Dokumen - Tips Petre Uea Eseuri

8/10/2019 Petre Țuțea- Eseuri
http://slidepdf.com/reader/full/petre-uea-eseuri 1/29
F r anta si Romani a
- eseu scris în 1970 (selecţiuni)

...Dacă privim esenţial raporturile franco-române suntem obligaţi
să reconsiderăm istoria României moderne sau, mai exact, să scoatem
în relief o poziţie justă adoptată de unii interpreţi români ai genezei
acesteia. Şi cred că modul esenţial de a privi raporturile franco-române
convine celor două popoare. În Spaţiul mioritic, Blaga vorbeşte despre
două tipuri de cultură: cultura tipică şi clasică, cum este cea franceză,
care exercită o influenţă modelatoare, şi cultura romantică, cum este
cea germană, care „cultivă particularul, individualul, ceţosul, excesul
şi lipsa măsurii în manifestările stilistice". Astfel, cultura germană nu
se prezintă „ca model şi deci exercită o influenţă catalitică".
Sunt de reţinut aceste distincţii pentru gândirea filosofică şi
istorică românească, dar viziunea esenţială de care am vorbit este mai
potrivită pentru înţelegerea fenomenelor istorice ale României
moderne şi mai ales pentru înţelegerea raporturilor franco-române.
Pentru a face posibilă formularea acestui punct de vedere sunt

necesare câteva lucruri:
- Renunţarea la căutarea sterilă a unui autohtonism pur. Franţa este o
tară latină care vrea totuşi să fie ea însăşi, chiar în comunitatea
popoarelor latine. România este o ţară latină care vrea să fie ea însăşii
chiar în comunitatea popoarelor latine.
- Autohtonizarea, care înseamnă asimilarea valorilor universale în
vederea creşterii puterii materiale şi spirituale a naţiunii române.
- Orgoliul şi demnitatea naţională ca expresie a virtuţilor noastre
creatoare de istorie.
- Înlăturarea timpului în istorie, cum face Pârvan, pentru o mai justă
înţelegere a substanţei noastre comune.
- Acceptarea formulei influenţei franceze trezitoare cum susţine, în
parte, Eugen Lovinescu. Acesta socoteşte totuşi, ca şi Blaga, imitaţia
ca fiind necesară bio-istoric, servind poporului român în lupta lui de
adaptare şi în marşul său spre libertate şi unitate naţională. Este un
aspect al legii sincronismului, şi al interdependenţei, formulate de
Lovinescu.
Dacă acceptăm funcţia trezitoare a culturii franceze, sarcina
noastră de a vedea esenţialul este uşurată. Lovinescu susţine că
contactul cu Franţa veacului al XIX-lea şi cu întreg Apusul ne
descoperă adevărata noastră natură şi ne obligă să reluăm marşul
istoric întrerupt de vicisitudinile istorice cunoscute. Astfel, devenind
noi înşine, nu imităm pe nimeni, ci ne împlinim în conformitate cu
natura noastră. Unul din latiniştii ardeleni, întrebat ce-a căutat la
Roma, a răspuns: „M-am dus să caut «orighinalul» care se pierduse".
Blaga vede în acest „orighinal" ideea platonică a latinităţii noastre.
Este peste tot un fenomen de trezire, adâncit şi desăvârşit în secolul al
XIX-lea prin fecunda influenţă franceză. Tot în legătură cu substanţa
comună a celor două popoare, care explică formele lor de viaţă şi
stilurile succesive în istorie, cu similitudinile şi particularităţile lor,

amintesc o minunată reflecţie mitologică a lui Mommsen privind pe
strămoşii noştri romani. Judecata lui Mommsen este admirabilă, mai
ales
şi cucăcauzalitatea
timpul nu ne mai deranjează
nerevelatoare, cu supărătoarele
sincronizarea datedecronologice
formelor viaţă fiind
expresia aceleiaşi substanţe, „ideile şi formele istorice", vorbind în
limbajul lui Pârvan, izvorând din aceasta. Mommsen spune că abia
după cercetarea istoriei Romei a înţeles mitul Pallas Athena. Roma a
fost matură la origine, ca şi la apogeu şi la sfârşit. În teoria ciclului
istoric, popoarele înzestrate cu virtuţi plăsmuitoare de istorie conţin în
aurora culturii vorbind

prealexandrine, lor trăsături de lui
în limbajul amurg alexandrin sau trăsături
Spengler.
Iată câteva caracteristici ale spiritului francez: „profunzime şi
claritate; conştiinţă şi inconştient; introspecţie şi obiectivitate logică,
şi nu ştiu pe care o desfide. Sunt opoziţii clasice în toate filosofiile,
dar care s-au dezvoltat până au devenit caracteristici naţionale...
Varietate, continuitate, oscilaţii destul de regulate şi deosebit de rapide
în jurul anumitor forme de echilibru, întoarceri la un ideal oarecare
sau întoarceri la experienţă, alternanţa nevoii de noutate cu autoritatea
tradiţiei" (Paul Valery, La pénsée et l'art français). Orice intelectual
român se recunoaşte în această caracterizare. Ideile Revoluţiei
franceze şi instituţiile izvorâte din acestea se cunosc. Sunt însă câteva
lucruri mai puţin familiare, care ne arată pregnant geniul francez. În
raţiunea franceză se întâlnesc, dialectic, ordinea naturală-universală
sub forma constantelor morfologice şi ideea transformării perpetue.
- Spiritul francez a ridicat în planul conştiinţei teoretice şi practice

ideea comunităţii ginţilor. Aşa prezintă Proudhon sensul păcii din
Westfalia.
- Francezii au pus bazele statului modern a cărui structură s-a desprins
din conştiinţa celor doi mari oameni de stat: Richelieu şi Napoleon I.
- Ca un efect al Revoluţiei franceze, naţiunea a devenit substrat al

statului modern.
- Simţul măsurii, gustul nuanţei, „spiritul geometric şi al fineţii şi
adevărurile inimii" (Pascal), depăşirea paradoxului şi absurdului prin
decizii subtile, adevărul izvorând din jocul raţiunii şi experienţei,
ordinea logică satisfăcând, când prin frumuseţea ei formală, când prin
eficacitate, toate acestea fac posibilă unitatea dialectică a generalului
şi particularului. Cosmism şi acosmism religios sau antropocentric.
Sentimentele care leagă de un anumit spaţiu şi de timpul istoric şi
raţiunea care duce spre universal. „Cette France si curieusement à la
fois singulière et universelle" (Paul Valéry, op. cit.).
- Îndoiala carteziană, metodică, şi exerciţiul spiritului critic sunt
chemate să înlăture perdeaua de iluzii, prejudecăţile şi erorile produse
de spiritul dogmatic întins în mod arbitrar peste toate actele de
cunoaştere. Pentru ca raţiunea să nu zămislească fantome, cum spune
Kant, este supusă controlului experienţei.
Am prezentat numai câteva aspecte ale spiritului francez pentru a

se înţelege rolul preponderent al Franţei la crearea lumii moderne. Nu
se poate spune că poporul german nu are orgoliu naţional. Dimpotrivă,
Fichte consideră orgoliul naţional categorie constitutivă a ordinii
popoarelor înzestrate cu virtuţi creatoare de istorie. Şi totuşi, iată cum
prezintă funcţiile europene ale spiritului francez doi gânditori
germani:
- Lumea modernă se desprinde din conştiinţa teoretică a lui Descartes.

Vestul faustic se deosebeşte esenţial de lumea grecească, limitata şi
gândită stereometric. Elenocentrismul este înlocuit cu modernismul,
rod al unei noi viziuni a spaţiului, spaţiul infinit tridimensional
euclidian (Spengler). În această lume modernă în care se dezvoltă
spaţiul polidimensional, universul se dizolvă în numere,
convenţionalismul înlocuieşte realismul, total sau parţial, omul

semnelor neavând altă ieşire pentru a deveni stăpân. Bucurându-se
uneori, ca sofiştii greci, când în cuceririle sale se întâlneşte cu sine
însuşi.
- Reformele socio-statale ale prinţului Hardenberg şi baronului von
Stein au avut ca model statul francez. Fără acest model, creat de cei
doi mari oameni de stat mai sus-amintiti, nu poate fi înţeleasă apariţia
statului prusac modern (Heinnch von Treitschke). De altfel, Sombart,
când defineşte socialismul german, nu ia drept criteriu originea
acestuia în spiritul german, ci în faptul acordului acestuia cu interesele
şi idealurile germane. Pot exista idei morale şi politice cu rădăcini în
spiritul german care să nu fie expresia acestor interese şi a stilului de
viaţă german, în aceşti termeni, stilul unei epoci sau culturi, privit
logic şi ontologic, poate avea un caracter local sau poate fi o sinteză a
generalului şi particularului, sau o unitate dialectică a universalului şi
particularului, în acelaşi fel, după cum am arătat, vede şi Valery.
Ca în principiul
cu existenţa sub formaactualităţii
eficacităţii.heraclitice,
Actualul aînfost
care esenţacase„prezent
definit uneşte
real, în opoziţie cu potenţialul", ca în energetica modernă. Aşadar,
principiile universale se întâlnesc cu locul istoric şi tradiţional,
unitatea lor dialectică fiind confirmată de eficacitate.
Filozofia Nuantelor (selectiuni)
eseul a fost scris în 1969
(...)care
oamenii Pentru mine,
gîndesc filozofia
cu rost. nuanţelor
Neliniştile are un
conştiinţei rost. trebuie
teoretice Îmi plac
să
ducă undeva. Şi duc, pentru acela care ştie ce vrea. Vorbind despre
Platon, Windelband îl prezintă în aceşti termeni: “El nu este un
cercetător liniştit sau un gînditor fără nici un scop; el aparţine acelora
care vor sa cunoască adevărul, pentru a-1 realiza. [4] Acesta este
sîmburele operei vieţii sale. Ştiinţa trebuie să fie conducătoarea şi
stăpîna
scopuri vieţii: de aceea
şi valori trebuieşi săsă fie
ale vieţii pătrunsălucrurile
înţeleagă de cele în
maiaceastă
înalte
perspectivă. Trebuie să existe o influenţă reciprocă, adîncă, între
ştiinţă şi viaţă, aceasta găsind în Platon o impresionantă întrupare”.
Înăuntrul acestei propoziţii trebuie să reexaminăm trecutul şi
prezentul şi să proiectăm noi lumini asupra viitorului. Deja au început
să se vadă altfel oamenii şi popoarele, îşi face loc o nouă viziune a
ordinii universale, întemeiată pe valoarea măştii de om, pe speranţă şi
pe datele îmbucurătoare ale ştiinţei şi tehnicii. A devenit posibilă
concentrarea de mari energii pe spaţii mici, fapt care ne permite să
socotim false poziţiile asa-zişilor “mari” şi să privim cu ironie
înfumurarea lor neroadă. Mai sîntem încă obligaţi să asistăm la
întîlniri ale celor mari, fiindcă privilegiile lor mai funcţionează, date
fiind: avansul tehnic si ştiinţific, spaţiul stăpînit, bogăţia, numărul şi
trecutul apropiat şi îndepărtat, încărcat cu valori ce se dezgolesc încet
de conţinut, de semnificaţiile cu care ne-au obişnuit aşa-zisele
priorităţi istorice. Ştiinţa, arta şi filozofia sînt chemate să anuleze
orgoliile nocive pe plan etico-social şi politic şi sterile pe plan
spiritual. Am aflat că Heidegger a afirmat că poporul român va juca un
rol important, această convingere a ilustrului gînditor pornind din
informaţiile sale privind începuturile promiţătoare, pe plan spiritual,
acestea fiind proiecţii ale unei mari puteri interioare a neamului
nostru, care se va manifesta şi în viitor, în mari creaţii produse de

geniul lui nestăvilit, într-un climat de perfectă libertate.
Totuşi, nu putem beneficia de privilegiile rezultate din creaţiile
pur spirituale, fiindcă oamenii şi popoarele au încă tendinţa de a se
mişca în jos, predominînd încă forţa brutală. Spaţiul, numărul,
mijloacele materiale şi de luptă şi trecutul fals interpretat ne apasă încă
cu supărătoarea lui tutelă. Pentru a pune capăt acestei stări de lucruri,
pentru a înlocui priorităţile istorice îngheţate cu priorităţile logice şi
sufleteşti, vii, pentru a nu mai aşeza cu tristeţea metafizică a
cronicarului, “bietul om sub vremi”, este necesară dezvoltarea
nelimitată a ştiinţei şi tehnicii româneşti. Creaţiile spiritului trebuie
sprijinite pe o mare forţă materială, întemeiată pe cele mai noi cuceriri
ale ştiinţei si tehnicii. O cultură spirituală strălucită, lipsită de o bază
materială, ne umple de tristeţea neputinţei si face regimul tutelar mult
mai supărător, decît dacă ne-am găsi pe o treaptă spirituală inferioară.
La baza marilor noastre creaţii spirituale trebuie să stea revoluţia
ştiinţifică şi tehnică modernă, în această revoluţie găsim rădăcina
nivelării raporturilor dintre oameni şi popoare. Ea anulează privilegiile
întemeiate pe spaţiu, număr şi pe cantitatea şi calitatea mijloacelor de
luptă. Un general englez a afirmat că ştiinţa modernă poate pune capăt
ideii de mare putere - un popor, mic ca număr, putînd ţine în şah, prin
geniul său ştiinţific si tehnic, un popor oricît de numeros, întins pe un
spaţiu imens, sau chiar mai multe popoare. Aşadar, marşul istoric al
popoarelor libere este asigurat de nivelul constiinţei lor teoretice şi
tehnice. Această concepţie trebuie transformată într-un articol de
credinţă. Numai aşa poate deveni eficace. Dacă în artă, pesimismul
face creaţia mai subtilă si mai mătăsoasă, în ştiinţă, tehnică şi mai ales
în politică constituie, cum spune un francez, o prostie absolută.
Aceasta este motivarea majoră a gîndirii în nuanţe.
[5] Cînd este vorba de filosofia nuanţelor, trebuie reţinuţi ter menii:
raţiune, gust, mişcare, schimbare, actualitate heraclitică, limită şi
nuanţă. Se înţelege că nu orice nelinişte interioară a omului duce la
creaţii
scăpareaspirituale. Un om
de necazuri saunecăjit,
jocul pepur şi simplu,
loc, nuamărăciune.
otrăvit de are decît două
Laieşiri:
nivel
psihologic, raţiunea se confundă cu inteligenţa, acea facultate a omului
de a cunoaşte, de a se orienta în timp şi spaţiu, de a fabrica unelte si de
a pune ordine interioară şi exterioară în viaţa omului. Filosofic privită,
ea este socotită facultatea “cunoaşterii adevărurilor absolute, a
principiilor invariabile”. După Kant, “facultatea cunoaşterii
principiilor
conceptelor, supreme
trecerea decare fac posibilela necondiţionat,
la condiţionat unitatea conştiinţei şi a
în speranţa
cunoaşterii exhaustive a naturii fără posibilitatea de a-i depăşi
vreodată graniţele”. Dar “curiozitatea şi îndrăzneala nu împrumută
acestor principii caracterul constitutiv al realităţii, ci regulativ”.
Absolutul gîndit în marginile experienţei posibile, în sens imanent
kantian, este un paradox. Misticii cred că pot ieşi din impas deschizînd
omaifereastră
înainte spre absolutul
despre adevărat,
concepţia prin extaz.
imanentistă În sensul
a vieţii celortrebuie
şi a lumii spuse
înţelese cele trei întrebări fundamentale ale lui Kant: 1. Ce pot să ştiu?
2. Ce trebuie să fac? 3. Ce pot spera?
Aceste întrebări au ceva din splendoarea îngheţată a coloanelor
de marmură.
clisoasă Dar imposibilă.
sau chiar mişcarea spiritului modern
Punem faţă înăuntrul
în faţă lor devine
două poziţii: “Cu
ajutorul raţiunii, omul discerne adevărul de eroare, justul de injust,
pune ordine în pasiuni, îşi întinde afecţiunile, pentru că le face sociale
şi universale” (Marcus Aurelius). “Să nu livrezi viaţa ta întreagă
somnului raţiunii tale” (J.J. Rousseau). Am văzut ce părere are Planck
despre tabla categoriilor lui Kant. Îmi amintesc de părerea unui istoric
(Huizinga) supăratdepefilosofie
asupra sistemului Spengler, care-i alconsidera
istorică acestuia:pe“Privit
istoricidearhivari,
departe
pare o catedrală impunătoare. Curiozitatea te împinge spre ea, pentru

a-i cunoaşte frumuseţile dinăuntru. Cînd intri, afli că este goală”. Se
pare că marile sisteme au început să-si piardă influenţa, fiindcă
alunecă sterilsubtil.
just şi mai peste Omul
univers.îşiNatura estetreptat
schimbă interpretată
poziţiadinluiceînînunivers,
ce mai
certitudinile topindu-se sub paşii spiritului cuceritor si înnoitor.
Trecutul începe să fie văzut prin viitor. Trezirea din somnul dogmatic
al sistemelor si stilurilor impunătoare, folosind cunoscuta formulă a
lui Kant, scăparea de privilegiile invocate de posesorii lor sînt posibile
prin jocul nesfîrşit de nuanţe al gîndirii moderne. Am spus odată că
psihologic
psihologic. este
La tot,
dataafară
cînddeameternitate. Şi eternitatea
făcut afirmaţia de maipoate
sus fiam
gîndită
fost
influenţat de splendida formulă pesimistă a lui Eminescu:
“Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie.”
În zona raţională, înfăşurată într-un imens necunoscut, spaţiul,
timpul si numărul îşi pierd treptat importanţa si devin simple
simboluri orientatoare,
practice. Dar, expresii
ceea ce pare ale conştiinţei
mai tulburător, teoretice,
în vastul proces detehnice si
nivelare
a raporturilor dintre oameni şi popoare, este misterul care înfăşoară
începutul şi sfîrşitul lucrurilor. [6] Oamenii devin mai modeşti cînd,
odată cu pierderea privilegiilor legate de puterea materială, sînt puşi în
faţa neputinţei de a cunoaşte cauzele lucrurilor sau cauza lor unică.
Fiindcă acestea nu pot fi situate înăuntrul lor, ci în afara lor. Ce plăcut
ar fi dacă ne-am
desfăşurarea lor, ca cunoaşte pe noi
derivînd unele din înşine şi toate
altele, cum fenomenele
a văzut în
Thales! Ne-
am juca cu treptele desăvîrşirii noastre. Apoi lanţul cauzelor şi
întrebărilor scepticilor nu poate lua sfîrşit decît prin acceptarea
principiului raţiunii suficiente, situat în mod necesar în misterul
începutului. Cînd se citeşte cu modestie în cartea mare a naturii se
realizează un progres real şi acea linişte interioară a lui Spinoza
rezultată
absolutul,din
careîmpăcarea cu noişiînşine,
înseamnă mister cu semenii, cu natura şi cu
necuprindere.
Gustul are rădăcini în noi si în afara noastră. Iraţional, subtil şi

supărător, el merge de la materialitatea fiziologică pînă-n zona ideală a
valorilor spirituale. Cineva, dintr-o generaţie mai veche, vroia să scrie
oşi logică a proverbelor

adevărului cuprinseînînscopul
ele. de a descoperi
Observăm că sîmburele
proverbul înţelepciunii
“nu discuta
despre gusturi” nu are valoarea unei maxime absolute, din moment ce
există gusturi, “sigure, fine, bune, rele, stricate etc.” Aşadar, ne
mişcăm de la Fiziologia gustului a lui Brillat-Savarin, pînă la Templul
gustului a lui Voltaire. În Dicţionarul naţional al limbii franceze al lui
Bescherelle întîlnim aspectele esenţiale ale gustului, atît cele
senzoriale
stilurile decîtepocă.
şi celeElspirituale
cuprindesau afective.
toate Gustul
treptele: se întinde
“bunul şi peste
simţ, tactul şi
geniul”. Dacă ne gîndim la lipsa de gust, atunci cuprinde şi
stupiditatea. Dar, pentru a nu aluneca în absurd, capriciu sau bizar,
pentru a obţine, cum se spune, un gust “obiectiv”, general, subiectul
consumator de valori trebuie să se întîlnească cu obiectele purtătoare
de valori, altfel alunecă în gol.
Fiziologic, “gustul este unul din cele cinci simţuri prin care se
discern valorile şi al cărui organ este limba”. Figurat, “gustul este
facultatea de a simţi, de a discerne frumuseţile şi defectele care se
găsesc în operele spiritului şi în creaţiile artei. Este un discernămînt
prompt, ca şi cel al limbii şi al cerului gurii şi care previne, ca şi
acesta, reflecţia.
bun şi simte Estefaţă
greaţă ca şi
deel,
celsensibil
rău sauşiurît.
voluptos în privinţa
El este lucrului
adesea, ca şi el,
nesigur şi rătăcit, neştiind dacă ceea ce i se prezintă trebuie să -i placă
şi avînd nevoie ca şi el de timp pentru a se forma... Aşa se pot obţine:
siguranţa, fineţea si delicateţea gustului” (Bescherelle). Autorul
nostru, pentru a arăta natura iraţională, spontană a gustului, citează
această interesantă formulare a lui Rousseau: “Dintre toate însuşirile
naturale,
mai puţin.gustul estefiacela
El n-ar ceeacare se simte
ce este dacăcel
s-armai binedefini,
putea şi se explică
fiindcăcel
el
judecă obiecte asupra cărora raţiunea n-are priză şi serveşte, dacă pot
spune astfel, de lunetă raţiunii”.
Un lung exerciţiu individual şi colectiv nu numai că-l dezvoltă,
dar îl prezervă de depravare. Este vorba de planul etico-social şi cel
estetic. Dar se pune o problemă foarte delicată, de natură
gnoseologică: relaţia dintre gust şi adevăr. Dacă pe plan material,
forma sub care se prezintă obiectele consumate este legată indisolubil
de substanţa lor, în planul valorilor ideale acest lucru nu mai pare aşa
de sigur. [7] Poate fi descoperită în acest mod armonia dintre formă şi
conţinut, dintre realitatea obiectului contemplat şi expresia lui, dar
certitudinea astfel obţinută “nu se confundă cu evidenţa şi cu
adevărul” (Goblot). Ea poate fi fructul credinţei şi deci “expresie
personală a instinctelor, deprinderilor şi înclinaţiilor subiectului
cunoscător” (acelaşi). Gustul poate identifica adevărul, dacă admitem
existenţa intuiţiei pure, adică dacă sensibilitatea poate trece de sfera
faptelor şi permite formularea ideilor, sau legilor, acea regularitate
raţională care face posibile definiţiile. Dacă intuitiv putem înţelege, nu
putem defini obiectele contemplate, prin predicatele lor negative sau
pozitive, cu toate că şi intuiţia discerne calităţile lor specifice. Noi
afirmăm şi negăm, mişcîndu-ne raţional înăuntrul legii contrariilor.
Deocamdată nu putem formula adevărul în sensul unei “ştiinţe
imediate şi pure” deci, spre neconsolarea noastră, trăirea si inspiraţia,
oricît de subtile ar fi, nu ne pot scoate din anticamera cunoaşterii. S-ar
putea ca evoluţia să permită gustului nu numai intrarea iraţională în
sfera adevărului, a binelui şi frumosului, ci şi contopirea lui cu
raţiunea, ale cărei simboluri nesigure şi arbitrare să se topească în
înţelegere, ca depăşire a cunoaşterii exterioare şi indirecte. Ar fi o
contopire a mediatului şi imediatului. Este mai plăcut să trăieşti
înăuntrul lucrurilor decît în afara lor. Bucuria trăirii nuanţelor,
prezente în natură şi în spirit, adică în lucruri şi în ex presia lor în
sisteme, stiluri şi opere de artă este mereu actuală. Ocolurile
proceselor dialectice au această finalitate ideală: realizarea trăirii
întregurilor şi elementelor lor componente, adică contopirea

termenilor: certitudine, credinţă, evidenţă şi adevăr. Fată către faţă, şi
nu “ca în ghicitură şi oglindă”, cum spune Sf. Ap. Pavel şi cum
termină Faust:
Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Inefabil deplinul
Izbîndă-i aci.
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.
(trad. de Lucian Blaga)
Fiziologia, psihologia şi filozofia gustului ne arată aceste

fenomene, în ordinea materială şi spirituală a lucrurilor, asupra cărora
raţiunea nu are priză, cum spune Rousseau: saturaţia, dezgustul,
devalorizarea şi slăbirea gustului consumatorului de valori sau
dispariţia lui, pentru unele din ele sau pentru toate. Uneori se întoarce
spatele pămîntului iar în disperare, cu rădăcini în neant, şi cerului. Sînt
ciudăţenii ale omului fizic şi spiritual. În ceea ce priveşte arta,
“imaginaţia creează, iar gustul respinge, adoptă sau rectifică” (Grétry,
cit. de Lucien Arréat).
(...)
Al chimia Evul ui M ediu
- fragmentul de la sfârşitul eseului
Socrate lega mântuirea de cunoaştere, în acest sens constituia un

privilegiu filosofic al iniţiaţilor, în cetatea grecească iniţierea
cuprindea şi lumea misterelor. Şi totuşi, Socrate căuta un zeu care să-l
ajute să se autocunoască, deci conştiinţa lui se mişca între iniţiere şi
revelaţie aici şi, situând adevărul dincolo, a suportat senin momentul
morţii. Viziune precreştină, adevărul nefiind rezultatul unei acţiuni
iniţiatice. Creştinii se mântuiesc prin credinţă, sub acest raport
învăţatul are acelaşi rang cu omul simplu, deopotrivă depărtaţi de
lumea misterelor, care sunt comunicate tuturor, sunt primite prin

credinţă, condiţia purităţii morale necesară în actul participării la
ritualul comunicării lor de sacerdot putând fi îndeplinită de orice om
normal, poruncile
exotericul moralei
nu au rost creştine
în ordinea fiind accesibile
religioasă creştină.oricui. Esotericul
Neliniştea şi
căutării
adevărului ia sfârşit dincolo, înţeleptul trăieşte religios adevărul ca
omul simplu, cum l-au trăit Socrate şi Pascal.
Aşadar, alchimistul creştin ştie că nu se poate mântui prin
cunoaştere, ci prin credinţă, dar, ca om de ştiinţă, având conştiinţa
celor două lumi, este obligat s-o cunoască şi stâpânească pe cea de
aici, demnă de trăit, credinţa în obligându-l să respecte şi creaţia lui.
Prin poziţia lui se deosebeşte de sfânt, care este un mistic pur. El
uneşte în conştiinţa lui teoretică religia şi ştiinţa. Se face ştiinţă în mod
obişnuit, cu premise sau fără premise. Este situaţia logică a deducţiei
şi inducţiei, în viziune sistemică, a raţionalismului şi empirismului.
„Numim pentru acest motiv ştiinţe exacte ştiinţele matematice, care,
fiind pur abstracte şi deductive, nu depind de gradul de perfecţiune al
simţurilor şi instrumentelor noastre; ... cunoştinţele dobândite prin
experienţă şi toate câte decurg din ele sunt subordonate gradului de
acuitate al simţurilor noastre sau perfecţiunii instrumentelor noastre;
ele sunt aproximative sau sensibil adevărate" (Goblot).
Mistica nu este nici deductivă, nici inductivă, obiectele ei sunt
ideale şi deci exactitatea ei dogmatică este reală, iar cea matematică
„formal-comodă" (Poincare).
lipsa de sistem privesc Premisa şiSpiritul
omul autonom. lipsa demistic
premisă,
este sistemul
clădit peşi.
idei revelate. Stil platonico-creştin. Alchimistul creştin primeşte chiar
când caută. Este justă remarca lui Mircea Eliade, care întăreşte spiritul
chimistului în laborator, prin suflu mistic. Din nou cuvintele: logos,
eros, ethos, bios, miticul, magicul, raţionalul şi misticul, născocitorii,
căutătorii şi inspiraţii, just înţelese. Desigur, limbajul, acest instrument
al
de comunicării, fie în stilcum
impurităţi empirice, predicativ, fie nepredicativ,
a recomandat oricât
Lachelier, estel-am curăţa
imperfect.
Ideile sunt închipuite de Socrate, în Fedru, contemplate de zei şi de

sufletele alese în câmpia adevărului, fără formă şi culoare, iar Dante
contemplă în tăcere, în Paradis, pe Dumnezeu ascuns în propria
lumină.
Şi totuşi, alchimistul creştin, constrâns de condiţia sa umană, aici
trebuie să exploreze empiric aparenţa şi să comunice rezultatele prin
limbaj. Tipul teoretic de cercetător al naturii îmbracă aceste trei forme
de viaţă: născocitor - spiritul inventiv, căutător - spiritul explorator şi
inspirat - spirit considerat de imanentişti un favorizat al naturii, iar de
mistici al Divinităţii. Nlăscocitorul se crede un favorizat al naturii -,
căutătorul, folosind observaţia, experimentul şi raţionamentul, se
crede autonom şi amândoi se simt mai bine captivi ai naturii goale
decât ai Divinităţii, iar inspiratul nu-şi aparţine. Nietzsche defineşte
inspiraţia în aceşti termeni: „se aude, nu se caută; se ia, nu se întreabă
cine dă; o idee luminează ca un fulger, în formă necesară, fără zăbavă,
n-am ales niciodată'''. (Ecce homo, cit. de H. Schirndt). N-am redat-o
întreagă în toată strălucirea ei poetică, în acest context interesând doar
faptul necesităţii inspiraţiei, al lipsei opţiunii, considerând-o o „stare
de fapt", ca şi revelaţia pe care o neagă. „Constată, ia şi nu se întreabă
cine dă". Alchimistul creştin nu-şi aparţine nici în inspiraţie, nici în
căutare şi se întreabă cine dă.
Care sunt termenii cunoaşterii lui? Creaţia lumii, unitatea ei
mistică - Dumnezeu (ştiinţa n-a ajuns la stabilirea unităţii materiale a
lumii), multiplicitatea
lucrurilor, şi diversitatea
aspecte ale vieţii şi lumii, carelucrurilor din până
de la orfici ea, azi
virtuţile
n-au
găsit decât soluţii religioase, omul singur tăcând, făcând ipoteze,
comportându-se sceptic, angoasat steril sau defalcând şi adunând
întreguri din bucăţi - analiză, sinteză şi proces dialectic deschis. El
este stăpânit de iluziile autocunoaşterii, autodesăvârşirii, cunoaşterii
lumii, libertăţii şi autosalvării, terminând în nimic, topindu-se în
cosmos.
suverană Care sunt termenii medieval
a alchimistului care au definit - pretimpuriu
creştin, în natură?- poziţia
Elixir,
transmutaţie şi panaceu. Această îndrăzneală a avut aceste temeiuri:

creaţia, unitatea lumii, care i-au asigurat mişcarea liberă în
multiplicitatea şi diversitatea lucrurilor, ca făptură nemuritoare şi
liberă,
concepţiefavorizată
globală a de
vieţiiDumnezeu.
şi lumii ca Nu estepersonală
sinteză o Weltanschauung
a cunoştinţelor-
acumulate - ci o vocaţie. îndrăzneala nelimitată, ca expresie a unei
misiuni izvorând din transcendenţă, exclude misterul şi minunea din
natură Această atitudine trebuie preluată de filosofic, ştiinţele naturii -
matematica, fizica, chimia, biologia, medicina - ştiinţele sociale şi
tehnicile existenţei. Aş fi prezentat, în acest context, pr oblema
minunii, dar mi-a lipsit „Opus Paramirum", lucrarea lui Paracelsus.
Ar istotel si ar ta
- fragment din eseul publicat în colecţia "Între D-zeu şi neamul meu"

Instinctele, sentimentele, pasiunile, gândurile, erorile sunt oglindite În
opera de artă purificatoare, mai ales în spectacol. Şi folclorul cuprinde
elemente artistice şi morale de rangul întâi, înţelepciunea,
rafinamentul şi puterea plăsmuirii fiind extinse până în magic şi mitic.
Lui Lucian Blaga i-a plăcut să spună că veşnicia s-a născut la sat.
Versurile populare culese de el exprimă un rafinament sufletesc pe
care nu-l poate depăşi nici cea mai rafinată sensibilitate a unui poet
din orice timp. "Dorul transobiectic şi transorizontic, jalea
transobiectică şi transorizontică şi urâtul transobiectic şi
transorizontic", cum interpretează aşa de inspirat Blaga, acest "în sine"
poetic.
Eu nu am o poziţie antimodernă - folosesc aci comoda teorie a

epocilor, legate de timp şi de stiluri, ca desfăşurări istorice ale
spiritului în spaţiu - fiindcă doresc ca omul să devină stâpân raţional al
naturii. De aceea,
zănăticia, concep o artă
improprietatea modernă În impostura,
termenilor, care să nu existe neştiinţa,
inadvertenţa,
murdăria, trivialitatea, josnicia şi revărsările informe ale sufletelor
inşilor dezechilibraţi, vicioşi, obosiţi şi neputincioşi. Tristeţea
metafizică nu trebuie să nască pofta pentru putred şi deşeu. Sufletele
bolnave nu pot crea artă adevărată, construcţiile lor prezentând interes
pentru descompuşi. Nu-mi place decadenţa pseudoartistică, aşa cum n-
opielea
suport
lor,peiar
ceacând
morală delumea
ies în extracţie joasă, aşiinşilor
lucrurilor carelenudesfigurează.
a ideilor, pot ieşi din
Cum spune Goethe:
"Şi ce-i înalt, se face jos,
Şi ce e drept, se face strâmb,
De văd pe dos, sunt sănătos.
Numai urâtul e frumos."
(Faust, Zoilo-Tersit, traducere de Lucian Blaga)
Purii citadini ai vremii noastre îşi înfăşoară vidul lăuntric într-o
simbolică obscură, care poate fi numită impostură. Visele şi
automatismele nu ţin de conştiinţă şi natura lor mecanică le situează în
afara actului artistic creator. Trebuie respectate legile: comunicării,
ordinei, armoniei, clarităţii şi solidarităţii, pe care unii le înlătură
pentru a face loc emoţiilor nelămurit e, funcţiilor obscure ale
inconştientului, monstruosului şi haosului. Nu trebuie dispreţuite:
logica şi gramatica, cu rigorile lor formale. Este adevărat că obscurii şi
obscuranţii au, în oricare regim, privilegiul libertăţii, ca muzicienii şi
matematicienii. Modernismul practicat de ermetici, negativişti,
obscuri şi obscuranţi, decadenţi, suprarealişti, avangardişti,
antitradiţionalişti, absurzi, dărâmători cu orice preţ, înnoitori care
dispreţuiesc ordinea firească, tradiţia şi istoria, stăpîniţi de

pseudoştiinţa lozincilor, leneşii mintii şi închipuirii (a s y l u m i g n
o r a n t i a e, dar nu în sensul lui Spinoza), zoof ili, sodomişti, vacuişti,
onirici, "chosişti"Sugestia
arta sugestiei. etc., trebuie
nu respins.
înseamnăSe muzicalizarea
pot admite: artaartei,
evocării şi
adică
întinderea muzicii dincolo de sfera ei, ca "în natura templu, în acea
tenebroasă şi profundă unitate în care parfumurile, culorile şi sunetele
îşi răspund". (Baudelaire, Correspondances).
Poetul trăieşte neliniştea metafizică a unităţii, dar
corespondentele nu realizează armonia, fiindcă nici expansiunea
lucrurilor infinite şi nici încântarea spiritului şi a simţurilor produse de
anumite "parfumuri" nu înseamnă armonie, fiind vorba de omul
învăluit în mister şi încarcerat în simţuri. Patologicul devine artistic
prin chinul interior al creatorului, care-l însoţeşte cu setea de puritate a
idealului de neatins. Arta-şaradă este un amestec vulgar de spirit de
clacă, de răspântie, de bâlci şi de circ sărac. Arta lui Baudelaire nu
intră aci, prin frământarea acestui creator şi prin neliniştea metafizică
a idealului, greu de atins de omul care se mişcă între răzvrătirea
demonică şi regretul produs de impuritatea terestră. Totul este
dramatic, sincer şi clar. Se roagă să fie ajutat, ca să-şi înlăture
dezgustul de el însuşi. Pe pământ? Jos, desfrâu, iar sus, plâns simbolic
de Icar neîmplinit. Este mai bine ca plinul conţinutului să roadă, din
când în când, forma, numai aşa putându-se trăi semnificaţiile. Artistul
trebuie să fie sănătos sufleteşte - acesta este idealul olimpian - ca să
stăpânească viguros obiectele contemplate, sau ca să-şi trăiască
imperfecţiile, impurităţile, neîmplinirile, cu amărăciunea care însoţeşte
"otrava subtilă a regretului".
Altfel, e homo stultus în haină de măscărici, în dans grotesc,
scobind cu degetul pământul pentru a-i dezlega misterele, dând cu tifla
oamenilor, s-au strâmbându-se la cer, ca posesor închipuit de taine.
Obiectele contemplaţiei
neantul. Omul? estetice
Ca obiect sunt Dumnezeu,
al contemplaţiei natura,
estetice omul şi
e frumuseţea
omului întreg, homeric, la care se raportează cu tristeţe sau cu repulsie

schilozii, urâţii, degeneraţii, neisprăviţii, smintiţii, haoticii, sterilii,
pociţii, murdarii, descompuşii, imbecilii, laşii şi toate deşeurile bio-
sociale. Tersit,
cu un pumn "zbanghiu,
când şchiop,
si-a permis laş şi obraznic,
să insulte cadavrul afrumoasei
fost ucis de Ahilea
regine
Amazoanelor, pe Pentesillea, ucisă de Ahile, care plângea moartea ei
şi-i admira frumuseţea". Deci, taraţii, neisprăviţii, pociţii, impurii,
dezechilibraţii, aceste imperfecţii ale naturii, pot sta alături de
modelele ideale ale spiritului, la care se raportează cu tristeţe sau cu
dezgust. Nici contradicţii voite sau necontrolate, nici inadvertenţe, nici
silogisme ieftine,
expresive etc. Papiniprin cultivarea un
consemnează absurdului,
spectacol denicimuzică
tăceri a absurd-
tăcer ii,
când un individ dereglat asudă dirijând o orchestră cu orchestranţi din
ipsos. Asemenea indivizi închipuiţi de pamfletar sunt trataţi de el ca
nişte "iloţi beţi, cu intenţia pedagogică a nobililor spartani, care
îmbătau iloţi şi-i treceau prin faţa fiilor lor, pentru a le arăta cum nu
trebuie să fie un nobil spartan". În aceeaşi formă şi cu aceeaşi intenţie
trebuie prezentat sunt

clasică, deşeurile avangardistul practicant
desconsiderate, al descompunerii,
iar nenorocirile în între
mişcă eroii arta
zeu şi destin. Extinderea câmpului contemplaţiei estetice, în lumea
modernă, a fost atribuită romantismului, omul fiind mişcat intre noroi
şi azur, cum spune Shakespeare. Astfel, artistul vrea să cuprindă cât
teologul, filozoful şi omul de ştiinţă. Se înţelege, numai în ceea ce
priveşte câmpul contemplaţiei, fără a avea mijloacele acelora. Omul
modem
bucăţi - îşi distribuieimpuse
defalcările energiadespirituală între împărţirea
nevoia cunoaşterii precise,naturii
în fondîn
expresie a neputinţei raţionale - şi setea reconstituirii, a unificării, sub
imperiul adevărului unic, voinţa metafizică a "cunoaşterii întregului
aristotelic, care premerge partea" (cit. Othmar Spann) şi care este greu
de abordat, cum spune Pascal.
Aristotel - autorul formulei - a constatat imposibilitatea
cunoaşterii întregului şi a trebuit să facă distincţia intre totalitatea
ontică şi generalitatea logică accesibilă omului, distincţie pe care n-a

făcut-o Heraclit "obscurul". Ontic vorbind, omul nu este şi nu poate fi
posesor de întreguri, pe care le bănuieşte mistic sau metafizic. Sunt
doi termeni legaţi

Necunoaşterea în mod
cauzei necesar,înontic
ne situează sferavorbind, întregul
condiţiilor şi ne şi cauza.
obligă la
stilul descriptiv. Descripţia esenţială a lui Husserl este iluzor ie.
Întregurile artistice aparţin închipuirii ca şi cele ştiinţifice. Unitatea
adevărului cuprinde teologia, filosofia, ştiinţa şi arta. Filosofia şi
ştiinţa ne arată unitatea şi multiplicitatea înăuntrul lumii.
Phi losophia Per enni s
Un eseu târziu, în legătură cu titlul şi subiectul cărţii lui Aldous

Huxley (fragment)
Adevărul unic, principiul unic al tuturor lucrurilor, este
comunicat ritualic. Acest mister învăluie sacerdotul creştin şi
credincioşii, gândind teologal, distingându-l pe cel păgân care este
mistagog, adică practicant al descifrării pseudomisterelor mitologice,
în stil iniţiatic, iniţierea nefiind o cale către adevărul religios.
Iubirea creştină poate stabili:
- Acordul între principiul autorităţii şi al libertăţii, făcând suportabil

pentru cetăţeanul creştin exerciţiul puterii.
- Tratamentul omenos al neînzestraţilor, neputincioşilor, debililor

mintali, al vicioşilor şi al tuturor formelor vieţii anormale, în
creştinism neavând rost [conceptul] "deşeuri bio-sociale".
-Trezirea pedagogic creştină a limitelor conştiinţei teoretice, tehnice şi

practice a lumii întrebărilor şi căutărilor, a falselor certitudini mintale,
sub raportul veracităţii fiind evident că adevărul, transcendent în
esenţă, nu poate fi căutat în om şi în lume.
Ordinea creştină este incompatibilă cu ordinea sprijinită pe aceşti trei

stâlpi: sacerdotul, stăpânul şi călăul, termeni consemnaţi de Joseph de
Maistre . De altfel, sacerdotul creştin nu-şi află locul alături de stăpân
şi călău.
Am găsit necesar să consemnez formele fundamentale ale ordinii
creştine, numai în acest context având sens temele consemnate în
cartea lui Aldous Huxley, Philosophia perennis. [Gândirea] Aşa-zisa
filosofic-perenă nu are nici o legătură cu adevărul religios, deşi autorul
este constant preocupat de înlăturarea filosofică a formelor eclesiastice
şi ritualice, forme care, practicate pentru ele însele, constituie tot
atâtea rătăciri ale omului religios, construit de autor prin modificarea
eului concret, în vidul conştiinţei acestuia pătrunzând divinitatea care,
datorită acestei cunoaşteri, imediate şi unitive, duce la mântuire prin
contopirea cu divinitatea. Panteism filosofic indic. De altfel autorul
acceptă eliberarea budistă prin Nirvana, aceasta fiind forma nemuririi
lui. In fond este înlăturarea iluziilor renaşterii şi nemuririi
metempsihotice. De aceea alătură el Samsara - migraţia sufletelor - de
Nirvana, fiindcă pedalează pe autocunoaşterea iniţiatică, spiritul
acestui autor mişcându-se în relaţia dintre om şi Divinitate, obţinându-
se astfel o Divinitate personală, fruct al unor iluzorii exerciţii
spirituale; când este budist se îneacă cognitiv-pesimist în eul vid de el

însuşi.
Pe cât de straniu este divinul legat de Budha, tot atât de stranie
este privirea ironică a iluzoriei supravieţuiri. Nirvana este legată de
nemurire iar supravieţuirea, adică nemurirea propriu-zisă, este o
prelungire a existenţei temporale într-o eternitate iluzorie.
Temporalitatea supravieţuirii constituie eliberarea parţială.
Supravieţuirea este considerată de A. Huxley drept o prelungire a
vieţii temporale a omului, ameliorată într-un paradis iluzoriu. La
Huxley, cele două lumi - aici şi dincolo -nu sunt definitorii pentru
adevărul religios în esenţă. El nu ţine seama de formula Sfântului
Ciprian: „Nici o mântuire în afara Bisericii", fiindcă pentru el totul
este exterior salvării prin eul concret, opac, salvarea făcându-se
numai prin divinitatea pătrunsă în vidul interior, premisa majoră a lui
Huxley, a identificării omului cu Divinitatea, aceasta fiind formula
filosofică indică: T a t t v a m a s i, adică identitatea între subiectul
credincios şi obiectul sacru care-l absoarbe. Joc iluzoriu între eul
mortificat şi neantul lucrurilor create, sau prezenţa divinităţii citită în
om şi-n lucruri. Acest principiu îi permite să accepte orice religie şi
orice sectă, dacă omul cercetat realizează maxima indică arătată, adică
dacă practică "filosofia perenă", această neinspirată expresie a lui
Leibniz, ştiut fiind că filosofia nu are nimic în comun cu eternitatea.
De altfel cercetarea, fie în actele autocunoaşterii, fie în cercetarea
lucrurilor, se împleteşte cu necercetarea, omul şi lucrurile acceptându-
se aşa cum au izvorât din voinţa divină.
Batranetea
Eseul a fost scris la mijlocul anilor '70. Prezentăm un scurt fragment.
În sistemul în care lucrăm şi mai ales în ştiinţele pozitive, nu

poate fi vorba de omul abstract şi de limbajul lui pur studiat în el
însuşi, ci de omul concret şi divers, cu toate imperfecţiunile legate de
natura lui materială.

de concret, Studiul logica
cum procedează formelor pure, al simbolurilor
şi matematica, desprinse
permite construcţii
coerente, necontradictoni, dar inoperante dacă nu le raportăm la lumea
materială. Ele capătă un rost numai prin conţinuturile acestea. Kant
numeşte ontologism, stilul gândirii-medievale şi platonismul din care
acesta decurge. „Este deducerea realităţii din concepte pure". Se pot
obţine rezultate pozitive din cercetarea faptelor. Este triumful
nominalismului,
material nu poateal experienţei,
construi o produs al „foamei
lume dedusă. de concret".
Filosofia Omul
este totuşi
chemată să nu pună limite speculaţiei. Concretismul fereşte omul de
ştiinţa de divagaţii, cu toate că este imperfect. S-a crezut că omul
concret şi divers şi lumea concretă şi diversă sunt obiecte ale artei,
care reprezintă „jocul aparenţelor" (Charles Maurras), dar tot el
susţine că Dante face excepţie, fiind un artist gânditor. Şi ştiinţa se
mişcă în lumea aparentă.

sunt imperfecte Omulmotive:
din mai multe concret perdeaua
este limitat. Construcţiile
senzorială lui
interpusă
între gândirea lui şi lucruri, opacitatea şi indiferenţa lucrurilor, ca şi a

naturii oarbe care le cuprinde, mediul ostil, mediul favorabil, toate
contradicţiile şi calamităţile naturii şi incapacitatea lui de a constmi o
lume dedusă,
„empirică, îi lipseşte
legată intuiţia cum
de simţuri", pură, îitund stăpânit
spune Kant.deIntuţia
cea sensibilă,
pură a
spaţiului şi timpului, la acesta, este ipotetică. Dacă omul ar avea
intuiţie pură, ar cunoaşte absolutul sau s-ar mişca în lumea esenţelor
ca zeii. Nemijlocirea lui poartă imperfecţiunile simţurilor, cum arată
Descartes în „Discours de la methode, pour bien conduire la rai son et
chercher la verite dans Ies sciences". Modelele oferite de Hume şi
Kant ţin spiritul

şi magician, ştiinţific
trebuie treaz. Omul
să practice de ştiinţă modern,
un scepticism subtil şi care
activpoate
— nu fi
îndoiala pentru ea însăşi, cum făceau scepticii antici (Pyrrhon,
Carneade, Aenesidemus), care nu căutau adevărul, ci ataraxia,
adevărul neputând fi găsit în sensul dogmatic, cum au afirmat Hume şi
Kant.
Nu trebuie acceptată nici poziţia obişnuinţei lui Hume şi nici
prejudecăţi şi superstiţii. Nici stilul aporeticii moderne, aporiile (N.
Hartmann), aceste fundături menţinând spiritul în sfera problemelor
dificile sau insolubile. Este "ininteligibilul" lui N. Hartmann, situat în
imensitatea iraţionalului. Este "ştiinţa problemelor" (Acelaşi), a
întrebărilor puse pentru ele însele, fără intenţia soluţionării. Natura şi
lucrurile din ea trebuie întrebate, cum spune Kant, ele nefiind
fundături, ci putând fi descifrate în speranţa cunoaşterii lor fără rest.
Această atitudine este impusă de experienţă. Biologia vârstelor şi
antropologia, ca ştiinţă naturală, trebuie concepute în acest spirit
pozitiv al întrebărilor permanente, cu intenţia soluţionării problemelor
cuprinse în ele. Constatările ştiinţifice, oricât de precise, rămân în
"anticamera cunoaşterii" (Rickert), dacă cercetătorul nu se întreabă
asupra cauzelor, adică a naturii lucrurilor. Astfel, ştiinţa se întâlneşte
cu metafizica, de care Newton voia "să ferească fizica". Şi încă mai
avea naivitatea să spună că el "nu face ipoteze". Aşa trebuie cercetate
problemele geneticii: zămislirea, naşterea, creşterea, forţa plastică "de

extraindividuare a celulei vii" (Bogomoleţ), factorii inhibitori care
limitează creşterea, ereditatea normală şi patologică, genialitatea,
talentul,
formele demediocritatea,
predispoziţie.idioţia,
Nu se deficienţele,
mai pot facemalformaţiile, toate
studii biologice şi
medicale fără genetică. Apoi, neputinţa, boala, accidentul,
îmbătrânirea, întinerirea, moartea şi nemurirea. Toate în acelaşi spirit
al progresului ştiinţific, practic şi tehnic.
Nu se pierde nimic, dacă se întreabă mereu în direcţia
absolutului. Este întâlnirea fericită a teologului, filosofului şi omului
de ştiinţă. Nu trebuie să reducem conştiinţa teoretică la om şi natură.
Imanentul, în sens kantian, este schiloditor, dacă nu se împleteşte cu
transcendentul. Aşa cum se întâmplă cu sufletul omului modern, prin
refularea anumitor sentimente. Aşadar, oricine are conştiinţă teoretică
este încărcat de întrebări. Ce? De ce? Cum? în ce scop? Acestea sunt
întrebări constante, cu toate limitele facultăţilor noastre şi mai ales
fiindcă lucrurile tac. Suntem solicitaţi totuşi la fiecare pas de aceste
lucruri. O singură limită: absolutul. Nimic de neconceput. Un joc
perpetuu între sensibil, inteligibil şi ininteligibil. Neantul şi existenţa,
necesitatea şi întâmplarea, paradoxul şi absurdul, descifrarea
exhaustivă a mecanismelor naturii, trebuie să intre în laborator, orice
limitare a cunoaşterii fiind antiumană. Numai aşa se realizează omul
stăpân în natură, în sensul libertăţii totale. Omul este înzestrat cu
facultatea cunoaşterii şi cu pofta căutării. Este o fiinţă care tinde să
devină liberă. Jean-Paul Sartre crede că „omul este condamnat sa fie
liber". Această libertate îi dă dreptul la îndrăzneala fantastică de a ieşi
din natură, dreptul la îndumnezeire. Nu trebuie condamnat la
înlănţuire perpetuă, supus aşa-ziselor legi ale naturii, cum face
Spinoza. Legi şi norme, ca expresie ale idealului. Descartes aseamănă
omul cu divinitatea, prin voinţă. Şi omul vrea nelimitat. Este sensul
sfinţeniei, care depăşeşte eroismul consumat în istorie şi în natură,
pentru libertatea iluzorie. Natura, societatea şi omul ne obligă să ne
gândim la existenţă şi la spirit. Există o puritate în neamul nostru

acordată cu legile bisericii, o sfinţenie discretă, necalendaristică, cum
spunea Radu Dragnea, în care viaţa de aici, izvorâtă din familie, se
împacă
cunoaştem cu fără
cea de
restdincolo.
şi fără Deostentaţie:
aceea, cumviaţa,am neputinţa,
spus, dorim să
boala,
bătrâneţea, moartea şi nemurirea, în acest sens, a dezlega misterele, cu
intenţia de a deveni stăpân în natură, este firesc. Ca şi dorinţa de a lua
contact cu Divinitatea, care împrumută lumii un rost. Absolutul-zeu.
Numai aşa se scapă de perspectiva estetică a absurdului, adică de
lumea care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri, determinismul fiind
expresia bărbătească
determinism nu este oa ficţiune
răspunsurilor
cerutăladeîntrebările fundamentale.
nevoia omului Acest
de certitudine,
cum spune Langevin. Numai dezlegarea misterelor ne apropie de
absolut. Căutarea asiduă trebuie să se împletească cu contemplaţia şi
cu extazul. A curaţi lumea de mistere prin prejudecăţi ştiinţifice
înseamnă a accepta înecul în natura haotică şi oarbă. Neputinţa,
neştiinţa şi laşitatea obligă omul să ia lumea aşa cum este sau să se
odihnească,
am ales-o peînultima.
prejudecăţi. Aici este
Bătrâneţea vorba
poate de vârstele
fi privită omului,
biologic, din care
filosofic şi
religios.

Dokumen - Tips Petre Uea Eseuri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dokumen - Tips Petre Uea Eseuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8/10/2019 Petre Țuțea- Eseuri

- eseu scris în 1970 (selecţiuni)

Pentru a face posibilă formularea acestui punct de vedere sunt

stilurile succesive în istorie, cu similitudinile şi particularităţile lor,

aurora culturii vorbind

- Spiritul francez a ridicat în planul conştiinţei teoretice şi practice

- Ca un efect al Revoluţiei franceze, naţiunea a devenit substrat al

Am prezentat numai câteva aspecte ale spiritului francez pentru a

- Lumea modernă se desprinde din conştiinţa teoretică a lui Descartes.

convenţionalismul înlocuieşte realismul, total sau parţial, omul

Filozofia Nuantelor (selectiuni)

eseul a fost scris în 1969

nostru, care se va manifesta şi în viitor, în mari creaţii produse de

Aceste întrebări au ceva din splendoarea îngheţată a coloanelor

pare o catedrală impunătoare. Curiozitatea te împinge spre ea, pentru

Gustul are rădăcini în noi si în afara noastră. Iraţional, subtil şi

oşi logică a proverbelor

întregurilor şi elementelor lor componente, adică contopirea

Fiziologia, psihologia şi filozofia gustului ne arată aceste

Al chimia Evul ui M ediu

- fragmentul de la sfârşitul eseului

Socrate lega mântuirea de cunoaştere, în acest sens constituia un

lumea misterelor, care sunt comunicate tuturor, sunt primite prin

Ideile sunt închipuite de Socrate, în Fedru, contemplate de zei şi de

transmutaţie şi panaceu. Această îndrăzneală a avut aceste temeiuri:

minunii, dar mi-a lipsit „Opus Paramirum", lucrarea lui Paracelsus.

- fragment din eseul publicat în colecţia "Între D-zeu şi neamul meu"

Eu nu am o poziţie antimodernă - folosesc aci comoda teorie a

dispreţuiesc ordinea firească, tradiţia şi istoria, stăpîniţi de

omului întreg, homeric, la care se raportează cu tristeţe sau cu repulsie

trebuie prezentat sunt

ontică şi generalitatea logică accesibilă omului, distincţie pe care n-a

doi termeni legaţi

Phi losophia Per enni s

Un eseu târziu, în legătură cu titlul şi subiectul cărţii lui Aldous

Iubirea creştină poate stabili:

- Acordul între principiul autorităţii şi al libertăţii, făcând suportabil

- Tratamentul omenos al neînzestraţilor, neputincioşilor, debililor

-Trezirea pedagogic creştină a limitelor conştiinţei teoretice, tehnice şi

Ordinea creştină este incompatibilă cu ordinea sprijinită pe aceşti trei

spirituale; când este budist se îneacă cognitiv-pesimist în eul vid de el

Eseul a fost scris la mijlocul anilor '70. Prezentăm un scurt fragment.

În sistemul în care lucrăm şi mai ales în ştiinţele pozitive, nu

natura lui materială.

mişcă în lumea aparentă.

între gândirea lui şi lucruri, opacitatea şi indiferenţa lucrurilor, ca şi a

Kant ţin spiritul

problemele geneticii: zămislirea, naşterea, creşterea, forţa plastică "de

gândim la existenţă şi la spirit. Există o puritate în neamul nostru

S-ar putea să vă placă și