capital propriu.

4. Datorii pe termen lung. La ele se referă: creditele bancare pe termen lung,

împrumuturile pe termen lung, datoriile comerciale pe termen lung etc.

5. Datorii curente. Include: creditele şi împrumuturile pe termen scurt, datoriile privind

asigurările sociale şi medicale, datoriile faţă de buget, datoriile faţă de personal etc.

6. Provizioane. Includ: provizioane pentru beneficiile angajaţilor, provizioane pentru

impozite, alte provizioane etc.

În funcție de categoria de entități prevăzută în Legea contabilității și raportării financiare și

necesitățile informaționale proprii, deosebim:

1. Bilanț prescurtat, în componența situațiilor financiare prescurtate;

2. Bilanț simplificat, în componența situațiilor financiare simplificate;
3. Bilanț, în componența situațiilor financiare complete.

Diferența dintre aceste formate de bilanț, constă doar în gradul de detaliere a

informațiilor, în funcție de tipul entităților.

-2-
Patrimoniul entităţii se află într-un continuu proces de mişcare care este reflectat prin
prisma faptelor economice. Fiecare fapt economic condiţionează o schimbare a structurii şi
conţinutului bilanţului contabil.

În fond, faptele economice reflectă ieşiri de active, formarea costurilor, obţinerea şi

comercializarea produselor, diferite decontări cu furnizorii şi cumpărătorii etc. În
urma reflectării faptelor economice în bilanţ apar diferite modificări în componenţa şi
valoarea posturilor. Astfel, unele posturi de bilanţ se majorează în valoare, altele se
micşorează, apar posturi noi de bilanţ şi respectiv dispar altele. Modificările respective, însă,
nu dezechilibrează valoarea activului şi pasivului bilanţului.

Regulile generale privind modificările bilanţului, indiferent de conţinutul faptelor economice

şi momentul efectuării lor sunt:

1. Fiecare fapt economic modifică concomitent 2 posturi de bilanţ;

2. Faptul economic modifică cele 2 posturi de bilanţ cu aceeaşi valoare;

3. Modificările posturilor sunt întotdeauna opuse: fie ca semn (plus sau minus) fie ca poziţie
în bilanţ (activ sau pasiv);

4. Indiferent dacă totalul bilanţului se modifică sau nu după înregistrarea faptelor

economice, egalitatea dintre activ şi pasiv rămâne permanent.

Toate faptele economice, după caracterul pe care îl exercită, se împart în:

1. Fapte economice care nu modifică totalul bilanţului;

2. Fapte economice care modifică totalul bilanţului.

Faptele economice care nu modifică totalul bilanţului se unesc în 2 grupuri:

1. La primul grup se referă acele fapte care au loc între diferite posturi ale activului
bilanţului, prin majorarea valorii unui post activ şi în acelaşi timp cu aceiaşi sumă micşorarea
valorii altui post de activ. În urma reflectării acestor fapte economice în bilanţ nu se modifică
totalului activului şi totalul bilanţului rămâne neschimbat. Relaţia pentru acest tip de
modificare:

A + X - X = P,

unde, A – activ, P - pasiv şi X – modificarea.

Exemplu. S-au primit în casă 25000 lei din contul curent în monedă naţională. Această
operaţiune economică modifică 2 posturi ale activului bilanţului. Pasivul în acest caz rămâne
neschimbat. Postul de bilanţ „Casa” se majorează cu 25000 lei şi concomitent postul
„Conturi curente în monedă naţională” se micşorează cu aceiaşi sumă.

2. Grupul al doilea uneşte faptele economice care au loc între diferite posturi ale pasivului
bilanţului prin majorarea valorii unui post de pasiv cu o anumită sumă şi în acelaşi timp cu
aceeaşi sumă micşorarea altui post de pasiv. În urma reflectării acestor fapte economice în
bilanţ nu se modifică totalului pasivului şi totalul bilanţului rămâne neschimbat. Relaţia
pentru acest tip de modificare:

A=P+X-X

Exemplu. S-a achitat datoria faţă de furnizori în sumă de 100000 lei pe seama împrumutului
pe termen lung. În acest caz postul de pasiv „Împrumutului pe termen lung” se măreşte cu
100000 lei şi totodată postul „Datorii comerciale” se micşorează cu aceeaşi valoare.

Faptele economice care modifică totalul bilanţului se unesc de asemenea în două

grupuri:

1. La primul grup se referă acele fapte economice care condiţionează modificări în ambele
părţi ale bilanţului contabil legate de majorarea valorii unui post de activ cu o anumită sumă
şi în acelaşi timp şi cu aceiaşi sumă majorarea valorii altui post de pasiv, astfel egalitatea
bilanţului menţinându-se. Relaţia pentru acest tip de modificare:

A+X=P+X

Exemplu. S-au trecut la intrări mărfuri în valoare de 7000 lei procurate de la furnizori.
Această operaţiune economică condiţionează majorarea valorii postului de activ „Mărfuri”
cu 7000 lei şi concomitent majorarea datoriei faţă de furnizori cu aceiaşi sumă care este
reflectată de postul pasiv „Datorii comerciale”.
2. În al doilea grup se includ acele fapte economice care duc la modificări în ambele părţi
ale bilanţului contabil prin micşorarea valorii unui post de activ, concomitent cu micşorarea
valorii altui post de pasiv, egalitatea bilanţului păstrându-se. Relaţia pentru acest tip de
modificare:

A-X=P-X

De exemplu, din contul curent în monedă naţională s-a achitat datoria faţă de organele
asigurării sociale de stat în sumă de 3000 lei. Această operaţiune economică condiţionează
micşorarea valorii a două posturi de bilanţ: a postului de activ „Conturi curente în monedă
naţională” - cu 3000 lei şi respectiv cu aceeaşi sumă a postului de pasiv „Datorii privind
asigurările sociale şi medicale”.

În continuare vom examina, în baza unor exemple, cele patru tipuri de modificări pornind de
la următorul Bilanț inițial (tab. 1)

Tabelul 1 .BILANȚ INIȚIAL (formă simplificată)

Activ Suma, Pasiv Suma, lei

lei
Mijloace fixe 100 Capital social și 150 000
000 neînregistrat
Creanțe comerciale 150 Credite bancare pe termen 45 050
000 scurt
Numerar în casierie și Datorii comerciale 125 000
conturi curente Datorii față de bugetul 5 000
75 050
Total 325 050 Total 325
050
Informațiile prezentate în bilanțul inițial atestă faptul că totalul activului este egal cu totalul
pasivului, respectându-se astfel ecuația dublei reprezentări (A = P).

Tipul 1. Modificări în componența activului

Modificările de tip 1 au loc în urma operațiunilor care generează majorarea unui element de
activ și diminuarea altui element de activ cu aceeași sumă.

Exemplul 1. Se încasează în conturile curente în valută națională suma de 10 000 lei de la

un client, reprezentând contravaloarea unor bunuri vândute anterior.

Tabelul 2. BILANȚUL după modificarea de tip I (în lei)

Activ Valori Modifi Valori Pasiv Valori Modifi Valori

- -
inițial finale inițial finale
 e cări e cări
Mijloace 10000 10000 Capital social 15000 15000
fixe 0 0 și suplimentar 0 0
Credite
bancare pe
termen scurt 45050 45050
Creanțe -10 Datorii
comerciale 000 comerciale
15000 12500 12500
0 0 0
+10 Datorii față
000 de buget
Numerar în 75050 5000 5000
casierie și
conturi
curente
Total activ 32505 0 Total pasiv 32505 32505
0 0 0
Concluzii:

Tipul 2. Modificări în componența pasivelor

Modificările de tipul 2 au loc în urma operațiunilor care generează majorarea unui element
de pasiv și diminuarea altui element de pasiv cu aceeași sumă.

Exemplul 2. Se achită furnizorilor o datorie în sumă de 100 000 lei din contul unui credit
bancar pe termen scurt, contractat cu destinație specială pentru furnizorul concret.

Modificările din structura pasivului, generate de operația de la exemplul 2, se reflectă în

bilanț astfel:

Tabelul 3. BILANȚUL după modificarea de tip II (în lei)

 Activ Valori Modifi Valori Pasiv Valori Modifi- Valori
-
inițial finale inițial cări finale
e cări e
Mijloace 10000 10000 Capital social 15000 15000
fixe 0 0 și 0 0
neînregistrat
Creanțe Credite +100
comerciale bancare pe 000
14000 14000 termen scurt 45050
0 0 Datorii - 100
comerciale 000
12500
0
Numerar Datorii față
în casierie de buget
și conturi 85050 85050 5000 5000
curente
Total 32505 32505 Total pasiv 32505 0 32505
activ 0 0 0 0
Concluzii:

Tipul 3. Modificări în volumul activelor și pasivelor în sensul majorării

Modificările de tipul 3 au loc în urma operațiunilor care generează majorarea atât a

elementelor de activ, cât și a elementelor de pasiv cu aceeași sumă.

Exemplul 3. Se cumpără un lot de materii prime cu plata ulterioară, facturate la o valoare de

procurare de 134 500 lei.

Modificările în volumul bilanțului, produse de operația de la exemplul 3, se reflectă astfel:

Tabelul 4. BILANȚUL după modificarea de tip III (în lei)

Activ Valori Modifi- Valori Pasiv Valori Modifi- Valori

inițial cări finale inițial cări finale

e e
Mijloace 10000 10000 Capital 15000 15000
fixe 0 0 social și 0 0
neînregistra
t
Materiale 0 +134 Credite
 500 bancare pe 14505 14505
Creanțe termen 0 0
comerciale scurt
14000 14000 Datorii +134
0 0 comerciale 500
25000
Numerar în Datorii față
casierie și de buget
conturi 85050 85050 5000 5000
curente
Total activ 32505 Total pasiv 32505
0 0
Concluzii:

Tipul 4. Modificări în volumul activelor și pasivelor în sensul diminuării

Modificările de tip 4 au loc în urma operațiunilor care generează diminuări atât a

elementelor de activ, cât și a elementelor de pasiv cu aceeași sumă.

Exemplul 4. Se achită o datorie față de buget din contul curent în monedă națională, în
sumă de 3 900 lei.

Modificările în volumul bilanțului, produse de operația de la exemplul 4, se reflectă astfel:

Tabelul 5. BILANȚUL după modificarea de tip IV (în lei)

Activ Valori Modifi Valori Pasiv Valori Modifi Valori

- -
inițial finale inițial finale
e cări e cări
Mijloace 10000 10000 Capital social 15000 15000
fixe 0 0 și 0 0
neînregistrat
Materiale 13450 13450 Credite
0 0 bancare pe
Creanțe termen scurt 14505 14505
comerciale 0 0
14000 14000 Datorii
0 0 comerciale
15950 15950
0 0
Numerar Datorii față
în casierie de buget
și conturi 85050 - 3900 81150 5000 - 3900 1100
curente
Total 45955 - 3900 45565 Total pasiv 45955 - 3900 45565
activ 0 0 0 0
Concluzii:

Modificările produse în structura și volumul bilanțului, produse de toate operațiile de la

exemplele 1-4, se prezintă în bilanțul final astfel:

Tabelul 6. BILANȚUL FINAL după modificările de tip I,II,III,IV (în lei)

Activ Valori Modifi- Valori Pasiv Valori Modifi- Valori

inițial cări finale inițial cări finale

e e
Mijloace 10000 Capital 15000
fixe 0 social și 0
neînregistra
t
Materiale 0 Credite
Creanțe bancare pe
comerciale termen 45050
15000 scurt
0
Numerar în Datorii
casierie și comerciale
conturi 75050 12500
curente 0
Datorii față
de buget
5000
Total activ 32505 Total pasiv 32505
0 0
Rezultă că, indiferent de modificările produse asupra activului și pasivului entității, egalitatea
bilanțieră se menține permanent deoarece, în cazul fiecărei operații economice s-a produs
concomitent și cu aceeași sumă o dublă modificare și anume:

! de sens contrar, atunci când au fost influențate elemente din aceeași parte a bilanțului și s-
au anulat;

! de același sens, în cazul în care au fost influențate elemente din ambele părți ale bilanțului
și s-au adunat, respectiv scăzut din totalul bilanțului.

-3-

În contabilitate, pentru a pune în evidență corelația dintre venituri și cheltuieli și, implicit, a
rezultatului financiar, se folosește Situația de profit și pierdere.

Situați de profit și pierdere se consideră una dintre cele mai importante și esențiale părți ale
situațiilor financiare, care reprezintă un interes primordial, atât pentru conducerea entității,
cât și pentru alți utilizatori de infomații.
Situația de profit şi pierdere caracterizează performanța financiară a entității pentru
perioada de gestiune curentă şi perioada corespunzătoare a anului precedent și conține
informații privind veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare.

Performanță financiară – relația dintre veniturile și cheltuielile entității prezentate în

situația de profit și pierdere.

Rezultatul financiar sintetizează eficiența cu care s-a desfășurat întreaga activitate a entității.
Exprimarea valorică a activității desfășurate se prezintă astfel:

Venituri-Cheltuieli=±Rezultat

Rezultatul activității desfășurate poate lua una din cele două forme:

1. Profit – este rezultatul pozitiv și reprezintă sursa proprie de finanțare a activelor

create, ca excedent al veniturilor față de cheltuieli.
2. Pierdere – constituie rezultatul negativ și denotă mărimea resurselor consumate în
activitatea ecntității, care nu a putut fi acoperită cu veniturile proprii.
Rezultatele financiare în situația de profit și pierdere se determină pe 2 tipuri de activităţi:

1. Rezultat din activitatea operaţională. Este generat de operațiunile economice legate de

fabricarea şi comercializarea produselor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor,
achiziţionarea şi vânzarea mărfurilor etc.

2. Rezultat din alte activități. Este determinat de totalitatea operațiunilor economice

aferente ieşirii activelor imobilizate, leasingului financiar, recunoașterii dividendelor şi
dobânzilor, diferențelor de curs valutar și de sumă etc.

Situația de profit şi pierdere se întocmeşte în baza rulajelor conturilor de venituri şi cheltuieli

din clasele 6 şi 7. La data raportării în situația respectivă, conform veniturilor şi cheltuielilor,
se determină profitul net (pierderea netă) a perioadei de gestiune care se trece în bilanţ
(cap. 3, rând. 570). Acest rezultat se calculează ca diferenţa dintre venituri şi cheltuieli şi se
reflectă în conturi numai la sfârşitul anului prin formula contabilă:

debit contul 351, credit contul 333 - în cazul înregistrării profitului, se prezintă în mod
obișnuit sau,

debit contul 333, credit contul 351 - la înregistrarea pierderii, se prezintă în paranteze.

În funcție de categoria de entități prevăzută în Legea contabilității și raportării

financiare și necesitățile informaționale proprii, deosebim:

1. Situația de profit și pierdere prescurtată, în componența situațiilor financiare

prescurtate (cuprinde 14 indicatori generali);
2. Situația de profit și pierdere simplificată, în componența situațiilor financiare
simplificate;
3. Situația de profit și pierdere, în componența situațiilor financiare complete (cuprinde
14 indicatori generali, 13 care – i detalizează și 6 indicatori cu aspect informativ).
 Diferența dintre aceste formate de Situație de profit și pierdere, constă doar în gradul
de detaliere a informațiilor, în funcție de tipul entităților.

TEMA 4

TEMA 4. SISTEMUL DE CONTURI ȘI DUBLA ÎNREGISTRARE

4.1. Noţiunea, necesitatea şi structura conturilor;

4.2. Conturi de activ şi de pasiv: reguli de funcționare

4.3. Dubla înregistrare și corespondenţa conturilor;

4.4. Balanţele de verificare.

-1-

Bilanțul oglindește patrimoniul și sursele de formare a acestora la o anumită dată, însă

evidența contabilă trebuie să facă posibilă cunoașterea nu numai a poziției financiare a
entității la un moment dat, ci și a modului în care a decurs activitatea întreprinderii pe o
anumită perioadă de timp. Urmărirea completă și neîntreruptă a modificărilor la care sunt
supuse mijloacele economice în fazele circuitului economic nu poate fi realizată cu ajutorul
bilanțului, datorită numărului mare de operații economice care au loc zilnic la întreprindere.
Aceasta se realizează cu ajutorul conturilor.

Contul reprezintă un procedeu specific metodei contabilității care asigură gruparea curentă,
reflectarea în expresie valorică a operațiunilor economice efectuate și controlul asupra
acestora în procesul activității economico-financiare.

Spre deosebire de bilanț, care prezintă la un moment dat, în expresie valorică, situația
tuturor elementelor patrimoniale ale întreprinderii, având o sferă de cuprinde, din punct de
vedere al conținutului, destul de largă, contul are o sferă de cuprindere mult mai restrânsă și
se referă numai la unul din elementele patrimoniale din bilanț, evidențiind nu numai situația
acestuia la un moment dat, ci și modificările (intrări, ieșiri) la care este supus pe parcursul
perioadei de gestiune, ca urmare a desfășurării operațiilor economico-financiare.

Acest procedeu este conceput în așa fel, încât să preia existențele de activ și pasiv din
bilanțul de la începutul perioadei de gestiune, iar în cursul perioadei de gestiune,
înregistrează modificările (creșteri sau descreșteri) în patrimoniu, ca la finele perioadei de
gestiune să-i ofere existențele patrimoniale necesare întocmirii bilanțului la sfârșitul
perioadei.

Conturile se deschid pentru flecare tip de obiecte omogene contabile supuse observării,
asigurând astfel gruparea operațiunilor economice după conținutul economic al acestora și
alte criterii, pornind de la scopurile finale ale procesului contabil. Astfel, operațiunile
privind intrarea bunurilor se grupează după criterii omogene pe diverse conturi, de
exemplu: clădirile, construcțiile speciale, mașinile, mijloacele de transport etc., se reflectă în
contul "Mijloace fixe"; materiile prime, materialele, semifabricatele cumpărate,
combustibilul, ambalajul, piesele de schimb etc. - în contul "Materiale"; operațiunile privind
efectuarea costurilor de producte se grupează după destinație în conturile "Activități de
bază", "Activități auxiliare", 'Costuri indirecte de producție" etc.

Totalitatea conturilor folosite de contabilitatea curentă pentru reflectarea obiectului său de

studii constituie sistemul conturilor.

Înregistrarea în conturile contabile se efectuează în expresie valorică în baza documentelor

primare justificative.

Înregistrând cele două categorii de modificări ale elementelor bilanțiere, creșteri și micșorări,
contul trebuie să aibă o anumită formă, care să îi permită reflectarea separată a celor două
feluri de modificări, pentru cunoașterea totalului fiecăreia dintre ele.

Contul contabil are o forma bilaterală, numită și clasică, care are două părți
alăturate și opuse, sub formă de balanță (litera „T”), partea stângă numită Debit, iar cea
dreaptă – Credit. Într-o partea a contului se înregistrează creșterile, iar în cealaltă scăderile.

Structura contului contabil se prezintă prin următoarele elemente:

- titlul sau denumirea;

- simbolul;

- părțile contului;

- rulajul;

- soldul.
Ç Titlul sau denumirea contului - permite identificarea elementului patrimonial
pentru care se deschide fiecare cont, de exemplu: „Materiale”, „Casa”, „Produse”, „Mărfuri”,
„Datorii comerciale curente” etc.

Ç În afara denumirii contului, pentru a ușura munca în practica contabilă, fiecărui cont i s-a
atribuit un simbol cifric, care este compus din 3 cifre: de exemplu: 211 „Materiale";
123 „Mijloace fixe".

Ç Părțile contului: debitul și creditul - sunt denumiri convenționale care

corespund celor două părți opuse ale contului, pentru separarea celor două tipuri de
modificări (creșteri și micșorări), astfel:

2 debitul este partea din stânga a oricărui cont;

2 creditul este partea din dreapta a oricărui cont.

 Ç Rulajul contului - reprezintă totalitatea sumelor înscrise în debitul sau creditul
unui cont într-o perioadă de timp, ca urmare a creșterilor și micșorărilor determinate de
tranzacții și alte operațiuni economice și financiare.

În funcție de cele două părți ale contului, se delimitează:

Ø rulajul debitor reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de debit a unui cont
într-o perioadă de gestiune;

Ø rulajul creditor reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de credit a unui cont
într-o perioadă de gestiune.

Ç Soldul contului - reprezintă existentul valoric la un moment dat al elementului

patrimonial, pentru care s-a deschis contul respectiv. În funcție de momentul de existență se
delimitează:

§ soldul inițial, care arată mărimea elementului patrimonial înregistrat în cont la începutul
perioadei de gestiune;

§ soldul final, care arată mărimea elementului patrimonial înregistrat în cont la sfîrșitul
perioadei de gestiune.

Soldul final se determină după următoarea relație:

Soldul final=Soldul inițial+Creșteri-Micșorări

Soldul final preia denumirea sumei cu totalul cel mai mare, respectiv: sold final
debitor sau sold final creditor, după caz.

-2-

Planul de conturi reprezintă nomenclatorul conturilor contabile utilizate pentru

înregistrarea elementelor patrimoniale și a modificărilor acestora provocate de faptele
economice, în conformitate cu anumite reguli de funcționare a conturilor.

Planul de conturi asigură ținerea contabilității în mod univoc de către toate entitățile,
facilitează gruparea și sistematizarea informației contabile după criterii unice.

În dependență de modelul de contabilitate aplicat, abordarea Planului de conturi diferă

de la o țară la alta. Astfel, în țările care aplică modelul anglo-saxon de contabilitate (SUA,
Anglia, Canada etc.) fiecare entitate elaborează de sine stătător planul de conturi, pe baza
unor principii și reguli generale, luând în considerație specificul activităților lor.
 În țările care aplică modelul continental de contabilitate (Germania, Franța; România,
etc,), precum și Republica Moldova, planul de conturi are caracter obligatoriu și este unic
pentru toate entitățile, indiferent de tipul activității și forma de proprietate.

Planul general de conturi reprezintă un sistem de conturi, în cadrul căruia fiecare cont
este identificat printr-o denumire și simbol numeric, fiind încadrat într-o clasă și grupă în
funcție de anumite criterii de clasificare.

Simbolizarea conturilor sintetice are la bază sistemul zecimal (0-9) în care prima cifră
semnifică clasa, a doua- grupa, a treia- contul de gradul I (contul sintetic), iar a patra cifră –
contul sintetic de gradul II (subcontul).

Actualmente, în R. Moldova se aplică Planul general de conturi contabile, aprobat prin

ordinul Ministerului Finanțelor, nr.119 din 06.08.2013 (cu modificările și completările
ulterioare). Acesta se extinde asupra tuturor entităților care țin contabilitatea în partidă
dublă, cu excepția entităților care aplică Standardele Internaționale de Raportare Financiară
(IFRS) și instituțiilor publice.

Ca document normativ, planul de conturi cuprinde trei capitole:

I. Dispoziții generale

II. Nomenclatorul conturilor contabile

III. Caracteristica și modul de aplicare a conturilor contabile

În capitolul I este prezentat modul general de clasificare, funcționare și simbolizare a

conturilor contabile.

Capitolul II cuprinde nomenclatorul claselor, grupelor de conturi, conturilor de gradul I

(conturile sintetice) și conturilor de gradul II (subconturile).

În capitolul III sunt caracterizate clasele, grupele de conturi și conturile de gradul I și

prezentate principalele conturi corespondente pe debitul și creditul fiecărui cont sintetic.

Principiul întocmirii Planului de conturi se bazează pe criteriul de clasificare a conturilor

după conținutul economic, fiind orientat spre asigurarea unei uniformități la reflectarea
operațiunilor în conturi.

Fiecare clasă a Planului de conturi cuprinde o anumită grupă de conturi destinate reflectării
obiectelor contabile omogene. Planul de conturi cuprinde 9 clase:

1. Active imobilizate

2. Active circulante.

3. Capital propriu.
 4. Datorii pe termen lung.

5. Datorii curente

6. Venituri

7. Cheltuieli

8. Conturi de gestiune.

9. Conturi extrabilanțiere.
Conturile din clasele 1-8 funcționează în partidă dublă, conform căreia înregistrările se
efectuează concomitent în debitul unui cont și creditul altui cont.

Conturile din clasa 9 funcționează în partidă simplă, conform căreia înregistrările se

efectuează în debitul sau creditul unui singur cont, fără corespondență cu alte conturi.

Clasele 1-7 cuprind conturile contabilității financiare, care se utilizează pentru generalizarea
informației ce urmează să fie reflectată în rapoartele financiare și destinată utilizatorilor
interni și externi.

Clasa 8 cuprinde conturile contabilității de gestiune. Acestea sunt destinate generalizării

informației privind costurile de producție, costul producției (lucrărilor, serviciilor) și
rentabilității producției utilizate numai pentru necesitățile interne ale întreprinderii în scopul
luării unor decizii concrete de gestiune.

Clasa 9 include conturile extrabilanțiere sunt destinate generalizării informației privind

bunurile neînregistrate în bilanțul entității, dar aflate în gestiunea acesteia, creanțele și
datoriile contingente, garanțiile acordate și primite, pierderile fiscale și alte elemente
similare.

Simbolizarea cifrică a conturilor s-a făcut după metoda sistemului zecimal, potrivit căreia
conturile folosite se împart în zece clase, fiecare clasă poate cuprinde maximum 10 grupe de
conturi, fiecare grupă poate cuprinde 10 conturi sintetice, fiecare cont sintetic se poate
desfășura pe 10 subconturi.

Clasele de conturi sunt simbolizate cu o singură cifră de la 1 la 9. Grupele de conturi sunt

simbolizate cu două cifre, din care prima indică simbolul clasei în care este inclusă grupa
respectivă, iar a doua numărul grupei.

Conturile de gradul I (conturile sintetice) sunt simbolizate cu trei cifre, din care primele două
formează simbolul grupei la care se referă contul respectiv, iar a treia cifră reprezintă
simbolul contului de gradul I (de exemplu, 123 „Mijloace fixe”, 241 „Casa” etc.).

Conturile de gradul II (subconturile) sunt simbolizate cu patru cifre, din care primele trei
cifre indică codul contului de gradul I, iar a patra cifră reprezintă numărul contului de gradul
II.
 1 2 3 4

simbolul clasei

simbolul grupei

simbolul contului de gradul I

simbolul contului de gradul II

De exemplu: 2114 „Combustibil”, unde 2-indica clasa a 2-a „Active circulante”; 21 – grupa
„Stocuri”; 211 - simbolul contului de gradul I - „Materiale”; 2114 simbolul contului de gradul
II – „Combustibil”

Conturile de gradul I din clasele 1-7 sunt obligatorii pentru toate întreprinderile, iar
conturile de gradul I din clasele 8-9 și conturile de gradul II din toate clasele se aplică dacă
este necesar, ținând cont de particularitățile activității întreprinderii, cerințele privind
publicarea informațiilor în situațiile financiare, precum și în scopul de analiză și control.

Planul de conturi este strâns legat cu rapoartele financiare. Legătura conturilor contabile
cu formularele de bază ale situațiilor financiare este prezentată în fig. 1.

Conturile contabilității financiare

Conturi de bilanț
de activ de pasiv
Bilanțul
Activ Pasiv

Conturi de rezultate
de pasiv de activ
Situația de profit și pierdere
Venituri Cheltuieli

Figura 1. Legătura conturilor cu situațiile financiare

Denumirea conturilor de gradul I din clasele 6-7 coincid, de regulă, cu denumirea rândurilor
din Situația de profit și pierdere, iar informația din conturile de gradul II - cu denumirea
rândurilor din anexele la situațiile financiare.

În Planul general de conturi contabile este utilizată terminologia din SNC și alte acte
normative contabile.

În baza Planului general de conturi contabile entitatea elaborează planul de conturi de lucru
care conține nomenclatorul integral al conturilor de gradul I și II necesare pentru ținerea
contabilității, întocmirea situațiilor financiare și alte necesități informaționale.

În funcţie de evidenţa activelor sau pasivelor conturile se împart în două grupe:

1. Conturi de activ;

2. Conturi de pasiv.

Conturile de activ sunt destinate pentru evidenţa şi mişcarea activelor, iar conturile de
pasiv – pentru evidenţa existenţei şi mişcării pasivelor.

Conturile de activ corespund elementelor din partea activă ale bilanţului contabil, iar
conturile de pasiv - posturilor din partea pasivă.

Este cunoscut faptul că în perioada de gestiune au loc diferite modificări în componenţa

activelor şi pasivelor, determinate de faptele economice. Aceste modificări se înregistrează
în conturi. Pentru reflectarea faptelor economice în conturi este necesar, în primul rând, a
înscrie soldul iniţial în ele. Înregistrarea soldului se face în baza posturilor din bilanţ. Astfel,
în conturile de activ care se deschid conform activului bilanţului, soldul iniţial se înscrie în
debit. În conturile pasive care se deschid conform pasivului bilanţului, soldul iniţial se
reflectă în credit.

Toate înregistrările următoare în conturi se efectuează în corespundere cu soldul iniţial.

Astfel, faptele economice care condiţionează majorarea activelor sau pasivelor se
înregistrează în partea contului, unde se află soldul iniţial, iar faptele care condiţionează
micşorarea soldului se înscriu în partea lui opusă. Prin urmare, în conturile active majorările
se înscriu în debit, iar micşorările în credit. În conturile pasive înregistrarea faptelor
economice se face invers: în credit se înscriu faptele care duc la majorarea pasivelor, iar în
debit - care condiţionează micşorarea acestora.

După înregistrarea în conturi a majorărilor şi micşorărilor de active şi pasive, se calculează

rulajele contului.

Rulajul contului - sumele înregistrate succesiv în debitul şi creditul unui cont. Sunt de două
tipuri: rulaj debitor şi rulaj creditor.

Rulajul debitor reflectă totalitatea înregistrărilor pe debitul contului, iar rulajul creditor –
pe creditul contului.
Diferenţa dintre totalurile debitului şi creditului şi invers se numeşte sold final al contului.

Soldul final al contului se calculează prin însumarea soldului iniţial cu rulajul de majorare a
acestuia şi scăderea rulajului care duce la micşorarea lui.

În conturile active soldul final se determină în felul următor: la soldul iniţial se însumează
rulajul debitor şi se scade rulajul creditor, iar în conturile pasive invers: la soldul iniţial se
adună rulajul creditor şi se scade rulajul debitor.

Soldul final se înscrie în partea contului, în care se află soldul iniţial. Dacă în cont nu este
sold iniţial, atunci soldul final se determină ca diferenţa dintre rulajul mai mare şi mai mic al
contului.

Exemplu de calculare a soldului final în conturile active.

Contul 242 „Conturi curente în monedă naţională”

Debit
Credit

Conţinutul faptelor Suma, lei Conţinutul faptelor Suma, lei

economice economice
Sold iniţial 100 000
1. Încasări de la 35 000 7. Eliberarea mijloacelor 45 000
cumpărători. băneşti în casierie.
70 000 10 000
3. Primirea creditului 9. Achitarea datoriei faţă
bancar. de organele asigurării
sociale.
Rulaj debitor 105 000 Rulaj creditor 55 000
Sold final 150 000
Exemplu de calculare a soldului final în conturile pasive.

Contul 534 „Datorii față de buget”

Debit Credit

Conţinutul faptelor Suma, lei Conţinutul faptelor Suma, lei

economice economice
7. S-au achitat impozite şi 30 000 Sold iniţial 70 000
taxe 4. S-au calculat taxe şi 65 000
impozite
Rulaj debitor 30 000 Rulaj creditor 65 000
Sold final 135 000
În conturile active nu poate fi sold final în credit, deoarece nu se pot micşora activele mai
mult decât valoarea lor. În cele pasive invers: nu poate fi sold final în debit, deoarece pot fi
utilizate doar sursele de finanţare existente.

Conturile evidenței contabile sunt clasificate în baza următoarelor criterii:

I. după conținutul economic deosebim 3 grupe de conturi :

· conturile contabilității financiare (conturile claselor I - VII)

Aceste conturi se împart în 2 grupe:

1. conturi de bilanț

2. conturile de rezultate

· conturile de gestiune (clasa VIII) sunt destinate generalizării informației privind

costurile de producție; costul efectiv al produselor fabricate, lucrărilor executate și serviciilor
prestate. La sfârșitul perioadei conturile de gestiune se închid cu conturile contabilității
financiare și se reflectă în situațiile financiare.

· conturile extrabilanțiere (clasa IX) se folosesc pentru evidența activelor ce nu aparțin

entității, cu drept de proprietate, dar se află temporar la dispoziția acesteia, precum și
pentru reflectarea drepturilor și datoriilor contingente și a anumitor operațiuni economice.

Apartenența conturilor la contabilitatea financiară, de gestiune (managerială) sau

extrabilanțieră este dictată de necesitatea grupării informației pentru diverși utilizatori.

II. după destinație și structură conturile se împart în 5 grupe:

· conturile de bază sau în raport cu bilanțul, care se împart la rândul său în:

ü conturi de activ;

ü conturi de pasiv.

· Conturile de activ sunt destinate pentru evidența mijloacelor economice. Soldurile

acestor conturi se reflectă în posturile de activ ale bilanțului - „Mijloace fixe", „Materiale",
„Mărfuri", etc.

· Conturile de pasiv sunt destinate pentru evidența surselor de formare a bunurilor

economice. Soldurile acestor conturi se reflectă în posturile de pasiv ale bilanțului - „Capital
propriu", ,,Credite bancare pe termen scurt", „Datorii comerciale curente" etc.

Conturile de venituri și cheltuieli se închid la determinarea rezultatului financiar

(profitului net sau pierderii nete) la finele anului de gestiune și de aceea nu au sold. Însă
suma rezultatului financiar net obținut sub formă de diferență între venituri și cheltuieli
influențează asupra ecuației bilanțiere prin mărimea capitalului propriu. Dat fiind faptul că în
conturile de capital propriu majorarea se reflectă în credit, în conturile de venituri care sunt
destinate pentru mărirea capitalului propriu, majorarea de asemenea se reflectă în credit, iar
micșorarea - în debit, iar în conturile de cheltuieli - invers: majorarea se reflectă în debit, iar
micșorarea - în credit.

Gruparea conturilor în active și pasive este convențională, întrucât astfel de divizare se

efectuează în raport cu bilanțul. Deși se știe că o atribuție directă au doar conturile claselor
1-5, după acest criteriu se recomandă divizarea tuturor conturilor contabile. Astfel, clasa VI
”Venituri” sunt de pasiv, iar clasa VII „Cheltuieli” și clasa VIII „Conturi de gestiune" – de activ.

§ conturi de calculație includ conturile 811”Activități de bază”, 812 ”Activități

auxiliare” care sunt destinate calculării costului efectiv al produselor fabricate, lucrărilor
executate și serviciilor prestate. În debitul acestor conturi se reflectă costurile de producție
efectuate la fabricarea producției pe parcursul perioadei de gestiune, iar în credit se reflectă
costul efectiv al produselor finite fabricate sau serviciilor prestate sau valoarea producției în
curs de execuție obținute.

§ conturi comparative include contul 351 „Rezultat financiar total”. În debitul lui se
reflectă toate cheltuielile acumulate pe parcursul perioadei de gestiune, iar în creditul toate
veniturile acumulate pe parcursul perioadei de gestiune. Comparând suma totală a
cheltuielilor (rulaj debitor) și a veniturilor (rulaj creditor) se determină rezultat financiar:
profit sau pierdere al perioadei de gestiune.

În activitatea economică a entității apare necesitatea de a dispune de date în diferite

grade de detaliere. În dependență de gradul de detaliere a informației reflectate în conturile
contabile acestea sunt de două feluri:

Ç conturi sintetice;

Ç conturi analitice.

Conturule sintetice reflectă activele şi pasivele grupate după caracteristicile lor generale.
Cu ajutorul lor se obţin date generalizatoare privind elementele contabile ale întreprinderii.
Exemplu. Contul 123 „Mijloace fixe” reflectă valoarea a mijloacelor fixe aflate la dispoziţia
întreprindere. Conturile sintetice sunt unice pentru toate entităţile. Înregistrările în conturile
respective se efectuează în expresie valorică. Evidenţa bazată pe aceste conturi se
numeşte evidenţă sintetică.

Conturile analitice sunt destinate pentru evidenţa părţilor componente ale elementelor
reflectate în conturile sintetice. Cu ajutorul lor datele din conturile sintetice se detaliază şi se
dezvăluie.

Conturile analitice se deschid pentru fiecare cont sintetic. Nomenclatorul şi denumirea

conturilor analitice ale unui cont sintetic se stabilesc individual de fiecare întreprindere.
Exemplu. La contul 531 entităţile deschid câte un cont analitic pentru fiecare angajat.

Înregistrările în conturile analitice se efectuează în formă bănească şi în etaloane naturale şi

de muncă.
Evidenţa bazată pe conturile analitice se numeşte evidenţă analitică.

Legătura dintre conturile sintetice şi analitice:

1. Fiecare fapt economic se înregistrează în conturile sintetice, şi respectiv, numaidecât în

conturile analitice corespunzătoare, deschise la aceste conturi sintetice;

2. Suma rulajelor debitoare şi creditoare ale conturilor analitice, deschise la un cont

sintetic, trebuie să fie egală cu rulajul debitor şi creditor ale contului sintetic corespunzător;

3. Suma soldurilor iniţiale şi finale ale conturilor analitice, deschise la un cont sintetic,
trebuie să fie egală cu soldul iniţial şi final ale contului sintetic respectiv.

Exemplu. Suma creanţei titularilor de avans la 01.03.20__ constituie 4000 lei (admitem că
reprezintă soldul iniţial al contului 226), inclusiv:

1. Aramă A.– 500 lei;

2. Bejenari N.– 2000 lei;

3. Mârza V.– 1500 lei.

În timpul lunii au avut loc următoarele operaţiuni economice:

1.Din casă s-au eliberat 1000 lei titularului Aramă A;

2.Conform decontului de avans s-au raportat la cheltuielile administrative 1500 lei de sub
răspunderea lui Bejenari N.

Aceste operaţiuni economice se reflectă în conturile sintetice şi analitice în felul următor:

1. Debit contul 226, credit contul 241 - 1000 lei;

2. Debit contul 713, credit contul 226 - 1500 lei.

D-t C-t D-t C-t D-t C-t D-t C-t

226 Aramă Bejenari Mîrza
4000 500 2000 1500
1) 1000 2) 1500 1) 1000 2)
1500
R- R- R- R- R- R- R- R-
1000 1500 1000 1500
S.f. - 3500 S.f. - 1500 S.f. - 500 S.f. - 1500

-3-
Orice fapt economic condiţionează modificări simultane şi cu aceeaşi sumă a cel puţin două
posturi de bilanţ. În funcţie de natura faptelor economice, schimbările pot avea loc într-o
parte a bilanţului (activ sau pasiv) sau în ambele părţi ale lui. Aceste modificări se reflectă în
contabilitate printr-o dublă înregistrare în conturi.

Dubla înregistrare prezintă un procedeu de reflectare a unui fapt economic în debitul unui
cont şi în creditul altui cont cu una şi aceeaşi sumă.

Exemplu. S-au încasat 4000 lei în casierie din contul curent în monedă naţională. Această
operaţiune economică condiţionează, pe de o parte, micşorarea numerarului în contul
curent în monedă naţională cu 4000 lei, iar pe de alta - majorarea lor în casieria
întreprinderii cu aceeaşi sumă. Operaţiunea respectivă poate fi prezentată în conturi în felul
următor:

D-t 241 C-t D-t 242 C-t

4000 4000

Însemnătatea dublei înregistrări:

· asigură egalitatea totalurilor rulajelor debitoare şi creditoare ale conturilor;

· asigură egalitatea totalurilor activului şi pasivului bilanţului;

· reflectă corelaţia între obiectele contabile;

· garantează obiectivitatea şi veridicitatea informaţiei contabile, deoarece înregistrarea

acesteia în conturi se efectuează după analiza conţinutului fiecărui document contabil.

Între conturile contabile care se folosesc pentru înregistrarea faptelor economice se

stabileşte o legătură strânsă.

Corespondenţa conturilor prezintă modul de exprimare a legăturii reciproce între conturi

determinată de conţinutul economic al faptului. Conturile utilizate în acest caz se numesc
conturi corespondente.

Formula contabilă reprezintă forma grafică de reflectare a operaţiunilor economice în

conturi corespondente pe baza dublei înregistrări.

Părţile componente ale formulei contabile:

· denumirea contului corespondent debitor;

· denumirea contului corespondent creditor;

· suma faptului economic.

În formula contabilă, contul debitor se arată în partea stângă sau de sus, iar contul creditor -
în partea dreaptă sau de jos.

Exemplu. S-a calculat salariul personalului administrativ în sumă de 12000 lei. Formula
contabilă se prezintă în felul următor:

debit contul 713 – 9000 lei, credit contul 531 – 9000 lei.

În practica contabilă se întâlnesc mai multe tipuri de formule contabile, care se pot clasifica
după următoarele criterii:

1. În funcţie de numărul de conturi corespondente din care este formată formula contabilă,
se deosebesc:

· formule contabile simple – când un singur cont debitează şi un singur cont

corespondent creditează (vezi exemplul precedent);

· formule contabile compuse – când debitează sau creditează un singur cont şi creditează
ori debitează mai multe conturi corespondente.

Exemplu. Din contul curent în monedă naţională s-au transferat 20000 lei pentru achitarea
creditului bancar pe termen scurt şi respectiv 2000 lei – pentru achitarea datoriei faţă de
buget. Această operaţiune se reflectă în conturi în felul următor:

debit contul 511 - 20000 lei,

debit contul 534 - 15000 lei,

credit contul 242 - 35000 lei.

2. În funcţie de scopul pentru care se întocmesc se deosebesc:

· formule contabile curente;

· formule contabile de stornare.

Formulele contabile curente se folosesc pentru reflectarea faptelor economice care au loc
în mod obişnuit la întreprindere. În aceste formule sumele se înscriu în negru şi se iau în
calcul cu semnul (+) atât în debitul, cât şi în creditul contului.

Formulele contabile de stornare se utilizează pentru corectarea formulelor contabile

întocmite greşit sau a sumelor acestora. Pentru aceasta formula contabilă întocmită incorect
se scrie încă o dată, însă cu suma în paranteze, obţinându-se astfel, anularea ei. În
continuare se întocmeşte formula contabilă corectă.
Exemplu. S-au procurat mărfuri de la furnizori în valoare de 14000 lei.

Operaţiunea economică s-a reflectat în conturi în felul următor:

debit contul 216 – 14000 lei, credit contul 521 – 14000 lei.

Corectarea formulei contabile întocmite greşit se efectuează astfel:

1. Se scrie încă o dată aceeaşi formulă contabilă, însă cu suma în paranteze:

debit contul 812 – (5000) lei, credit contul 211 – (5000) lei.

2.Se întocmeşte formula contabilă corectă cu reflectarea sumei în negru:

debit contul 811 – 5000 lei, credit contul 211 – 5000 lei.

Pentru a elabora corect o formulă contabilă este necesar a efectua analiza contabilă a
faptului economic.

Analiza contabilă - etapele ce urmează a fi parcurse în gândire în scopul determinării

formulei contabile conform faptului economic.

Etapele analizei contabile:

1) Determinarea modificărilor care au loc în componenţa elementelor contabile sub

influenţa faptelor economice (de exemplu, achitarea datoriilor, încasarea numerarului,
recunoaşterea cheltuielilor etc.);

2) Determinarea conturilor care reflectă modificarea elementelor contabile;

3) Stabilirea grupei de conturi la care se referă conturile respective – active sau pasive;

4) Analiza schimbărilor (+,-) debitului şi creditului acestor conturi şi întocmirea formulelor

contabile.

Exemplu. S-au înregistrat 200000 lei în contul curent în monedă naţională sub formă de
credit pe termen scurt.

Analiza contabilă a operaţiunii economice:

1. În urma operaţiunii s-au înregistrat o încasare de numerar.

2. Pentru evidenţa numerarului în contul curent în monedă naţională se foloseşte contul 242
„Conturi curente în monedă naţională”, iar pentru evidenţa datoriilor privind creditele
bancare pe termen scurt contul 511 „Credite bancare pe termen scurt”.

3. Contul 242 este cont de activ, ceea ce înseamnă că încasarea numerarului se reflectă în
debitul contului, iar ieşirile – în credit. Contul 511 este cont de pasiv şi majorarea datoriei
privind creditele bancare se reflectă în creditul contului, iar stingerea ei - în debitul lui.
4. Încasarea numerarului a condiţionat majorarea sumei acestuia în contul curent, care se
reflectă în debitul contului 242 şi concomitent majorarea datoriei privind creditele bancare
pe termen scurt, care se indică în creditul contului 511.

Prin urmare, formula contabilă va fi:

debit contul 242, credit contul 511.

-4-

Pentru verificarea corectitudinii înregistrării faptelor economice în conturi se întocmesc

balanţe de verificare.

Balanţe de verificare - procedeu de verificare a exactităţii înregistrărilor în conturi bazat pe

principiul dublei înregistrări.

După modul de întocmire şi gradul de detaliere a informaţiei se deosebesc:

· balanţe de verificare a conturilor sintetice;

· balanţe de verificare a conturilor analitice.

Balanţa de verificare a conturilor sintetice reprezintă o generalizare a soldurilor iniţiale şi

finale, a rulajelor din conturile sintetice şi este destinată pentru verificarea înregistrărilor
efectuate, întocmirea bilanţului, analiza stării şi modificării activelor şi pasivelor. Schematic
poate fi prezentată în felul următor:

Balanţa de verificare a conturilor sintetice

Numărul şi Solduri iniţiale Rulaje Solduri finale

denumirea
conturilor
sintetice debit credit debit credit debit credit
123 1200000 80000 25000 175000
„Mijloace
fixe”
311 ”Capital
social”
25600 25600
Total = = =

Se întocmeşte în baza datelor conturilor sintetice în felul următor:

1. La prima pereche de coloane (solduri iniţiale) se trec soldurile iniţiale ale conturilor
active - în debit, iar a conturilor pasive - în credit;
2. La a doua pereche de coloane (rulaje) se înscriu rulajele calculate, respectiv rulajele
debitoare se trec în rubrica „debit” şi rulajele creditoare – în rubrica „credit”;

3. La ultima pereche de coloane (solduri finale) se trec soldurile finale ale conturilor active în
debit şi a conturilor pasive – în credit.

Particularitatea balanţei – include 3 serii de egalităţi. Această egalitate rezultă din

reflectarea dublă a mijloacelor economice în bilanţul contabil şi înregistrarea dublă a
faptelor economice în conturi şi anume:

a) prima pereche de totaluri reprezintă bilanţul iniţial al entităţii, în care activul este egal
cu pasivul;

b) a doua pereche de totaluri reprezintă rezultatul dublei înregistrări, întrucât sumele

faptelor economice se reflectată o dată în debitul unui cont şi o dată în creditul altui cont.
Prin urmare, rulajele conţin una şi aceeaşi sumă;

c) a treia pereche de totaluri reflectă noul bilanţ, în care activul este egal cu pasivul.

În scopul verificării corectitudinii ţinerii contabilităţii, datele balanţei de verificare a

conturilor sintetice se verifică cu datele balanţei de verificare a conturilor analitice.

Balanţa de verificare a conturilor analitice prezintă o generalizare a rulajelor, a soldurilor

iniţiale şi finale ale conturile analitice dependente de un cont sintetic. Sunt de 2 tipuri:

1.Destinate evidenţei bunurilor materiale;

2.Destinate evidenţei operaţiunilor de decontare.

Balanţele de verificare a conturilor analitice se întocmesc aparte pentru fiecare grupă de

conturi analitice, care reprezintă un cont sintetic sau subcont. Exemplu. Pentru fiecare
subcont din cadrul lui contului 211 se va întocmi câte o balanţă de verificare a conturilor
analitice.

Schematic balanţa de verificare a conturilor analitice poate fi prezentată în felul următor (în
baza datelor contului 211 „Materiale”, subcontul 2114 „Combustibil”):

Balanţa de verificare a combustibilului

Denumire Costul Solduri iniţiale Rulaje Solduri finale

a unitar, Intrări Ieşiri
conturilor lei canti - suma, canti - suma,
analitice canti - suma, lei lei canti - suma,
tatea, l lei tatea, l tatea, lei
l tatea, l
Motorină 15,0 - - 3000 45000 2750 41250 250 3750
Benzină
„Eoro
Premium-
95”
15,50 370 5735 1000 15550 1310 20305 60 930
Etc.
Total x x 5735 x 60550 x 61555 x 4680

Balanţa de verificare destinată operaţiunilor de decontare diferă de cea pentru evidenţa

bunurilor materiale prin faptul, că informaţia reflectată este exprimată doar în etalon valoric.
Exemplu. Balanţa de verificare a decontărilor cu cumpărătorii întocmită la contul 221
„Creanţe comerciale”, subcontul 2211 ”Creanţe comerciale din ţară”:

Balanţa de verificare a decontărilor cu cumpărătorii din ţară

Denumirea Solduri iniţiale Rulaje Solduri finale

conturilor
analitice
Debit Credit Debit Credit Debit Credit
S.R.L.”Struguraş 4000 - 3000 5000 2000 -
”
Combinatul de
panificaţie din
Chişinău - - 28000 - 28000 -

Etc.
Total 4000 - 31000 5000 30000

Deseori, pentru compararea datelor analitice cu cele sintetice, în locul balanţelor de

verificare bunurilor materiale, se întocmesc balanţe cu solduri. Acestea au următoarele
particularităţi:

1. Reflectă numai soldurile de bunuri materiale, fără rulaje.

2. Soldurile conturilor analitice se reflectă după starea de întâi a fiecărei luni pe parcursul
anului întreg, adică de la 1 ianuarie anul curent până la 1 ianuarie anul următor.

Balanţa cu solduri a materialelor cu destinaţie agricolă

Denumire Costul Sold la 01.01.00 Sold la 01.02.00 Sold la 01.03.00

a unitar, lei Canti- Suma, Canti- Suma, Canti- Suma,
conturilor tatea,kg lei tatea, kg lei tatea, kg lei
analitice
Seminţe 5,0 4000 20000 3000 15000 3000 15000
 de grâu
Seminţe
de floarea
soarelui

14,0 1700 23800 1700 23800 1700 23800

Etc.
Total x x 43800 x 38800 x 38800

Însemnătatea balanţei cu solduri – în baza ei se exercită controlul operativ asupra soldurilor

de bunuri materiale.

O varietate a balanţelor de verificare a conturilor sintetice reprezintă balanţa de verificare –

şah. Ea se întocmeşte în baza datelor conturilor sintetice şi include rulajele din luna curentă
cu descifrarea corespondenţei conturilor. Prin urmare, cu ajutorul balanţei respective se
verifică corectitudinea întocmirii formulelor contabile şi se determină conţinutul faptelor
economice. În baza ei se poate efectua o analiză succintă a activităţii întreprinderii.

În practică balanţa-şah se foloseşte în calitate de registru auxiliar. Ea este utilizată de acele

întreprinderi, în care volumul faptelor economice nu este mare.

Schematic balanţa de verificare - şah poate fi prezentată în felul următor:

Balanţa de verificare - şah

Conturi creditare
Mijloac Materiale Conturi Datorii Activităţi Total
Conturi e fixe curente în comerciale de bază
debitare monedă
naţională
Mijloace 5600 5600
fixe
Materiale 9960 9960
Conturi
curente în
monedă
naţională
Datorii 14000 14000
comerciale
Activităţi 12675 12675
de bază
Total 12675 14000 15560 42235

TEMA 5
TEMA 5. DOCUMENTAREA FAPTELOR ECONOMICE

5.1. Noţiuni generale despre documente şi documentare;

5.2. Conţinutul şi clasificarea documentelor;

5.3. Verificarea şi prelucrarea documentelor.

-1-

Ţinerea evidenţei la entitate începe în mod obligatoriu cu acţiuni de consemnare şi colectare

a informaţiei privind elementele contabile.

Cuvântul „document" (din limba latină documentam) înseamnă certificat, dovadă.

Documentarea ca element a metodei contabilităţii reprezintă un procedeu de reflectare

completă şi permanentă a faptelor economice în scopul obţinerii datelor necesare despre
ele, pentru a ţine evidenţa curentă şi a înfăptui controlul asupra acestora.

Prevederile de bază referitoare la documentele contabile sunt prezentate în articolul 11

din Legea contabilității și raportării financiară nr. 287 din 15.12.2017, care se
concretizează în următoarele cerințe semnificative:

4 faptele economice se contabilizează în baza documentelor primare și centralizatoare,

4 documentele primare se întocmesc în timpul efectuării operațiunii, iar dacă

aceasta este imposibil - nemijlocit după efectuarea operațiunii sau după producerea
evenimentului

Potrivit art. 3 al Legii contabilității și raportării financiare documentul primar reprezintă

confirmarea documentară care justifică producerea faptelor economice sau care acordă
dreptul de a le efectua (produce); certifică producerea unui eveniment.

!!! Pentru contabil trebuie să devină regulă maximă „nu există document - nu există
înregistrare".

Documentele sunt acte scrise, în care se consemnează conţinutul faptelor economice în

momentul şi locul înfăptuirii lor.

Cu ajutorul documentelor are loc:

· colectarea datelor;

· prelucrarea datelor;

· circulaţia informaţiei;

· sinteza şi generalizarea datelor;

· păstrarea informaţiei.

Importanţa documentelor:

1. Prezintă sursa informaţională a contabilităţii. Documentele stau la baza înregistrării în

conturi a faptelor economice consemnate în ele, asigură verificarea stării şi mişcării
elementelor contabile, a activităţii desfăşurate de entităţi, precum şi identificarea rezervelor
interne nevalorificate.

2. Asigură integritatea patrimoniului. Pe baza documentelor se stabilesc drepturi şi

obligaţiuni cu privire la mişcarea bunurilor materiale. Prin intermediul acestora se descoperă
unele nereguli în gestiunea patrimoniului (efectuarea de cheltuieli şi plăţi fără bază legală, a
cazurilor de lipsuri şi sustrageri de bunuri etc.).

3. Confirmă probe în justiţie. În cazul unor litigii, expertize, lipsuri, fraude etc. documentele
se folosesc pentru stabilirea adevărului. Astfel, servesc drept temei în cercetarea organelor
judiciare.

-2-

Documentele se clasifică după mai multe criterii şi anume:

I. După caracterul şi funcţia pe care o îndeplinesc pot fi:

1. Documente de dispoziţie;

2. Documente justificative;

3. Documente de perfectare contabilă;

4. Documente mixte sau combinate.

Documentele de dispoziţie reprezintă documentele prin care se transmite ordinul de a

efectua fapte economice, precum şi indicaţiile necesare pentru executarea lor (de exemplu,
dispoziţiile de încasare şi dispozițiile de plată, ordinele de plată, foile de parcurs, delegaţiile
etc.). După efectuarea faptelor economice majoritatea documentelor de dispoziţie devin
justificative. În acelaşi timp unele documente de dispoziţie oferă doar dreptul sau indicaţiile
privind efectuarea operaţiunilor, cum ar fi: ordinele, delegaţiile etc.

Documentele justificative sunt documentele care confirmă săvârșirea faptelor economice.

Ele servesc drept temei pentru înregistrarea faptelor economice în conturile contabile (de
exemplu, procesele-verbale, facturile fiscale, bonurile de consum etc.).

Documentele de perfectare contabilă se întocmesc exclusiv în scopuri metodologice în

baza documentelor de dispoziţie şi justificative (de exemplu, calculul uzurii mijloacelor fixe,
calculul costului efectiv al produselor obținute etc.).
Documentele mixte îmbină caracteristicile documentelor de dispoziţie şi justificative sau
justificative şi de perfectare contabilă. Ele cuprind date privind dispoziţia de executare a
faptelor economice, precum şi confirmarea efectuării lor (de exemplu, decontul de avans
îmbină funcţiile documentului justificativ, ce confirmă cheltuielile de delegare suportate de
titularul de avans şi respectiv ale documentului de perfectare contabilă, întrucât conţine
formulele contabile aferente costurilor constatate.

II. În funcție de modul de întocmire şi conţinut lor, documentele se divizează în:

1. Documente primare;

2. Documente centralizatoare.

Documentele primare reprezintă o confirmare documentară (pe suport de hârtie sau în

formă electronică) care justifică efectuarea faptului economic sau acordă dreptul de a o
efectua (de exemplu, bonuri de lucru în acord, procese-verbale, facturi fiscale, fișe/limită de
ridicare a bunurilor materiale etc.). Se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă
aceasta este imposibil – nemijlocit după executarea ei.

Documentele primare conţin următoarele elemente obligatorii (art. 11 din LCRF):

a) denumirea şi numărul documentului;

b) data întocmirii documentului;

c) denumirea, adresa, IDNO (codul fiscal) al entităţii din numele căreia este întocmit
documentul;

d) denumirea, adresa, IDNO (codul fiscal) al destinatarului documentului, iar pentru

persoanele fizice – IDNP (codul personal);

e) conţinutul faptelor economice;

f) etaloanele cantitative şi valorice în care sînt exprimate faptele economice;

g) funcţiile, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de efectuarea

(producerea) faptelor economice.

Documentele centralizatoare se întocmesc în baza documentelor primare în scopul

grupării şi cumulării faptelor economice de acelaşi tip (de exemplu, diferite borderouri,
calcule etc.).

III. După locul întocmirii şi circulaţiei documentele se clasifică în:

1. Documente interne;

2. Documente externe.
Documentele interne se întocmesc în cadrul întreprinderii şi consemnează faptele
economice privind activitatea acesteia. La ele se referă: documentele de dispoziţie,
justificative, de perfectare contabilă şi mixte.

Documentele externe sosesc la întreprindere de la diferiţi furnizori, cumpărători, bănci etc.

și circulă în continuare în cadrul ei (de exemplu, facturile fiscale, certificatele de calitate,
ordinile de plată etc.).

IV. În funcţie de regimul de tipărire şi utilizare, documentele se împart:

1. Documente cu regim special;

2. Documente fără regim special.

Documentele cu regim special sunt destinate pentru perfectarea operațiunilor economice

ce ţin de utilizarea mijloacelor de transport auto, primirea bunurilor materiale de la furnizori,
vânzarea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor etc. Aceste operațiuni se efectuează în
afara întreprinderii şi necesită un control riguros din partea organelor de drept şi fiscale,
scopul cărora îl constituie prevenirea sustragerii bunurilor materiale, eschivarea de la
achitarea impozitelor indirecte etc. Din componenţa acestor documente fac parte: factura
fiscală, foaia de parcurs a camionului, foaia de parcurs a autoturismului, delegaţia etc.

Modul de utilizare a documentelor cu regim special este reglementat de Instrucţiunea

privind evidenţa, eliberarea şi păstrarea formularelor tipizate de documente primare cu
regim special aprobată prin Hotărârea Guvernului RM nr. 294 din 17.03.98 (actualizată).

Documentele fără regim special se utilizează pentru perfectarea faptelor economice care,
în fond, poartă caracter intern (de exemplu, dispoziţiile de încasare şi dispoziţiile de plată,
fișele de evidență a activității mecanizatorului, foile de evidență a muncii și lucrărilor
executate, deconturile de avans etc.).

-3-

Documentele justificative se întocmesc, de regulă, la locul de muncă în cadrul căruia se

produce operația economica. Întocmirea se face pe formulare tipizate sau netipizate, după
caz, iar completarea se face manual sau cu tehnica de calcul.

Pentru întocmirea corecta, completă și la timp a documentelor, sunt stabilite reguli de

întocmire și utilizare, aprobate fie prin acte normative, fie prin regulamentele interne de
organizare și funcționare a întreprinderilor. La întocmirea documentelor justificative nu se
admit ștersături sau alte operațiuni de acest gen.

Rectificarea greșelilor în documente se face prin tăierea textului sau sumei greșite cu o linie,
în așa fel încât să se poată citi ceea ce a fost greșit, apoi se scrie alăturat textul sau suma
corecta. Corecția făcută se confirmă prin semnăturile acelorași persoane, care au semnat
inițial documentul.
 În documentele de casă și de banca (cecuri, chitanțe, ordine de plata etc.) nu se admit
corecturi. Daca s-au făcut greșeli în aceste documente, ele se anulează, păstrând-se în
carnetele respective, fără să se detașeze și se întocmesc apoi alte documente corecte.

După efectuarea operațiunilor economice documentele primare se transmit serviciului

contabil, unde ele sunt supuse verificării și prelucrării. Verificarea documentelor are scopul
să descopere eventualele erori, acțiunile ilegale sau incorecte, asigurându-se astfel
exactitatea și realitatea datelor înregistrate în contabilitate. Verificarea documentelor
precedă înregistrarea operațiunilor economice în conturi și se efectuează după formă,
aritmetic și de fond:

Verificare după Are scopul de a stabili dacă documentul a fost

formă întocmit pe formularul corespunzător operațiunii pe
care o reflectă, dacă au fost completate toate
elementele, precum și dacă există semnăturile
persoanelor responsabile
Verificarea Presupune controlul exactității calculelor matematice
aritmetică efectuate în document
Verificarea de Stabilește realitatea, necesitatea, oportunitatea și
fond legalitatea operațiunilor consemnate în documentul
respectiv. Verificarea realității operațiunii economice
urmărește să descopere dacă operația economică a
fost efectuată la data, locul și condițiile prevăzute în
document. Necesitatea și oportunitatea operației se
apreciază din punct de vedere al efectului pe care
aceasta îl are asupra activității entității. Legalitatea
operației se apreciază în raport cu actele normative,
care reglementează genul dat de operații economice,
astfel încât operația economică să nu contravină lor.
Verificarea documentelor se efectuează în general de alte persoane decât cele care le-au
întocmit sau prelucrat. Documentele întocmite corect se transmit pentru prelucrare, iar cele
care nu corespund cerințelor se înapoiază subdiviziunilor de unde provin pentru a fi
corectate cu respectarea regulilor menționate mai sus.

După verificare, documentele se supun prelucrării, care presupune:

2 Evaluarea – constă în exprimarea valorică a operațiunii prin transformarea etaloanelor

naturale și de muncă în etalon bănesc

2 Gruparea – prevede selectarea după anumite criterii a documentelor omogene (cumpărări

de bunuri, livrări de produse și mărfuri, consumuri de materiale, extrasele bancare pot fi
grupate după conturile bancare la care acestea se referă);
2 Contarea - constă în indicarea în documentele primare a conturilor corespondente

2 Înregistrarea în registrele contabile - se efectuează în scopul contabilizării informației din

documentele primare și calculării indicatorilor necesari (rulajelor și soldurilor).

Păstrarea documentelor, impune asigurarea integrității depline a lor, deoarece

acestea servesc pentru controlul operațiilor economice efectuate, informarea sau
documentarea în timp a organelor și organismelor abilitate sau autorizate în acest scop.

Potrivit art. 17 din LCRF entitatea este obligată să păstreze documentele contabile care
cuprind documentele primare, registrele contabile, situaţiile financiare şi alte documente
aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Documentele contabile sînt sistematizate şi
păstrate conform regulilor și termenelor stabilite de Organul de stat pentru supravegherea
şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova.

Documentele contabile se pastrează de către entitate pe suport de hîrtie sau în formă

electronică. Documentele contabile se pot păstra pe suporturi tehnice în cazul în care
contabilitatea este ținută cu utilizarea sistemelor informatice proprii, cu condiţia ca acestea
să poată fi accesate în orice moment, în funcţie de necesităţile entităţii sau la cererea
organelor abilitate de legislație.

La păstrarea documentelor contabile, entitatea este obligată să asigure protejarea

acestora de modificări neautorizate.

În cazul pierderii, sustragerii sau distrugerii documentelor contabile, entitatea este

obligată să le restabilească în termen de 3 luni de la data constatării faptului respectiv.

În caz de încetare a activităţii entității, documentele contabile se transmit către arhivele

de stat conform regulilor prevăzute de Organul de stat pentru supravegherea şi
administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova.

Factura fiscală - În conformitate cu ordinul nr.118 din 28.08.2017 factura fiscale

este este un formular tipizat de document primar cu regim special pe suport de hârtie sau în
formă electronică, care se utilizează în cazurile livrării de mărfuri, prestării serviciilor și
executării lucrărilor, transportării activelor în cadrul entității și în afara entității fără
transmiterea dreptului de proprietate, transmiterii activelor în leasing, arendă, locațiune.

Formularul tipizat al facturii fiscale este aprobat de către Ministerul finanțelor, ultima
dată acesta a fost aprobată prin ordinul Nr. 18 din 28.08.2017.

Se întocmește după necesitate în 5 exemplare.

Exemplu 1. De întocmit factura fiscală utilizând următoarele date: Entitatea Nektar LUX SRL,
cu sediul în Sec. Botanica, Zelinschi nr.42, of.44 Cont.MD31MO2224ASV21599117100 în BC
Mobiasbanca S.A, MOBBMD22 a livrat cumpărătorului GECRI SRL, cu sediul în Sec. Botanica,
Zelinschi, 11, Cont MD71V1222400008100329MDL în VICTORIABANC SA, fil. nr. 8,
Chisinău,VICBMD2x802, mărfuri - tablă zincată 20Tx1500x6000, 4,5 m la preț unitar de
1924,43 lei.
Dispoziția de încasare se întocmește într-un exemplar și se semnează de către contabilul
șef și casierul cu aplicarea ștampilei la mijlocul dispoziției de încasare. După completarea
dispoziției de încasare, chitanța la dispoziția de încasare se decupează și se restituie
titularului plății.

Exemplu 2. În baza datelor S.A. ,,Sigma”, codul fiscal 1234567, de întocmit dispoziția de
încasare nr. 234. Date inițiale: La data de 19.04.2019 de la titularul de avans Frunză Natalia
s-a încasat suma de 585 lei în calitate de recuperarea lipsurilor de bunuri depistate în urma
inventarieri. Baza: ordinul directorului S.A. Sigma nr.102/A din 02.04.2019. Banii au fost
încasați de casierul Sârbu I. Documentul primar este vizat de contabilul șef Sochircă A.

Exemplul 3. În baza datelor S.A. Sigma, codul fiscal 1234567, de întocmit dispoziția de plată
N.143.

Date inițiale: la data de 25.04.2019 inginerul șef Andreev Mihail, care deține buletinul de
identitate seria A, Nr.03051995, eliberat de of.2, Chișinău la 22.01.1998 s-a eliberat avansul
spre decontare în sumă de 2000 lei, pentru deplasarea în scop de serviciu. Baza: ordinul
directorului S.A. Sigma, Nr.155/c din 23.04.2019. Banii au fost eliberați de casierul Sârbu I.
Documentul primar a fost semnat de contabilul șef Sochircă A și directorul S.A. Sigma
Revenco C.

TEMA 6

TEMA 6. INVENTARIEREA CA ELEMENT A METODEI CONTABILITĂŢII

1. Noțiunea, importanța și tipurile inventarierii

2. Modul de efectuare a inventarierii
3. Determinarea rezultatelor inventarierii și contabilizarea acestora

-1-

Inventarierea reprezintă un procedeu al metodei contabilității de verificare faptică

a existenței și stării bunurilor economice, a creanțelor și datoriilor unei entități. Prin
inventariere se realizează un control asupra integrității elementelor patrimoniale.

Potrivit prevederilor Regulamentului privind inventarierea nr. 60 din 26 mai 2012

aceasta reprezintă un ansamblu de operațiuni prin care se constată
existența elementelor de activ și de pasiv, cantitativ-valoric, în patrimoniul sau
gestiunea entității la data la care aceasta se efectuează.

Inventarierea se află într-o strânsă legătură cu celelalte procedee ale metodei

contabilității. Astfel, toate operațiunile economice se consemnează în documente
corespunzătoare, datele din document se înregistrează în conturi, exactitatea
 înregistrărilor din conturi se verifică cu ajutorul balanței de verificare, informațiile din
conturi se confruntă cu realitatea și se pun de acord cu aceasta prin intermediul
inventarierii, pe baza tuturor acestor lucrări se întocmește bilanțul contabil, situația
financiară de sinteză și informare a utilizatorilor.

Inventarierea, în calitatea sa de procedeu al metodei contabilității, îndeplinește

mai multe funcții (sarcini), dintre care cele mai semnificative sunt:
 stabilirea existenței efective - a mijloacelor fixe, terenurilor,
activelor imobilizate, investițiilor financiare, stocurilor, numerarului, volumului
producției în curs de execuție, creanțelor și datoriilor etc.
 de control a concordanței dintre informațiile furnizate de contabilitate și situația reală
- oricât de riguros este organizată activitatea de recepție, depozitare, gestionare și
eliberare din gestiune a bunurilor economice, oricât de bine este organizată și ținută
contabilitatea elementelor patrimoniale, în anumite situații pot să apară diferențe
dintre soldurile scriptice și realitate.
 de verificare a respectării regulilor și condițiilor de păstrare - a stocurilor, numerarului,
precum și a regulilor de întreținere și exploatare a mașinilor, utilajelor și a altor
mijloace fixe.
 de verificare a realității valorii de bilanț - a activelor imobilizate, stocurilor,
numerarului din casierie, din conturi de la instituțiile financiare, datoriilor și
creanțelor, producției în curs de execuție, cheltuielilor anticipate și altor posturi de
bilanț.
 de stabilire a capitalului propriu - prin inventariere se confirmă realitatea activelor
patrimoniale și a datoriilor, astfel asigurându-se premisele determinării corecte a
situației nete (situația netă a patrimoniului = active (inventariate) - datorii
(inventariate)).

Inventarierea ca procedeu al metodei contabilității poate fi clasificată după

următoarele criterii:
 gradul de cuprindere a elementelor patrimoniale se deosebesc:
1. inventarierile generale, presupun cuprinderea în acțiunea de inventariere a tuturor
elementelor patrimoniale aflate în patrimoniul unei entități. Pentru asigurarea
imaginii fidele furnizate de către situațiile financiare, inventarierile petrecute la
sfârșitul perioadei de gestiune sunt generale.
2. inventarierile parțiale, presupun cuprinderea în acțiunea de inventariere numai a unei
părți din patrimoniu sau numai unele elemente patrimoniale (materiale, mărfuri) sau
numai unele gestiuni din unitatea respectivă (un depozit, o secție).
 momentul efectuării inventarierii se deosebesc:
1. inventarierea anuală se realizează la sfârșitul perioadei de gestiune înainte de
întocmirea situațiilor financiare și are rolul de a determina elementele patrimoniale
care există în mod concret.
2. inventarierea periodică se efectuează la anumite perioade de timp: lună trimestru,
semestru, conform unei planificări proprii întocmită de fiecare entitate.
3. inventarierea ocazională, așa cum precizează și denumirea, se efectuează în cazuri
speciale cum ar fi: predări-primiri de gestiune, fuziunea unor entități, cazuri
excepționale (calamități, furturi, etc.).
 4. inventarierea inopinată presupune existența unui secret privind declanșarea unei
inventarieri. Gestionarul nu este informat de această acțiune, însă participă la
inventariere
 după modalitatea de efectuare inventarierile sunt:
1. inventariere totală, se extinde asupra tuturor sortimentelor care formează un element
patrimonial (sortimente de materiale, sortimente de produse) sau asupra tuturor
bunurilor dintr-o gestiune, indiferent de natura lor (mijloace fixe, mărfuri, OMVSD).
2. inventariere prin sondaj, cuprinde numai unele sortimente sau numai unele bunuri
dintr-o gestiune. Dacă la inventarierea prin sondaj se constată nereguli semnificative,
acestea se transformă în inventarieri totale.
 În funcție de condițiile în care se desfășoară, inventarierile sunt:
1. inventarieri ordinare, au de regulă un caracter normal, planificat.
2. inventarieri extraordinare, sunt impuse de anumite situații de excepție cum ar fi: ori
de câte ori intervine predarea-primirea de gestiuni; la cererea organelor de control;
cu ocazia modificărilor de prețuri; cu ocazia divizării sau comasării de gestiuni; în
urma calamităților și a altor cazuri de forță majoră; când există indicii de plusuri în
gestiuni

-2-

Modul de petrecere a inventarierii are loc în conformitate cu prevederile art. 16

din Legea contabilității și raportării financiare nr. 287 din 15.12.2017 și
a Regulamentului privind inventarierea nr. 60 din 26 mai 2012.

Inventarierea este o lucrare complexă care presupunerea parcurgerea mai

multor etape, și anume:

1. Pregătirea inventarierii
2. Efectuarea propriu-zisă a inventarierii
3. Stabilirea și înregistrarea în contabilitate a rezultatelor constatate la inventariere

ETAPA 1. Pregătirea inventarierii, este o etapă premergătoare inventarierii propriu-zise,

etapă de care depinde eficiența tuturor lucrărilor ulterioare.

În cadrul acestei etape se iau o serie de măsuri de natură organizatorică și se execută unele
lucrări contabile:

 se constituie o comisie de inventariere;

 se sigilează căile de acces cu excepția locului unde începe inventarierea;
 se cere o declarație scrisă a gestionarului;
 documentele bunurilor care nu au fost predate la contabilitate;
 dacă a primit sau a predat bunuri fără să se întocmească documentele necesare;
 dacă are cunoștință de evidența unor plusuri sau minusuri în gestiune;
 se sistează operațiunile de intrare-ieșire a bunurilor din gestiune;
 se identifică locurile în care ar putea fi depozitate bunurile ce se inventariază;
 se grupează bunurile ce urmează a se inventaria pe sortimente și pe categorii;
  se verifică dacă aparatele de măsură necesare sunt în bună stare de funcționare

Lucrările premergătoare ale inventarierii de natură contabilă cuprind:

 se asigură înregistrarea tuturor operațiunilor în contabilitatea sintetică și analitică și

în evidența operativă condusă în cadrul gestiunilor (magaziilor, depozitelor);
 se verifică exactitatea înregistrărilor prin confruntarea informațiilor din contabilitate
cu cele din evidența operativă și prin întocmirea balanțelor de verificare sintetice și
analitice;
 se ridică de la gestiuni toate evidențele operative și se vizează după ultima
operațiune

ETAPA 2. Efectuarea propriu-zisă a inventarierii care

presupune constatarea și descrierea elementelor patrimoniale supuse inventarierii.
Inventarierea bunurilor se efectuează pe fiecare loc de depozitare a acestora și pe fiecare
gestionar deținător de bunuri.

 Denumirea bunurilor inventariate, obiectelor și cantității lor se reflectă în lista de

inventariere, conform nomenclatorului și în unitățile de măsură primite în evidență.
Listele de inventariere se întocmesc pe locuri de depozitare, pe categorii de bunuri și
pe persoane responsabile de integritatea lor.
 Bunurile inventariate se înscriu în listele de inventariere cu precizarea denumirii,
codului, unității de măsură, indicilor calitativi, prețului unitar de evidență. Listele de
inventariere se completează citeț, fără ștersături sau intercalări de rânduri. Spațiile
libere se barează, eventualele corecturi se certifică de către persoanele care urmează
să semneze aceste liste.
 Rezultatele inventarierii se consemnează în balanța de verificare a rezultatelor
inventarierii

ETAPA 3. Stabilirea și înregistrarea în contabilitate a rezultatelor constatate la

inventariere (va fi dezvăluită în punctul 3 al temei)

-3-

Propunerile formulate de către comisiile de inventariere prin procesul-verbal de

inventariere, după ce sunt aprobate, servesc compartimentului de contabilitate pentru
punerea de acord a datelor din contabilitate cu realitatea constatată și consemnată în listele
de inventar. Deci, după cum s-a menționat diferențele constatate cu ocazia inventarierii pot
fi sub formă de plusuri sau de minusuri.

Plusurile constatate la inventariere se înregistrează în patrimoniu prin debitarea conturilor

de activ corespunzătoare, și majorarea veniturilor, astfel:

Dt Active Imobilizate
Dt Active Circulante

Ct 612 „Alte venituri operaționale”

Exemplu 1: în urma inventarierii s-a stabilit plusuri:

 un printer cu valoarea de 2800 lei,

 materie primă în valoare de 300 lei și
 numerar în casierie ce depășește soldul calculat în mărime de 78 lei.

Rezolvare:

Lipsurile constatate la inventariere se înregistrează ca o ieșire din patrimoniu a

elementelor respective de activ, prin creditarea conturilor corespunzătoare, și se trec
la cheltuieli astfel:

Dt 714 „Alte cheltuieli din activitatea operațională”

Ct Active Imobilizate (concomitent se decontează amortizarea acumulata si

deprecierile înregistrate in cont separat)

Ct Active Circulante

Exemplu 2: în urma inventarierii s-a stabilit lipsă de:

 mijloc fix a cărui cost de intrare constituie 9800 lei și amortizarea acumulată de 4300
lei;
 numerar în casierie în valoare de 500 lei;
 produse la cost efectiv de 260 lei.
Rezolvare:

Dt 714, CT 123 5500, (9800-4300)

Dt 714, Ct 241 500 lei

Dt 714, Ct 216 260 lei

Minusurile de inventar comise din cauza persoanelor vinovate trebuie să fie

compensate de către acestea. Conform prevederilor Regulamentului privind inventarierea,
lipsa stabilită în urma compensării și aplicării tuturor cotelor (normelor) de perisabilitate
naturală, care cauzează prejudiciu pentru unitate, se recuperează de la persoanele vinovate
la valoarea justă la momentul depistării lipsurilor, în conformitate cu legislația în vigoare.

La suma daunei imputate persoanei vinovate în cazul când dauna este recunoscută și va fi
recuperată în perioada de gestiune:

Dt 226 „Creanțele personalului”

Ct 612 „Alte venituri din activitatea operațională”

La suma TVA:

Dt 226, Ct 534

Dauna poate fi recuperată de entitate fie prin reținerea sumei determinate din contul
salariului sau cu încasare de numerar în casierie:

Dt 531 „Datorii față de personal” – când se reține din salariu;

Dt 241 „Casa” – când se încasează în casierie;

Ct 226 „Creanțe ale personalului”

Exemplu 3: în urma inventarierii la depozit s-au înregistrat lipsuri de marfă în valoare de 520
lei. Valoarea justă de recuperare a cantității stabilite lipsă constituie 600 lei, TVA 20%. Dauna
se recuperează de entitate ca reținere din salariu 70% și încasare în casierie de 30%.

Rezolvare:

Dt 714, Ct 217 520 lei

Dt 226, Ct 612 600 lei

Dt 226, Ct 534 120 (600x20%)

Dt 531, Ct 226 504 lei (600+120)x70%

Dt 241, Ct 226 216 lei (720x30%)