Casetă tehnică: Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, Cartea Românească, Bucureşti 2014, 128 pp.

Paul-Gabriel Sandu

Şi ce loc e mai bun pentru celebrarea divorţului, dacă nu Bosnia?

Orice încercare de a defini ori califica despărţirea, partajul, rămâne inevitabil mereu în
urma actului, pentru că este o încercare de a înţelege pe cont propriu ceea ce a fost trăit
împreună; o izolare în „camera de gazare a limbii”, o încercare sortită eşecului de a înţelege şi
recupera cumva vocea celuilalt. De aceea, despărţirea nu poate fi prinsă în limbaj decât pentru
a fi ratată; este un prea devreme şi un prea târziu în despărţire, un prea puţin şi un prea mult
care sfidează logica. Tocmai acest paradox este înscenat şi reiterat la nesfârşit de poeta
Miruna Vlada, ca într-un joc de cercuri concentrice a căror periferie este în centru şi al căror
centru este la periferie, în ultimul său volum de poeme, intitulat Bosnia.Partaj. În momentul
despărţirii, noi înşine stăm sub ameninţarea disoluţiei. În lipsa celuilalt, lumea ancorată până
atunci în raportul dintre noi se destramă, se ficţionalizează, îşi pierde sensul, „viaţa […] e ca
un război/ te lupţi pentru fiecare firimitură”. Rămâne numai disperarea cu care strângem în
jurul nostru lucrurile care au însemnat ceva, lucrurile care, făcând atâta timp parte din
intimitatea apropierii noastre, păstrează un ecou, o umbră a ei şi, astfel, a noastră; lucrurile
care mai păstrează, chiar dacă firavă, chiar dacă iluzorie, promisiunea unei recuperări a
propriului sine din ruinele „spaţiului dezmembrat” al despărţirii. Despre o despărţire nu ne
poate spune ceva fundamental decât o altă despărţire. Iar această oglindire şi reflectare
continuă, această coborâre în infernul despărţirilor, în infernul despărţirii, este substanţa cea
mai intimă a volumului de poezie al Mirunei Vlada.
Alcătuit din două părţi oarecum distincte, fiecare cu titlul său, volumul ar putea lăsa
impresia că urmăreşte două destine diferite sau că spune două poveşti ce nu au nimic de a face
una cu cealaltă nici prin intensitate, nici prin amplitudine. Prima „poveste” este una colorată
istoric şi politic – povestea unei ţări, a unui spaţiu traumatizat de ororile unuia dintre cele mai
sângeroase războaie secesioniste din istoria Europei – şi una profund personală, cu caracter
mai curând biografic – povestea unei sfâşietoare despărţiri. Totuşi, nimic mai fals de atât! Iar
un prim indiciu al acestui lucru este întreaga suită de poeme din partea a doua care s-ar fi
„potrivit” mai bine în prima parte a cărţii, sau vice-versa.
 Volumul Bosnia. Partaj nu este doar o simplă aşezare în oglindă a două tipuri de
partaj, care se potenţează reciproc, şi prin care destrămarea unei ţări dobândeşte accentele
tragice, profund personale, ale unei despărţiri, în timp ce despărţirea dobândeşte, la rându-i,
dimensiunile cosmice ale unui sângeros şi violent sfârşit de lume. E drept că poeta reclădeşte,
la o cu totul altă scară, o dramatică şi traumatică „geografie a despărţirii”, populată cu
sfâşietoare voci de femei, cu amintirile şi cu traumele şi cu oraşul lor pierdut, Sarajevo, însă
miza acestui proiect deloc lipsit de riscuri – dubla sa miză – este cu totul alta. Mai întâi,
întregul discurs poetic al volumului de faţă, care poate fi privit ca o genealogie de voci
feminine ce se împletesc şi cresc neîncetat una din cealaltă, potenţându-se şi amplificându-se
reciproc, reprezintă un imens efort de recuperare poetică a ceea ce trece drept fundamental
irecuperabil – Bosnia masacrelor; Bosnia crimelor în masă; Bosnia, „inima torturată a
Europei” –, însă fără pretenţia de a explica inexplicabilul sau de a da sens absurdului. Astfel
recuperată poetic, Bosnia poate deveni un fel de acasă al poetei – „Bosnia bin ich!” (Bosnia
sunt eu!) – , un loc în care despărţirea, partajul devin suportabile şi, mai mult decât atât chiar,
un loc de „celebrare a divorţului”.
În primă instanţă, ar putea părea nu numai exagerat ci şi riscant faptul că poeta
vorbeşte despre o celebrare a despărţirii, a divorţului sau, mai grav, ar putea părea că această
celebrare – ce n-ar putea fi altfel decât cinică! – nu este altceva decât ultimul pas pe drumul
fără întoarcere al înstrăinării depline, al pierderii propriului sine şi a celuilalt. S-ar putea oare
ca, îndrăgostită de propria-i suferinţă la fel ca Narcis de propria-i imagine răsfrântă în ochiul
de apă al fântânii, poeta să se piardă, alunecând în mod voit în această lume, în care totul stă
sub semnul despărţirii şi din care nu există ieşire? Totuşi, altul este sensul acestei celebrări,
acestei priviri aruncate în infern. Căci oare nu orice despărţire este străbătută de o ultimă,
tragică încercare de a înţelege darul întâlnirii? Oare nu orice despărţire ne mai aduce, în mod
cu totul paradoxal, ultimă dată, împreună? Iar acest „împreună”, deşi profund tragic, poartă în
el, într-un chip straniu, darul întâlnirii. Ne putem despărţi numai pentru că, odată, am fost
împreună. Şi pentru că orice întâlnire poartă în ea, încă de la început, urmele despărţirii,
aceasta din urmă poate fi privită, de fapt, ca o împlinire a celei dintâi. Căci aşa cum fiecare
întâlnire poartă încă de la început în ea urmele despărţirii, orice despărţire înseamnă rejucarea,
uneori rescrierea, unor fragmente esenţiale din piesa întâlnirii. Şi pentru că nu putem spera la
o întâlnire deplină, la o apropiere care să nu se sfârşească niciodată, nu ne rămâne decât să
visăm la o despărţire fără sfârşit, în care motivele apropierii să fie reluate iar şi iar, ca într-o
stranie fugă, până acolo unde despărţirea şi apropierea sunt una; aşa cum se şi încheie
volumul de poezie al Mirunei Vlada, cu „acest de-a v-aţi ascunselea [ce] nu se termină
niciodată”: „vatrebuisăneiubimaicivatrebuisăneoprimaici”.