Florica Victoria GHEORGHIEVICI – Dimensiunea europeană a umanismului Renaşterii şi specificitatea lui

Dimensiunea europeană a umanismului Renaşterii şi specificitatea lui în

spaţiul de cultură moldo-vlaho-transilvan

Florica Victoria GHEORGHIEVICI

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, B-dul Bucureşti nr.39, 100680 Ploieşti, Prahova
E-mail: victoriagheorghievici@yahoo.com

Abstract
This article aims to show that the different facets the general painting of the European humanism
appear in the Romanian Countries in the light of some local determination manifesting within the
Romanian humanism also undue because of the historical reasons were produced with all the force of
evidence, gets specific forms, the most representative is the attitude deeply involved in the historic
ideal of the Romanian people, in the affirming trust in the values of art, science and civilization.
Keywords: millitant, historical ideal, historical work, encyclopedic character.

Rezumat
Articolul îşi propune să demonstreze că diferitele faţete ale tabloului general al umanismului european
apar în lumina unor determinante locale, iar manifestările umanismului românesc, deşi tardive din
cauza raţiunilor de ordin istoric s-au produs cu toată forţa evidenţei, concretizându-se în forme
specifice, printre care, cele mai reprezentative sunt atitudinea militantă în ceea ce priveşte cauza
istorică a poporului român şi afirmarea încrederii în valorile artei, ştiintei şi civilizaţiei.
Cuvinte-cheie: militant, cauză istorică, operă istorică, caracter enciclopedic.

Umanismul este definit astăzi ca o doctrină care
are ca obiect dezvoltarea calităţilor omului (Petit
Larousse). In acest sens, orice filosofie a cărei
reflecţie este centrată asupra omului, a condiţiei
sale în univers, a destinului său, poate fi numită
umanistă. Dar această noţiune defineşte în special
mişcarea care reuneşte, în secolul al XVI-lea,
umaniştii din ţările europene.
Cuvântul umanista a luat naştere în Italia secolului
al XIV-lea; el desemnează profesorul de gramatică
şi retorică. Umaniştii secolului al XVI-lea nu mai
sunt însă profesori, ci, această origine indică mai
degrabă legătura dintre cuceririle ştiinţei, în special
cunoaşterea limbilor vechi, şi curentul filosofic
care şi-a luat numele deumanism.
În limba latină, litterae humaniores desemnează
studiul literelor care-l fac pe om demn de numele
său. Cuvântul umanism fiind, în mod efectiv,
derivat de la cuvântul om: este vorba de o aspiraţie,
graţie efortului gândirii, către un model de
perfecţiune umană, în toate domeniile, chiar şi în
cel al moralei, al politicii, al artelor.
Cum se poate ajunge aici? Meditând asupra
înţelepciunii antice, ceea ce presupune
redescoperirea, în ansamblul ei, a literaturii greco-
latine, şi, pentru aceasta, reforma învăţământului.
Această mişcare îi reuneşte deci pe intelectualii
timpului, dar şi, prin intermediul învăţâmântului de
care umaniştii se preocupă, pe elita cultivată care
frecventează colegiile (instituţiile de învăţământ şi
cultură ale timpului).
Încă din secolul al XIV-lea, în Italia, erudiţii
timpului scot la lumină manuscrise vechi, traduc în
limba latină textele greceşti şi caută să egaleze
talentul autorilor latini în limba italiană a vremii
lor; ei compun cuvinte care să facă textele lisibile
şi utilizabile pentru un public cât mai larg. Au loc
contacte între savanţi italieni şi francezi întrucât
schimburile intelectuale sunt o consecinţă a
schimburilor economice, meşteri şi bancheri
italieni instalându-se în Franţa şi în celelalte ţări
europene şi, prin aceştia, spiritul Renaşterii
dobândeşte o dimensiune europeană (Armand,
1988, p. 171).

193
 Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Fifth Edition, 24–26 March 2011, Sibiu – Volume 2
Cercetările de istorie şi de filosofie a culturii, de
istorie a artei şi literaturii, de sociologie şi de
politică, încă din cea de a doua jumătate a secolului
trecut, au conturat cu perfectă claritate tabloul
general al Renaşterii şi umanismului pe plan
european. Dar, dacă se face referire la umanismul
românesc al Renaşterii, se poate observa
fizionomia sa specifică, trăsăturile acestei mişcări
fiind, cu pregnanţă vizibile, mai ales în Ţările
Române, în ciuda apariţiei sale târzii.
Este cunoscut faptul că trăsătura dominantă a
acestei mişcări este tendinţa de cuprindere, printr-o
aspiraţie spre totalitate, a întregului câmp de
cunoaştere, precum şi arta prin care s-a ajuns la
aceasta trăsătură; caracterul său enciclopedic,
graţie căruia se depăşesc domeniile specialităţilor
stricte pătrunzându-se simultan în toate domeniile
posibile. Renaşterea dezvoltă astfel virtualităţile
fundamentale ale fiinţei umane, exprimate prin
acte specifice de cultură şi civilizaţie.
O altă manifestare a umanismului Renaşterii a fost,
aşa cum se ştie de altfel, larga receptare a
Antichităţii greco-romane. Această manifestare nu
a însmnat deloc o imitaţie sau o adaptare pasivă,
cum s-a considerat multă vreme, ci o îndreptare a
atenţiei şi observaţiei către antichitatea devenită un
aliat ideologic al unei clase în ascensiune
împotriva alteia de sorginte medievală.
Se întreprind acţiuni care au ca scop descoperirea
unei lumi vechi, şi, ca o iminentă consecinţă, limba
latină începe să devină modul de expresie al
literelor şi ştiinţei, instrumentul universal de
comunicare la care literatura înseşi a recurs până în
secolul al XVII-lea.
Incep să se înfiinţeze centre culturale pe lângă
curţile princiare şi nobiliare, şcoli superioare şi
academii, se introduce un sistem de învăţământ
fondat pe clasicismul antic în slujba generalizării
rapide a umanismului în secolele al XV-lea şi al
XVI-lea.
In sfârşit, inventarea tiparului la sfârşitul secolului
al XIV-lea, fondarea de case editoriale, mai ales
cele din Veneţia şi comercializarea tipăriturilor au
încoronat opera de răspândire a ideilor umaniste.
Este un fapt bine cunoscut că aria de extindere a
umanismului a fost foarte largă, ceea ce se explică
nu numai prin puternica sa răspândire şi influenţă,
cât şi prin amplele fenomene de paralelism,
expresie a condiţiilor economice şi sociale comune
întregii Europe în secolele al XV-lea şi al XVI-lea
şi care au fost concretizate în ridicarea unei noi
194
clase în ascensiune, aflate în contradicţie cu
restricţiile de sorgine feudală.
Cercetările privind sfera de extindere a
umanismului au îmbrăţişat până la acest punct mai
ales vestul şi centrul Europei. Intr-o oarecare
masură cultura şi umanismul popoarelor din estul
şi sudul european au fost negligate iar studiile
făcute în ultima vreme asupra acestor zone sunt
prea puţin cunoscute în occident.
Este motivul pentru care, prezenta comunicare îşi
propune să acopere această lacună completând
studiile deja existente cu unele remarci privind
aspectele umanismului în Ţările Române, adică în
spaţiul de cultură molodo-vlaho-transilvan.
Problematica umanismului îmbracă în spaţiul
românesc forme specifice de manifestare datorate
condiţiilor economice, politice şi sociale speciale.
Astfel, trebuie observat că ansamblul condiţiilor
locale nu au fost deloc favorabile apariţiei acestei
mişcări în paralel cu dezvoltarea sa în Occident în
secolele al XV-lea şi al XV-lea. Extinderea vieţii
urbane şi deci a centrelor muncitoreşti şi
comerciale nu s-a produs în această perioadă decât
în Transilvania, la Oradea, Cluj, Braşov şi Sibiu,
ceea ce a determinat unele manifestari umaniste ale
locuitorilor acestei provincii: români, unguri,
germani.
O figură tipică pentru umanismul din centrul şi din
estul Europei şi aparţinând primei jumătăţi a
secolului al XVI-lea, a fost Nicolae Olahus, vlahul
de origine română, născut la Sibiu, în Transilvania,
devenit, în mediile maghiare o personalitate
culturală dintre cele mai marcante şi refugiat apoi
în Ţările de Jos. Aici va intra în legătură cu
cercurile umaniste ale epocii, în special cu
Erasmus de Rotterdam prinţul umaniştilor (Piru,
1962, p. 45). Este autorul (printre atâtea alte
scrieri) versurilor greceşti şi latine (Dintre cele
cinci elegii, din care una în limba greacă, prima
elegie este scrisă la moartea lui Erasmus de
Rotterdam şi conţine 80 de versuri latineşti,
solemn respectuase: Plângeţi, o, Muze, iar voi,
Graţii, bociţi pe cel dus,/ căci răpost-a bătrânul
Erasm, de-a părinţilor noştri/ Gură slăvit, a pierit
gloria lumii întregi.) (Piru, 1962, p. 48). Două
opere de istorie au tratat originea latină şi unitatea
românilor din cele trei provincii. Moldovenii,
afirmă Nicolae Olahus, se ţin mai de neam şi mai
de ispravă decât vlahii, dar limba lor e aceeeaşi
(Piru, 1962, p.46). Olahus este primul român care a
vorbit de originea comună, latină a românilor.
Interesantă este şi descrierea Transilvaniei şi a
 Florica Victoria GHEORGHIEVICI – Dimensiunea europeană a umanismului Renaşterii şi specificitatea lui
popoarelor care o locuiesc, cei mai vechi fiind
socotiţi valahii (românii).
Dar Evul Mediu s-a prelungit în Provinciile
Române până în secolul al XVIII-lea, când a apărut
noua clasă socială, aflată de acum în plină
ascensiune. Tradiţia clasică destinată să-i
reunească pe români cu romanitatea lor de origine
a lipsit însă. De asemenea, apartenenţa românilor
la un spaţiu de cultură slavă şi grecească a Estului
a împiedicat dezvoltarea simultană a umanismului
românesc şi a umanismului occidental.
Totuşi, ecourile umanismului european nu s-au
oprit la marginile Orientului, ci au găsit aici un
mediu receptiv. Un pic mai târziu, în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea, condiţiile economice,
sociale şi politice locale au operat o selecţie a
acestor trăsături ale umanismului care convenea
necesităţilor istorice ale poporului român în
momentul respectiv al evoluţiei sale.
Reprezentanţii umanismului românesc au fost mai
ales istoriografii Moldovei şi Valahiei, cronicarii şi
scriitorii Grigore Ureche (1590-1646), Miron
Costin (1633-1691), Nicolai Milescu (1636-1708),
Constantin Cantacuzino (1630-1646) şi Dimitrie
Cantemir (1673-1723), ultimii doi consideraţi
personalităţi de talie europeană, a căror autoritate
în domenii diferite ale cunoaşterii era recunoscută
în vremea lor.
Cu toate că în opera lor apare evidentă lupta,
adesea dramatică, dintre Occident şi Orient,
pendularea între aceste două lumi permanentizează
conflictul dintre tradiţiile locale şi înnoiri,
perpetuează încrucişarea ideologică dintre vechile
şi noile concepţii. Toate aceste situaţii care
ilustrează, pe drept cuvânt, un alt aspect tipic al
umanismului românesc, sunt evidenţiate adesea, în
ansamblu, în operele lor de cronicarii şi scriitorii
deja citaţi.
Diferitele faţete ale tabloului general al
umanismului european apar în lumina
determinărilor noastre locale.
Astfel, se poate vorbi despre tradiţionalismul
mistic ortodox prezent, de asemenea, în operele lui
Nicolai Milescu şi Dimitrie Cantemir. In acelaşi
timp, provocările umaniste nu au înceat să se
manifeste chiar în sânul aceluiaşi mediu feudal,
tinzând mai întâi către o laicizare a preocupărilor
spirituale. Tendinţele exclusiv mistice s-au
deplasat către cercetările cu caracter filologic şi
mai ales istoric, absolut necesare pentru afirmarea
ideologică a poporului român în contextul oriental
al secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea.
195
Miron Costin, spre exemplu, se detaşează de lumea
grecească şi ia contact cu Rusia în momentul în
care aceasta se occidentaliza şi Nicolai Milescu şi
Dimitrie Cantemir se îndreaptă din ce în ce mai
hotărât către raţionalism şi umanism, ceea ce
devine evident chiar şi la Constantin Cantacuzino.
Aspectele umaniste de netăgăduit mărturisesc, de
asemenea, despre participarea unora dintre
scriitorii citaţi la dezbaterile religioase ale vremii
lor. Trebuie amintită participarea lui Nicolai
Milescu la polemica janseniştilor privind reformele
pe probleme teologice, ocazie cu care, cercetătorul
român a scris lucrarea sa în latină Enchiridion sive
stella orientalis occidentali splendens, id est
sensus ecclesiae orientalis scilicet graecae, de
transubstantione corporis doini aliisque
controversiis publicată la Paris în 1669, unde face
dovada nu numai a erudiţiei sale în domeniul
respectiv, cât şi a spiritului său liberal, revelându-
se a fi un eminent cunoscător al limbii latine şi un
evocator de prim ordin al mitologiei, obiectiv în
discuţiile controversate şi pasionat de ştiinţă ca
orice umanist.
De asemenea, se poate afirma că jurnalul misiunii
sale diplomatice în China este opera de căpetenie,
cea mai cunoscută, valoroasă şi din punct de
vedere literar a lui Nicolae Milescu, deşi a fost
publicată abia două secole mai târziu, în traducerea
lui G.Sion după un manuscris grecesc, în anul
1889, sub titlul De la Tobolsk până la hotarele
Chinei, fiind, mai târziu răspândită în Occident
prin versiunea engleză a lui J.F.Baddeley Rusia,
Mongolia, China, 2 vol. Londra, 1919 (Piru, 1962,
p. 206).
Interesului pentru formele umaniste ale ştiinţei
epocii i se adaugă cel faţă de frumuseţea artei, cu
toate că într-o mai mică măsură, preocuparea
domiantă fiind ştiinţa istorică şi aceasta pentru
motivele deja precizate. Se remarcă în acelaşi timp
o oarecare atenţie pentru expunerea literară, cu
uşoare tendinţe estetice la Miron Costin, la Nicolai
Milescu sau la Dimitrie Cantemir, în ciuda
dificultăţilor cauzate la Cantemir de o limbă prea
latinizată. Folosirea elementelor mitologice la
Miron Costin şi Nicolai Milescu, redactarea
cronicilor în versuri poloneze, ca acelea ale lui
Miron Costin, apariţia frecventă a legendelor,
descrierilor şi portretelor aproape la toţi cronicarii,
ca şi adoptarea unui stil narativ atractiv dezvăluie
interesul pentru expunerile cu structură literară.
Doi dintre scriitorii deja citaţi, Miron Costin şi
Dimitrie Cantemir, devin autorii unor lucrări
literare în limba română de largă întindere (poemul
 Papers of the Sibiu Alma Mater University Conference, Fifth Edition, 24–26 March 2011, Sibiu – Volume 2
Viaţa lumii compus de Miron Costin către 1673 şi
un roman alegoric şi polemic, Istoria Ieroglifică, a
lui Dimitrie Cantemir – 1705).
Pasionaţi de litere şi ştiinţe, umaniştii români,
asemenea predecesorilor lor din Occident, cultivă,
la rândul lor, forma enciclopedică a cercetării.
Personalităţile pe care tocmai le-am amintit
reunesc aproape întotdeauna în scrierile lor
preocupările geografice cu cele din domeniile
etnografice, lingvistice şi istorice pe care le
consideră capabile de a „ilumina”, pe ansamblu,
trecutul poporului român, cu scopul de a promova
idealurile sale. La Miron Costin, Nicolai Milescu şi
Dimitrie Cantemir se adaugă şi tendinţele literare,
îmbinarea ştiinţei şi artei literare care, îmbracă la ei
o formă cu adevărat umanistă.
Dar personalităţile tipice enciclopedismului sunt
mai ales Nicolai Milescu şi Dimitrie Cantemir.
Primul este autor de scrieri teologice, politice şi
istorice şi ale unor jurnale de călătorie, cel de-al
doilea este autor de scrieri teologice, istorice,
etnografice, filosofice şi chiar de muzicologie etc.,
făcând astfel dovada acestei însetări de cultură
universală atât de caracteristică umaniştilor.
Despre Cantemir Voltaire spunea că unea talentele
vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a
armelor iar criticul rus V.G.Belinski îi face
următoarea caracterizare, consemnată în Istoria
literaturii române, p.348: Prinţul Dimitrie a fost
un om învăţat, cu deosebită plăcere se ocupa el cu
istoria, era iscusit în filosofie şi matematică şi
avea multe cunoştinţe în arhitectură, a fost
membru al Academiei din Berlin, vorbea turceşte,
limba persană, greceşte, latineşti, moldoveneşte,
ştia destul de bine limba franceză şi a lăsat în
urma sa câteva lucrări în limba latină, greacă,
moldovenească şi rusă.
Este deci evidentă marea solicitudine a cronicarilor
şi istoricilor români pentru cultura ştiinţifică şi
apoi pentru cultura literară căreia i se adaugă
preocuparea pentru opera de înnobilare umană prin
civilizaţie. Se apreciază depăşirea stării de
înapoiere a Evului Mediu şi promovarea
respectului faţă de om. Se celebrează civilizaţia
antică adusă în Ţările Române de coloniştii
romani, mai ales pentru că ea proclamă necesitatea
unei legislaţii şi a unor norme sociale, fapt
subliniat, într-o manieră accentuată de Constantin
Cantacuzino, care scoate în evidenţă mesajul
umanist al civilizaţiei clasice, opusă moravurilor şi
mentalităţii turco-tătare a epocii. Un cronicar ca
Grigore Ureche solicită, la rândul său, stabilirea şi
întreţinerea de relaţii cu alte ţări.
196
In ciuda unei perpetue griji pentru folosirea latinei
în scrierile ştiinţifice, cronicarii români nu s-au
folosit mai puţin de limba poporului lor în
redactarea lucrărilor istorice puse în slujba
trecutului său. Acest fapt este ilustrat de Dimitrie
Cantemir, cu toate că cea mai importantă parte a
operei sale a fost scrisă în limba latină.(ex.
Descriptio Moldaviae).
Cantemir atribuie istoriei un rol educativ, ca toţi
corinicarii moldoveni dinainte, îndeosebi Miron
Costin a cărui lucrare De neamul moldovenilor
intenţiona să o traducă în limba latină şi care stă la
baza lucrării sale Hronicul vechimii a româno-
moldo-vlahilor.
Trebuie reţinut şi faptul că printre cele mai
importante trăsături ale umanismului se situează
receptivitatea activă în ceea ce priveşte antichitatea
greco-romană. Elementele care au facilitat această
situaţie au fost multiple. Se pot cita mai întâi
relaţiile cu lumea greacă a sud-estului Europei,
lume care intrase deja în contact cu umanismul
italian şi-l transmisese fiilor de prinţi şi boierilor
prin intermediul şcolilor de la Iaşi, Bucureşti şi
Constantinopol.
Se pot cita numeroase nume, precum, spre exmplu,
cele ale profesorilor greci ai lui Nicolai Milescu:
Theofil Cordalescu, Gabriel Blasion care au
studiat la Roma, Padova şi Veneţia sau cele ai
maeştrilor lui Dimitrie Cantemir, precum un
Ieremia Cacavela şi alţi profesori ai Academiei
greceşti de la Patriarhia Constantinopolului (Piru,
1962, p. 330).
Se poate face referire, de asemenea, la strânsele
relaţii cu şcolile umaniste din Polonia, Lwow, Bar
etc., unde au studiat, în limba latină, Grigore
Ureche şi Miron Costin.
Nu este deloc de neglijat faptul că în Moldova au
apărut încă din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea
şcoli în care se învăţa clasicismul, spre exemplu,
şcoala de la Cotnari fondată de principele Despot
sau cele care au fost create mai târziu la Iaşi,
Cotnari şi Galaţi.
Contactele directe cu umanismul occidental nu au
lipsit, spre exemplu acelea, atât de des citate de
Constantin Cantacuzino, discipol al Universităţii
din Padova şi a umanismului italian, în special.
Consecinţele relaţiilor cu umanismul antic au fost,
şi ele numeroase. Mai întâi ele se regăsesc în faptul
că, cronicarii au ajuns astfel să cunoască foarte
bine limbile greacă şi latină. Numeroase opere
redactate de aceştia în secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea au apărut în limba latină. Printre acestea
 Florica Victoria GHEORGHIEVICI – Dimensiunea europeană a umanismului Renaşterii şi specificitatea lui
lucrările lui Nicolai Milescu şi ale lui Dimitrie
Cantemir, care s-au impus, timp de mai bine de un
secol. Dimitrie Cantemir fiind el însuşi membru al
Academiei din Berlin. Dar, cu siguranţă,
consecinţa cea mai importantă a contactului cu
Antichitatea a fost trezirea conştiinţei latinităţii
poporului român, conştiinţă lung timp adormită în
spiritul său. Prin cunoaşterea culturii antice s-a
ajuns deci la soluţionarea problemei centrale a
originii poporului român, iar aici contribuţia
cronicarilor s-a dovedit capitală. Ei au demonstrat,
cu ajutorul surselor antichităţii ca şi a celor
provenite de la umaniştii străini, originea latină a
limbii române, a poporului român ca şi a
continuităţii elementului roman în Dacia, precum
şi unitatea ramurilor provinciale ale poporului
român.
Consecinţele receptării active a Antichităţii s-au
produs, de asemenea, în domeniul limbii literare
unde, influenţa limbii şi a stilului latin asupra
limbii române a fost foarte puternică începând cu
Miron Costin şi până la Dimitrie Cantemir.
Dezvoltarea învăţământului şi studiilor umaniste în
Ţările Române încă din secolul al XVI-lea până în
secolul al XVIII-lea este binecunoscută. La aceasta
se adaugă influenţa pe care a exercitat-o mişcarea
de răspândire a tiparului şi a editorialelor italiene
asupra tipografiilor din Ţările Române. Această
influenţă a avut loc încă dela începutul secolului al
XVI-lea prin intermediul tipografilor care au
studiat în atelierele din Veneţia.
Datorită contribuţiei umaniştilor polonezi Ţările
Române au început să fie mai bine cunoscute în
străinătate. Cercetărilor cartografice şi geografice
ale umaniştilor polonezi li se adaugă cele ale
umaniştilor saxoni din Transilvania, precum
Honterus şi Georg Reichersdorffer din secolul al
XVI-lea, care au atras atenţia asupra Ţărilor
Române.
Se poate deci concluziona că manifestările
umanismului românesc, deşi tardive din cauza
raţiunilor de ordin istoric, deja menţionate, s-au
produs în mod evident, concretizandu-se în forme
197
specifice, printre care, cele mai reprezentative sunt,
cu siguranţă, atitudinea militantă în ceea ce
priveşte cauza istorică a poporului român şi
afirmarea încrederii în valorile artei, ştiinţei şi
civilizaţiei, necesare dezvoltării unui popor tânăr şi
viguros, însufleţit de dorinţa vie de a-şi lărgi
orizontul şi de a se situa printre popoarele avansate
din lume. Aceste trăsături l-au caracterizat de-a
lungul întregii sale istorii.
Marile trăsături ale umanismului rămân deci
preocuparea pentru o cultură dobândită de la sursă,
voinţa de a reforma societatea fără o ruptură
brutală, dorinţa unui echilibru al puterilor în stat,
pacifismul, cosmopolitismul. Toate aceste aspecte
se regăsesc însă, în spaţiul de cultură molodo-
vlaho-transilvan, abia două secole mai târziu faţă
de restul Europei, desigur, datorită condiţiilor
socio-istorice specifice şi cu particularităţile
impuse de aceste condiţii.
Bibliografie
Armand A. 1988. XVI-è siècle, Hatier, Paris.
Berza M. 1985. Pentru o istorie a culturii române vechi,
Editura Eminescu, Bucureşti.
Cartojan N. 1980. Istoria literaturii române vechi, ed. a
II-a, Editura Minerva, Bucureşti.
Călinescu G. 1941. Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, Editura Fundaţiilor,
Bucureşti.
Iorga N. 1983. Istoria literaturii române, vol. I, Editura
Minerva, Bucureşti.
Piru Al. 1962. Literatura română veche. Editura pentru
literatură, Bucureşti.
Piru Al. 1987. Istoria literaturii române de la origini
până la 1930, Editura Minerva, Bucureşti.
Pop Gr.V. 1982. Conspect asupra literaturii române,
Editura Eminescu, Bucureşti.
* * * 1987. Cronicari Moldoveni, Editura Minerva,
Bucureşti.