ABANDONUL ŞCOLAR ŞI CONSECINŢELE

ACESTUIA
-FORME DE PREVENIRE -

Abandonul şcolar reprezintă o problemă a învăţământului românesc.

Trecerea celor peste 10 ani în care s-a întreprins puţin şi ineficient în acest
sens ne determină să resimţim dureros consecinţele fenomenului. Elevii
care mai ieri au sfidat şcoala nu au nici cele mai elementare deprinderi de
muncă şi de integrare în societate. Actele de tâlhărie, îmbolnăvirile
tinerilor, consumul de alcool, tutun şi droguri demonstrează modul în care
acţionează „educaţia străzii” asupra acestor elevi şi tineri.
Primul semn că undeva, în relaţia cadrelor didactice şi copil sau
familia lui, s-au produs blocaje este absenteismul nemotivat şi repetat.
Identificarea cauzelor şi căutarea măsurilor de reglare a situaţiei este
principala modalitate de prevenire a abandonului şcolar.
Situaţia în familie (violenţa verbală şi fizică, neînţelegerile, structura
familiei) constituie o primă cauză a abandonului şcolar. Dacă în familia
elevului neînţelegerile dintre părinţi îi afectează echilibrul emoţional, se
poate discuta cu aceştia, iar intervenţia competentă şi tactul învăţătorului,
dirigintelui, consilierului şcolar sau psihologului poate restabili relaţiile
normale, în beneficiul copiilor.
Situaţia şcolară a elevului este cea de-a doua cauză a abandonului
şcolar. Repetenţiile „repetate”, situaţiile tensionate şi conflictele cu unii
profesori, care nu sunt dispuşi să le acorde şansa reglării greşelilor sau care
refuză să le ofere spijinul necesar pentru a-şi recupera lacunele, pot
constitui factori importanţi ai eşecului şcolar care favorizează abandonul.
 Se constată că un număr destul de mare de elevi întâmpină dificultăţi
sau au un ritm lent în raport cu ceilalţi, în ceea ce priveşte achiziţiile şcolare
solicitate de curriculum-ul naţional. Situaţia este pentru unii elevi o
permanenţă, pentru alţii, accidentală. Nu există însă reţete care pot fi
transpuse mecanic. Este însă posibilă conturarea câtorva coordonate de
acţiune: stabilirea unor activităţi preventive (cunoaşterea universului
copilului, legătura cu familia, încurajarea exprimării etc.); organizarea
activităţilor de suport (de susţinere) prin stabilirea unor măsuri de suport
prin activitatea curentă la clasă (folosirea unor metode activ-participative,
a unor strategii alternative în procesul educaţional), prin diferenţierea şi
individualizarea activităţii, prin susţinerea intenţiei deliberate de
recuperare (la acestea se recurge în situaţii excepţionale: elevul lipseşte
timp îndelungat de la şcoală, a schimbat şcoala sau înregistrează o
perturbare pasageră de ordin afectiv).
Comportamentul deviant al unor elevi, ca o imagine trecătoare a
individualităţii lor, mai ales în perioadele de criză sau la vârsta adolescenţei
(criza de originalitate) se cere înţeles şi adeseori iertat de către cadrele
didactice. Acesta poate fi o altă cauză a abandonului şcolar. Un rol deosebit
în rezolvarea acestor situaţii îl pot avea consilierii şcolari, psihologii.
Situaţia economică a familiilor, sărăcia, rămâne, din păcate, o cauză a
nefrecventării cursurilor de către o parte dintre elevi. Cadrele didactice din
şcolise pot constitui ca educatori ai comunităţii. În acelaşi sens, este posibil
ca, prin funcţiile pe care le deţin, consilierii primăriilor să sugereze, pe plan
local, soluţii de revigorare a bunăstării prin muncă pentru familiile
nevoiaşe şi, implicit, copiilor, convingerea că prin hărnicie se poate trăi
decent.
De asemenea, Guvernul, printr-un program bine pus la punct de
protecţie socială, poate stăvili sărăcia. Organizaţiile non-guvernamentale
sunt cele care prin programele lor pot contribui la diminuarea eşecului
şcolar (fie prin susţinerea procesului educaţional, fie prin proiecte de
sprijinire a familiilor provenite din mediile defavorizate). Dacă societăţile
comerciale pot deschide generos poarta sponsorizării pentru copiii necăjiţi,
atunci un procent din cei ce părăsesc şcoala ar fi redus.
Mentalitatea că munca nu este rentabilă, că la noi nu merită să lucrezi
pentru că nu eşti bine plătit, că în altă parte se câştigă bine îi trimite la
cerşit pe o parte dintre elevii noştri. Copiii care întind mâna pentru a cere
un bănuţ de pomană nu au noţiunea de ruşine, lecţia demnităţii umane
fiind neînvăţată de ei, pentru că unii ori n-au trecut pe la şcoală ori au stat
prea puţin pe băncile acesteia. S-a întâmplat uneori ca aceşti copii cerşetori,
refuzaţi, să dojenească ori să ameninţe. Depăşirea unei anumite vârste îi va
transforma în delincvenţi.
Printre posibilităţile şcolii de frânare a acestui fenomen ar putea fi:
vizitele la domiciliul elevilor, lecţiile interesante, atractive, în care aspectul
practic să predomine şi să ofere sugestii de trai civilizat. Notarea
sistematică de către cadrele didactice a absenţelor în catalog, dublată de
obţinerea unor date despre cauzele absentării, trebuie să creeze copiilor
convingerea că numai dereglări foarte serioase din viaţa acestora pot
motiva neprezentarea la şcoală. Lipsa de răspundere a unor colective de
cadre didactice care predau la clasă, uneori chiar nepăsătoare sau dornice
de a scăpa de prezenţa unor copii incomozi este o realitate pe care o putem
regla direct.
Noul Regulament de funcţionare şi organizare a unităţilor din
învăţământul preuniversitar menţionează la articolul 63 (aliniatul 4):
„Elevul care nu frecventează cursurile de zi ale unei clase din învăţământul
obligatoriu depăşind cu mai mult de doi ani vârsta clasei respective se află
în situaţia de abandon. Elevul aflat în situaţie de abandon şcolar poate fi
înscris la cerere în forme de învăţământ serale, cu frecvenţă redusă sau
învăţământ la distanţă pentru care se constituie formaţiuni aparte.”
 Pentru aceştia trebuie întocmit un program, pe ani de studiu, cu o
programă simplificată. Curriculum-ul claselor de recuperare ar putea
cuprinde: limba română (citire/scriere), noţiuni sumare de matematică,
istoria şi geografia României, noţiuni elementare de geografie a lumii, o
activitate educativă şi facultativ, o oră la alegerea cursanţilor, de preferinţă
cu direcţionare spre integrarea profesională. La sfârşitul cursului, după
fiecare an de studiu, li se pot acorda certificate de absolvire a cursurilor de
recuperare, în urma promovării unor probe elaborate de profesori şi
aprobate de inspectoratele şcolare sau MEC.
Dacă există facilităţi legislative în problema diminuării abandonului
şcolar, există însă şi obstrucţii printre care sunt: numărul de locuri mic,
locul de desfăşurare al cursurilor este unic pentru o zonă mai mare, se pune
accent pe învăţământul seral, fără frecvenţă şi IDD, sancţiunile prevăzute
de lege în privinţa neasigurării frecvenţei şcolare a elevului sunt tot
sancţiuni materiale pentru familii şi aşa defavorizate economic.
Reuşita procesului de instruire în şcoli depinde într-o foarte mare
măsură de valoarea pe care comunităţile o asociază educaţiei. Atunci când
educaţia este urmărită şi valorizată în mod activ, misiunea şi finalităţile
urmărite de şcoală sunt asumate şi sprijinite de către comunitate. Este
necesar ca membrii unei comunităţi să considere educaţia un sistem adecvat
la situaţii concrete din viaţa de zi cu zi, la nevoile sau aspiraţiile lor.
Atunci când se observă că părinţii ezită să-şi trimită copii la şcoală, se
poate încerca implicarea comunităţii locale în aprecierea nevoilor acestora ,
printr-un dialog cu autorităţile locale şi cu alte grupuri interesate din
cadrul societăţii, dar şi prin continuarea dialogului în mass-media, la
întâlnirile comunităţii, prin instruirea şi pregătirea parentală şi prin
pregătirea profesorilor pe parcursul activităţii lor.
Iniţiativele liderilor locali trebuie să fie încurajate , iar talentele lor
administrative se cuvine să fie stimulate. Grupurile de femei, mai ales cele în
care se includ şi mame, pot juca un rol determinant în asigurarea şi
susţinerea unei aplicări eficiente a programelor de instruire elementară.
Implicarea comunităţii poate include şi folosirea sau crearea unor
centre locale în care să se desfăşoare toate genurile de activităţi
educaţionale, inclusiv cursuri pentru părinţi, cursuri de instruire socială
(de prim ajutor, de planning familial) şi cursuri de dezvoltare a
aptitudinilor economice.
Cadrele didactice au de convins opinia publică asupra faptului că nu
prin câştiguri uşoare, de moment şi nici prin ajutor nerambursabil venit
din afară, vom scăpa de sărăcie. Truda, răbdarea, tactul, tenacitatea sunt
virtuţi pe care noi înşine trebuie să le dobândim şi să le probăm. Noi
suntem aceia chemaţi să convingem că prin strădania zilnică a fiecărui
individ, întreţinută de o educaţie permanentă, se poate trăi demn şi în
România. Revenirea la normalitate prin intermediul actului de educaţie
ne-ar conferi demnitatea profesională atât de mult râvnită.